URSS. Regim politic (1945-1953)

Viaţa politică în perioada postbelică în URSS se caracterizează prin: Intensificarea controlului idologic

asupra societăţii; Derapajul structurilor de putere către

forme specifice, care demonstrau renunţarea la o serie din practicile leniniste;

Constrângerile politice (mai ales în problema cadrelor).

De asemenea, Stalin încearcă să-şi consolideze baza sa de putere făcând apel la ideologia ultranaţionalistă, precum şi prin renunţarea la prinicipiile pe baza cărora funcţionau organele de partid şi dezvoltarea unui cult al personalităţii fără precedent.Principalele semnalmente care indică ruperea faţă de moştenirea leninistă sunt: La nivelul simbolisticii (denumirile

funcţiilor civile şi militare, care fuseseră instituite de către Lenin): în 1946, comisarii poporului au devenit miniştri; Armata Roşie Muncitoresc-Ţărănească, se transformă în Forţele Armate Sovietice; Partidul Comunist (bolşevic) al URSS devine Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, în 1952.

În plan teoretic a fost permisă manifestarea criticii faţă de concepţia leninistă a partidului — partidul reprezintă avangarda clasei muncitoare — (astfel, într-un discurs din 9 februarie 1946, Stalin considera că singura diferenţă dintre membrii de partid şi cei fără de partid era dată de faptul că cei din urmă nu erau membrii de partid).

Distanţarea faţă de principiile leniniste era mult mai vizibilă în profunzime: vreme de aproape 14 ani (martie 1939-octombrie 1952) nu mai fusese convocat niciun congres

al partidului, iar timp de patru ani şi jumătate nu a mai fost convocată nicio plenară a CC (februarie 1947-octombrie 1952); nici măcar Biroul Politic (10 membri şi 4 candidaţi) nu s-a mai întrunit niciodată în formula sa deplină deoarece Stalin introdusese practica aşa-numitor „mici comisii“ (ilegale din punctul de vedere al statului partidului). Stalin prefera să se întâlnească cu unii dintre membrii BP individual sau în grupuri mici (în funcţie de speciliatăţile acestora), în alţii căzuseră deja în dizgraţie (K.E. Voroşilov — acuzat de a fi agent al Intelligence Service-ului; şi, după 1952, V.M. Molotov şi A. Mikoian). Stalin continuă să concentreze puterea la nivelul structurilor create de el şi aflate în afara controlului partidului: Secretariatul său personal şi Sectorul Special din cadrul Secretariatului CC.

În privinţa mecanismului de luare a deciziilor — în lumina acestor realităţi — există două puncte de vedere (care nu se exclud unul pe celălalt): Stalin era, într-adevăr, autocratul care reiese din memoriile lui Hruşciov sau Djilas; Stalin era liderul acelei minorităţii din BP, înconjurat de alte grupuri competitoare la moştenirea puterii şi care reprezentau, de altfel, tendinţele în partid.

Conflicte politice (lupta pentru putere)

Conflictul dintre Ghiorghi Malenkov şi A.A. Jdanov (consideraţi, după război, moştenitorii lui Stalin), care a avut ca esenţă divergenţele de opinii dintre cei doi, secondaţi de susţinători (Malenkov, susţinut de către Beria, Kaganovici şi şefii din industria grea; Jdanov, susţinut de către Voznesenski,

1

preşedintele Gosplanului, Doronin, Rodionov şi o serie de şefi militari) într-o serie de probleme: modelul economic de dezvoltare pe care trebuia să îl adopte Uniunea Sovietic; situaţia internaţională. În realitate, era vorba de lupta pentru moştenirea stalinistă, cele două tabere poziţionându-se în vederea preluării moştenirii staliniste.Sprijinindu-l pe Jdanov, Stalin l-a înlăturat pe Malenkov, permiţându-i acestuia, împreună cu ajutorul lui, M.A. Suslov (şeful Agitprop), să promoveze o ofensivă ideologică la nivelul întregii societăţi. Grupul Jdanov va pierde teren după moartea, în 1948, a liderului acestuia.În perioada 1945-1946, Stalin a manevrat cu iscusinţă între aceste două grupări, nepermiţând niciuneia să se transforme într-o forţă politico-socială de sine stătătoare, capabilă să se manifeste ca o contrapondere a puterii sau să devină arbitru în problemele aflate în litigiu. Deasemenea, Stalin a întreprins o serie de măsuri pentru a preîntâmpina apariţia unei opoziţii din partea militarilor, al căror prestigiu era imens, după război: a) a integrat ideologic armata în partid; b) dizgraţierea diverşilor comandanţi militari; c) depersonalizarea istoriei războiului.În primul rând, s-a iniţiat atragerea masivă în rândurile partidului a celor care se distinseseră pe câmpul de luptă (2,5 mln., din 5,7 mln. membrii ai Partidului Comunist bolşevic, proveneau din rândurile armatei). În al doilea rând, o serie de comandanţi militari, care ar fi putut strânge în jurul lor nemulţumiţi, au fost numiţi în funcţie în regiunile îndepărtate ale ţării, fiind scoşi din viaţa politică (G.K. Jukov a fost numit, iniţial, comandantul regiunii militare Odessa, iar apoi al regiunii Ural; din 1946,

practic, nu s-a mai scris despre el). În al treilea rând, toate succesele majore din timpul celui de-al doilea război mondial au fost puse în seama lui Stalin. Războiul a mai fost denominalizat, principalele forţe din război fiind partidul şi soldatul simplu.

Afacerea Leningrad (1948). La 31 august 1948, moare, în urma unui infarct, A.A. Jdanov. Cu câteva săptămâni înainte de aceasta, Malenkov este readus la Moscova şi renumit în funcţie, în cadrul Secretaritatului CC. Moartea lui Jdanov i-a permis lui Stalin să declanşeze ceea ce este cunoscut sub numele de afacerea Leningrad, în urma căreia, organizaţia de partid din Leningrad a făcut obiectul unei epurări masive. Majoritatea membrilor grupului Jdanov au fost împuşcaţi sau trimişi în lagăr. Ofensiva iniţiată de către Malenkov şi Beria împotriva grupului Jdanov a avut ca motiv acuzaţia că aceştia din urmă doreau „distrugerea economiei socialiste prin intermediul metodelor capitalismului internaţional“ (aluzie clară la divergenţele de ordin economic dintre Malenkov, adept al dezvoltării industriei grea, şi Voznesenski, susţinător al ideii privind dezvoltarea industriei bunurilor de larg consum), precum şi de „complot, împreună cu susţinătorii lui Tito, îndreptat împotriva răsturnării puterii sovietice“. Deşi Stalin nu a participat în mod direct, sunt toate indiciile că afacerea s-a desfăşurat cu binecuvântarea lui. O primă consecinţă a afacerii Leningrad a fost deturnarea obiectivelor planului cincinal postbelic, din acest moment, accentul urmând să se pună pe dezvoltarea industriei industriei grele.

2

Transformarea deplină a partidului. Rivalitatea la vârf a fost alimentată de diversele grupuri existente în partid. Din cei 5,7 mil. de membri, doar 2 milioane erau membri de dinainte de revoluţie. Membrii de partid puteau fi distinse mai multe grupe de comunişti:

Comunişti intraţi în partid înainte de război şi care activaseră în zonele neocupate;

Comunişti cu stagiu făcut înainte de război, care fuseseră trimişi la munca de partid în teritoriile eliberate de sub ocupaţia germană. Aceştia trebuiau să-şi găsească funcţii în în aparatul de partid din localităţile lor de baştină.

Comunişti (în cea mai mare parte femei), care fuseseră primiţi în grabă în partid pe plan local. Împărţirea funcţiilor între aceştia şi cei reîntorşi în locurile natale s-a făcut fără prea mari probleme.

Comunişti care activaseră în mişcările de rezistenţă din teritoriile ocupate şi care aveau un sprijin popular puternic, iar aceşti comunişti trebuiau să se întoarcă în localităţile de origine şi să înveţe să respecte puterea civilă ale cărei greşeli le văzuse în 1941.

Comunişti proveniţi din rândurile armatei, care aveau cariera politică înainte şi aveau şi şanse ca urmare a faptelor de arme sau reconamdărilor provenite de la foştii comandanţi militari.

Comunişti intraţi în partid după război. În rândurile lor se aflau tehnicieni, ingineri, funcţionari, studenţi.

Pentru noii intraţi în partid problema cu care ei se confruntau era avansarea pe scara ierarhică. Iar problema nu era numai a lor, ci şi a partidului, deoarece posturile care presupuneau răspundere fie erau ocupate de cei din generaţia brejnevistă (vârsta între 40-45 de ani), fie necesitau o oarecare experienţă pe care noii veniţi nu prea o aveau. Mai apoi, ca urmare a birocratizării partidului, rămăseseră foarte puţini membri de partid cu reală conştiinţă. Şi cum totul era decis de partid, această situaţie s-a reflectat şi în plan economic, social şi politic, obligându-l pe Stalin să ia o serie de decizii, pe care specialiştii le-au considerat ca întrunind toate premisele unei a doua Mari Terori. Tocmai din acest punct de vedere trebuiesc privite evenimentele şi schimbările intervenite în structura partidului la cel de-al XIX-lea congres (octombrie 1950).

Afacerea medicilor asasini. În septembrie 1952, o serie de articole publicate în ziare îi atenţionau pe comunişti de „infiltrarea agenţilor imperialişti în rândurile partidului“. Ele se legau de alte articole publicate în cadrul altor campanii de presă împotriva „indiciplinei criminale“, „favoritismului“, „degenerării birocratice“. La 13 ianuarie 1953, Pravda a anunţat descoperirea „grupei teroriste a medicilor“, în cadrul căreia mai bine de jumătate erau evrei. Ei erau învinuiţi că, graţie poziţiei lor, reuşiseră să-i asasineze pe Jdanov, mareşalii Koniev, Ştemenko, Vasilieski, îndeplinind astfel ordinul Intelligence Service-ului şi a

3

American Joint Distribution Commitee. Doctorul Iulia Timaşuk, care dăduse totul în vileag printr-o scrisoare, a primit Ordinul Lenin. La fel ca şi în perioada ’36-’38, participanţii la mitinguri cereau pedepsirea vinovaţilor, extinderea urmăririi penale şi reîntoarcerea la „vigilenţa bolşevică“În acelaşi timp, fusese luat în vizor Ministerul Securităţii Statului, iar Abakumov (şeful lui) şi Beria (protectorul acestuia) puteau fi acuzaţi de „pierderea vigilenţei“. În Gruzia fusese descoperită aşa-numita afacere mingreliană, iar Beria (el însuşi mingrelian), care se înconjurase de gruzini, putea oricând fi vizat. Un alt punct slab al său era crearea, în timpul războiului, a Comitetului evreiesc antifascist, împreună cu Mihoels, el putând fi, astfel, considerat agent evreu. Astfel, existau toate datele ca Beria să fie — asemeni predecesorilor săi — jertfa unei mari terori, alături de alţi lideri sovietici (Molotov, nevasta lui fusese deportată; Mikoian).Moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a scăpat societatea sovietică de o astfel de încercare.Congresul XIX al Partidului. La 5 octombrie 1952, pe fondul acestei atmosfere încordate, se deschid lucrările Congresului XIX. Malenkov a citit raportul de activitate, comunicând despre crearea bombei atomice şi situaţia internă excelentă a ţării (rezultatele economice din industrie şi agricultură). Hruşciov a citit un raport despre componenţa partidului în care a atacat diversele forme de degenerare birocratică şi antidemocratică. Nici unul dintre aceste rapoarte nu a deschis vreo perspectivă nouă.Cea mai importantă decizia a fost aceea referitoare la la schimbările intervenite

la nivelul structurilor politice de la vârful partidului, făcute la iniţiativa lui Stalin. PC bolşevic a devenit PCUS; Biroul Politic a fost înlocuit cu un

organism mai mare şi mai greoi Prezidiul CC (35 de membrii — 25 plini, 11 supleanţi);

Secretariatul CC (de la 5 la 10 membrii);

Comitetul Central (232 de membri). Biroul Prezidiului CC (membrii săi

erau numiţi de Stalin, personal).Hruşciov susţine că Stalin, înlocuind BP cu Prezidiul CC (mult mai larg) urmărit reducerea influenţei vechilor membrii, înconjuraţi acum numai de oameni noi, uşor de dirijat. În realitate, probleme erau rezolvate într-un cerc foarte restrâns de oameni, invitaţi de Stalin la vila sa (Malenkov, Hruşciov, Beria, Bulganin).

Stalinismul. Puncte de vedereMoshe Lewin. Baza socială a stalinismului o reprezintă fluxul de populaţie rurală, atrasă spre oraş, ca urmare a industrializării forţate şi a ravagiilor provocate în lumea rurală de colectivizarea forţată. Această masă de ţărani rudimentari s-a substituit muncitorimii (Petrograd, Moscova, Ural) care, fie pierise în timpul revoluţiei şi a războiului civil, fie se declasase prin abandonarea oraşelor înfometate şi plecarea la ţară încăutarea de hrană. Această ţărănime needucată (în genera, şi în plan politic, în special) şi avidă de promovarea specială a oferit lui Stalin baza de masă a puterii lşi instrumentul docil pentru realiazarea revoluţiei de sus.

4

Robert Tucker. Consideră că stalinismul a fost continuarea mult mai profundă a revoluţiei din Octombrie (limitată doar la luare puterii pentru că, din 1921, ea fusese constrânsă prin NEP să facă concesii capitaliste). Prin „revoluţia de sus“, declanşată în 1929, Stalin a creat structurile de bază ale modelului sovietic atât în industrie (preponderenţa masivă a industriei mijloacelor de producţie/grea în detrimentul industriei producătoare de bunuri de larg consum), cât în agricultură prin crearea celor două forme de proprietate socialistă (de stat şi cea cooperatist-colhoznică). Prin Marea Teroare (1936-1938), Stalin a lichidat vechea gardă leninistă şi a promovat o birocraţie aflată într-o totală depedenţă faţă de el.Roy Medvedev. Abateri de la principiile marxiste ca urmare a faptului că, la Congresul XX, s-a decis ca fondatorul statului sovietic să nu fie luat în discuţie. În acest context, stalinismul reprezintă o abatere de la principiile leniniste.Diverşi (Eric Hobsbawm; V.P. Danilov). Stalinismul, în pofida ororilor sale, este văzut ca forma de progres cea mai potrivită pentru ţările înapoiate din punct de vedere economic. Dictatură de dezvoltare sau dictatură programatică.

5