1

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării

Specializarea: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Conf. univ. dr. Elena Maria Minea

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă –

-anul II, semestrul II-

Cluj-Napoca , 2011

2

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Conf. univ. dr. ELENA MARIA MINEA

Birou: Cabinet 6, etj. 1, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale

Comunicării, Str. G-ral Traian Moşoiu nr. 71

Telefon: 0264-431361

E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com

Date de identificare curs şi contact tutori:

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

Cod disciplină UA2209, 5 credite

Anul II, Semestrul II

Tipul cursului: Opţional

Tutor: ELENA MARIA MINEA, conf. dr.

E-mail: elena_maria_minea@yahoo.com

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru parcurgerea conţinutului acestui curs, dat fiind faptul că face parte din

categoria celor ”opţionale”, este necesară, în primul rând, o deschidere, o

aplecare spre acest domeniu – atât de ”la îndemână” în aparenţă - şi atât de

complex, în esenţă. Cunoştinţele care ar fi utile înţelegerii lui profunde sunt

eterogene, ele trebuind să aparţină unor domenii existenţiale diverse. Vor fi

invocate informaţii furnizate şi chestiuni abordate în cuprinsul cursului de

”Protecţia mediului” din anul I, în special din capitolul dedicat protecţiei

mediului artificial.

• Descrierea cursului

Cursul se doreşte o ”provocare” la problematizarea, analizarea şi dezbaterea ,

finalizată cu oferirea de soluţii, problemelor majore cu care administraţiile –

centrale şi locale – se confruntă zilnic: este vorba de ”competiţia” pentru spaţiu,

indiferent că este destinat locuirii, desfăşurării unor activităţi de producţie, de

recreere sau cu alte functiuni.

Conţinutul este destinat nu numai celor care, prin natura preocupărilor

profesionale, sunt chemaţi – mai devreme, ca şi studenţi, sau mai târziu, ca şi

practicieni – să fie familiarizaţi cu natura acestor probleme şi să fie în măsură să

le abordeze sub toate aspectele, ci şi acelor care nu sunt indiferenţi la ceea ce îi

înconjoară, celor pentru care frumosul, în toate formele de manifestare, constituie

o condiţie existenţială fundamentală. Ambelor categorii li se adresează îndemnul

de a-şi manifesta curajul de a încerca să desluşească tainele domeniului fascinant

3

al edificării materiale a lumii, de care sunt legaţi prin trecutul, prezentul şi

viitorul omenirii.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

I – Evoluţia formelor de aşezare umană

Pe parcursul evoluţiei sale, omul a avut ca aliat natura, care i-a fost adăpost

şi prieten; totodată, însă, natura i-a pus în pericol viaţa şi existenţa. De aceea – în

funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau a folosit-o în

interesul său.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi gosească şi apoi să-

şi îmbunătăţească continuu uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu

au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană au

existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o

politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între ”arta urbană”

(apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan),

”urbanificare” (desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane) şi

”urbanism” (înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a

asigura o existenţă comunitară înţelept organizată).

II – Mediul uman şi urbanizarea.

Societatea contemporană este – în acelaşi timp - şi martora şi cauza unui

fenomen extrem de periculos: mediul uman (cel care ar trebui să asigure

echilibrul între mediul natural şi mediul artificial) tinde să devină un mediu

antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial sunt de

natură a sufoca mediul natural, configurând şi caracterizând cadrul material al

societăţii.

Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează – în timp, prin

dimensiunile pe care le poate atinge – un adevărat nomadism motorizat cu

caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate dinspre zonele de domiciliu spre

zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această

mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în

ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate

de artere de circulaţie (cum, din păcate, se poate observa la majoritatea

localităţilor urbane de la noi). În consecinţă, urbanizarea spontană poate fi

contraproductivă dacă nu este ţinută sub control, dacă nu este dirijată pentru a se

asigura o creştere echilibrată a localităţilor urbane.

III – Urbanizarea spontană

4

Întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări – satul şi oraşul – nefiind

cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic

necontrolat, se ajunge la manifestarea şi amplificarea fenomenului de dezvoltare

haotică a organismului orăşenesc iniţial.

IV – Populaţia urbană

Mediul artificial este reprezentat de realizările omului, atât la nivelul

aşezărilor umane, cât şi în spaţiul din afara acestora. Omul a încercat, de-a lungul

timpului, să configureze spaţiul atât după criterii pragmatice – legate de

funcţionalitate, cât şi artistice, căutând, în permanenţă, armonizarea celor două

tipuri de considerente.

Studiul resurselor umane urmăreşte conturarea perspectivelor demografice, a

numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului

şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile

solicitate.

V – Locuirea urbană

Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un

pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea

populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,

funcşionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor.

VI – Reglementări juridice incidente în domeniile amenajării teritoriului şi

urbanismului

În formulările legii-cadru în materie (Legea nr. 350/2001 privind

amenajarea teritoriului şi urbanismul), urbanismul reprezintă unul din cele două

instrumente (alături de amenajarea teritoriului) prin intermediul cărora se

realizează gestionarea spaţială a teritoriului şi constituie un ansamblu de activităţi

complexe, de interes general, ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la

protecţia patrimoniului natural şi construit, la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în

localităţile urbane şi rurale, precum şi la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel

regional, naţional şi european.

VII-VIII-IX – Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi de urbanism.

Reglementările legale privitoare la documentaţiile de urbanism. Autorizarea

executării lucrărilor de construcţii

Legea nr. 350/2001 distinge între documentaţiile de amenajare a

teritoriului, care cuprind propuneri cu caracter director şi documentaţiile de

urbanism, care cuprind reglementări operaţionale (care se exprimă în planurile de

urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de

urbanism).

Autorizarea executării lucrărilor de construcţii reprezintă procedura de

exercitare a autorităţii de către administraţia publică judeţeană, municipală,

5

oreşenească şi, respectiv, comunală, cu privire la punerea în aplicare a

prevederilor documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi urbanism, aprobate

potrivit legii, care se constituie în temei juridic al dezvoltării durabile urbanistice

locale.

X – Proprietatea imobiliară si exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia,

folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român,

”proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un

lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”(art. 480).

În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică sau

privată. Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate

sistematic cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează

cele două tipuri de proprietate. În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de

excepţie, în condiţii precis reglementate prin lege, anumite bunuri imobile pot fi

trecute din domeniul privat în domeniul public, dreptul de proprietate privată

asupra unor imobile fiind înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în

condiţiile prevăzute de aceasta. Este vorba despre exproprierea pentru cauză de

utilitate publică.

XI – Urbanismul comercial

Activităţile de comerţ ocupă un loc semnificativ în domeniul amenajării şi

dezvoltării urbane. Din cauza specificităţii şi diversităţii lor, dar şi a impactului

asupra amenajării urbane, aceste activităţi au făcut obiectul unei reglementări

particulare, care a evoluat – în unele ţări – până la a forma un sector distinct de

preocupare, abordare şi reglementare juridică.

XII - XIII – Orientări şi tendinţe contemporane în domeniul urbanismului.

Urbanismul “verde” (Eco-urbanismul)

Urbanismul ”verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea

înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în

contextul protejării mediului. Urbanismul ”de factură nouă” este unul ecologic –

în aspecte şi funcţiuni – încercând să se plieze pe ciclurile şi modurile de

funcţionare a ecosistemelor naturale.

• Materiale bibliografice obligatorii

E. M. Minea, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. Accent,

Cluj-Napoca, 2003

M. Duţu, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2008

O. Puie, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII

TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,

2008

6

Cele trei cărţi oferă o prezentare sugestivă a chestiunilor majore din domeniu,

prima cuprinzând direcţiile majore de cercetare şi preocupare, iar cea de-a doua

oferind cadrul legal detaliat de desfăşurare a activităţilor de amenajare a

teritoriului şi urbanism. Ele pot fi consultate la biblioteca facultăţii.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără

constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de

consultaţii ”faţă în faţă” sunt facultative, orice informaţie sau nelămurire putând

fi oferite , în urma solicitării prealabile a cursantului.

• Calendarul cursului

Conţinutul cursului urmează să fie prezentat studenţilor în cadrul a două intâlniri,

motiv pentru care primele şapte teme vor fi dezbătute în prima fază, iar celelalte

şase cu prilejul celei de a doua programări.

• Politica de evaluare şi notare

Verificarea cunoştinţelor acumulate pe parcursul semestrului se va face sub

forma examinării orale, care presupune notarea răspunsurilor la trei întrebări

deschise. Nota finală reprezintă media aritmetică a punctajelor aferente fiecărei

întrebări, notarea începând de la 1.

• Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi

recurgerea la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata

examinării (utilizarea de instrumente/materiale ce nu sunt admise într-o situaţie

de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) sau susţinerea examenului de

către o persoană neautorizată constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea

studentului din examen, după întocmirea unui proces-verbal de constatare a

fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi adusă în atenţie Consiliului

profesoral al facultăţii.

• Studenţi cu dizabilităţi

Orice student aflat într-o situaţie specială (afectat de dizabilităţi motorii sau

intelectuale) va beneficia de sprijin în scopul facilitării asimilării cunoştinţelor

reclamate de curs. Pentru asemenea situaţii, cei interesaţi sunt invitaţi să

contacteze titularul de curs la adresa electronică indicată.

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 13 teme. Este recomandabilă parcurgerea materiei cel

puţin sub forma unei lecturi a suportului de curs, înainte de întâlnirile

programate, astfel încât să fie asigurată familiarizarea cu chestiunile care

7

urmează a fi dezbătute şi pentru a cere lămuriri cu prilejul întâlnirilor prestabilite.

Pentru a obţine performanţa maximă este recomandat un număr minim de trei ore

de studiu/săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de

studiu include cinci etape : lectura de familiarizare; lectura de aprofundare;

memorarea datelor esenţiale; recapitularea pe fragmente; recapitularea extinsă.

MODULUL I

EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ

Generalităţi

De la primele adăposturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele

existenţei umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira,

Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele

mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un

drum lung şi – nu rareori – anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni

care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente”

l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.

Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi

duşman; în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a

luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori –

modelată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca – alteori – să se răzbune

şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii,

erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele

acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi

îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa

(habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru

amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a

constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta

urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului

metropolitan (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare” –

desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa

organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a

asigura o existenţă comunitară înţelept organizată.

8

Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea

inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”,

publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna

ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ recent, disciplina

la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se

face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au simţit

nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare.

Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat

dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbane şi degradarea unor zone întinse) ei

au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare,

încât au avut sentimentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această

revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile,

metodele şi cadrul de intervenţie.

Numeroşi specialişti afirmă că urbanismul modern, după cum este definit

în literatura de specialitate, este unul care oferă imaginea unei arte şi a unei

ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe

sau de metropole.

Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru

urbanism era industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi

americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit

preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie.

Cu certitudine încercările de a da o definiţie cât mai corectă şi

cuprinzătoare a acestei activităiţi au fost pe cât de numeroase, pe atât de dificile.

Astfel urbanismul a fost definit în diverse forme:

□ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,

aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip

de localitate (urbană sau rurală);

□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare,

economice, sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a

unui oraş;

□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie

sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul

însuşi vine de la latinescul „urbis” care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar

ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor);

□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul

comunelor şi oraşelor;

□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la

polul concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al

reflecţiei asupra oraşului, urbanismul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră

ca specie edificatoare (Oswald Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un

animal care construieşte oraşe”). Între aceste două componente disharmonice şi

azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi

cu mereu noile probleme pe care le ridică”.

9

Potrivit reglementărilor legale româneşti în domeniu, urbanismul (fără a fi

definit!) constituie o activitate ..........

Principii

Urbanismul s-a dezvoltat – atât ca ştiinţă, cât şi ca un complex de activităţi

social-economice – sprijinindu-se pe anumite principii care i-au mărginit cadrul

şi i-au jalonat, respectiv imprimat direcţiile în evoluţia sa.

Potrivit doctrinei franceze – una dintre cele mai dezvoltate în domeniu –

principiile urbanismului sunt grupate pe patru mari categorii:

- principii ale reglementării urbanismului;

- principii relative la autorizaţiile individuale de utilizare a solului urban;

- principii ale urbanismului operaţional;

- principii privind contenciosul în materie de urbanism.

Întrucât aceste principii au valoare de reguli generale aplicabile oriunde în

lume în materie de urbanism, în continuare le vom prezenta succint, considerând

că ele sunt – într-o bună măsură – valabile şi, deci, aplicabile şi în ţara noastră.

A. Din prima categorie – aceea a principiilor referitoare la reglementările din

domeniul urbanismului – reţinem:

* principiul reglementării descentralizate a urbanismului, menit a asigura

libertatea de planificare a teritoriului comunal, care conferă – la rândul ei –

puterea de decizie şi libertatea de a alege. Fiecare colectivitate publică este

gestionara şi garanta teritoriului naţional în cadrul (limitele) competenţelor sale;

aceasta înseamnă că o colectivitate locală are aptitudinea de a exprima în modul

cel mai exact concepţia asupra interesului general pentru gestionarea spaţiului

urban care o interesează. În acelaşi timp, principiul invită colectivitatea locală la

a se strădui să asigure armonizarea previziunilor şi deciziilor privind utilizarea

spaţiului ţinând cont de întregul evantai de obiective: cadrul vieţii, habitatul,

locurile de muncă, serviciile, transporturile, gestionarea economicoasă a solului,

protecţia monumentelor naturii, salubritatea publică, echilibrul între populaţia

urbană şi cea rurală, altfel spus, un urbanism care să se constituie într-un

regulator al vieţii sociale.

* principiul supremaţiei normelor superioare de urbanism impuse şi garantate de

stat, care pretinde respectarea cadrului general şi comun trasat de stat în domeniul

urbanismului şi concretizat în anumite norme de încadrare impuse de stat, precum

şi în exercitarea permanentă a unui control asupra modului în care sunt respectare

normele superioare.

B. A doua categorie de principii - principiile relative la autorizaţiile individuale

de utilizare a solului urban – cuprinde:

◘ principiul autorizării administrative în materie de urbanism, potrivit căruia

trebuie avute permanent în vedere – pe lângă actul primordial: autorizaţia de

construire – o serie de aspecte ce ţin de creşterea sau dezvoltarea urbană, cum ar

fi cele privind modalităţile de ocupare şi utilizare – în prezent şi în perspectivă –

10

a spaţiului terestru vizat: autorizarea demolării, a instalării noului şantier, a

parcelării perimetrului ce urmează a fi supus activităţilor de urbanism etc.

◘ principiile privind punerea în operă a autorizaţiilor de urbanism, dintre care

reţinem: exercitarea controlului administrativ prealabil, acordarea permisului de

construire şi urmărirea efectelor pe care aceasta le produce.

C. Cea de-a treia categorie – a principiilor urbanismului operaţional – cuprinde:

◊ principiul responsabilităţii publice pentru echipamentul urban, care urmăreşte

modul în care sunt asigurate mijloacele materiale şi juridice pentru amenajarea

urbană.

◊ principiul asocierii particularilor la urbanismul operaţional, care presupune:

constituirea şi funcţionarea asociaţiilor funciare urbane, realizarea parcelărilor –

cu consecinţa divizării proprietăţilor (ceea ce implică acceptul proprietarilor,

acordarea de despăgubiri, implantarea construcţiilor în zonă, exploatarea lor etc.).

D. În fine, categoria principiilor contenciosului în materie de urbanism

(dominată de vechiul principiu al separării autorităţilor administrative şi a celor

jurisdicţionale) cuprinde:

☻ principiile contenciosului administrativ al urbanismului şi anume:

contenciosul de legalitate, potrivit căruia administraţia trebuie să respecte

întotdeauna şi întocmai legalitatea (în special în sensul de a nu abuza de puterea

de decizie pe care o are), întrucât – altfel – oricine (orice persoană interesată)

poate sesiza judecătorul administrativ, pe calea recursului pentru exces de putere;

contenciosul responsabilităţii, în conformitate cu care administraţia este

responsabilă pentru erorile sau greşelile de serviciu care îi sunt imputabile, ea

trebuind să repare integral prejudiciile care au rezultat direct din acestea.

☻ principiile contenciosului judiciar în materie de urbanism: contenciosul

represiv al urbanismului, conform căruia – în temeiul prevederilor Codului

urbanismului – faptele de încălcare a normelor legale respective sunt calificate fie

ca şi contravenţii, fie ca infracţiuni şi sunt sanţionate în consecinţă; contenciosul

civil al urbanismului reprezintă cadrul legal în care pot fi intentate acţiuni în

justiţie de către particulari (împotriva constructorilor privaţi) atunci când

intereselor lor sunt afectate.

În ceea ce ne priveşte, gestionarea spaţială a teritoriului României constituie –

potrivit legii – o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă. Ea trebuie să

fie desfăşurată în interesul colectivităţilor care folosesc teritoriul naţional, în

concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul

european. Gestionarea spaţială a teritoriului trebuie astfel înfăptuită încât să

asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă, dar să le

stabilească şi responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului.

Principiile care stau la baza activităţilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului

– care se desfăşoară, cu respectarea autonomiei locale, în ţara noastră – sunt

următoarele: principiul parteneriatului, principiul transparenţei, principiul

descentralizării serviciilor publice, principiul participării populaţiei în procesul de

luare a deciziilor şi principiul dezvoltării durabile.

11

Amenajarea teritoriului şi urbanismul (concepte)

Amenajarea teritoriului şi urbanismul, ca discipline teoretice, dar şi ca

domenii de activitate practică, reprezintă pârghii de bază în stabilirea strategiilor

de remodelare a mediului uman, astfel încât să se stabilească o reală concordanţă

între interesele, obiectivele, dezideratele şi capacităţile mereu amplificate ale

omului cu posibilităţile şi resursele oferite de cadrul material de viaţă.

De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori

cu referire doar la urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări

din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer

soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale,

cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare –

oamenii de pretutindeni.

Termenul de “amenajare”, utilizat în ţara noastră, a fost preluat din limba

franceză (aménagement du territoire), în alte limbi – precum engleza –

utilizându-se termenul “planificare” (planning).

Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a

conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de

investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare, de edificare şi permanentă

readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate şi indispensabil

existenţei sale.

Amenajarea teritoriului se deosebeşte, prin complexitatea sa şi prin

atribuţiile multiprofilate pe care le deţine, de toate celelalte discipline care se

ocupă, direct sau indirect, doar parţial de problema mediului uman, datorită

capacităţii sale de a analiza global şi de a prezenta sintetic multitudinea de date

obţinute prin mijloace proprii sau prin cooperarea cu numeroase sfere

polispecializate complementare în vederea readaptării continue a structurii

mediului uman, pe măsura evoluţiei cerinţelor sociale.

Doctrina franceză defineşte amenajarea teritoriului ca fiind “un ansamblu

de acte ale colectivităţilor locale sau a instituţiilor publice de cooperare

intercomunală care vizează, în cadrul competenţei loc, pe de o parte, conducerea

sau autorizarea acţiunilor şi operaţiunilor, respectiv pe de altă parte, asigurarea

armonizării acestora. Obiectul acestor acţiuni sau operaţiuni de amenajare constă

în înfăptuirea unei politici locale a habitatului, organizarea menţinerii, extinderii

sau receptarea activităţilor economice, favorizarea dezvoltării activităţilor de

loisir şi de turism, realizarea de echipamente colective, de luptă împotriva

insalubrităţii, de reînnoire urbană, de salvare şi de punere în valoare a

patrimoniului construit sau neconstruit şi a spaţiilor naturale.

Potrivit cadrului legal din ţara noastră (care nu defineşte clar amenajarea

teritoriului) aceasta trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor

politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină sama de

cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune;

12

prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a

fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină

seama de acesteaîn aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a

reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor ( a se vedea art. 3 din Legea nr.

350/2001.

Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea

Teritoriului (CEMAT) a desfăşurat, încă de la prima sa reuniune din 1970, o

importantă activitate sub auspiciile Consiliului Europei. La reuniunea care a avut

loc la Torremolinos (în Spania) în anul 1983 a fost adoptată Carta Europeană a

Amenajării Teritoriului, declaraţie de principii care au fost focalizate într-un

punct de referinţă obligat, provenienţa lor fiind atât planul doctrinar, cât şi din

cele ale legislativului şi jurisprudenţei (în ciuda confuziei generate de enunţurile

acestora). Carta defineşte organizarea, respectiv amenajarea, teritoriului ca fiind

“expresia spaţială a politicii economice, sociale, culturale şi ecologice a întregii

societăţi” şi o consideră “o disciplină ştiinţifică, o tehnică administrativă şi o

politică concepută ca o focalizare interdisciplinară şi globală, al cărei obiectiv

este dezvoltarea echilibrată a regiunilor şi organizarea fizică a spaţiului în

conformitate cu un principiu director”.

“Omul şi bunăstarea sa, precum şi interacţiunea sa cu mediul ambiant

constituie centrul tuturor preocupărilor organizării teritoriului, al cărui obiectiv

este de a-i oferi un cadru şi o calitate a vieţii care să-i asigure o dezvoltare

echilibrată a personalităţii şi o perspectivă organizată la scară umană”, se

precizează în Cartă.

Ca şi obiective fundamentale ale amenajării (organizării) teritoriului, Carta

le prevede pe următoarele:

- dezvoltarea socio-economică echilibrată a tuturor regiunilor;

îmbunătăţirea calităţii vieţii;

- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protejarea mediului

ambiant (şi nu numai!)

Realizarea unor obiective atât de ample impune o articulare nu numai la

nivelul fiecărui stat (în sfera locală, regională şi naţională), ci şi la nivelul

cadrului european. Totuşi, Carta nu trece de aceste formulări abstracte de

obiective fără a încerca o minimă aproximare a ceea ce se putea defini ca o

“schemă europeană de organizare a teritoriului”.

Carta accentuează caracterul democratic şi participativ pe care trebuie să-l

aibă planificarea teritorială şi funcţia coordonatoare a distinctelor politici

sectoriale, aspect deosebit de important, de semnificativ pentru a caracteriza

competenţele în domeniul amenajării teritoriului cuprinse în drept.

Din perspectiva definiţiei amenajării teritoriului oferită de Cartă putem

conchide că aceasta nu este doar o chestiune de elaborare de documente în

vederea executării unor construcţii şi amenajări în diferite zone, utilizând anumite

suprafeţe, pentru sau de către anumite persoane, ci se constituie într-o formă de

politică care prezintă şi vizează o multitudine de aspecte.

13

Tipuri de aşezări

Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază, cu trăsături distincte şi

evoluţie specifică, sunt satul şi oraşul.

Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie,

el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea

agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de

constrângerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul

de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a

fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind

simbolul desprinderii, izolării de natură.

Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:

- număr relativ mic de locuitori

- suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării

- ocuparea extensivă a acesteia

- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc

- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.

Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în

mentalitatea locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea

aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de

locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi

aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una

dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de

producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de

colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce;

a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele

impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui

nucleele viitoarelor oraşe.

Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală,

polarizând capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de

pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din

punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de

ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile

locurilor lor de baştină.

În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban

al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au

emis mai multe ipoteze:

- teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher –

economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării

locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe

(exemplu: Roma antică).

14

- teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali

factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia

terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că

primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri

agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).

- teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-

1927), K. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877),

consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat,

factorul determinant fiind organizarea politico-juridică.

- teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al

centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre

sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau

oraşele-porturi).

- teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat

oraşului celor vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt,

China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase:

Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.

Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a

preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este

unul extrem de complex. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste

ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental,

dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc. Certă este însă

interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea

oraşului şi semnificaţia lui actuală.

Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor

Arheologia şi antropologia nu au putut oferi date certe privitoare la primele

aşezări cu caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate

din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în

bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate)

studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.

Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă

îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac

presupuneri „generoase”, uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic –

ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice

(respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior):

epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor

(cu cele două perioade: bronz şi fier).

Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două

aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în

adăposturi naturale – peşteri, sau construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă

restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii.

15

Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei

care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea

generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi

semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile

vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor

astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri

solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau în grup),

dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a

presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de

imaginat. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la

Stonehenge (incintă neolitică – cromleh, Anglia) .

Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a

alcătuirii acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt

bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S,

E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a

celor care le ocupau.

O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au

constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii

exclusiv funcţionale, ci „însufleţite”, cu o încărcătură filozofică, mistică şi

religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai importante

decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care

se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este

un organism viu, nu o alcătuire arbitrară şi neutră.

Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia

meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a

cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti,

administrative, religioase şi culturale.

Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică,

Asia Centrală, India şi China. În nordul şi vestul Europei civilizaţia urbană a

apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane.

Polii de interes ai lumii antice au rămas cele două lumi: cea greacă şi cea romană.

Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea

oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele

VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central

va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de

alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală –

foarte activă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe

funcţionale. Traducerea termenului polis prin “oraş-stat” sau prin “stat-cetate”

redă doar parţial şi aproximativ sensul pe care el îl avea pentru greci. În realitate,

un polis era o unitate teritorială cu oraşul, pământurile şi satele din jur, dar – în

primul rând – era o comunitate de origine, de interese, de tradiţii, de credinţe

religioase. În întreaga lume greacă erau peste 200 de asemenea mici state, de

câteva mii de cetăţeni. Platon stabilea în “Republica” numărul ideal al cetăţenilor

16

unui stat la ceva mai mult de 5.000. Aşadar, pentru greci un polis era o

comunitate umană concretă, nu o entitate abstractă. Poli-ul îi forma grecului

simţul practiv şi îi dădea sentimentul demnităţii. Strălucitoarea cultură antică

greacă, cu titani ai gândirii precum Socrate, Platon Aristotel, a marcat puternic

numeroase concepţii ştiinţifice, politice, morale, filosofice, religioase, artistice de

mai târziu, aducând o contribuţie de prim rang la patrimoniul culturii şi

civilizaţiei universale.

Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului

european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, spiritualizat,

constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă,

ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat

spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa

„Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a

avea acces la spiritul ei”. Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu

trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor.

Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut

epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi

se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale,

politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa; locul –

un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el având funcţie de

apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se

ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee).

Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt două:

coloana şi oraşul. Coloana este o reflectare a spiritului Greciei, oglindă a

timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprind două

tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului –

Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate

în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul,

va polariza mai multe programe.

Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o

impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre

perfecţionare. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul

hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din

Milet, care la rândul său se pare că s-a inspirat din arhitectura orientală); se

execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc.

Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-

culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.

Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de

cea elenă – secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui

Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artisitică

create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa se

caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei

oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un

17

organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi

raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre

alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg,

respectiv a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg.

De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau

comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite

amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi

trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel

construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea

jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în

formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit

orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiască astfel de

amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate

acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor.

Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane,

cu o acustică specială, majoritatea folosind ca material piatra calcaroasă.

Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul

surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind

dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-

urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic

problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp

constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi.

Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta

romană fiind doar epigonul celei greceşti”.

Imperiul roman

Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând

în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi

în zilele noastre.

Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat”

romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu,

în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri,

poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai

mare parte a reţelei urbane contemporane.

Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau:

- apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca

importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare:

- oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium

(Londra); Vindobonai (Viena);

- oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira;

- oraşe administrative: Roma; Atena; Efes;

- oraşe balneare şi de odihnă: Pompei; Herculanum; Neapole;

18

- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale

denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S

şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculare deosebite

de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau

forumul, în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului,

bazilica, construcţiile comerciale;

- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor

utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin

rezistenţa lor. În interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede

separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-

30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele,

apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de

stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă),

instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de

canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se

prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă;

- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o

serie de regulamente care se refereau la:

♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii);

♦ clasificarea străzilor (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus –

pentru animale), indicându-se lăţimi minimale obligatorii

♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora;

♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire;

♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi

construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de

baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi

locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau

afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi

stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi

muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi

elemente de arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi

columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

Oraşul medieval. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distructivă. Pe de o parte

năvălirile popoarelor migratoare, iar pe de alta răspândirea creştinismului –

dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au

avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o

populaţie de 1.000.000 ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori). Populaţia se

reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate

aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a

incintei limitată.

Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale se concretizează în:

19

♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000)

♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii)

♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei

♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului

♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau

amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice

(de exemplu primările)

♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor)

şi dotarea tehnico-edilitară

Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind

la vetrele aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în

teritoriu.

Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane

moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă

importanţă istorică şi care acum trebuie protejate prin politici urbane speciale.

Oraşul renascentist. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când

afirmarea burgheziei, înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările

de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat

preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a

vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor,

construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi

arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.

Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică:

curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este

zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate

asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii

progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită

religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete.

Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri

geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul

societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de

interes din Mediterana – controlată de turci - în Atlantic.

Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile

descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor

Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi,

literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin

aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor

antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost

cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti),

Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).

20

Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a

conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din

Florenţa), primul monument renascentist. Un fapt demn de remarcat este cel prin

care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul.

„Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice

(exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea

lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles

din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură).

Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt puse în practică de

urmîtoarea manieră:

♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare

♦ castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au

fost integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă

faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje

♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale

♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor

♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe

♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale

♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule

şi pentru pietoni

♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică

Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite

de condiţiile sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod

cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.

Oraşul baroc (secolele XVII-XVIII). Ne aflăm în perioada în care marile monarhii europene îşi întăresc

structurile centralist-etatiste, ceea ce va genera – pe de o parte – dispariţia

aspectelor regionaliste, iar – pe de alta – posibilitatea abordării unor proiecte de

mare anvergură.

Metodele şi tehnicile de construcţie nu diferă de cele din perioadele

precedente, ci doar consemnează o folosire a lor până la limitele extreme.

Perioada barocă constituie o perioadă de referinţă în istoria urbanismului, fiind

caracterizată printr-o activitate constructivă extrem de intensă: se construieşte

mult atât în Europa, cât şi în cele două Americi. Barocul preia şi dezvoltă

normele urbanistice renascentiste, dar clădirile aparţinând acestui curent au

aspect de supraîncărcat, faţadele debordând de ornamente, scara fiind una

predilect monumentală (se face simţită o amplificare fără precedent a scării la

care sunt concepute ansamblurile urbane), interiorul este tratat cu evidente

tentinţe scenografice, cu pereţi şi tavane ocupate de decoraţii. Un exemplu, în

acest sens, îl constituie Domul Sf. Petru de la Roma, pe faţada căruia coloanele şi

decoraţiunile monumentale aplicate vor modifica caracterul incipient renascentist

în unul baroc. Acest lucru este subliniat şi de piaţa cu plan eliptic pe care Bernini

21

o va propune în faţa Domului. Dacă ar fi să definim stilurile arhitecturii doar

printr-o trăsătură, goticul ar fi reprezentat de ogivă, renaşterea de arcul în plin

cintru, iar barocul de elipsă.

Barocul intervine în construcţia oraşelor prin manifestarea preferinţei

pentru structuri ale străzilor regulate radiale sau radial-concentrice în care arterele

principale – străzi drepte, de mare deschidere – converg către reşedinţa seniorială

sau edificiul religios, prin realizarea unor pieţe cu forme geometrice bine definite,

bordate cu fronturi omogene ca ritm, cornişe sau stil. Stilul baroc se dezvoltă în

special în ţările catolice – Italia, Austria – dar va avea influenţe şi asupra

renaşterii clasiciste din Franţa sau din Anglia. Exemple de intervenţii baroce, cu

referire la pieţe sunt: Piaţa Spagna şi Fontana din Trevi, ambele din Roma.

O altă caracteristică definitorie a urbanismului baroc o reprezintă

diagonala, ca element de dinamizare al sistemului stradal. Momentul culminant al

curentului baroc în urbanism îl reprezintă Parisul în perioada lui Napoleon al III-

lea. În ţara noastră, influenţa acestui curent se concretizează în construcţii ca:

Palatul Banffy (proiectat de arhitectul sibian Eberhardt Blaumann), în prezent

adăpostind Muzeul de artă din Cluj-Naoca, Palatul Teleki (situat în Cluj-Napoca

pe strada M. Kogălniceanu nr.7), Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi Palatul

Bruckenthal din Sibiu.

Barocul poate fi definit ca stil de sine stătător până la sfârşitul secolului al XVIII-

lea, după care va fi înlocuit de curente neoclasicizante sau eclectice.

În secolul al XVII-lea, în Franţa, a apărut un nou stil – Rococo – a cărui

denumire vine de la cuvîntul“rocaile” care, în limba franceză înseamnă cochilie

de scoică, element frecvent utilizat în diferite compoziţii; curentul s-a dorit o

replică menită a nega clasicismul de la Curte, el fiind prezent mai mult la

arhitectura de interior, cu al său caracter decorativ.

Oraşul erei industriale (sec. XIX – XX ). Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în dezvoltarea

centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o

depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de o

creştere a presiunii demografice în oraşe, de o „drenare” a populaţiei satelor în

folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi

amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective.

Marea Britanie este cel dintâi teatru al acestei mişcări, simţită de la

recensămintele din 1801; în Europa îi urmează Franţa şi Germania, începând cu

anii 1830.

Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:

□ dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele

urbane;

□ creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate;

□ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă

□ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubrizare

22

□ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi

culturale etc.

□ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a altor mijloace de

petrecere a timpului liber.

Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”, iar studiul acestora

îmbracă – în această perioadă – două aspecte foarte diferite.

Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu detaşare şi

se încearcă ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată

sociologiei (ştiinţă aflată la începuturile ei). Cercetătorii în domeniu caută să

înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de

cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care,

în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales

incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii

locuitorilor.

În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este

purtată de două grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de

sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari municipali, oameni ai

Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre

– starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de

articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au

stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror

lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de

informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au

contribuit la crearea legislaţiei engleze în domeniul muncii şi handicapului. Cea

de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea

informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi

considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia

clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor

prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte

ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor

regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe

industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină,

distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi

lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-se

igiena morală precară.

Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se

dezvolte, dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a

secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electric,

omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele

urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.

Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului:

la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au

apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel

23

încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de

modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele

periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic,

necontrolat.

Arhitecţii secolului al XIX-lea nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică

datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în

domeniul structural. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile

de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosind „noutatea” care era

betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX,

materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi,

arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect

în 1861 de către Francois Coignet.

O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă,

socială şi urbanistică.

Măsurile administrative sunt următoarele:

- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a

sistematizării urbane, în Anglia);

- s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia);

- s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană,

ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.

Măsurile de natură socială întreprinse la vremea respectivă au fost

determinate de apariţia mişcărilor sociale pentru reforma sanitară şi urbană;

astfel s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale

complet sistematizate, complet şi complex construite şi dotate.

Măsurile arhitectural-urbanistice au fost, în principal, iniţiate şi, mai apoi

puse în practică de către arhitecţii vremii. Urbanistul englez Ebenzer Howard

(1850-1928) a elaborat celebrul proiect al „oraşului –grădină”, care a influenţat

mult gândirea urbanistică contemporană şi care s-a regăsit ulterior în toată zona

de influenţă anglo-saxonă, în special pe continentul nord-american. Faimosul

model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000

de proprietari agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de

muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact

cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe

(izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –

grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de

km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori. Trebuie

remarcat că oraşul-grădină şi ceea ce promovează acesta, în pofida problemelor

pe care le generează, reprezintă şi astăzi panaceul crizelor urbanismului.

De asemenea s-au constituit Congresele Internaţionale de Arhitectură

Modernă (CIAM). Astfel, în anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de

arhitectul francez Le Corbusier, având ca temă oraşul funcţional (La Ville

Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”,

document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare

24

de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.

Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de:

• împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi;

• rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor

spaţii verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate;

• desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul

arterelor de circulaţie;

• separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie

pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc.

• amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea

pădurii în oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc.

• salvarea patrimoniului arhitectural.

Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la

toate problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale

documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele

reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi

VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus

noi măsuri, noi idei, noi remodelări.

Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a

atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit

o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material;

grea şi delicată pentru că este dificil de rezolvat contradictorialitatea dintre forma

fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul

acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

MODULUL II

MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA

Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul

natural, în care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu

pe care îl numim „artificial”, caracterizat prin volume, spaţialităţi şi structuri

calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. Mediul artificial este

compus din multiple alcătuiri şi echipări care servesc cerinţelor curente şi sunt

caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale.

Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de

periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea

intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural

şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. Omul – în măsura în care poate fi

25

inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat, din cauza incapacităţii

sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi

satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi

securitatea generaţiilor viitoare.

Expresia “mediu uman” este una relativ nouă (ea fiind adoptată la

Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor – UIA, ale cărui

lucrări s-au ţinut la Praga, în 1967). Sintagma exprimă acordul universal privind

necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii -

mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a

cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive

pentru societatea umană.

În ultima perioadă de timp s-a constatat o extindere a artificializării

accentuate şi haotice a mediului care are ca şi cauze:

- aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant;

- concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane

care depăşesc scara umană;

- dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o

suprafaţă excesivă de teren ;

- lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat;

- ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale;

- distrugerea terenurilor agricole fertile;

- degradarea masivelor forestiere;

- poluarea atmosferei, a solului, subsolului şi a apelor;

- imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi

distrugerii deşeurilor.

Toţi aceşti factori, vis-a-vis de care se manifestă, nu rareori, dezinteres ,

(sunt subapreciaţi sau sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusă

la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile în care apar crize) pot afecta

atât colectivităţile contemporane, cât şi pe cele viitoare.

Problemele, apărute şi constatate, legate de degradarea mediului au început

să devină „presante” în aniiʼ60, motiv pentru care au devenit subiect de analiză şi

dezbateri seriase în cadrul numeroaselor întâlniri pe tema „sănătăţii” Pământului.

Controversele permanente între cei care susţineau necesitatea menţinerii ritmului

de dezvoltare cu ignorarea impactului acestui fenomen asupra naturii şi cei care

promovau cu insistenţa revizuirea acestui tip de evoluţie, implicând metode

eficiente de conservare a patrimoniului natural şi-au găsit un echilibru (care s-a

dovedit destul de precar!!!, cel puţin, o bună bucată de vreme) în formularea unui

concept a cărui punere în aplicare ar fi urmat să „dea satisfacţii” ambelor părţi:

dezvoltarea durabilă.

Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată, pe plan mondial (în

contextul protecţiei mediului), în documentele prezentate la Conferinţa

Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă

21”). În fieful „liberalismului economic şi financiar” din Chicago, la Congresul

26

UIA din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de

„dezvoltare durabilă” (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland”), o

dezvoltare menită să creeze structuri stabile, coerente, limitate spaţial. Acest

concept readuce în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un

„complex de aşezari” distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stress.

Un fapt deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, este acela că

un arhitect român – G. M. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin

utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din

1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea acestuia, intitulată „Despre o

estetică a reconstrucţiei”, de la un capăt la altul, impunând construcţiei (locuinţei,

mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile

speculei. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia

sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea

autorităţilor, promovând – însă – cu autoritate, o legislaţie chibzuită, o voinţă

„neşovăielnică” şi „generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”, dar şi

echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne şi formele subtile şi

sensibile, dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”, susţinând dezvoltarea „firească” a

României.

Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial (constituit

din totalitatea realizărilor umane, totalitatea intervenţiilor efectuate în cadrul

natural, menite a facilita evoluţia societăţii) o reprezintă formele perfecţionate de

aşezare a populaţiei, alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt, în principiu,

identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe

(municipii). Mediul artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află

în afara aşezărilor omenenşti, respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de

om, care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti, cum sunt:

şoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele, toate fiind

supuse unui regim special de protecţie datorită importanţei lor pentru om şi

natură. S-a arătat că mediul artificial priveşte, în sens larg, întreaga tehnosferă –

adică totalitatea creaţiei materiale a omului.

Mediul artificial, considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui,

este menit să completeze şi să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexistenţa

activă şi benefică a celor două medii şi nicidecum pe adversitatea lor.

Este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească o

delimitare strictă între mediul natural şi cel artificial, având în vedere că prin

simbioza lor organică a luat fiinţă şi s-a dezvoltat un fenomen calitativ nou,

denumit în terminologia internaţională mediu uman.

Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a

integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi

mediul artificial, căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de

neconcordanţă, cu efecte negative pentru omenire.

Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană,

impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii

27

umane. Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat, constituindu-se ca

efect, nu ca şi o cauză a civilizaţiei, dar având un incontestabil rol determinant în

promovarea progresului social.

Urban. Urbanizare. Civilizaţie

Termenul “urban”, potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române,

înseamnă apartenenţa la oraş, orăşenesc, iar în sens figurat, “care dă dovadă de

urbanitate, politicos, civilizat”.

Conceptul de urbanizare s-a conturat în secolul XX, în special după

Congresul Internaţional al Arhitecturii Moderne (iniţiat de Le Corbusier) şi

adoptarea Chartei de la Atena (1939), moment de la care se poate vorbi despre

începutul urbanismului modern.

Originile urbanizării le găsim în culturile sedentare, care au fost definite şi

se recunosc ca atare prin manierele diverse de “aşezare”, de organizare de

aşezări, însoţite peste tot de tendinţa de izolare faţă de mediu. Societăţile

tradiţionale nu puteau concepe întemeierea unei aşezări fără o delimitare fermă.

Zidul de incintă, şanţul de apărare, palisada sau limita proprietăţii au existat, la

început, din raţiuni religioase, mai apoi, din motive de securitate. Faptul că a

existat această relaţie strînsă, pe o durată de timp extrem de lungă, între aşezare

(oraş) şi religie – ca intermediară a forţelor cosmice – explică perenitatea acestui

concept în întreaga istorie a urbanisticii premoderne. Materializarea centrului,

orientarea cardinală a unor trasee sau legături cu exteriorul, semnificaţia zonelor

de tranziţie, toate sunt fragmente de receptare a unor informaţii ancestrale care au

funcţionat până la un moment dat şi se adaugă ritualurilor religioase magice de

fondare şi organizare spaţială.

Trasarea limitei aşezării – care însoţeşte obsesiv întreaga civilizaţie

tradiţională – avea multiple meniri, dar cea mai subtilă era cea potrivit căreia ea

“închidea” un grup de oameni pe care îi transforma în societate. Conturarea

spaţială era întotdeauna dublată, însă, de o structurare a spaţiului interior

înţeleasă nu doar ca o geometrie exactă, ci una care asigura coerenţă celor mai

spontane geneze şi dezvoltări, coerenţă asigurată de existenţa centrului

(polarizator de interese şi energii umane), în funcţie de care se organiza întregul.

Până în secolul XX nu este cunoscută vreo aşezare europeană lipsită de centru, de

un sistem de orientare şi de o structură internă coerentă. Aşadar, până la acest

moment (după 6-7 milenii) orice aşezare putea fi cunoscută, descrisă, înţeleasă:

era unică.

Începând cu secolul XX nu se mai vorbeşte despre “aşezări” (urbane sau

rurale), ci despre “aglomeraţii”. “Nefiind nici urban, nici rural, nici suburban, dar

conţinând elemente aparţinând tuturor acestor trei categorii, oraşul de tip nou –

aglomeraţia – sfidează întreaga terminologie convenţională a experţilor”. Noile

28

componente ale oraşului au spart coerenţa de până atunci, au provocat mutaţii, au

preschimbat logica subtilă a factorilor care acţionaseră până în acest moment într-

o logică dură, primară: cea a eficienţei de moment şi a câştigului accelerat, fără

ca, doar creşterea – demografică şi teritorială – peste anumite limite să fie

singurul motiv al acestor schimbări complexe care însoţeşte fenomenul. Apare

acum modelul dirijat, prestabilit la care se percepe erodarea celor două concepte

de bază ale aşezărilor tradiţionale: limita şi ordinea. Starea, senzaţia indusă este

de dezordine, de provizorat, lipsită de regulă şi control. Acestor aglomeraţii le

lipseşte un centru (sau orice fel de centre!), lipseşte regula de organizare, direcţia

de evoluţie, lipseşte o limită controlabilă şi previzibilă. O arie urbană de această

factură adăposteşte grupuri umane, mase de oameni (nu comunităţi!) cu

caracteristici identice (prin lipsa lor de coerenţă) celor morfologice. Asupra unei

aglomeraţii nu se poate interveni prin metode “clasice”; ea, fără să încalce nici o

lege, se va sustrage permanent de sub efectele legilor. Marele paradox este că,

într-o societate democratică (cu înţelesul care i se atribuie azi noţiunii), cele mai

sigure legi şi cele mai sofisticate şi riguroase studii produc – nimic altceva decât

– simple aglomeraţii.

Există totuşi o speranţă care poate schimba în timp strategia mondială a

dezvoltării urbane: conceptul de dezvoltare durabilă. Aşezarea – urmând

preceptele acestui tip de dezvoltare – poate deveni focarul zonei, inversându-se

lucrurile, de data aceasta spre normalitate.

Privitor la sensul figurat al cuvântului urban, el determină adesea – în

limbajul curent şi chiar în gândire – suprapunerea lui cu termenul „civilizaţie”.

La momentul actual pentru a desemna ca urbană o aşezare au fost selectaţi,

din multitudinea de factori care o configurează şi o particularizează, câţiva

parametri care au o pondere mai însemnată. Astfel, există diferenţe de la o ţară la

alta, în baza anumitor criterii:

- numărul de locuitori: se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană

dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori,

în Elveţia, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia

– peste 2000 locuitori, în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi

Austria – peste 5000 locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;

- dotarea cu echipament tehnico-edilitar: urbană este apreciată localitatea care

dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor,

alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia,

amenajarea străzilor etc.;

- dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi

recreere etc.;

- importanţa în teritoriu;

- criterii administrative.

În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită

prin reglementări administrative. Astfel, potrivit Anexei I a Legii nr. 351/ 2001

29

privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional- Reţeaua de

localităţi, oraşul este definit ca fiind unitatea administrativ-teritorială de bază

alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre

care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de

bază şi ca sistem social-economic şi geografic oraşul are două componente: 1)

componenta teritorială – intravilanul şi extravilanul ; 2) componenta

demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile

economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul

localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului preyintă mari variaţii,

dezvoltarea lui fiind în strânsă corelaţie cu cea a teritoriului căruia îi aparţine.

Trăsăturile sociale caracteristice mediului urban efectiv

Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun

ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de

zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile industriale producătoare de noxe,

complexele agro-zootehnice, cele de gospodărire comunală – impun construcţii

în afara perimetrului oraşului, astfel încât se constituie zona periurbană

(preorăşenească), care formează o parte complementară (nu auxiliară) a

organismului urban. Tot în afara limitei administrative a oraşului, dar în strânsă

cooperare complexă cu acesta, fiinţează de multe ori un număr variabil de

aşezări urbane sau rurale, care alcătuiesc o grupare asociativă extraurbană, care

aparţine mediului „urban efectiv”.

Mediul urban efectiv prezintă următoarele trăsături caracteristice:

• încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de

activitate neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără

întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi

activităţile din sectorul agricol şi alimentar industrializat);

• transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv

în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care

ponderea majoră o are munca intelectuală;

• modificarea structurii vieţii sociale, a concepţiilor şi mentalităţilor indivizilor:

restrângerea numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi –

indiferent de sex – la vârsta majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o

calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui

„buget” crescând de timp liber;

• intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea

furnizării de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor;

• dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii

eficiente şi uşor accesibile.

Trăsăturile cadrului material specifice urbanului

30

Pot fi identificate – la nivelul mediului urban efectiv – o serie de elemente

materiale (a căror totalitate crează cadrul material) care au, la rândul lor, anumite

caracteristici:

○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult

extins;

○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;

○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare;

○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor

libere;

○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţii cu mijloace perfecţionate de transport

pentru categorii de trafic diferenţiate;

○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

MODULUL III

URBANIZAREA SPONTANĂ

Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării:

întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în

timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se

ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii, care se amplifică, ducând

la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial.

Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care

amintim:

◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a

populaţiei, a resurselor şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii

normale a indivizilor;

◘ supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de

el în zonele periferice;

◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului,

defectuos amplasate, extinse şi interferate;

◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole.

Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii

„timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de

„viteză” şi „masă”. Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă

descoperirile din domeniul biologiei, au dus la:

- mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creştere demografică

explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului

urban – a cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);

31

- repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită

manifestării fluxului de mobilitate a populaţiei;

- lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari

aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie

şi de-a lungul regiunilor litorale;

- dezechilibrul manifestat în ceea priveşte echiparea complexă a marilor întinderi

ale Ecumenei .

Consecinţele acestor fenomene se concretizează în diverse aspecte.

Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse,

un adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt

orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi

dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un

caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă

disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de

circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică,

având centre care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui

impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană:

autostrăzi, tuneluri, traversări denivelate).

Astăzi suntem martorii unui fenomen care accentuează trăsătura antiumană

a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se

subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce

la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.

Progresul social implică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea

decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a

acestora, dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social.

Transportul şi traficul urban

Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile anumite funcţiuni

principale, între care cazarea populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a

membrilor colectivităţii au fost mereu prioritare. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au

determinat însă – în timp – o mărire a bugetului de timp liber, apărând o a treia

funcţiune, din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor

de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru

oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de

elemente restrictive, care există – în genere – în afara perimetrului urban).

Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare

– loc de muncă - loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât

s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei.

Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a

secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este

caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ uşor de

manevrat şi folosit, fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de

32

autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Această

situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de

circulaţie, acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit

al membrilor întregii colectivităţi. Printre consecinţele cele mai evidente ale

acestui fenomen putem numi:

- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile;

- gâtuirea fluxului de circulaţie;

- creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale;

- scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui

mijloc de deplasare

-consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare

reprezintă echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei

persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict, în care omul şi automobilul

îşi dispută suprafeţe egale. În mod necontrolat, structura oraşului se subordonează

necesităţilor impuse de transport.

Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în

vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul

normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. Pe de altă parte, chiar

arterele de circulaţie sunt blocate de vehicole parcate, ceea ce conduce la

strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante

asupra activităţilor economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate

crescândă datorită abuzului de mobilitate.

Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia.

Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi

continuă să reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale

aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. Direcţiile

de cercetare vizează:

1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de

perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile

moderne implementate în construcţia de autovehicole, opţiunea participanţilor la

trafic pentru diverse mijloace de transport;

2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban.

În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni:

ponderea acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită

caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de

transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Studiul

acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor.

Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea

accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole.

33

3) consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş şi găsirea soluţiilor

optime de diminuare ori înlăturare a respectivelor consecinţe (aproape

întotdeauna negative).

Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic

Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări:

centrele istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi

parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate);

instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe

liniile de centură;

stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport.

Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii:

- facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, astfel încât

locurile de muncă, spaţiile comerciale şi cele de recreere să nu fie concentrat

amplasate.

- folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul

automobilelor fiind permis numai în zonele periferice.

MODULUL IV

POPULAŢIA URBANĂ.

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a

resurselor umane şi urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului

de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a

sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile

solicitate. De aceea, în orice studiu trebuie să se pornească de la câteva date

obligatorii:

- cunoaşterea situaţiei de fapt;

- stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;

- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel

teritorial zonal şi naţional;

- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung.

Evoluţia populaţiei urbane

34

Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări

calitative în toate compartimentele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în

întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante

nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste

prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în

repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată

uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone).

Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului

de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii

populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane.

Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având

drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor în teritoriu,

precum şi crearea de noi oraşe.

În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste

100.000 de locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între

20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori.

Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de

creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au

produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin

creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care

trăieşte în mediul rural.

Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei

Dinamica economică şi socială.

Procesul de urbanizare din România (ca – de altfel – în toate celelalte state

moderne) a fost în directă legătură cu procesul de industrializare, fiind determinat

de migrarea populaţiei dinspre aşezările rurale spre cele urbane. Sub aspectul

dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare

raportului în producţia de bunuri.

În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele

schimbări:

• pe plan economic – trecerea la munca retribuită;

• pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de

locuire, cu facilităţile oferite de oraş, cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.;

• pe plan ergonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin

impunerea unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia;

• pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii;

• pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane

şi asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o

renunţare la tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă,

asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele „mondene”, în care se

manifestă comportamentul „asimilat”.

35

Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de

convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate

crize de inadaptare, rămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în

planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate,

neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.

Modificarea cadrului urban.

Din punct de vedere funcţional, structura oraşului a suferit următoarele

modificări:

- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea

unor activităţi cu caracter industrial şi complementar;

- funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un

nivel calitativ superior mediei existente;

- modificarea funcţiilor de servicii;

-modificarea tipului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi

comunicaţiilor.

Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la

concentrarea lor; de asemeni s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de

locuiţe colective, realizate industrializat, într-un interval de timp foarte scurt.

Stilul internaţional promovează pe scară largă locuirea colectivă. Marile

ansambluri vor fi soluţia pentru rezolvarea problemelor locative. În ţara noastră,

urbanismul postbelic a urmat principiile sănătoase ale arhitecturii internaţionale,

iar până în deceniul VII al secolului trecut s-au realizat unele cartiere de locuinţe

reuşite. Deceniile VII şi VIII au consemnat o perioadă de construcţii realizate

într-un ritm forţat, caracterizat prin rabatul făcut la calitate.

În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit

modificări importante, punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema

legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea

urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen – de altfel –

contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre

populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu

anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi

a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.

Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari

într-un timp relativ scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi

discontinuităţi structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de

construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe

amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi

volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea

calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia

oraşelor existente.

Structura demografică şi social-economică a populaţiei

36

Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei

localităţi.

Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie

de criterii: social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale,

veniturile, tipul de familie etc.

Toţi aceşti parametri au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin

recensăminte periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la

întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de

modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a

resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu

prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de

localităţi.

Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei

Numărul de locuitori reprezintă acea componentă a urbanismului a cărei

determinare este influenţată de o serie de evenimente demografice – natalitate,

fertilitate, mortalitate etc. Analizat la un anumit interval de timp, semnificativ

(10-20 de ani), el oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale

mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de

dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.

Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este

cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia

numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:

1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două

elemente:

*naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind

fertilitatea şi, statistic, prin numărul noilor născuţi;

*decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau

supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)

Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau

creşterea) naturală a populaţiei.

2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau

zonale, respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să

se stabilească în oraş.

Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari

ale numărului de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică

mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele

mici către oraşele mari şi foarte mari.

Mobilitatea populaţiei

37

Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia,

navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional

(mişcările survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie

socială în alta). În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate

într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul

de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc.

Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a

forţei de muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea

domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică

(navetism).

Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate

rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau

rurală.

Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale

populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de

tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau

desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu,

turistice, vizitării rudelor etc.

Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp

mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi

locul de muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru

implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi

dotărilor necesare.

Soluţionarea problemelor ridicate de diversele tipuri de mobilitate

Deplasările zilnice ale unei părţi a populaţiei presupun şi pretind accesul în

timp util şi în condiţii confortabile la zonele de interes aflate în localitate.

Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi

ferate (terestre şi/sau subterane). De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare

şi execuţie – a acestor căi de comunicaţii depinde flexibilitatea şi facilitatea

deplasărilor.

Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa

deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (grafice în care sunt indicate

limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în

intervalul de valori 30 – 45 min).

Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt :

- modernizarea căilor de circulaţie;

- asigurarea calităţii infrastructurii;

- folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad

de confort;

- corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane.

38

Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază

posibilitatea apariţiei a două situaţii:

- una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea

deplasărilor, ceea ce conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se

poate desfăşura în condiţii avantajoase;

- o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului,

studiul sugerând nevoia cazării activilor în localitatea de bază şi impunând, în

această conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice.

Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până

acum, dar chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în

ceea ce priveşte soluţionarea, fapt determinat de creşterea bugetului de timp liber,

în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este

supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”- pe căile rutiere care leagă

oraşul de zonele de agrement. Rezolvarea problemei trebuie să se coreleze cu

soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.

MODULUL V

LOCUIREA URBANĂ

Tipologia oraşelor

Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din

punct de vedere statistic, ci constituie şi o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce

priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice.

Localităţile urbane se grupează pe următoarele categorii:

- Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori;

- Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori;

- Oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori;

- Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori;

- Oraşe plurimilionare – sunt acelea care au peste 2.500.000 de locuitori;

- Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de

4.000.000 de locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-

York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires

(9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ),

Shanghai (6.900.000) etc.;

- Conurbaţii – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt,

regiuni urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe.

39

Potrivit legislaţiei româneşti incidente în materie (respectiv Legea nr. 351

/2001privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a

IV-a Reţeaua de localităţi ), reţeaua naţională de localităţi este compusă din

localităţi rurale, ierarhizate pe ranguri, de următoarea manieră:

- rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanţă europeană;

- rangul I – municipii de importanţă naţională, cu influenţă potenţială la

nivel european (în România sunt 11 municipii);

- rangul II – municipii de importanţă interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de

echilibru în reţeaua de localităţi (81);

- rangul III – oraşe (172); totalul localităţilor urbane din ţara noastră este 265

- rangul IV – sate reşedinţă de comună;

- rangul V – sate componente ale comunelor şi sate aparţinând municipiilor

şi oraşelor.

Trecerea localităţilor de la un rang la altul se face prin lege, la propunerea

consiliilor locale, cu consultarea populaţiei prin referendum şi a

instituşiilorimplicate, în condiţiile legii, cu respectarea principalilor indicatori

cantitativi şi calitativi minimali prevăzuţi de lege. Principalii indicatori,

elementele şi nivelurile de dotare prevăzuţi de lege pentru ierarhizarea

localităţilor urbane şi rurale vor sta la baza criteriilor de stabilire a taxelor şi

impozitelor.

În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în

tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături

de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. Perioada de

„planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a

generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive

normale.

În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează

fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către

direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”,

care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural.

Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul

corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii

constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat

şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort fizic

şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii,

utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de

gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării

durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.

„Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din

cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi

40

apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin profesional,

intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente

pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi

proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o

concepţie de dezvoltare durabilă.

Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un

pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea

populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena,

funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac

imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către

fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă

intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă

nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o

problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului

rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului

optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât “existenţa

spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului

privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai

întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina

cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune peste al tău. Inexistenţa teritoriului –

insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii

acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public – privat: nici

spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare

decât în ipostaze caricaturale”.

Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de

încercare” pentru fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de

urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc

graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global.

În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului,

desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii

trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la

urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi

compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de

viaţă.

Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea

acestor probleme; totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală,

dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei

demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau staţionară), de o

serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care – împreună – constituie

specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte.

Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a

parametrilor de referinţă privind locuirea:

41

- studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi

ansamblurile de locuit executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de

satisfacere a cerinţelor – să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.

- întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti

recunoscuţi, privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru

etapele viitoare.

- realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuite de anumite

manifestări (expoziţii universale, olimpiade etc.).

- realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în

ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.

Chiar dacă aceste studii şi analize nu sunt de natură a oferi soluţii la toate

problemele existente, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru

ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform

urban corespunzător, care în principiu să constea în:

◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să

beneficieze de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu

cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;

◙ diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile,

amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor,

nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;

◙ asigurarea unui plus de locuinţe, care să permită permutări ale familiilor în

funcţie de modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în

acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale;

◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte

(o vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri

de locuit);

◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii

multidisciplinare;

◙ completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din

cadrul ansamblurilor rezidenţiale;

◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului.

Promovarea durabilităţii (sustenabilităţii ) în domeniul urbanismului a

impus modalităţi noi de concepere, organizare şi funcţionare a spaţiilor, utilizarea

unor materiale şi tehnologii de punere a lor în operă aparte, toate privite şi

înţelese într-o ” lumină” total diferită de cea cu care am fost deprinşi, până nu

demult.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană,

s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să

42

ţină pasul cu transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi

propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.

Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au

începuturile în perioada Revoluţiei industriale, căpătând – în timp şi spaţiu –

dimensiuni şi complexităţi nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.

Urbanismul, asemeni tuturor domeniilor de activitate şi preocupare umană,

s-a aliniat permanent la modificările care au avut loc în societate, încercând să

ţină pasul cu transformările – uneori mai lente, alteori extrem de dinamice - şi

propunându-şi să răspundă cât main eficient cerinţelor membrilor comunităţii.

Marile probleme cu care se confruntă administraţiile locale de azi au

începuturile în perioada Revoluţiei industrioale, căpătând – în timp şi spaţiu –

dimensiuni şi complexităţi nebănuite, adesea extrem de greu de gestionat.

Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului

imobiliar, dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor

desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a

afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu.

Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al

dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca

resursă economică. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând

dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în

aglomeraţiile din ce în ce mai populate.

BIBLIOGRAFIE

- C. BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA

CONTEMPORANĂ, Edit. “Presa Universitară Clujană”, Cluj-Napoca, 2002

- G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI, Edit.

“Paideia”, Bucureşti, 2001

- Fr. CHOAY, URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. “Paideia &

Simetria”, Bucureşti, 2002

- H. CHARLES, LES PRINCIPES DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,

1993

- L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca, 2001

- M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti,

2009

- T. O. GHEORGHIU, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideia”, Bucureşti,

2002

- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN

INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE

TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by

Richard T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis

Group”, London and New York, 2003

43

- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU

TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007

S. P. HUNTINGTON, CIOCNIREA CIVILIAŢIILOR ŞI REFACEREA

ORDINII MONDIALE, Edit. “Antet”, Bucureşti, 1997

- A. IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, Edit. “U.T.

Pres”, Cluj-Napoca, 2002

- A. IOAN, O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. “Paideia”,

Bucureşti, 2002

- H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,

2004

- J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.

UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de

Rennes – PUR”, Rennes, 2005

- E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit.

”Accent”, Cluj-Napoca, 2003

- J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit.

”Dalloz”, Paris, 2001

- Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME,

Edit. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006

- P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit.

”Le Moniteur”, Paris, 2006

- Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE

LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005

- A. M. ZAHARIADE, A. IOAN, M. CELAC, H. –C. MANER, TEME ALE

ARHITECTURII DIN ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX, Edit. Institutului Cultural

Român, Bucureşti, 2003

- xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”,

Paris, 2006

MODULUL VI

REGLEMENTĂRI JURIDICE INCIDENTE ÎN DOMENIILE

AMENAJĂRII TERITORIULUI ŞI AL URBANISMULUI

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele

mai vechi timpuri. După cum s-a menţionat în partea destinată prezentării lumii

antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie încă din cele

mai vechi timpuri. Criterii, cerinţe asociate ideii de ordine, de rigoare erau

44

valorizate şi considerate imperios necesare într-o aşezare de tipul oraşului:

constructorii erau obligaţi să respecte mai multe norme de igienă şi securitate,

astfel încât, în caz de neconformare la acestea, autorităţile municipale puteau

interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului,

măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma

antică erau instituite servituţile de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de

distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică. Cu toate acestea, până la mijlocul

secolului al XIX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât

punctual, în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor.

Sporadicele norme apărute în privinţa spaţiului urban – apreciate, uneori, ca şi

adevărate constrângeri sociale, nu ne îndreptăţesc să invocăm existenţa unui

ansamblu coerent de reguli statale1 care să guverneze domeniul organizării

spaţiale a teritoriului (la scară macro), respectiv urbanismului.

Problematica reglementărilor legale în domeniul urbanismului este una

extrem de sensibilă şi complexă întrucât este „organic” legată de chestiunile

aferente proprietăţii ; una dintre dificultăţile majore cu care se confruntă

urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează

cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată2, deoarece în domeniul

juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor

colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor

solurilor. Codul civil defineşte, la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea

este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi

absolut, însă în limitele determinate de lege”, dar înţelesul acestei norme este

interpretabil şi circumstanţiabil în „dat-ul” oferit de situaţiile ivite în practica

organizării spaţiale.

Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele

de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes

general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o

adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să se reglementeze exerciţiul

drepturilor proprietarilor funciari.

Soluţiile s-au căutat şi s-au concretizat în evoluţia şi modului de dezvoltare

a regimului juridic al urbanismului, respectiv pe cele două planuri: pe de-o parte,

dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel

1 Normele juridice, în general, se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor

sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de

drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor. Totodată

trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie

cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte

exercitarea drepturilor subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi

culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială. 2 Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra

bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public ( Potrivit art. 1 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia).

45

încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul

de a construi - ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie); pe de

alta, regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o

serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat

publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe

calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului etc.

Alături de această manieră de reglementare şi-au făcut apariţia activităţi de

serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a

zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului.

Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de

reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând

încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor

colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes

general. Această definiţie permite a se face distincţie între dreptul urbanismului –

edictat în scopul specific al amenajării teritoriului şi, respectiv, legislaţiile

sectoriale, stabilite pentru soluţionarea altor probleme (agricole, forestiere,

sanitare), dar care concură şi la afirmarea dreptului ocupării şi utilizării spaţiului.

Preşedinta Societăţii franceze de dreptul urbanismului - profesor Jacqueline

Morand-Deviller – consideră că dreptul urbanismului reprezintă ansamblul

regulilor privind afectarea spaţiului şi amenajarea sa.

Conceput iniţial ca un drept al solului urban, domeniu al dreptului

imobiliar, dreptul urbanismului tinde să devină un drept al activităţilor

desfăşurate în legătură cu acesta. Zonarea a condus la trecerea de la o poliţie a

afectării solului la una a activităţilor exercitate pe acest spaţiu.

Dreptul urbanismului se analizează, în acelaşi context, ca un element al

dreptului economic atunci când acordă prioritate parcelei ca bun, bogăţie, ca

resursă economică. Evoluţiile din ultimii ani merg chiar mai departe, exprimând

dorinţa de a se trece de la un urbanism imobiliar la o adevărată politică a vieţii în

aglomeraţiile din ce în ce mai populate.

Dreptul urbanismului poate deveni – într-o asemenea perspectivă – un

drept global, unul al concentrării oamenilor pe un spaţiu determinat, cu întregul

său cortegiu de ramificaţii: securitate, igienă, sănătate, loisir, educaţie, mediu etc.

Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici

activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează

conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de

realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi

urbanismul prevede, la art.2 al.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se

realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care

constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie

la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi

construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile

urbane şi rurale”. Se poate aprecia, din economia textului de lege invocat, ca

urbanismul este unul dintre cele două instrumente (celălalt fiind amenajarea

46

teritoriului) prin intermediul cărora se realizează gestionarea spaţială a

teritoriului şi care are rolul complex precizat de norma juridică prezentată.

Potrivit aceleiaşi reglementări, el trebuie să reprezinte o activitate: a)

operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de

amenajare a teritoriului; b) integrată, prin sintetizarea politicilor sectoriale

privind gestionarea teritoriului localităţilor; c) normativă, prin precizarea

modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de

clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).

Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare

(circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3):

- globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu

integrat;

- funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori

de cultură şi interese comune;

- prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a

fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină

seama de acestea în aplicare;

- democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la

adoptarea deciziilor.

Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul

întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale – se

desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării,

coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:

- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu

respectarea specificului acestora;

- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;

- gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

- utilizarea raţională a teritoriului.

Metodologia amenajării teritoriului şi urbanismului

Amenajarea teritoriului presupune acţiuni teoretice şi practice care se

direcţionează pe două căi distincte, dar simultane şi care se completează,

respectiv se susţin reciproc. Cele două căi vizează acelaşi cadru material, dar la

scări calitativ deosebite: la scară microteritorială şi la scară macroteritorială.

Studiul de amenajarea teritoriului la scară microteritorială are un caracter

preponderent analitic. El porneşte de la unitatea de bază – aşezarea (urbană sau

rurală) şi de la componentele morfologice ale acesteia: zona, cartierul, ansamblul

urbanistic etc.

Pe trepte succesive se abordează forme structurale tot mai ample: grupe de

localităţi, microregiuni municipale, judeţe, structuri interjudeţene şi regionale,

inclusiv reţeaua de magistrale care realizează conexiunile, ajungând – prin

47

asamblarea coordonată a acestor studii – la o viziune de ansamblu a organizării

întregului teritoriu naţional.

Studiul de amenajarea teritoriului la scară macroteritorială abordează

problematica într-un concept global şi sintetic, prefigurându-se modele

structurale de perspectivă care se referă la întreg teritoriul ţării. Pe baza unei

selecţii a modelelor iniţiale se compartimentează teritoriul în regiuni echilibrate

ca profil social-economic, în arii judeţene specializate funcţional care determină

fluxurile majore de comunicaţie şi energetice. Se pot stabili astfel zonele,

platformele şi modurile polarizatoare ale forţelor de producţie, se estimează

mărimea şi specificul tuturor localităţilor din reţea, făcându-se şi ierarhizarea lor

în teritoriu. Pot fi prevăzute direcţiile de dezvoltare şi se pot anticipa necesităţile

de echipare complexă, amplasarea şi etapele de edificare a investiţiilor,

priorităţile şi urgenţele.

Abordarea problemelor aceluiaşi cadru teritorial pe cele două căi

simultane permite ca, prin compararea obiectivă a soluţiilor şi selectarea prin

optimizare, să se elaboreze sinteza propunerilor privind eşalonarea acţiunilor

remodelatoare a teritoriului atât pentru un viitor imediat, cât şi pentru o

perspectivă mai îndepărtată pentru întreaga reţea de loalităţi, pentru întregul

teritoriu naţional.

Urbanismul trebuie să reprezinte – potrivit legii – o activitate:

- operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de

amenajare a teritoriului;

- integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea

teritoriului localităţilor.

- normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea

destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii

(art. 4).

Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin

realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se

desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul

acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale activităţii sunt:

■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,

asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile

pentru toţi locuitorii;

■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor,

vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;

■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;

extinderea controlată a zonelor construite;

■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;

■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile

urbane şi rurale;

■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

48

Aceste aspecte – punctuale în enumerare, dar complexe în realitate, trebuie

„articulate” corespunzator, astfel încât „întregul” să fie constituit dintr-un cadru

corespunzător de muncă şi viaţă pentru membrii comunităţii. Misiunea care

revine structurilor cu responsabilităţi în domeniu este, de departe, una extrem de

dificilă şi implică asumarea responsabilităţii pe o durată de timp care „grevează”

mai multe generaţii.

Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de

urbanism

Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Într-unul

desemnează o anumită activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat care

realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se poate explica

noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea administraţiei publice –

acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care

realizează această prestaţie.

Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin

natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele

generale ale societăţii organizate de către stat. Punerea în executare a legilor

aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei publice. Administraţia

publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în acelaşi

timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide

perspectiva necesităţii contenciosului administrativ, instituţie menită să asigure

respectarea legii de către administraţia publică însăşi.

Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism

datează la noi încă de pe vremea Regulamentelor organice (1831), prin care s-au

instituit “ sfaturile orăşeneşti”, având ca şi atribuţii principale administrarea şi

gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea, iluminatul, politica

urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de personalitate juridică

localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la

1848, idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului.

Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul

urbanismului, de la aceste forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să

le abordăm pe cele aflate în vigoare.

Structura instituţională

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 stabileşte că administraţia

publică, în unităţile administrativ-teritoriale, se organizează şi funcţionează în

temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice,

eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării

cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 )

49

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală

în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi

deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive .În fiecare judeţ se constituie un

consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru

coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării

serviciilor publice de interes judeţean (art.22).

Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism

revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale

şi locale. Prin adresabilitatea lor, activitatăţile de amenajare a teritoriului şi de

urbanism sunt asociate administraţiei publice întrucât ea este chemată să

răspundă tuturor tipurilor de solicitări , fiind direct responsabilă de gestionarea

corespunzătoare a cestora. Pe de-o parte , este obligatorie asigurarea, pentru toţi

cetăţenii, a unor condiţii de viaţă corespunzătoare, iar pe de altă parte, se impune

respectarea principiilor şi normelor legale aferente proprietăţii. Numeroasele

afectaţiuni ale solului reclamă, în condiţiile actuale, o compatibilizare a acestora,

posibil de soluţionat în coordonatele aspectelor privitoare la destinaţiile

„biologice” ale acestuia şi la regimul juridic reglementator.

Consiliul local este cel care analizează şi aprobă, în condiţiile legii,

documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind

mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă

alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva

inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase.

De asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea,

întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii

infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art.38).

Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării

autorităţilor administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de

organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare

urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale

componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu

autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.

Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia

dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului,

urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale

este Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Atribuţiile sale privesc,

printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca

sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului,

stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au

atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică,

arhitecturală sau peisagistică. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de

interes public în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru

creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi

organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi

50

reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi

controlul privind aplicarea acestora.

De asemenea, ministerul de resort exercită controlul de stat din domeniul

construcţiilor, lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind

respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea

sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea

construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, aceasta fiind

organizată, în cadrul ministerului ca inspecţie centrală, iar în plan teritorial

funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene.

Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte

organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi

realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale,

consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor,

Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale, de creaţie).

MODULELE VII-VIII-IX

DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI URBANISM.

REGLEMENTĂRI LEGALE PRIVITOARE LA DOCUMENTAŢIILE DE

URBANISM. AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE

CONSTRUCȚII

În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de

urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de

urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de

urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).

Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter

director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.

Propunerile cu caracter director stabilesc strategiile şi direcţiile principale de

evoluţie a unui teritoriu la diverse niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin

reglementări specifice în limitele teritoriilor administrative ale oraşelor şi

comunelor. Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de

amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorităţile

administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate

persoanele fizice şi juridice (art.39).

Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt:

- Planul de amenajare a teritoriului naţional;

- Planul de amenajare a teritoriului zonal;

- Planul de amenajare a teritoriului judeţean;

51

Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă

sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg

teritoriul ţării; el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape,

Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea

rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni).

Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două

categorii de planuri, devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru

celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.

Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în

vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi

intercomunale, interorăşeneşti, interjudeţene, regionale etc.).

În raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de

amenajarea teritoriului şi de urbanism sunt date – diferenţiat – în competenţa

autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Astfel:

♦ întocmirea planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN) este de

competenţa administraţiei publice centrale şi se adoptă prin lege. Prevederile

PATN sunt obligatorii şi se aplică în amenajarea teritoriului judeţelor,

municipiilor, oraşelor sau comunelor, după caz.

♦ planurile zonale de amenajarea teritoriului se întocmesc de către administraţia

publică centrală şi organismele centrale ori teritoriale interesate. Acestea se

aprobă de către Consiliile judeţene, respectiv Consiliile locale.

♦ pentru planurile de amenajare a teritoriilor interorăşeneşti sau intercomunale

competenţa întocmirii lor revine Consiliilor locale interesate în cooperare.

♦ competenţa întocmirii planurilor de urbanism ale localităţilor, precum şi a

regulamentelor de urbanism aparţine Consiliilor orăşeneşti sau comunale.

Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi

reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu

construcţii. Ele transpun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile

de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean; având caracter de

reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi

părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de

fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Documentaţiile de urbanism sunt rezultatul unui proces de planificare

urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia

existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare

şi dezvoltare durabilă a localităţilor. Documentaţiile de urbanism se elaborează

de către colective interdisciplinare formate din specialişti atestaţi în condiţiile

legii. (potrivit art. 44, al. (1) ). Ele transpun, la nivelul localităţilor urbane şi

rurale, propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional,

zonal şi judeţean.

Activitatea de planificare este esenţială întrucât, spre deosebire de alte

domenii de activitate, consecinţele acţiunilor urbanistice pot avea (în cazul unor

eşecuri înregistrate) un impact negativ pe termen lung asupra întregii existenţe a

52

comunităţii vizate/implicate. „Rebuturile” în acest domeniu sunt extrem de greu

(dacă nu chiar imposibil) de corectat ( şi costurile presupuse ar fi enorme!), ele

fiind „vizibile”, putând fi identificate cu uşurinţă chiar şi de nespecialişti.

Deciziile greşite antrenează (cu certitudine) „reacţii în lanţ”, putând compromite

o serie de alte activităţi sau să facă imposibilă realizarea altor proiecte. Privitor

la interdisciplinaritatea pe care legea o impune colectivelor de planificatori, este

regretabilă rămânerea la fază de deziderat (cel puţin până la acest moment) a

acestei prevederi, întrucât se menţine ponderea ridicată a arhitecţilor şi

constructorilor în aceste formaţiuni, resimţindu-se lipsa sociologilor,

peisagiştilor, medicilor, a celor preocupaţi de protecţia mediului etc. O

eterogenitate întru unitate ar schimba radical tot ce ţine de crearea unui cadru

ambiental reuşit – din punct de vedere „tehnic” şi sănătos, din perspectiva unei

ridicate calităţi a vieţii.

Documentaţiile de urbanism (potrivit legii) sunt următoarele:

- Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG);

- Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ);

- Planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general are atât caracter director şi strategic, cât şi

caracter de reglementare; el reprezintă principalul instrument de planificare

operaţională, constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor

de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-teritorială are obligaţia să îşi

întocmească şi să îşi aprobe PUG-ul , care se actualizează periodic la cel

mult 10 ani. El se realizează în cadrul mai multor etape, începând cu cea

preliminară. Aceasta cuprinde o parte scrisă şi una desenată privind analiza

situaţiei existente şi situaţia juridică a terenurilor, fiind evidenţiate terenurile

aflate în proprietatea consiliilor locale şi care sunt destinate construirii de

locuinţe, în vederea punerii în aplicare a Programului naţional de locuinţe.

Prin teritoriu administrativ se înţelege suprafaţa delimitată de lege, pe

trepte de organizare administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor

administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună).

Teritoriul intravilan reprezintă totalitatea suprafeţelor construite şi

amenajate ale localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază,

delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate

autoriza execuţia de construcţii şi de amenajări. De regulă, intravilanul se

compune din mai multe trupuri (sate sau alte localităţi suburbane componente).

Teritoriul extravilan reprezintă suprafaţa cuprinsă între limita

administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita

teritoriului intravilan.

Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi

administrativ-teritoriale de bază, menţionăm:

- stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ

al localităţii;

53

- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;

- zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

- delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;

- modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;

- stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice şi a siturilor

arheologice reperate;

- zonele care au instituit un regim special de protecţie prevăzut de legislaţia în

vigoare;

- formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;

- precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite,

amenajate şi plantate;

- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi

măsurile specifice privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor

şi realizarea construcţiilor în aceste zone;

- zone de risc natural datorate unor depozitări istorice de deşeuri;

PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:

- evoluţia în perspectivă a localităţii;

- direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;

- traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de

amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean;

- zonele de risc natural delimitate şi declarate astfel, conform legii,precum şi

măsurile specifice privind prevenirea şi atenuarea riscurilor, utilizarea terenurilor

şi realizarea construcţiilor în aceste zone;

- lista principalelor proiecte de dezvoltare şi restructurare;

- stabilirea şi delimitareazonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de

construire;

- delimitarea zonelor în care se preconizează operaţiuni urbanistice de regenerare

urbană.

La baza elaborării PUG-ului trebuie să stea strategia de dezvoltare a

localităţii, întrucât existenţa unei viziuni de ansamblu a ceea ce se doreşte a fi

realizat ( la care se adaugă bugetul pe care se poate conta, precum şi programele

de investiţii publice ale localităţii care urmăresc realizarea obiectivelor de

utilitate publică) permite stabilirea liniilor de acţiune pentru viitor şi găsirea celor

mai eficiente mijloace şi instrumente pentru ca planurile să devină realitate. Este

extrem de important, în această atapă, să se realizeze o diagnoză corectă a

situaţiei „de pornire” (cu identificarea tuturor punctelor sensibile, vulnerabile ale

localităţii) pentru ca toate demersurile ulterioare să repare – în primul rând – răul

existent, abia mai apoi trebuind să fie luate măsurile de îmbunătăţire, de

„însănătoşire”, de dezvoltare a localităţii.

O prevedere importantă a legii vizează identificarea, prin PUG, a zonelor

pentru care se pot institui reglementări ce nu pot fi modificate prin PUZ-uri sau

PUD-uri şi de la care nu se pot acorda derogări. Aceste reglementări se

54

formulează clar în Regulamentul local de urbanism aferent PUG-ului. (Aceste

prevederi se aplică în mod obligatoriu zonelor asupra cărora este instituit un

regim special de protecţie) (art. 46, al. 1-6). PUG conţine atât piese scrise, cât şi

desenate (aceasta fiind una dintre trăsăturile specifice ale acestor documente cu

valoare juridică).

Planul urbanistic zonal (PUZ) este instrumentul de planificare urbană de

reglementare specifică prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată

a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau

printr-o dinamică urbană accentuată. PUZ asigură corelarea programelor de

dezvoltare urbană integrată a zonei cu PUG.

Prin PUZ se stabilesc , în baza analizei contextului social, cultural, istoric,

urbanistic şi arhitectural, reglementări cu privire la regimul de construire,

funcţiunea zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a terenului

(CUT) , procentul de ocupare a terenului (POT), retragerea clădirilor faţă de

aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi posterioare ale parcelei,

caracteristicile arhitecturale ale clădirilor, materialele admise. Delimitarea

zonelor pentru care se întocmesc PUZ obligatorii se face , de regulă, în PUG (art.

47, al. 5, 4).

Elaborarea PUZ poate fi generată de intenţia realizării unui obiectiv sau

unui ansamblu de obiective care determină o influenţă deosebită din punct de

vedere urbanistic într-o zonă mai extinsă, care nu se suprapune neapărat cu

zonele şi subzonele stabilite prin PUG.

PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:

- organizarea reţelei stradale;

- organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii

urbane;

- modul de utilizare a terenurilor (prin stabilirea indicilor privind utilizarea

terenurilor, POT – Procentul de Ocupare a Terenului şi, respectiv, CUT –

Coeficientul de Utilizare a Terenului), statutul juridic şi circulaţia acestora;

- protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie a acestora;

Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor;

zonelor construite protejate, parcurilor industriale, zonelor destinate

hipermagazinelor şi/sau parcurilor comerciale, zonelor de producţie, zonelor de

dezvoltare a unor ansambluri rezidenţiale noi, altor zone stabilite de autorităţile

centrale sau locale pentru zone omogene din punct de vedere funcţional şi

morfologic sau pentru suprafeţe mai mari de 10.000 mp.

Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc PUZ-uri obligatorii se face – de

regulă – în PUG.

Planul urbanistic de detaliu (PUD) are exclusiv caracter de reglementare

specifică pentru o parcelă în relaţie cu parcelele învecinate. PUD nu poate

modifica planurile de nivel superior, ci poate doar detalia modul specific de

construire în raport cu funcţionarea zonei şi cu identitatea arhitecturală a acesteia,

în baza unui studiu de specialitate. PUD reglementează retragerile faţă de limitele

55

laterale şi posterioare ale parcelei, accesurile autoşi pietonale, conformarea

arhitectural-volumetrică, modul de ocupare a terenurilor.

În funcţie de complexitatea obiectivelor de investiţie, de caracteristicile

vecinătăţilor, de gradul de detaliere a PUG sau PUZ, administraţia publică locală

poate iniţia sau solicita – prin certificatul de urbanism – elaborarea PUD. Acesta

poate fi elaborat şi la iniţiativa unui investitor în vederea obţinerii certificatului

de urbanism.

Zonificarea funcţională

Delimitarea localităţilor (respectiv stabilirea intravilanului) are ca şi scop

împiedicarea extinderii haotice a aşezărilor.

Perimetrul construibil al localităţii reprezintă limita convenţională în

interiorul căreia se grupează – în mod omogen – toate zonele funcţionale ale

aşezării. Acest perimetru închide un teren unitar; numai în cazuri de excepţie –

cum ar fi: condiţii naturale deosebite, situri istorice, amplasarea unor obiective

speciale etc. – perimetrul construibil poate să cuprindă unele teritorii distincte,

izolate, în afara limitei principale.

Criteriile de delimitare se stabilesc în funcţie de :

- cadrul natural şi condiţiile specifice terenului;

- forma şi organizarea localităţii ( este de dorit ca forma să fie adunată, pentru a

se evita dezvoltarea dezechilibrată numai în lungime, tentaculară sau

polinucleară);

- în dezvoltarea perimetrului construibil se iau în calcul rezerve de teren liber

pentru dezvoltarea ulterioară.

Există două tipuri de limite care marchează acest perimetru, şi anume:

limite naturale (cursuri de apă, plantaţii, terase naturale, lacuri etc.) şi limite

artificiale (căi ferate, magistrale de circulaţie rutieră, centuri pantate, borne etc.).

Dezvoltarea economico-socială a localităţilor a implicat stabilirea unor

criterii de zonare macro şi microeconomică adecvate. La baza asigurării acestor

criterii a stat Legea privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi

rurale.

Zonarea funcţională a teritoriului ţării are la bază valorificarea superioară

şi raţională a resurselor materiale şi umane, creşterea eficienţei economice şi

sociale a investiţiilor, cu respectarea şi menţinerea echilibrului ecologic şi de

protecţie a mediului. Zonarea teritorială face posibilă cunoaşterea în detaliu a

fiecărei zone a ţării şi constituie un instrument de planificare a economiei

naţionale.

Zonarea funcţională delimitează teritoriul în raport cu posibilităţile de

dezvoltare ale principalelor ramuri ale economiei naţionale: industrie, agricultură,

silvicultură, turism ş.a. În funcţie de ponderea pe care o au în valoarea producţiei

globale, de structura populaţiei ocupate şi de aria de cuprindere, se pot distinge

următoarele categorii de zone funcţionale: zone cu profil complex, zone cu profil

mixt, zone cu profil dominant.

56

Un loc important în zonarea funcţională a terenului, având la bază

elementele principale privind posibilităţile de dezvoltare a fiecărei zone în parte

şi a teritoriului în general, îl constituie dezvoltarea reţelei de localităţi urbane şi

rurale, având drept scop îmbunătăţirea treptată a repartiţiei populaţiei în teritoriu,

prin realizarea pe etape a unei reţele de localităţi diferenţiate prin funcţiunile

economice, care să se completeze însă armonios cu ansamblul economic-social al

ţării. Studiile de sistematizare a teritoriului se referă şi la conservarea mediului,

ele trebuind să circumscrie şi problematica protecţiei aerului, apelor, solului – şi

a resurselor naturale ale acestuia –, protecţiei pădurilor, a resurselor

balneoclimaterice şi turistice ş.a.

Zona funcţională reprezintă acel teritoriu din cadrul localităţii care este

echipat şi amenajat pentru desfăşurarea - cu preponderenţă - a unui anumit tip de

activitate. Zonele unei localităţi se află în relaţie de interdependenţă şi, adesea, de

interferenţă.

Principalele zone ale unei aşezări urbane sunt:

- Zona industrială – cuprinde totalitatea obiectivelor de producţie (care pot fi

grupate pe platforme industriale) şi a celor de depozitare. Amplasarea zonelor

industriale se face, de regulă, în perimetrul construibil şi numai în cazuri

deosebite în afara acestuia. În funcţie de condiţiile de protecţie a mediului ( şi ne

referim la gradul de nocivitate a acestor activităţi) în cadrul perimetrului

construibil obiectivele industriale pot fi amplasate în interiorul zonelor de locuit,

la marginea acestora sau la distanţă, dezvoltate în prelungire sau în paralel.

Mărimea zonelor industriale depinde de mai mulţi factori şi se stabileşte,

de regulă, pe baza a doi parametri caracteristici: numărul locuitorilor din zonă şi

suprafaţa construcţiilor care urmează a fi executate.

Unul din factorii care influenţează pozitiv restrângerea zonei industriale şi

reducerea costurilor este asigurarea unei cooperări adecvate între diferitele unităţi

de producţie cu privire la utilităţi - transporturi, alimentare cu apă, energie,

canalizare – şi la servicii. Cooperarea trebuie extinsă şi între zona industrială şi

zonele de locuit, în principal pentru scurtarea distanţelor de transport între aceste

zone şi în vederea folosirii aceloraşi surse şi căi de utilităţi (apă, energie,

canalizare etc.).

- Zona de locuit – cuprinde terenurile aferente locuinţelor, dotărilor social-

culturale şi ale căilor de circulaţie aferente şi se structurează sub forma unităţilor

urbanistice complexe: complex, cartier, sector. Uneori, zona de locuit şi zona

industrială se întrepătrund prin amplasarea în interiorul zonei de locuit a unor

spaţii productive nepoluante (spre exemplu industrie alimentară, industrie

uşoară).

O astfel de rezolvare poate avea efecte pozitive, dat fiind accesul mai rapid

şi mai uşor la locul de muncă şi descongestionarea căilor de acces spre marile

platforme industriale.

Determinarea şi dimensionarea zonei de locuinţe are la bază o serie de

factori economici, sociali, ecologici etc. , printre care: caracteristicile geotehnice

57

şi de relief ale terenului; protecţia antiseismică; protecţia contra surselor

poluante; regimul de înălţime; suprafaţa de teren ocupată care, împreună cu

regimul de înălţime determină şi densitatea construcţiilor; orientarea faţă de

punctele cardinale – pentru o însorire cât mai îndelungată a încăperilor de locuit

ş.a.

Structura zonelor de locuinţe se organizează astfel încât să formeze unităţi

urbanistice complexe – grupe de locuinţe, complexe de locuinţe, cartiere,

sectoare, oraşe care, în afara locuinţelor, trebuie să înglobeze şi dotările social-

culturale necesare, cum sunt: spaţiile de învăţământ, culturale şi sportive, pentru

asistenţă medicală, comerciale şi de alimentaţie publică, unităţi prestatoare de

servicii, parcaje, garaje, spaţii verzi etc. Pentru determinarea dotărilor necesare

zonelor de locuinţe, în funcţie de numărul de locuitori ai acestora, sunt stabiliţi

indici medii orientativi, care dau necesarul de teren şi spaţii de construit.

Zona de locuit are cea mai mare pondere în cadrul teritoriului, atât ca şi

suprafaţă (reprezentând 40– 60 - 80 % din suprafaţa aşezării urbane), cât şi ca

importanţă. Funcţiunile zonei de locuit sunt: asigurarea cazării populaţiei şi

oferirea cadrului construit, specific amenajat pentru desfăşurarea vieţii sociale şi

particulare a acesteia. Componenţa zonei include: locuinţe de toate tipurile şi

categoriile; dotările aferente; spaţiile plantate de folosinţă comună; căile de

circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, platforme gospodăreşti.

Fiecare parte a zonei de locuit se defineşte prin: numărul de locuitori şi

întinderea ariei respective; de aici rezultă frcvenţa funcţiilor urbane şi distanţele

maxime – în timp şi spaţiu – între locuinţă şi dotările necesare. Se pot, astfel,

defini tipurile de compartimentări morfologice ale zonei de locuit ca fiind: grupa

de locuit, unitatea complexă urbană, cartierul şi sectorul (orăşenesc).

Grupa de locuit prezintă ca şi caracteristici:

- funcţiuni permenente;

- distanţe, în timp şi spaţiu: 3 minute, respectiv 200 m;

- număr de locuitori: între 400 şi 2.500 ;

- suprafaţă: între 2 şi 6 ha;

În ceea ce priveşte serviciile asigurate, putem enumera:

► supravegherea şi joaca preşcolarilor;

► odihna vârstnicilor;

► aprovizionarea cu produse de primă necesitate;

► aprovizionarea cu ziare, timbre, ţigări etc.;

► spălătorii;

► platforme de depozitare pentru deşeurile menajere;

► parcaje pentru biciclete, motorete, autovehicule personale.

În cadrul acestei unităţi morfologice de locuit, unităţile prestatoare de

servicii sunt amplasate chiar în clădirile de locuit sau în imediata lor apropiere

contribuind astfel, printr-un consum minim de timp, la satisfacerea cerinţelor

imediate, de mare frecvenţă şi urgenţă ale locuitorilor.

Unitatea complexă urbană are ca şi trăsături specifice:

58

- funcţiuni cotidiene;

- dotări amplasate la distanţe, în timp şi spaţiu, la 8 minute, respectiv 500 m;

- număr de locuitori: între 3.500 şi 10.000 (maximum 16.000);

- suprafaţă: între 10 şi 20 ha;

Complexul de locuit reprezintă unitatea urbanistică de bază, fiind format

din mai multe grupe de locuit şi are limite relativ bine conturate prin străzi de

importanţă orăşenească sau de elemente naturale.

Serviciile asigurate sunt:

► spaţii pentru joacă şi sport pentru copii şi tineri;

► spaţii şi amenajări pentru recreaţie, pentru dans;

► creşă, grădiniţă, şcoală elementară;

► magazine alimentare şi nealimentare;

► ateliere de întreţinere şi reparaţii curente;

► cinematografe, cofeterie, bufet;

► librărie, farmacie, dispensar, oficiu poştal;

► parc, bazin de înot, patinoar;

► administraţie locală, CEC;

► garaje şi parcaje pentru autovehicule particulare şi publice;

► staţii de taximetre.

Cartierul se caracterizează prin:

- dotarea cu amenajări şi servicii cu caracter periodic, amplasate în timp şi spaţiu

la 20 minute, respectiv la 1.200 m;

- numărul de locuitori variază de la 15.000 la 30.000 – limita inferioară şi între

50.000 şi 100.000 – limita superioară;

- suprafaţa este cuprinsă între 60 şi 80 ha – limita inferioară, respectiv 150 – 300

ha – limita superioară.

Cartierul constituie prima treaptă dintre unităţile morfologice urbane în

care poate fi asigurat un nivel complex de confort orăşenesc.El constituie

modelul de dotare pe care trebuie să îl urmeze oraşele mici şi mijlocii. Mărimea

cartierului, ca şi a complexului, este direct proporţională cu mărimea oraşului,

limitele sale fiind conturate de arterele de mare circulaţie, de zonele industriale

sau, eventual, de elemente naturale.

Cartierul este format din:

- teritoriile complexelor de locuit componente;

- dotările social-culturale de folosinţă periodică;

- parcul (mare) de cartier;

- arterele de circulaţie interioară.

Serviciile oferite de dotările de cartier sunt complexe:

► liceu, şcoli profesionale specializate;

► casă de cultură (casă a tineretului) cu teatru, cinematograf, spaţiu expoziţional;

► sală polivalentă;

► policlinică, clinici particulare, farmacii;

► supermagazine;

59

► restaurante, cofeterii, baruri;

► ateliere de confecţii şi reparaţii complexe, curăţătorii;

► servicii de administraţie publică (financiară, locativă, poliţie, notariate etc.)

► unităţi economice de producţie nenocivă.

Sectorul orăşenesc este unitatea urbanistică caracteristică oraşelor mari şi

foarte mari (în ţara noastră doar capitala beneficiază de o asemenea împărţire).

Câteva dintre caracteristicile sectorului sunt:

- numărul de locuitori: între 100.000 şi 200.000;

- suprafaţa: între 500 şi 800 ha.

Elementele constitutive ale unui sector sunt:

- teritoriile cartierelor – cu dotările specifice;

- dotări specializate de folosinţă ocazională;

- artere de circulaţie;

- zone de recreere, spaţii verzi.

Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi

prezintă dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor

situ-uri valoroase, ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi

modul de locuire.

În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia

existentă, urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu

păstrarea şi punerea în valoare a fondului construit existent, menţinerea unui

echilibru şi la nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a

celor vechi. Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu

trebuie să fie dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică, nici de

cele marcate de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul

estetic, ci trebuie să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se

realizeze o continuare, nu o suprapunere.

Unul dintre elementele cele mai sensibile în acţiunile de modernizare, de

reconstrucţie a unor zone din oraşe îl constituie graba: este de dorit ca nimic să

nu se facă sub semnul urgenţei, chiar pripei. Acest deziderat va fi accesibil şi

funcţional numai atunci când vom avea o legislaţie bine chibzuită, coerentă,

reformatoare cu adevărat – şi în ideea ca omul de rând să fie instruit, educat în

spiritul unui util îmbinat cu frumosul, cu practicul, cu ecologicul şi, nu în ultimul

rând, liber să-şi mărturisească, în aceste coordonate, dorinţa de fericire. “ O

societate are tot atâta nevoie de legile spaţiale ale armoniei care o cuprind, cât de

o constituţie”.

- Zona dotărilor social-culturale – cuprinde terenurile pe care sunt amplasate

spaţiile comerciale, teatrele, cinematografele, spitalele, şcolile, hotelurile,

primăriile etc. Dotările de importanţă orăşenească se amplasează în centrul civil

al localităţii.

- Zona spaţiilor verzi – este formată din terenurile destinate parcurilor, grădinilor

etc. Prezenţa acestei zone în oraş este obligatorie pentru păstrarea echilibrului

ecologic urban şi păstrarea unui mediu de viaţă sănătos.

60

- Zona de circulaţie şi transport – cuprinde terenurile destinate principalelor

artere de circulaţie şi amenajările aferente: parcaje, garaje, gări, aeroporturi,

porturi navale etc.

Chiar dacă astăzi există modele de dezvoltare urbană care tind să „spargă”

tiparele utilizate până acum, această împărţire a teritoriilor localităţilor se

menţine din raţiuni greu de ignorat. Realitatea contemporană promovează

mixturile funcţionale – demers justificat şi adesea posibil datorită schimbărilor

survenite în ceea ce priveşte tipurile de producţie, sistemele de comunicare,

furnizarea serviciilor etc. – dar texturile urbane existente poartă încă pecetea

vremurilor trecute şi a şabloanelor utilizate.

Documentaţiile de urbanism derogatorii

Elaborarea şi adoptarea unor documentaţii de urbanism derogatorii sunt

permise în legislaţia românească în anumite condiţii, urmându-se procedura

specifică şi în privinţa anumitor componente ale acestora. Scopul unei asemenea

intervenţii este acela de a se obţine noi PUZ-uri şi PUD-uri, derogatorii de la

regimul urbanistic iniţial şi care să permită emiterea unei autorizaţii de construire

în condiţiile date.

Asemenea modificări (derogări) pot interveni atunci când, prin cererea

pentru emiterea certificatului de urbanism, se solicită o modificare a prevederilor

documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă sau dacă condiţiile

specifice ale amplasamentului ori natura obiectivelor de investiţie o impun,

decizia în această privinţă aparţinând autorităţii publice locale, exprimată prin

certificatul de urbanism. Cererea poate fi respinsă „în mod justificat” sau poate fi

admisă, situaţie în care autoritatea publică locală are dreptul:

a) să solicite elaborarea unui PUZ, numai în baza unui aviz prealabil de

oportunitate, întocmit de către structura specializată condusă de arhitectul şef şi

aprobat de către consiliul local, prin care se stabilesc:

- teritoriul care urmează să fie reglementat prin PUZ;

- categoria/categoriile funcţională/funcţionale a/ale dezvoltării şi eventualele

servituţi;

- reglementări obligatorii sau datorii de interes public necesare.

b) să solicite elaborarea unui PUD.

După aprobarea PUZ sau, respectiv PUD, se poate întocmi documentaţia

tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. Prin lege sunt stabilite

anumite reguli prin care se încearcă restricţionarea procedurilor de modificare a

documentaţiilor de urbanism şi evitarea abuzurilor:

noua documentaţie de urbanism, cuprinzând intervenţia solicitată, poate fi

aprobată numai după o perioadă de cel puţin 12 luni de la data aprobării

documentaţiei de urbanism iniţiale (art. 32 alin.3 din Legea nr. 350/2001);

modificările reglementărilor din PUG admise în situaţia în care se solicită

elaborarea unui nou PUZ sau, după caz, a unui PUD, sunt:

61

a) prin PUZ se stabilesc reglementări noi cu privire la: regimul de construire,

funcţiunea zonei, înălţimea maximă admisă, coeficientul de utilizare a

terenului (CUT)3, procentul de ocupare a terenului (POT)

4, retragerea

clădirilor faţă de aliniament şi distanţele faţă de limitele laterale şi

posterioare ale parcelei.

b) prin PUD se stabilesc reglementări noi numai cu privire la distanţele faţă

de limitele laterale şi posterioare ale parcelei;

c) modificarea, prin PUZ-uri elaborate pentru zone ale unei unităţi teritoriale

de referinţă5, a reglementărilor aprobate prin PUG trebuie să asigure

unitatea, coerenţa şi confortul urban, atât ale zonei de studiu, cât şi ale

teritoriului învecinat; CUT propus de noua reglementare nu îl va putea

depăşi pe cel aprobat iniţial cu mai mult de 20%, o singură dată;

d) În cazul în care, din raţiuni de dezvoltare urbanistică temeinic

fundamentate, este necesară depăşirea acestui CUT, numai din iniţiativa

autorităţii administraţiei publice locale competente se va proceda la

finanţarea şi elaborarea unui PUZ pentru întreaga UTR în care este inclusă

zona. În vederea elaborării şi finanţării noii documentaţii autoritatea

publică poate asocia persoane fizice şi/sau juridice interesate.

Potrivit reglementărilor legale cuprinse în HG. 525/ 1996, Regulamentul

general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi

economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a

regulamentelor locale de urbanism. El stabileşte regulile de ocupare a terenurilor

şi amplasare a construcţiilor, respectiv a amenajărilor aferente acestora. Controlul

de stat în aplicarea Regulamentului general de urbanism revine Inspectoratului de

Stat în Construcţii.

3 Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată (suprafaţa

desfăşurată a tuturor planşeelor) şi suprafaţa parcelei. 4 Procentul de ocupare a terenului (POT) reprezintă raportul dintre suprafaţa construită (amprenta la sol a clădirii)

şi suprafaţa parcelei.

POT şi CUT sunt indici urbanistici, ei reprezentând instrumente specifice de lucru pentru controlul proiectării

şi al dezvoltării durabile a zonelor urbane 5 Unitatea teritorială de referinţă (UTR) constituie o subdiviziune urbanistică a teritoriului unităţii administrativ-

teritoriale de bază, constituită pe criterii urbanistice similare sau omogene, având drept scop păstrarea, refacerea

sau dezvoltarea teritoriului în concordanţă cu tradiţiile, valorile sau aspiraţiile comunităţii la un moment dat şi

necesară pentru: agregarea pe suprafeţe mici a indicatorilor de populaţie şi de construire, determinarea

caracteristicilor urbanistice, stabilirea indicatorilor urbanistici, reglementarea urbanistică omogenă. UTR, având

de regulă suprafaţa de 1 – 20 ha şi în mod excepţional până la 100 ha, se delimitează pe limitele de proprietate în

funcţie de unele dintre următoarele caracteristici, după caz: relief şi peisaj cu caracteristici similare; evoluţie

istorică unitară într-o anumită perioadă; populaţie cu structură omogenă; sistem parcelar şi mod de construire

omogene; folosinţe de aceeaşi natură ale terenurilor şi construcţiilor; regimul juridic al imobilelor similar;

reglementări urbanistice omogene referitoare la destinaţia terenurilor şi la indicii urbanistici. În anumite cazuri, în

care unele dintre elementele caracteristice sunt omogne pe suprafeţe întinse, mai multe UTR alăturate pot forma o

macrounitate teritorială de referinţă (MUTR).

62

Regulamentul general de urbanism se elaborează de către administraţia

centrală de specialitate, pe baza principiilor generale ale activităţii de urbanism şi

amenajarea teritoriului stabilite prin lege şi aprobate de către Guvern.

Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-

teritorială, aferent PUG sau pentru o parte a acesteia, aferent PUZ, cuprinde şi

detaliază prevederile referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor,

precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite,

amenajărilor şi plantaţiilor, materiale şi culori, pe zone, în conformitate cu

caracteristicile arhitectural-urbanistice ale acestora, stabilite în baza unui studiu

de specialitate.

Planurile de urbanism generale şi regulamentele locale de urbanism ale

localităţilor se elaborează şi se aprobă de către consiliile locale şi cuprind norme

obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor. Regulamentul aferent

PUG explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii şi recomandări, PUG în

vederea urmăririi şi aplicării acestuia. De obicei, regulamentul aferent PUG este

structurat astfel: prescripţii şi recomandări generale, la nivelul localităţii;

prescripţii şi recomandări specifice zonelor, subzonelor sau unităţilor teritoriale

de referinţă.

Regulamentul aferent PUZ explică şi detaliază, sub forma unor prescripţii

şi recomandări, PUZ în vederea urmăririi aplicării acestuia. El cuprinde reguli

specifice de urbanism instituite în zona studiată, care pot completa sau detalia

regulamentul aferent PUG.

Trebuie reţinut, aşadar, că în raport cu amploarea şi conţinutul lor,

elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă

diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Punerea de

acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile

planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce

se elaborează pentru părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de

amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale

documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu.

După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de

urbanism aferente sunt opozabile în justiţie.

Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de

urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi

executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în

amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.

Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din

bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum

şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor

zone din cadrul acestora.

Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de

urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale

interesate (potrivit prevederilor Anexei 1 din Legea 350/2001).

63

Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei,

prin consultare, precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este

evident că, în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât

îşi fac cunoscute mai bine problemele, impunând forurilor competente

soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul

elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la

rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material,

spiritual şi estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă.

Autorizaţiile de urbanism

Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism

presupune parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea

anumitor documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de

construire. Regulile de urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea

măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice, nu permit proprietarului

ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor - să

cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care

grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei

tranzacţii imobiliare, se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului

servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei.

Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care, treptat, s-a

transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o evoluţie

semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar

un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative

aplicabile imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al

utilizării terenurilor.

Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de

dispoziţiile Legii nr. 350/2001 (cu modificările ulterioare, ultima oară prin Legea

nr. 221 din 29.11. 2011) .

), precum şi de cele ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării

construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată şi

modificată (de mai multe ori).

Certficatul de urbanism

Certificatul de urbanism este (potrivit art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de

informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 al aceleiaşi legi, în

conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor

aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt

64

informaţii de interes public, potrivit legii, face cunoscute solicitantului

elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al terenurilor şi

construcţiilor existente la data solicitării, stabilesc cerinţele urbanistice care

urmează să fie îndeplinite prin documentaţia tehnică în funcţie de specificul

amplasamentului, lista cuprinzând avizele şi acordurile necesare în vederea

autorizării lucrărilor de construcţii, inclusiv obligaţia de a contacta autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, cu privire la evaluarea iniţială a

investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor acesteia asupra mediului

în vederea obţinerii actuluui administrativ al autorităţii competente pentru

protecţia mediului.

Certificatul de urbanism, potrivit art. 29 al.(1) din Legea nr. 350/2001 este

actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei

publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al

imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii

imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. El trebuie emis pentru

adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor

publice, precum şi pentru întocmirea documentaţiilor cadastrale de comasare,

respectiv dezmembrare a terenurilor în cel puţin 3 parcele, atunci când

operaţiunile respective au ca şi obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate

în scopul realizării de lucrări de construcţii şi de infrastructură, precum şi

constituirea unei servituţi de trecere cu privire la un imobil. În cazul vânzării sau

cumpărării de imobile, certificatul de urbanism cuprinde informaţiile privind

consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de

urbanism atunci când operaţiunile de împărţeli ori comasări de parcele fac

obiectul ieşirii din indiviziune este facultativă, cu excepţia situaţiei în care

solicitarea este făcută în scopul realizării de lucrări de construcţii şi/sau de lucrări

de infrastructură. Este interesant că apare, fără o subliniere cuvenită, într-o formă

vagă (chiar confuză), în forma recent modificată a actului normativ,

obligativitatea solicitării şi, implicit, a emiterii certificatului de urbanism şi în

cazul operaţiunii de vânzare-cumpărare de imobile. Legiuitorul român a făcut

corecţia necesară întrucât varianta veche consacra facultativitatea solicitării lui în

cazul vânzării sau cumpărării de imobile, sancţionând, în schimb, cu nulitatea,

orice operaţiune notarială care viza circulaţia imobiliară (atunci când operaţiunile

aveau ca obiect împărţeli ori comasări de parcele solicitate în scopul realizării de

lucrări de construcţii , precum şi constituirea unor servituţi de trecere cu privire la

un imobil) şi pentru care nu se solicitase certificat de urbanism; ori ( operaţiunile

notariale fiind operaţiuni juridice) nu s-au întâlnit contracte de vânzare-

cumpărare pentru terenuri/imobile nule datorită inexistenţei certificatului de

urbanism, deoarece art. 29 al. (2) din Legea nr. 350/2001 îi consacra

facultativitatea în asemenea împrejurări. Era de dorit ca, atunci când se operează

o modificare a unui act normativ care priveşte, în cazul nostru, operaţiuni

juridice, această modificare să se propage în toată legislaţia care priveşte aceste

operaţiuni )pentru a da stabilitate sistemului legislativ şi pentru a înlesni aplicarea

65

lui în teritoriu. Se impune (după cum s-a mai subliniat şi în alte împrejurări),

specializarea colectivelor de elaborare a cadrului legislativ care să fie în măsură

să facă conexiunile între reglementările care guvernează un domeniu atât de

specializat cum este cel al amenajării teritoriului şi urbanismului.

Certficatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant,

persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a

reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.

Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea

obţinerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire

(nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau

plantare). Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui

aviz care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol

important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite

perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul

le conţine.

Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul

economic şi regimul tehnic al imobilului.

Regimul juridic al imobilului conţine:

- dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care

grevează asupra acestuia;

- situarea terenului în intravilan sau în afara lui;

- prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra

imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra

imobilului;

- interdicţii definitive sau temporare de construcţie ;

- dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România

şi asupra căruia, în cazul vânzării, este necesară exercitarea dreptului de

preempţiune a statului, potrivit legii, precum şi altele prevăzute de lege.

Informaţiile privind dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia vor fi

preluate din cartea funciară, conform extrasului de carte funciară pentru

informare.

Regimul economic al imobilului indică:

- folosinţa actuală;

- destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice

aplicabile în zonă;

- reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.

Regimul tehnic indică:

- procentul de ocupare a terenului (POT);

- coeficientul de utilizare a terenului (CUT);

- dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor;

- echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie termică);

- edificabil admis pe parcelă;

- circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare;

66

- alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului;

- înălţimea minimă şi maximă admisă.

Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi

delimitările administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea

echipamentelor publice existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau

dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. După caz, el poate

fi pozitiv sau negativ.

Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape:

solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale

de solicitare se referă la faptul că:

– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe

legale;

– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se

urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi;

– îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.

Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere

(tipizată) la organul competent, însoţită de dovada achitării taxei.

Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit

competenţelor, emit şi autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat

solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia.

Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către

emitent, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.

Autorizaţia de construire.

În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune

precizarea că intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990,

evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată,

terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii,

încheiate în formă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind

circulaţia juridică a terenurilor).

Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii,

cuprinsă în art.9 al.1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că

amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor.

Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii

care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea ce priveşte

construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi

adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care

construcţiile pot fi amplasate în extravilan – sunt supuse anumitor reguli

restrictive.

Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în

literatura de specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în

conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”. “Autorizaţia de construire constituie actul

67

final de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia este permisă

executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege

referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea

construcţiilor. Ea se emite în baza documentaţiei tehnice - D.T.6 -, elaborată ăn

condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor

de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate

cu reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca

fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea

regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor

legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.

După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării

terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei

autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează

atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea

stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de

comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de

existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.

Calitatea corespunzătoare a construcţiilor poate fi obţinută prin corelarea –

la nivel corespunzător – a cerinţelor legate de:

- rezistenţă şi stabilitate;

- siguranţă în exploatare;

- siguranţă la foc;

- igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului;

- izolaţie termică, hidrofugă, în condiţiile economisirii de energie;

- protecţie împotriva zgomotului.

Responsabili pentru îndeplinirea acestor cerinţe sunt factorii implicaţi în

conceperea, realizarea şi exploatarea construcţiilor, precum şi în post-utilizarea

lor (investitorii, cercetătorii, proiectanţii, verificatorii de proiecte, fabricanţii şi

furnizorii de produse pentru construcţii, executanţii, proprietarii, utilizatorii,

responsabilii tehnici cu execuţia, experţii tehnici, precum şi autorităţile publice şi

asociaţiile profesionale de profil.

Autorizaţia de construire se eliberează pentru:

- lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere,

reabilitare, schimbare de destinaţie sau de reparare a clădirilor de orice fel,

precum şi a instalaţiilor aferente acestora;

6 Documentaţia tehnică – D.T. – reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care se stabilesc principalele

coordonate privind încadrarea în indicii urbanistici aprobaţi, amplasarea construcţiilor şi relaţiile acestora cu

vecinătăţile, schemele şi fluxurile funcţionale, compziţia spaţială, structura de rezistenţă, expresia de arhitectură,

dotarea şi echiparea construcţiilor – inclusiv soluţiile cde asigurare, branşare şi racordare a acestora la

infrastructura edilitară, după caz.

După emiterea autorizaţiei de construire D.T. se constituie partre integrantă a Proiectului tehnic, respectiv a

Dedtaliilor de execuţie, fiind interzisă modificarea prevederilor acesteia, sub sancţiunea nulităţii autorizaţiei de

construire.

68

- lucrări de construire, reconstruire, exitindere, reparare, consolidare, protejare,

restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrări ce urmează a fi efectuate la

construcţii reprezentând monumente şi ansambluri istorice, arheologice, de

arhitectură, artă sau cultură, inclusiv cele din zonele lor de protecţie;

- lucrări de construire, reconstruire, modificare, extindere sau reparare,

modernizare şi reabilitare privind căi de comunicaţie de orice fel, drumurile

forestiere, lucrările de artă, reţelele şi dotările tehnico-edilitarelucrările

hidrotehnice, amenajările de albii, lucrările de îmbunătăţiri funciare, lucrările de

instalaţii, de infrastructură, lucrările pentru noi capacităţi de producţie, transport,

distribuţie a energiei electrice şi/sau termice, precum şi de reabilitare şi

retehnologizare a celor existente;

- împrejmuiri şi mobilier urban, amenajări de spaţii verzi, parcuri, pieţe şi

celelalte lucrări de amenajare a spaţiilor publice;

- lucrări de foraje şi excavări necesare studiilor geotehnice şi ridicărilor

topografice, exploatării de cariere, balastiere, sonde de gaze şi petrol, precum şi a

altor exploatări de suprafaţă şi subterane;

- lucrări, amenajări şi construcţii cu caracter provizoriu necesare în vederea

organiuzării executării lucrărilor;

- organizarea de tabere de corturi, căsuţe sau de rulote;

- lucrări cu caracter provizoriu: chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere

situate pe căile şi în spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame,

precum şi anexele gospodăreşti ale exploataţiilor agricole situate în extravilan;

- cimitire – noi şi extinderi.

Se pot executa fără autorizaţie de construire următoarele lucrări care nu

modifică structura de rezistenţă şi/sau aspectul arhitectural al construcţiilor:

- reparaţii la acoperişuri, învelitori sau terase, când nu se schimbă forma acestora

şi materialele din care sunt executate;

- reparaţii şi înlocuiri de tâmplărie interioară şi exterioară, dacă se păstrează

forma şi dimensiunile golurilor şi tâmplăriei;

- reparaţii şi înlocuiri de sobe de încălzit;

- zugrăveli şi vopsitorii interioare;

- zugrăveli şi vopsitorii exterioare, dacă nu se modifică elementele de faţadă şi

culorile clădirilor situate pe arterele principale de circulaţie;

- reparaţii la instalaţii interioare, la branşamentele şi racordurile exterioare, de

orice fel, afedrente construcţiilor, în limitele proprietăţii, montarea sistemelor

locale de încălzire şi preparare a apei calde menajere cu cazane omologate,

precum şi montarea aparatelor individuale de climatizare şi/sau de contorizare a

consumurilor de utilităţi;

- reparaţii şi înlocuiri la finisaje interioare şi exterioare – tencuieli, placaje, altele

asemenea - , lucrări de reabilitare energetică a anvelopei şi acoperişului, dacă nu

se schimbă sistemul constructiv al acestuia – terasă/şarpantă - , la trotuare, la

ziduri de sprijin şi la scări de acces, fărtă modificarea calităţii şi a aspectului

elementelor constructive.

69

Autorizaţia de construire se eliberează de către preşedinţii consiliilor

judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti, de primarii municipiilor,

sectoarelor municipiului Bucureşti, ai oraşelor şi comunelor, conform . art. 4 din

Legea nr. 50/1991, după cum urmează:

- de preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor, pentru lucrările care se

execută: pe terenuri care depăşesc limita unei unităţi administrativ-teritoriale; în

extravilanul comunelor;

- de primarii municipiilor, pdentru lucrările care se execută înteritoriul

administrativ al acestora;

- de primarul general al municipiului Bucureşti, cu avizul primarilor sectoarelor,

- de primarii sectoarelor municipiului Bucureşti

- de primarii oraşelor;

- de primarii comunelor, potrivit prevederilor art.4 alin.

Autorizaţia de construire se emite după parcurgerea următoarelot etape:

emiterea certificatului de urbanism, ca urmare a cererii pentru autorizarea

executării lucrărilor de construcţii, depusă de solicitant;

evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor

acesteia asupra mediului de către autoritatea competentă pentru protecţia

mediului;

notificarea de către solicitant a autorităţii administraţiei publice locale cu

privire la menţinerea cererii pentru autorizarea executăţii lucrărilor de

construcţii, în situaţia în care autoritatea competentă pentru protecţia

mediului stabileşte necesitatea evaluării efectelor investiţiei asupra

mediului;

emiterea avizelor şi acordurilor stabilite prin certificatul de urbanism;

emiterea actului administrativ al autotorităţii competente pentru protecţia

mediului, după caz;

elaborarea documentaţiei tehnice – D.T. ;

depunerea documentaţiei pentru autorizarea executăţii lucrărilor de

consttrucţii la autoritatea administraţiei publice locale competente;

emiterea autorizaţiei de construire.

Autorizaţia de construire se emite pentru executarea lucrărilor de bază şi a

celor aferente organizării executării lucrărilor în cel mult 30 de zile de la data

depunerii documentaţiei pentru autorizarea executăţii lucrărilor de construcţii,

care cuprinde, în copie, următoarele documente:

a) certificatul de urbanism

b) dovada, în copie legalizată a titlului asupra imobilului, teren şi sau

construcţii sau, după caz, extrasul de plan cadastral actualizat la zi şi

extrasul de carte funciară de informare actualizat la zi;

c) documentaţia tehnică;

d) avizele şi acordurile stabilite prin certificatul de urbanism (art. 5 din

Legea nr. 50/1991);

70

e) actul administrativ al autorităţii competente pentru protecţia mediului;

f) dovada privinbd achitarea taxelor legale.

Această documentaţie se depune şi se înregistrează la autoritatea

administraţiei publice locale competente numai dacă solicitantul prezintă toate

docuemntele enumerate mai sus. In situaţia depunerii unei documentaţii tehnice

incomplete, aceasta se frestituie solicitantului în termen de 5 zile de la data

înregistrării, cu menţionarea în scris a elementelor necesare în vederea

completării acesteia.

Autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire stabileşte o perioadă de

valabilitate de cel mult 12 luni de la data emiterii, interval în care solicitantul este

obligat să înceapă lucrările. În această situaţie, valabilitatea autorizaţiei se extinde

pe toată durata de execuţie a lucrărilor prevăzute prin autorizaţie, în conformitate

cu proiectul tehnic.

Neînceperea lucrărilor ori nefinalizarea acestora în termenele stabilite

conduce la pierderea valabilităţii autorizaţiei, fiind necesară emiterea uneia noi.

În situaţia în care caracteristicile nu se schimbă faţă de autorizaţia iniţială, se va

putea emite o nouă autorizaţie fără a fi necesar un nou certificat de urbanism.

Prin excepţie de la aceste prevederi, în cazul justificat în care lucrările de

construcţii nu pot fi începute sau executate integral în termenul stabilit,

investitorul poate solicita autorităţii emitente prelungirea valabilităţii autorizaţiei

cu cel puţin 15 zile înaintea expirării acesteia. Prelungirea se poate acorda o

singură dată pe o perioadă de maximum 12 luni.

Investitorul are obligaţia de a înştiinţa autoritatea emitentă a autorizaţiei de

construire, precum şi inspectoratul teritorial în construcţii asupra datei şa care vor

începe lucrările autorizate. În caz contrar, dacă constatarea faptei de începere a

lucrărilor fără înştiinţare s-a făcut în termenul de valabilitate a autorizaţiei, data

începerii lucrărilor se consideră a fi ziua următoare datei de emitere a autorizaţiei.

Autorizaţia de construire se semnează de preşedintele consiliului judeţea

sau de primar, după caz, de secretar şi de arhitectul şef sau de persoana cu

responsabilitate în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului din aparatul

propriu al autorităţii emitente, responsabilitatea emiterii autorizaţiilor revenind

semnatarilor, potrivit atribuţiilor stabilite prin lege.

Valabilitatea autorizaţiei se menţine în cazul schimbării investitorului

înaintea finalizării lucrărilor, cu condiţia respectării prevederilor acesteia şi a

înscrierii în cartea funciară a modificărilor intervenite cu privire la drepturile

reale imobiliare.

În situaţia în care în timpul executării lucrărilor şi numai în perioada de

valabilitate a autorizaţiei de construire survin modificări de temă privind lucrările

autorizate, care conduc la necesitatea modificării acestora, titularul are obligaţia

de a solicitas o nouă autorizaţie de construie, sens în care el va depune o nouă

documentaţie tehnică la autoritatea administraţiei publice locale competente.

Autorizaţia de construire este publică, fiind pusă la dispoziţia publicului

spre informare pe pagina proprie de web a autorităţii administraţiei publice locale

71

emitente sau prin afişare la sediul acesteia. În plus, din anul 1998 există obligaţia

legală pentru toate şantierele de construcţii de a afişa – la loc vizibil, pe toată

perioada lucrărilor – un panou de identificare, care trebuie să cuprindă date şi

informaţii minime privind obiectivul respectiv: denumirea şi adresa acestuia,

beneficiarul investiţiei, proiectantul general, constructorul, numărul autorizaţiei

de construire, organul emitent, termenul de execuţie a lucrărilor prevăzut în

autorizaţie, data începerii şi data finalizării construcţiei.

Desfiinţarea construcţiilor şi amenajărilor pentru care a fost emisă

autorizaţia de construire se face pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinută în

prealabil şi care este eliberată de aceleaşi autorităţii care au emis-o, astfel încât

procedura de solicitare, eliberare şi valabilitate a autorizaţiei de construire să fie

identică cu cea de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare.

Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu

numai modificarea stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin

implementarea unei concepţii progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea

urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.

MODULUL IX

PROPRIETATEA IMOBILIARĂ

Proprietatea şi dreptul de proprietate

Proprietatea reprezintă expresia supremă a accesului oamenilor la posesia,

folosinţa şi dreptul de dispoziţie asupra bunurilor. Potrivit Codului civil român

(art.480), “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune

de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Dreptul de proprietate are următoarele caractere proprii: este absolut şi

inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil. Dreptul de proprietate este

absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toţi

ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca. Inviolabilitatea

susţine şi întăreşte caracterul absolut al proprietăţii, dreptul de proprietate

neputând fi încălcat – în principiu – de nimeni. Dreptul de proprietate este un

drept deplin, întrucât conferă titularului său “plena potestas”, adică toate cele trei

atribute pe care le poate conferi un drept real: posesia (dreptul de a deţine/poseda

bunul), folosinţa (dreptul de a utiliza/folosi bunul) şi dispoziţia (dreptul de a

dispune, juridic şi material – în principiu, după bunul său plac – de acel bun).

Dreptul de proprietate este, în acelaşi timp, exclusiv, întrucât atributele acestuia

pot fi exercitate independent de orice puteri ale altor persoane asupra bunului

respectiv. Dreptul de proprietate este perpetuu în sensul că el se exercită nelimitat

în timp, atâta vreme cât există bunul care formează obiectul său. În acelaşi timp,

dreptul de proprietate este transmisibil, acest caracter fiind corolarul logic şi

72

practic al perpetuităţii sale: având în vedere faptul că viaţa oamenilor este –

inevitabil – limitată în timp, prin transmiterea dreptului de proprietate se

realizează trecerea unui bun din patrimoniul unei persoane în patrimoniul alteia,

fără nici o modificare.

În funcţie de regimul juridic pe care îl urmează, proprietatea este publică

sau privată.

Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale, iar dreptul de proprietate publică – având ca titulari persoane juridice

de drept public – se exercită asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura

lor, sunt de uz sau de interes public. Domeniul public poate fi de interes naţional,

caz în care proprietatea asupra sa – în regim de drept public – aparţine statului,

sau de interes local, caz în care proprietatea – de asemenea, în regim de drept

public – aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.

Proprietatea privată este, în general, apanajul particularilor, dar ea se

poate regăsi şi în cazul statului. Prin dreptul de proprietate privată se înţelege

dreptul de proprietate aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip

particular, dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital integral sau

majoritar de stat şi dreptul de proprietate privată al statului, unităţilor

administrativ-teritoriale şi al persoanelor juridice înfiinţate de autorităţile centrale

ale statului sau de autorităţile locale (cum sunt, de pildă, regiile autonome).

Deşi este un drept deplin şi exclusiv, dreptul de proprietate privată poate fi

dezmembrat, prin voinţa titularului său care poate renunţa – temporar – la unele

dintre prerogativele pe care i le conferă acest drept. Astfel, se pot constitui

drepturi reale derivate (care se numesc dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate), precum: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,

dreptul de servitute, dreptul de superficie. Cu excepţia dreptului de superficie,

toate celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate sunt expres

reglementate prin Codul civil.

Dreptul de uzufruct este dreptul real principal derivat asupra bunului sau

bunurilor aflate în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său (numit

uzufructuar) atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva

substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.

Dreptul de uz este dreptul real principal care conferă titularului său

atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar

numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.

Dreptul de abitaţie – care este, în fapt, un drept de uz care are ca obiect o

locuinţă – conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi o locuinţă,

proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea nevoilor de locuit ale sale şi ale

familiei sale.

Dreptul de servitute este un drept real principal derivat, perpetuu şi

indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru

uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor

proprietari diferiţi.

73

Dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrământ al

dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al

unei persoane (numită superficiar) privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte

lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul

are un drept de folosinţă.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul au fost şi sunt confruntate sistematic

cu problema delicată a compatibilizării principiilor care guvernează cele două

tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată; adesea interesul public şi cel

privat se află pe poziţii diferite sau chiar antagonice: un simplu “apel” la

conştiinţa juridică individuală de a ceda în faţa interesului general se poate

constitui doar într-un demers utopic. Astfel s-a impus rezolvarea acestei situaţii

“conflictuale” dintre titularii dreptului de proprietate privată – care ar urma să

facă concesii – şi beneficiarii acestui “gest”. Mijloacele juridice şi financiare

destinate a fi utilizate în scopul găsirii unor soluţii optime de rezolvare a

problemelor au permis – urmare a evoluţiei lor în timp – realizarea unor obiective

de interes general atât în ceea ce priveşte locuirea cât şi realizarea unor obiective

având ca şi destinaţie desfăşurarea activităţlor economice.

În cazuri deosebite, reprezentând situaţii de excepţie, în condiţii precis

reglementate prin lege, anumite bunuri imobile pot fi trecute din domeniul privat

în domeniul public, dreptul de proprietate privată asupra unor imobile fiind

înfrânt, desfiinţat prin dispoziţia legii şi numai în condiţiile prevăzute de aceasta.

Este vorba despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietatea publică – prin

hotărâre judecătorească – a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă

şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească, pentru cauză de utilitate

publică.

Reprezentând o excepţie de la caracterul absolut şi inviolabil al dreptului

de proprietate privată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică este expres şi

strict reglementată şi în ţara noastră. Prin Legea nr.33/1994 (republicată)7 este

circumscrisă sfera bunurilor imobile care pot face obiectul expropierii şi sunt

reglementate strict utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare

exproprierii , soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele

judecătoreşti, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin

proprietarului bunului expropiat, condiţiile plăţii respectivelor despăgubiri,

precum şi consecinţele juridice ale expropierii. În finalul reglementării există

norme care se referă la folosirea imobilului în intervalul de timp dintre momentul

trecerii lui în posesia expropriatorului şi momentul utilizării sale în scopul pentru 7 Există şi alte reglementări legale care vizează exproprierea. Ex. Legea nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes

naţional, judeţean şi local

74

care a fost expropriat, precum şi la dreptul fostului proprietar de a cere, în

anumite condiţii, retrocedarea bunului.

Utilitatea publică – condiţie primordială a exproprierii – este dovedirea

faptului că există un interes naţional sau local major, care impune trecerea forţată

a unui imobil din proprietatea privată în cea publică în scopul utilizării lui într-un

interes general, comun (lucrări privind prospecţiuni şi explorări geologice, căi de

comunicaţii, sisteme de irigaţii şi desecări, edificarea unor clădiri destinate

anumitor obiective sociale, de învăţământ, sănătate, cultură, realizarea de parcuri

naţionale, rezervaţii naturale pentru conservarea monumentelor naturii etc.).

Utilitatea publică se declară prin lege, de către Guvern pentru lucrările de

interes naţional şi de către consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al

Municipiului Bucureşti, pentru lucrările de interes local.

Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări

prealabile, întreprinse de către o comisie special constituită în acest scop şi

condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajarea

teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţile sau zonele unde se

intenţionează executarea ei. Cercetarea prealabilă trebuie să stabilească dacă

există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele

economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care să justifice pe deplin şi

să fundamenteze necesitatea realizării exproprierii. Pe baza rezultatelor cercetării

prealabile, Guvernul sau consiliul judeţean, după caz, va adopta actul de

declarare a utilităţii publice care este supus publicităţii, potrivit legii.

Bunurile care pot face obiectul exproprierii sunt – potrivit legii – bunurile

imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fără scop

lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraşelor,

municipiilor şi judeţelor. Prin urmare, pot fi expropriate bunurile imobile aflate în

proprietatea privată a oricărei persoane, alta decât statul.

După declararea utilităţii publice, expropriatorul trebuie să întocmească

planurile cuprinzând terenurile şi – eventual – construcţiile propuse pentru

expropriere, indicând numele proprietarilor afectaţi şi ofertele de despăgubire.

Aceste documente fi depuse la consiliul local al comunei, oraşului sau

municipiului pe teritoriul cărora sunt situate imobilele ce se supun aprobării

pentru expropriere, pentru a fi consultate de către cei interesaţi.Expropriator este

– în înţelesul legii – statul (reprezentat printr-un organ desemnat de Guvern)

pentru lucrările de interes naţional, respectiv judeţul, municipiul, oraşul sau

comuna pentru lucrările de interes local.

Propunerile de expropriere a imobilelor şi procesul-verbal al comisiei de

cercetare prealabilă se vor notifica persoanelor fizice sau juridice titulare de

drepturi reale , în termen de 15 zile de la publicare. Cu privire la propunerile de

expropriere, proprietarii şi titularii altor drepturi reale asupra imobilelor pot face

întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării. Aceasta se depune

la primarul comunei, oraşului sau al municipiului pe teritoriul căruia se află

imobilul. Primarul va primi şi înregistra întâmpinarea şi va consemna ofertele de

75

despăgubire şi pretenţiile proprietarilor sau ale titularilor altor drepturi reale. În

termen de 30 de zile dosarul şi eventualele întâmpinări va fi înaintat la

Secretariatul General al Guvernului, pentru lucrarile de interes naţional, iar

pentru cele de interes local, la Consiliul judeţean sau la Consiliul General al

municipiului Bucureşti, după caz.

Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 zile de o comisie

constituită prin hotîrâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin

decizia delegaţiei permanente, a consiliului judeţean sau prin dispoziţia

primarului municipiului Bucureşti pentru cele de interes local. Comisia

analizează documentele prezentate şi îi ascultă pe cei interesaţi. Oferta

expropriatorului, pretenţiile proprietarilor şi susţinerile acestora se vor formula şi

se vor depune în scris, consemnându-se într-un proces verbal. În urma deliberării,

comisia poate accepta punctul de vedere al expropriatoruluisau îl poate respinge,

consemnând acest lucru într-o hotărâre motivată. Comisia consemnează, dacă e

cazul, învoiala dintre părţi, sub semnătura acestora. Hotărârea se comunică în

termen de 15 zile de la adoptare. Dacă propunerile expropriatorului sunt respinse,

acesta va putea să vină cu noi propuneri, urmând aceiaşi paşi. Dacă şi noile

propuneri sunt respinse, şi expropriatorul şi cei vizaţi de expropriere pot contesta

hotărârea comisiei la Curtea de apel în raza căreia este situat imobilul (potrivit

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Exproprierea şi stabilirea despăgubirilor

Exproprierea se pronunţă de către instanţa judecătorească cu ocazia

soluţionării cererii de expropriere înaintată de către expropriator. Competenţa

aparţine tribunalului judeţean sau Tribunalului Municipiului Bucureşti, în raza

căruia se află imobilul propus pentru expropriere.

Preşedintele instanţei va fixa termen şi va dispune citarea proprietarilor sau

a altor persoane care pot justifica un interes legitim asupra imobilelor propuse

pentru expropriere. Soluţionarea cererii de expropriere se face cu participarea

obligatorie a procurorului. Instanţa va stabili dacă sunt întrunite condiţiile legale

pentru expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor (pentru fiecare parte).

Dacă părţile se învoiesc în faţa instanţei asupra exproprierii, aceasta va lua act de

învoială şi va pronunţa o hotărâre definitivă; dacă una sau mai multe părţi se

învoiesc numai asupra exproprierii, nu şi asupra despăgubirii, instanţa va lua act

de învoială şi va stabili despăgubirea.

La calculul întinderii despăgubirilor trebuie să fie avut în vedere faptul că

despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptăţite prin deposedarea cu titlu definitiv de

bunul pe care l-au avut în proprietate şi care a făcut obiectul exproprierii.

Despăgubirea acordată de către instanţă nu va putea fi mai mică decât cea oferită

de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă

76

persoană interesată. Pentru calculul despăgubirilor instanţa va constitui o comisie

de experţi.

Transferul dreptului de proprietateasupra bunurilor supuse exproprierii în

patrimoniul expropriatorului se produce îndată ce obligaţiile impuse lui prin

hotărârea judecătorească au fost îndeplinite.

Efectele secundare ale exproprierii sunt: stingerea drepturilor reale

principale derivate din dreptul de proprietate (uz, uzufruct, abitaţie şi superficie),

a servituţilor stabilite prin fapta omului (în măsura în care devin incompatibile cu

situaţia naturală şi juridică a obiectivului urmărit prin expropriere), precum şi a

dreptului de concesiune şi respectiv de folosinţă constituite asupra imobilului

expropriat. De asemeni, dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care

grevează bunul imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii

convenite de părţi ori stabilită de instanţă, iar servituţile stabilite prin fapta

omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi

juridică a obiectivului urmărit prin expropriere. În fine, se sting – ca urmare a

exproprierii – drepturile personale dobândite de terţe persoane asupra imobilului

expropriat (cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau din contractul

de comodat.

În cazul exproprierii de clădiri cu destinaţie locuinţă, evacuarea

persoanelor care le ocupă în mod legal, în calitate de proprietari şi a chiriaşilor al

căror contract de închiriere a fost legal perfectat nu se va putea face decât după

asigurarea de către expropriator a spaţiului de locuit, la cererea acestor persoane.

Plata despăgubirilor se va face în modul convenit de părţi; în lipsa

acordului părţilor instanţa va hotărî, stabilind şi termenul de plată, care nu va

depăşi 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Eliberarea titlului

executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se va face pe baza unei

încheieri a instanţei, care constată îndeplinirea obligaţiilor privind despăgubirea,

nu mai târziu de 30 zile de la data plăţii acesteia.

Tot ca efecte ale exproprierii pot fi considerate şi:

- dreptul special (prioritar) acordat prin lege fostului proprietar al imobilului la

închirierea imobilului expropriat, atunci când expropriatorul a hotărât să

închirieze bunul pe perioada de timp cuprinsă între momentul punerii sale în

posesie şi acela la care va începe utilizarea lui în scopul executării lucrării pentru

care s-a hotărât exproprierea;

- dreptul proprietarului expropriat de a cere şi obţine retrocedarea imobilului care

a făcut obiectul exproprierii (în cazul când expropriatorul nu a utilizat imobilul,

în termen de un an, în scopul pentru care l-a expropriat);

- dreptul prioritar la dobândire al fostului proprietar la cumpărarea imobilului de

la expropriator, atunci când acesta din urmă se hotărăşte să înstrăineze bunul

expropriat.

În situaţiile prezentate sintetic mai sus, “avantajele” de care se poate

bucura proprietarul expropriat reprezintă în fapt (sau se constituie ca) forme de

exercitare a dreptului de preemţiune.

77

Dreptul de preempţiune în domeniul urbanismului

Dreptul de preempţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin

lege unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea

asupra unui bun imobil (de regulă, teren) de la proprietarul care decide să-şi

înstrăineze bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este

dreptul de acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia de exercitare

a dreptului de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi

înstrăina bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel

al proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de

preempţiune care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.

Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preempţiune implică

substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:

achizitiv şi extinctiv.

Privit însă din perspectiva dreptului public acest drept conferă posibilitatea

unei autorităţi publice (centrale sau locale) de a se substitui cumpărătorului

potenţial al unui imobil situat într-un perimetru predefinit. De aceea, se poate

susţine că dreptul de preempţiune poate constitui un instrument eficient al

intervenţiei publice în materia circulaţiei terenurilor. El oferă, într-adevăr,

titularului său mai multe oportunităţi:

- de a fi informat de îndată în legătură cu intenţia proprietarului de a înstrăina

bunul imobil;

- de a negocia şi cumpăra imobilul cu prioritate şi cu preferinţă faţă de orice alt

cumpărător etc.

În domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, dreptul de preempţiune

se dovedeşte a avea valenţe multiple, întrucât el reprezintă – în primul rând – un

veritabil mijloc de control asupra pieţei funciare (permiţând o informare exactă şi

completă, relativă atât la terenurile care urmează a fi vândute, cât şi la preţurile

practicate în asemenea tranzacţii; în al doilea rând, dreptul de preemţiune

reprezintă o modalitate mai puţin traumanizantă de preluare la stat a unor terenuri

– în caz de utilitate publică, dar nu numai – decât exproprierea (într-adevăr, în

cazul când autoritatea publică îşi exercită dreptul de preempţiune, transferul

proprietăţii se face cu titlu de cumpărare – şi nu ca o “confiscare”, iar preţul plătit

are – pentru proprietarul vânzător – o altă valoare şi semnificaţie decât

despăgubirea, ceea ce face ca deposedarea de bun să se înfăptuiască cu concursul

voinţei înstrăinătorului).

În general, în materia urbanismului, conferirea dreptului de preempţiune

urmăreşte mai puţin dobândirea de terenuri în proprietatea statului, ci – mai cu

seamă – realizarea unei amenajări urbane, care – în lipsa existenţei acestui drept

preferenţial acordat prin lege – ar putea să fie perturbată de interese individuale

78

(interese care – atunci când sunt excesiv urmărite – pot dăuna interesului

general).

Legislaţia în vigoare în prezent în ţara noastră reglementează în mod

expres dreptul de preempţiune în materia terenurilor agricole situate în extravilan,

a enclavelor din fondul forestier şi în unele situaţii ale exproprierii pentru cauză

de utilitate publică.

În ceea ce priveşte terenurile agricole situate în extravilanul unor localităţi

(perimetru care – în procesul larg de dezvoltare a aşezărilor omeneşti – poate fi

transformat în teritoriu intravilan şi supus amenajării urbane) prin Legea

nr.54/1998 (art.5) se stabileşte un drept de preempţiune – în caz de înstrăinare,

prin vânzare, a unor asemenea suprafeţe de teren – pentru: coproprietari, vecini

şi arendaşi.

Procedura prevăzută de lege în aceste cazuri este următoarea:

- proprietarul de teren agricol care doreşte să-şi înstrăineze cu titlu oneros bunul

imobil trebuie să depună/înregistreze o ofertă de vânzare a terenului la consiliul

local al localităţii în raza căruia este situat terenul;

- consiliul local afişează oferta – prin grija secretarului unităţii administrativ-

teritoriale – la sediul primăriei;

- titularii dreptului de preempţiune îşi exercită prerogativa legală, manifestându-şi

(înăuntrul unui termen de 45 de zile de la afişare) dorinţa de a cumpăra bunul

oferit spre vânzare;

- se stabileşte – pe baza negocerii între părţi – preţul de vânzare şi se încheie

contractul de vânzare cumpărare, în temeiul căruia terenul respectiv trece din

proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului – titularul dreptului de

preempţiune.

Potrivit legii, sunt interzise – sub orice formă – înstrăinările de terenuri cu

privire la titlul cărora există litigii în curs de soluţionare la instanţele

judecătoreşti, până la tranşarea definitivă a diferendului (adică până obţinerea

unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile).

În domeniul silvic, prin intermediul autorităţii publice centrale care

răspunde de silvicultură (ministerul de resort), statul are drept de preemţiune la

toate vânzările de terenuri (cu sau fără vegetaţie forestieră), indiferent dacă

tranzacţia ar fi sau nu urmarea unui acord de voinţe, pentru enclavele –

proprietate publică – din fondul forestier şi terenurile limitrofe acestuia.

În materie de urbanism, dreptul de preempţiune este perceput (atât în

legislaţia, cât şi în practica internaţională, dar mai cu seamă în cea din Europa de

Vest) ca un instrument de promovare în anumite zone a unei politici locale de

habitat. Prin exercitarea acestui drept legal, este posibilă – mai degrabă –

implementarea, organizarea, menţinerea ori extensiunea unor activităţi

economice, favorizarea dezvoltării turismului şi a modurilor agreabile de

petrecere a timpului liber, salvgardarea şi punerea în valoare a patrimoniului

natural şi construit.

79

În ceea ce ne priveşte, legislaţia română reglementează în mod extrem de

limitat dreptul de preempţiune, nefiind consacrată o asemenea prerogativă în

favoarea statului aplicabilă în materie de urbanism. O astfel de lacună legislativă

este defavorabilă creşterii în amploare şi sub aspectul calităţii a acţiunilor de

amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică. De aceea, este imperios

necesar crearea cadrului legal propice reconsiderării şi aplicării pe o scară din ce

în ce mai largă a regulilor şi acţiunilor consacrate dezvoltării urbane în ţara

noastră, pentru a putea ţine pasul cu dezvoltarea în ritm înalt a restului

continentului nostru.

Măsuri şi modalităţi de asigurare a protecţiei mediului aplicabile în

domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului

În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de

viaţă sănătos, organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de

sarcini pe care trebuie să le îndeplinească în virtutea atribuţiilor ce le sunt

stabilite prin lege.

Astfel, autoritatea centrală pentru protecţia mediului (ministerul de resort)

are următoarele atribuţii:

- laborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv

recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de

mediu, corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

- creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea

la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a

teritoriului şi urbanism;

- în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite

regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora – împreună cu alte organisme

specializate – programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor sus menţionate, autoritatea centrală

acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile judeţene

pentru protecţia mediului.

În privinţa protecţiei mediului artificial (cel creat de om), un rol important

îl au consiliile locale, care răspund pentru:

îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea

izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele

limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia peisajului şi menţinerea

curăţeniei stradale;

amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport,

precum şi a celorlalte căi de comunicaţii, a reţelelor de canalizare, a

staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi

industriale, precum şi a altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia

salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de

sănătate şi de confort a populaţiei;

80

respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice,

a monumentelor istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi

desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele

de protecţie a acestora;

adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de

locuire, concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor

verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie

stradală, a aranjamentelor peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi

recreativă.

Referitor la reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact

asupra mediului, prin Legea protecţiei mediului se prevede (art.80 lit. a) că

persoanele fizice şi cele juridice au obligaţia să solicite autorităţilor pentru

protecţia mediului un acord şi/sau o autorizaţie de mediu, după caz.

Acordul de mediu este decizia autorităţii competente pentru protecţia

mediului care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul. El este un act

tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condiţiile de realizare a

proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului. Este vorba de activităţi din

opt domenii care, prin natura lor sau în raport cu anumiţi parametri tehnico-

funcţionali, prezintă un pericol potenţial pentru mediu. Acordul de mediu se

emite de către autoritatea centrală pentru acele obiective şi activităţi care sunt

prevăzute în Legea protecţiei mediului.

Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic eliberat în scris de către

autorităţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite

condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau pentru

punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acordul

de mediu. Autorizaţia se emite de către autoritatea teriorială pentru protecţia

mediului pentru toate activităţile, cu excepţia cazurilor care fac obiectul unor

reglementări speciale, cum ar fi: centrale nuclearo-electrice, reactoare de

cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear, depozite finale de

combustibil nuclear ars, precum şi importul, tranzitul, exportul de deşeuri de

orice natură, importul şi exportul de culturi de microorganisme, dee plante şi

animale din flora şi fauna spontană, pentru care autorizaţia se acordă de către

autoritatea centrală.

Categoriile de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau

autorizaţii de mediu sunt stabilite în legislaţia mediului.

Acordul de mediu se emite pentru:

- parcări pentru staţionarea unui număr mai mare de 1000 de vehicule (de către

minister), iar pentru un număr mai mic de 1000 de locuri de către agenţiile

teritoriale;

- depozite de resurse minerale de interes naţional – de către minister, iar pentru

celelalte – de către agenţiile teritoriale;

- tehnologii de fabricaţie, echipamente, aparatură în domeniul protecţiei mediului

– de către minister;

81

- construcţii civile – de către agenţiile teritoriale;

- uzine de gaz, cocserii, instalaţii de lichefiere a cărbunelui – de către agenţiile

teritoriale.

Autorizaţia de mediu este obligatorie pentru activităţi ca:

- cele industriale, indiferent de profil sau de capacităţi;

- transport auto, naval, aerian, pe calea ferată, cu mijloace de transport în comun;

- producerea de energie electrică şi termică;

- activităţi de gospodărire a apelor;

- activităţi de învăţământ, cultură şi ale cultelor;

- apărare naţională;

- spălătorii chimice;

- cimitire şi crematorii umane.

Legislaţia mediului stabileşte obiective şi activităţi care necesită studiu de

impact. Prin aceasta se contribuie la prevenirea unui risc ecologic potenţial.

Sunt necesare studii de impact asupra mediului pentru orice activitate sau

obiectiv care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura,

dimensiunea sau amplasarea sa (activităţile de transport, de producţie, transport şi

stocare de energie, de eliminare a deşeurilor şi ambalajelor, de sport, turism şi

agrement etc.)

MODULUL XI

URBANISMUL COMERCIAL

Dezvoltarea aşezărilor umane se află în directă legătură cu iniţierea şi

extinderea activităţilor comerciale. Chiar din cele mai vechi timpuri diferite

categorii de specialişti (istorici, jurişti, economişti, geografi etc) s-au aplecat

asupra studiului diverselor aspecte ale evoluţiei societăţii, căutând să descifreze –

din perspective diferite, specifice domeniului lor de interes – cauzele şi efectele

structurării raportului comerţ-oraş. La rândul lor, urbaniştii au conturat şi analizat

regulile localizărilor comerciale şi consecinţele amplasării lor, formulând

concluzii pe baza cărora a fost posibilă – mai târziu – dezvoltarea impetuoasă a

comerţului, în cele mai diferite şi eficiente forme. În fine, specialiştii în ştiinţa

politică s-au interesat de comportamentul “lumii boutique-lui”, iar sociologii au

studiat opţiunile diferenţiate ale diferitelor categorii de cumpărători, în funcţie de

grupurile sociale în care se încadrau şi de cererile existente pe piaţă.

Urbanismul comercial constituie o problematică ce s-a născut din două

fenomene cu multiple implicaţii:

unul de ordin social-economic, constând în urbanizarea continuă şi

crescândă a societăţii, concomitentă cu o sporire glebală a bunăstării

oamenilor (rezidenţi ai ţărilor dezvoltate, industrializate), corelativă unei

bulversări a formelor tradiţionale a distribuţiei comerciale, situaţie

82

complexă care a condus la o promovare specializată în materie de centre

comerciale;

cel de-al doilea priveşte spaţiul politic şi juridic, vizând o caracteristică a

mersului istoric contemporan şi care constă în atitudinea intervenţionistă a

statului în scopul atenuării tensiunilor de diferite naturi care s-ar putea

creea. Acest intervenţionism - bazat pe pârghii democratice – pe care îl

practică statul presupune, la rândul său, adoptarea şi punerea în operă a

unor politici sectoriale, a căror concreteţe şi forţă prind contur datorită

incidenţei normelor şi mecanismelor juridice specifice.

Stabilirea unor coerenţe şi complementarităţi între cerinţele, dotările şi

echipamentele activităţilor comerciale – pe de o parte şi, respectiv, regulile de

amenajare urbană – pe de altă parte, reprezintă misiunea principală a

urbanismului comercial. Aceasta implică elemente diverse şi complexe, plecând

de la proiectatea urbanistică, continuând cu organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice urbane, normele de protecţie a mediului şi asigurarea sănătăţii

publice, ajungând până la asigurarea îndeplinirii anumitor standarde de calitate a

vieţii.

Reglementările legale care guvernează toate aceste categorii de raporturi

sociale alcătuiesc o construcţie juridică proteiformă, întinsă pe spaţiile mai

multor ramuri de drept, care asigură cadrul normativ pentru amplele şi

complexele activităţi de amenajare a spaţiului de viaţă reclamat de vremea în care

trăim (caracterizată printr-o dinamică fără precedent).

În mod evident, extinderea/dezvoltarea urbanismului comercial a avut şi

are în continuare o serie întreagă de implicaţii juridice. După ce, mult timp, actele

de comerţ s-au desfăşurat - aproape exclusiv - după regulile stabilite de

dreptul privat, treptat dreptul public s-a impus – şi el – prin normele sale şi în

acest domeniu. Dreptul public încadrează şi orientează - fără a dori să îl dirijeze,

ci respectând principiul libertăţii comerţului şi industriei – urbanismul comercial,

urmând ca activităţile comerciale să facă simultan obiectul reglementărilor de

drept public, precum şi a celor de drept privat. În acest context se face remarcată

tendinţa (sub formă implicită, cel mai adesea) de a recunoaşte echipamentelor

comerciale o dimensiune de interes public, general cu multiple implicaţii

economico-juridice. Cerinţele urbanismului comercial îşi găsesc expresia juridică

concretă într-o serie de instrumente administrative, de tipul certificatului de

urbanism şi autorizaţiei de construire.

În mai multe state ale Uniunii Europene, politicile şi legislaţiile din

domeniul urbanismului comercial au fost demarate şi s-au dezvoltat încă de la

începutul anilor ’70 şi se constituie astăzi în exemple materializate, concrete, de

urmat. S-au conturat şi afirmat două mari curente: urbanismul comercial de tip

latin şi cel de tip angloxaxon (care s-a bucurat de un succes mai mare decât

primul). Astfel, în Germania şi Marea Britanie problemele legate de amplasările

centrelor comerciale tind a fi tratate ca o modalitate de amenajare a teritoriului şi

de aplicare a principiilor urbanismului, acordându-se o atenţie deosebită traficului

83

rutier, rezolvărilor arhitecturale, integrării peisagistice şi impactului ecologic. Un

element important al evaluării şi acţiunii publice îl constituie impactul comercial,

rezultat ca urmare a preocupărilor de stabilire a echilibrului dintre centrul urban

şi periferie.

Urbanismul comercial latin a căpătat concreteţe în ţări precum Spania,

Belgia, Italia şi Franţa, state în care se remarcă o relativă interdependenţă între

politicile de amenajare a teritoriului, urbanism şi mediu.

Se poate concluziona că, în ciuda existenţei unor elemente comune,

legislaţiile naţionale de urbanism comercial ale ţărilor membre ale Uniunii

Europene apar puţin armonizate, situaţie explicată şi prin faptul că principiul

subsidiarităţii apare ca un obstacol real în calea apropierii normative. În

considerarea aspectelor prezentate se poate aprecia că, în fapt, se realizează o

integrare organică a urbanismlului comercial în dreptul urbanismului, dreptul

urbanismului comercial conturându-se ca ramură de drept distinctă, respectiv

domeniu ştiinţific aparte. Prin intermediul lui se pot imprima noi valenţe funcţiei

comerciale a oraşului, se poate redimensiona rolul comerţului citadin, adăugând

trăsăturilor tradiţionale ale distribuţiei comerciale atribute noi care vizează

ambientul urban, decorarea străzilor, amenajarea arterelor de circulaţie,

mobilarea urbană, conjugarea cu anumite funcţiuni socio-colective. Astfel,

urbanismul comercial s-a impus treptat, dar ferm, constituind actualmente un

concept – dar mai ales o realitate – caracteristic(ă) societăţii moderne.

MODULUL XII-XIII

ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL

URBANIZĂRII. URBANISMUL VERDE

Urbanismul contemporan

Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi

centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară

largă a marilor aglomerări urbane, determinând şi impunând cu imperativitate

rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de

expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii

din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie.

Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din

strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor

metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în

mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor

salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui

centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de

84

populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia

marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei

multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a

oraşului federativ.

Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes

întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de

fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri

de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a

societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme

antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în

atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a

vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi

nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru prima oară, oraşul a fost

obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existentă a fost calificată ca

dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în

acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice

instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor

urbane stabilite şi au contribuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de

bază. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi, dar care nu s-au

bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea

abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care

trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele

două capitale moderne: Canberra şi Brasilia.

Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a

deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin,

pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri

oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă

ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”.

Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer –

urma să devină capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale

urbanismului progresist. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite

avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice

precise.

Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor

structuri supraurbane, capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu

confruntat cu numeroase „blocaje”. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul

spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial, suspendată pe piloţi amplasaţi la

distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical (format din cartiere

independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi

hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş

subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi

alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX,

vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin

85

invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Toate aceste încercări – jocuri ale

fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi

rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile

trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.

Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a

aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea

„Teoria generală a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe

de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964, oraşul este comparat (de către B.

J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un sistem superior de

localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al

unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi

constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei

parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor

cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile, fie că vizează laturi

necuantificabile.

În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea

liberă a unor localităţi apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural,

între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în

vederea echipării complexe a cadrului material, cooperare care prezintă interes

egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia.

Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane,

potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la

constituirea unui organism cu o complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale

vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. Aşezările sunt

astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar.

Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării

complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-

edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau

capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.

Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de

care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai

complexe.

Urbanismul “Verde”. Concept. Caracteristici

Există o serie de termeni utilizaţi în problematica efortului de reducere a

impactelor cu consecinţe negative asupra mediului şi în cea a preocupării pentru

o viaţă mai bună pe pământ: “dezvoltare durabilă”, “comunităţi durabile”, “oraşe

durabile” sunt numai câteva sintagme, fiecare beneficiind de un conţinut extrem

de bogat.

“Urbanismul verde” circumscrie două aspecte: dimensiunea centrală şi cea

înconjurătoare a urbanismului, respectiv problema urbanismului propriu-zis în

contextul protejării mediului. Este de subliniat că vechea noastră modalitate de

86

abordare a urbanismului – vechile percepţii asupra oraşelor, comunelor,

comunităţii în genere – sunt incomplete şi trebuie substanţial extinse astfel încât

să asimileze, să încorporeze cât mai multe aspecte – responsabile şi viabile – de

ecologie, în vederea rezolvării sensibilelor probleme de viaţă şi de locuire.

Această nevoie de o nouă perspectivă a constituit o neîntreruptă preocupare

pentru aşa-numitul “urbanism nou”, la care au subscris numeroşi arhitecţi şi

proiectanţi. Ei şi-au manifestat dorinţa de a deveni beneficiarii unor oraşe care să

fie expresia acestui urbanism nou, diferit, un urbanism mai ecologic în aspecte şi

funcţiuni, cu limite ecologice în centrul său.

Fireşte, urbanismul “verde” a întâmpinat greutăţi în sensul existenţei unor

numeroase aspecte neclare şi a unei multitudini de cerinţe de rezolvat, dar prin

programe, politici şi idei ingenioase de proiectare şi execuţie – care şi-au făcut

deja simţită prezenţa în numeroase oraşe europene – s-au “ascuţit simţurile” în

sensul a ceea ce poate fi realizabil. Există o serie de calităţi importante care pot fi

evidenţiate în ideea definirii şi recunoaşterii unor oraşe care se vor

exemplificatoare pentru urbanismul “verde”:

► Oraşe care s-au “străduit” să trăiască în interiorul limitelor ecologice (evitând

să “încalce” aceste limite), recunoscând legătura cu şi impactul “vieţii” lor asupra

altor oraşe sau comunităţi de pe planetă. Urbanismul “verde” acceptă că deciziile

publice şi private aplicate în legătură cu: creşterea şi dezvoltarea oraşelor,

modalităţile de transport pe care le utilizează, modurile de generare şi furnizare a

energiei, precum şi a alimentelor pentru locuitorii acestora au un impact

formidabil asupra mediului. Urbanismul verde are ca ţintă principală reducerea

masivă a impactului negativ asupra a tot ce ne înconjoară, protecţia ecosistemelor

şi cunoaşterea faptului că multitudinea de decizii luate la nivelul unei localităţi

poate afecta calitatea mediului şi a vieţii din alte părţi, putînd – fără exagerare –

influenţa calitatea vieţii de pe planetă.

► Oraşe care sunt “verzi” pentru că sunt proiectate astfel încât să funcţioneze

asemeni naturii. Urbanismul verde ne solicită să ne depăşim tradiţionala viziune

asupra polarităţii oraş-natură; oraşele, cele mai multe, locuri “gri” – de la

întinsele suprafeţe de betoane, asfalt, clădiri şi maşini, lucruri care nu pot fi

“naturale” – se află în “opoziţie” cu natura. Natura există în oraşe, prezenţa ei

făcându-se simţită prin amenajările largi de spaţii verzi.

► Oraşe care se străduiesc să realizeze mai degrabă un metabolism circular, nu

liniar, care să alimenteze şi să dezvolte o inter-relaţie simbiotică pozitivă cu

interiorul ţării. În natură nimic nu se pierde: reziduurile devin input-uri

productive pentru alte procese naturale. În numeroase feluri, acest principiu poate

fi aplicat la funcţionarea oraşelor. Din apele uzate, tratate în sisteme

corespunzătoare, se poate extrage biogaz, combustibil utilizabil în sistemele de

încălzire; resturile menajere organice pot fi utilizate ca şi îngrăşăminte,

reîntorcându-se la populaţie – în urma parcurgerii unui ciclu de prelucrări – sub

forma unor alte produse (chiar alimentare). Şi în industrie lucrurile pot urma un

traseu asemănător, reziduurile dintr-un proces tehnologic putând constitui input-

87

uri pentru alte procese. Urbanismul verde promovează echilibrarea ecociclurilor

oraşelor, astfel încât input-urile şi output-urile să se afle într-o stare de armonie,

complementaritate şi echilibru fundamental.

► Oraşe care se îndreaptă spre o autonomie locală şi regională căutând să profite

de sursele locale sau regionale de producere a alimentelor, de energie, de forţele

de producţie, precum şi de multe alte activităţi capabile să le suporte şi să le

susţină populaţia. Urbanismul verde cere oraşelor să îşi asume responsabilitatea

pentru impactul pe care stilul de viaţă şi deciziile luate la nivelul comunităţii îl au

asupra mediului. A apropia mai mult de oraş toate aceste activităţi înseamnă a

întreprinde o cercetare mai atentă a acţiunilor – responsabil alese – şi de a oferi o

probabilitate realizabilă a înfăptuirii acestora (se poate, spre exemplu, evita

transportul alimentelor de la distanţe mari, precum şi utilizarea excesivă a

chimicalelor şi a metodelor de păstrare şi conservare).

► Oraşe care încurajează şi facilitează un stil de viaţă sănătos, durabil. Un

parametru important al unui oraş durabil – de altfel şi un obiectiv major pentru

urbanismul verde – îl constituie asigurarea pentru cetăţeni a unei vieţi

îmbelşugate, bogate în opţiuni în ceea ce priveşte modul de viaţă (în direcţiile

sale majore) şi relaţiile interumane.

► Oraşe care accentuează o înaltă calitate a vieţii, o promovare a bunelor relaţii

de vecinătate ale comunităţilor. Pentru urbanismul verde un loc important îl

ocupă crearea şi menţinerea relaţiilor de vecinătate, a locurilor unde oamenilor le

face plăcere să trăiască, cu o putere încărcătură emoţională, plină de inspiraţie

estetică. Unul dintre deziderate îl constituie o proiectare adecvată a spaţiilor de

locuit şi a serviciilor sociale şi economice puse la dispoziţia membrilor societăţii.

Este la fel de important să fie asigurate condiţii de viaţă acceptabile, ca şi crearea

de oraşe ecologice: pătrunderea naturii în oraşe constituie o garanţie în vederea

asigurării condiţiilor de viaţă normale pentru cetăţeni, fiind deosebit de

importantă atât pentru sănătatea lor individuală cât şi pentru binele general.

Exemple de urbanism verde pot oferi numeroase oraşe sau alte localităţi

din Europa Occidentală: Austria (Linz), Danemarca (Copenhaga, Odense),

Germania (Munster, Freiburg), Olanda (Amsterdam, Leiden), (Suedia –

Stockholm) acestea fiind promotoare ale urbanismului durabil european.

Amenajarea împrejurimilor locuibile

O problemă “cheie” o constituie viabilitatea, înlta calitate a vieţii care

poate constitui rezultatul unor proiecte de dezvoltare care vizează o locuire

“densă” în ceea ce priveşte locuitorii şi clădirile care îi adăpostesc. Compactitatea

şi densitatea pot fi simultan şi nestingherit obţinute la scară umană în Europa;

stilul Manhattan nu este de loc agreat pe bătrânul continent.

Se abordează tot mai frecvent chestiunea locuirii – în zonele centrale ale

oraşelor – în forme “mixte”, hibride, variate a tipuri şi stiluri, incluzând grădini în

spatele caselor (aceasta constituind o trăsătură foarte importantă, omniprezentă în

88

proiectele tuturor locuinţelor). Noile proiecte olandeze (în domeniul locuinţelor)

sunt impresionante din punct de vedere al combinaţiilor şi integrării diverselor

forme şi tipuri de locuinţe, incluzând formele unifamiliale şi multifamiliale în

acelaşi proiect. Ca un rezultat al locuinţelor înaltului grad de susţinere financiară

şi de control (exercitat din partea statului), majoritatea proiectelor de locuinţe

alătură şi combină forme diferite de locuire: socială (subvenţionată de stat) şi

privată. Procentul afectat locuinţelor subvenţionate a fost foarte ridicat în Olanda,

dar a scăzut mult în ultima vreme, noile programe de dezvoltare preconinzând un

raport de 70/30 al locuinţelor private faţă de cele sociale, unele, având un mixaj

al diverselor grupuri socio-economice, propun crearea unor foarte dense localităţi

– satelit, respectiv comunităţi-suburbii, denumite localităţi de tranzit (termen

introdus în anul 1997). Acest model a fost urmat de Stockholm şi Copenhaga,

care l-au implementat cu succes, realizând o densitate mare a populaţiei în

comunităţile-satelit, amplasate în aproprierea metrourilor şi a liniilor de cale

ferată care leagă oraşul pol de zona periurbană.

Alte opţiuni constructive.

Aceste comunităţi se caracterizează prin faptul că zona de locuinţe

încadrează zona care cuprinde magazine, şcoli, bănci, servicii publice etc.,

beneficiind de proximitatea staţiilor de metrou şi a gărilor.

Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un

confort acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei. Această densitate

este configurată, proiectată şi corelată cu planurile urbanistice, amenajările

zonelor verzi, accesul la mijloacelele de transport, precum şi cu alte facilităţi.

Exemple de localităţi europene astfel realizate sunt Den Haag (Haga),

Amsterdam şi Heidelberg, care au demonstrat practic că se poate obţine o mare

densitate a locuirii simultan cu un ambient plăcut şi condiţii excelente de habitat.

Au fost proiectate zone ale acestor oraşe – adevărate oraşe-grădini (sectorul Niew

Sloten al Amsterdamului) – având o structură hipodamică, cvartalurile fiind

separate prin canale, alei pentru biciclete sau cu destinaţie pietonală, alei cu

pomi. Ansamblurile de locuit – blocurile – sunt proiectate de diverşi arhitecţi, în

stiluri diferite, în scopul evitării monotoniei aliniamentelor, reuşind să inducă

stări emoţionale, trăiri diferite la impactul cu ele. Un alt detaliu care atrage

atenţia şi interesul este combinarea funcţiunilor de locuit (situate la etaj) cu cele

de activitate, de muncă - acestea din urmă ocupând partea de jos a imobilului.

Punctele comerciale sunt risipite pe suprafaţa întregului sector. Accesul la

toate obiectivele de interes şi legătura cu centrul oraşului este asigurată de liniile

de tramvai care facilitează parcurgerea distanţei până la acestea într-un interval

cuprins între 20-30 de minute (încadrându-se în valorile optime ale izocronelor).

Tendinţa de a amplasa micile magazine, alimentarele, aprozarele şi birourile în

proximitatea imediată a locuinţelor este din ce în ce mai accentuată.

În Olanda, expansiunea zonelor noi de locuit a acordat prioritate

combinării diferitelor tipuri de locuinţe (desigur, beneficiind de căile de acces

aferente – pietonale şi cele pentru rularea cu bicicleta) cu zonele comerciale ale

89

comunităţii. O asemenea variantă constructivă prevede amplasarea rezidenţelor în

jurul unei zone centrale comerciale.

Forme de locuire “la comun”: hofjes, cohousing şi ecovillages (oraşe

ecologice)

O altă modelare a funcţiunilor de locuit şi de trai se constituie în locuirea în

comun, în variantele:

- dezvoltarea unităţilor de locuit în comun (de tradiţie olandeză) – hofjes;

- formaţiuni de locuit în comun – experienţă tradiţională a ţărilor scandinave;

- oraşele ecologice (ecovillages) din numeroase ţări europene.

Hofjes reprezintă unităţi de locuit în comun (la curte), destinate – în

vechime – oamenilor săraci. Cei bogaţi lăsau, prin testamente (în care – uneori –

se stipulau şi condiţiile în care se putea ocupa o asemenea clădire, precum şi

obligaţiile locatarilor de a se ruga pentru sufletele binefăcătorilor lor), celor săraci

astfel de imobile. Ele se constituiau în adevărate acte de caritate din partea

potentaţilor (din punct de vedere financiar).

Formele tradiţionale ale acestor aşezări sunt extrem de agreate, ele fiind

apreciate pentru faptul că pot oferi condiţii foarte plăcute pentru locuire. Acestea

se găsesc, în formele prezente, în administrarea sau proprietatea unor subiecte de

drept privat. În majoritatea cazurilor, configurarea curţii interioare – amenajată ca

o adevărată grădină – este diferită de la un ansamblu de locuit la altul (uneori se

întâlnesc splendide peluze, alteori aranjamente superbe de plante cu flori, alteori

adevărate oaze de sălbăticie, imitând natura în formele ei nealterate de intervenţia

umană). Fiecare intrare de la stradă se face printr-o poartă sau boltă arcuită,

uneori printr-un coridor. Intimitatea fiecărui mic domeniu este asigurată prin

modul în care acesta este proiectat. Numărul unităţilor de locuit dintr-un

asemenea ansamblu variază de la 8, 10 până la 25.

Sistemul de locuire în comun - cohousing – este mai recent, datând din

jurul anului 1970. Primele proiecte au fost realizate în Danemarca (sub

denumirea de bofoellsskaber – locuire în comun), în prezent asemenea

ansambluri găsindu-se şi în alte ţări europene (Olanda, de exemplu). Acest model

presupune alăturarea mai multor unităţi (formaţiuni) de locuit grupate în jurul

unei “străzi” comune – numai cu acces pietonal – sau în jurul unei curţi. De

obicei, accesul auto este restricţionat, rezumându-se la un loc de parcare

marginal. O trăsătură aparte o constituie desfăşurarea în comun a unei serii

întregi de activităţi, cum ar fi: gătitul, luatul mesei în comun, îngrijirea copiilor şi

supravegherea jocului lor, programe recreative de ocupare a timpului pentru

vârstnici etc. Sistemul prezintă o serie e avantaje din punct de vedere al

durabilităţii, întrucât presupune o bună utilizare a terenului, asigurarea unui

spaţiu de joacă pentru copii (lipsit de pericolul prezenţei autovehicolelor din

zonă), un grad înalt de interacţiune socială – prin relaţiile care se crează şi se

menţin în legătură cu cvasitotalitatea aspectelor din viaţa de zi cu zi

90

(supravegherea colectivă a copiilor, împărţirea responsabilităţilor, conjugarea

eforturilor pentru realizarea unor lucruri sau acţiuni utile pentru comunitate,

găsirea nor metode şi mijloace de optimizare a habitatului. Fenomenul de

însingurare, generat ţi întreţinut de formele de locuire moderne obişnuite, a fost

astfel anihilat).

Proiecte de locuire în comun au fost emarate, după proiectele daneze, şi în

Statele Unite ale Americii. În California – în Davis – a fost construită prima

asemenea aşezare, numită Muir Commons, finalizată în anul 1990. Cuprinzând

principalele elemente ale modelului danez, au fost realizate ansambluri care

cuprind două sau trei unităţi de locuire, grupate în jurul unei străzi, lipsite de

circulaţie auto, deci numai cu acces pietonal. O incintă având suprafaţa de

aproximativ 40 mp. funcţionează ca un centru social, cuprinzând o sală pentru

servirea mesei, un atelier, o cameră de joacă pentru copii şi alte facilităţi. Tot

conform modelui, realizarea proiectului şi administrarea formaţiunii contruite a

fost rodul unei participări colective, iar deciziile s-au luat în acelaşi cadru.

Exemplul oferit de Muir Commons a fost urmat şi de alte localităţi, dornice de a-

şi satisface nevoia de conectare la viaţa şi preocupările comunităţii.

Eco-oraşele se constituie într-o altă formă de locuire căreia i-a crescut

popularitatea în ţările scandinave. Ca şi trăsături specifice, eco-oraşele presupun:

clădiri durabile, sisteme energetice bine puse la punct (spre exemplu, utilizarea

energiei solare) şi o atenţie deosebită acordată problemelor de mediu.

În Europa există o multitudine de asemenea aşezări, ponderea cea mai

importantă deţinând-o zona scandinavă. În Suedia, de pildă, au fost edificate 20

de asemenea oraşe, în care se regăsesc aspectele locuirii comune (grupate în jurul

unor spaţii deschise, comune, centrale), cu acces permanent, continuu la

facilităţile comune. Adesea, aceste proiecte presupun eforturi de salvare şi

conservare a pădurilor sau a altor elemente ale mediului natural, implicând o

mare varietate de metode şi tehnologii ecologice (colectarea şi utilizarea apelor

pluviale, utilizarea avantajoasă a compostului – îngrăşământ agricol natural,

rezultat în urma fermentării lente a diferitelor resturi vegetale şi animale,

amestecate cu unele substanţe minerale). Unităţile de locuit – dotate cu panouri

solare pentru captarea energiei – variază ca suprafaţă între 58 şi 144 mp.

Proiectele au fost apreciate ca aducând o contribuţie importantă la creearea unei

puternice coeziuni sociale.

Există şi alte forme, hibride, dar ingenioase de locuire, axate în principal

pe: locuirea în comun; accesul facil la utilităţi; procesul democratic de

identificare şi realizare a condiţiilor optime de locuire şi viaţă; prezenţa unui

centru comercial (supermagazin) care furnizează produse alimentare naturale,

ecologice (pentru obţinerea cărora nu au fost utilizate îngrăşăminte artificiale);

absenţa servirii mesei în comun.

În Utrecht există un asemenea proiect, cu acest tip de oferte de locuire,

denumit Het Groene Dak (acoperişul verde), denumire care cuprinde toate

91

trăsăturile ecologice ale acestui trai în comun: un acoperiş “verde” deasupra

spaţiului comun, panouri solare destinate încălzirii spaţiilor şi furnizării apei

calde, sisteme de tratare a apelor uzate menajere şi a celor pluviale, prezentând –

ca şi celelalte forme – o curte centrală, modelată astfel încât să sugereze o

sălbăticie naturală.

Het Groene Dak ilustrează perfect potenţialul existent pentru locuirea în

comun – în parametrii ecologici – chiar în centrul oraşelor. Structura cuprinde 66

de unităţi de locuire, acoperind o suprafaţă de un hectar, dintre care 40 sunt de

închiriat şi 26 sunt proprietate privată, toate fiind realizate prin subvenţie

publică. Desăvârşit în anul 1993, proiectul s-a dovedit a fi capabil să îmbine

dimensiunea ecologică cu cea socială.

În oraşul Leiden se află în derulare un proiect asemănător, a cărui

funcţionare se bazează – în ceea ce priveşte sursele de energie – alături de

sistemul panourilor solare, şi pe instalaţii care utilizează energia vântului

(instalaţii eoliene).

Localităţile europene oferă şi alte exemple de creativitate în direcţia

“înverzirii” oraşelor. “Pereţii verzi” sunt adesea întâlniţi în localităţile germane,

unde se fac eforturi susţinute pentru proiectarea, spre exemplu a structurilor

caselor scării exterioare aferente imobilelor cu mai multe apartamente, precum şi

a garajelor, prin prevederea unui schelet (cadru) pe care se pot dezvolta plante

căţărătoare, frecvent întâlnite fiind viţa de vie sălbatică, glicina şi iedera. Pereţii

astfel “ornamentaţi” oferă aceleaşi beneficii ca şi acoperişurile verzi. Cu toate că

s-a manifestat reţinere în ceea ce priveşte vegetaţia care invadează astfel faţadele

clădirilor, apreciindu-se ca având efect distructiv asupra elementelor de

construcţie, efectul ei s-a dovedit exact opus: ea protejează împotriva radiaţiilor

ultraviolete, asigură răcoare vara şi izolează termic iarna (procentul acestor

fenomene ajungând la circa 30%). Avantajele sunt şi de natura rolului filtrant

pentru aerul poluant, atenuarea zgomotului, manifestării efectului de păstrare a

unei umidităţi optime. Indicată şi importantă este însă alegerea vegetaţiei propice,

în funcţie de orientarea faţadei, respectiv zona şi durata de însorire a peretelui.

Impactul estetic, vizual este indiscutabil extrem de plăcut. Soluţia a fost adoptată

şi pentru “placarea” pereţilor unei fabrici din oraşul Dunkuerque, unde vegetaţia

(iedera) a fost utilizată,de la început, pe post de filtru al substanţelor poluante.

Ideea face parte, acum, din design-ul mai multor clădiri, încă din faza de

proiectare. În plus, pe lângă efectele menţionate, se alătură şi cele care ţin de

crearea unor noi biotopuri în aceste “tapete verzi” şi de găsirea unui mijloc

ingenios de combatere a fenomenului graffiti.

O altă strategie de “înverzire” se materializează în construcţie unor eco-

poduri, eco-pasaje care leagă diverse zone ale aşezării. Olandezii au o adevărată

tradiţie a construcţiilor de acest tip şi au realizat numeroase astfel de pasaje peste

străzi şi autostrăzi.

Insinuarea naturii în oraş include şi crearea de parcuri ecologice (ca cele de

la Londra) şi de ferme – aparţinând municipalităţii, amplasate la periferia oraşului

92

şi îndeplinind o funcţie educativă. Numeroase oraşe nordice deţin şi acţionează în

cadrul acestor creaţii urbanistice, care au un important rol recreativ, educativ şi

de altă natură. Terenul – achiziţionat în perspectiva extinderii urbane viitoare –

capătă o asemenea destinaţie curentă, pentru scopuri aricole sau recreative

(marile suprafeţe sunt chiar închiriate fermierilor). Un număr de ferme mici sunt

deschise accesului public, îndeplinind varii funcţii sociale şi având grajduri,

culturi de legume sau fructe – adevărate mari gospodării. De regulă, aceste ferme

sunt subvenţionate de către autorităţile locale, dar îşi asigură sume suplimentare

din valorificarea produselor agricole. Ele sunt locuri în care vin şi persoane

interesate să-şi dezvolte abilităţile în acest domeniu, dar oferă programe

educative extrem de agreate în special de către copii. Valenţa comercială a

activităţii este concretizată în vânzarea – către locuitorii din împrejurimi – a unor

produse ca: ouă, miere, fructe, legume etc. Gunoaiele de grajd sunt – din nou –

destinate fertilizării naturale a solului din împrejurimi, renunţându-se la utilizarea

îngrăşămintelor chimice.

O altă idee promiţătoare, frecvent întâlnită în oraşele europene este cea a

“şcolilor verzi”. Există câteva exemple care evidenţiază preocuparea şi efortul

(mai ales în oraşele care adăpostesc numeroase instituţii de învăţămâmt) pentru

crearea unor asemenea instituţii de învăţământ care să corespundă normelor

ecologice şi în care să se promoveze o educaţia în spiritul ocrotirii naturii. Oraşul

Zürich a implementat un proiect denumit “Natura în jurul şcolii”, care include

măsuri de educare a elevilor şi studenţilor în spritul protejării mediului urban şi

care a presupus, de asemeni, remodelarea spaţiului din juril incintelor,

transformând suprafeţele “gri” în covoare de vegetaţie şi pomi. Numeroase şcoli

au agreat şi urmează să aplice această formă de restructurare.

Oraşe verzi – organice

Oraşele se pot integra mai mult în natură, putând fi mai mult asemănătoare

acesteia. Ele pot fi regândite astfel încât să fie operaţionale şi să funcţioneze într-

un mod “natural”, pot fi reconfigurate prin realizarea unei “infuzii” de elemente

care să permită şi să determine o asemănare cu ecosistemele naturale. Astfel, am

putea regăsi într-un oraş trăsăturile ( şi am putea percepe senzaţiile) pădurilor,

preeriilor sau ţinuturilor mlăştinoase.

O serie de iniţiative care vizează urbanismul verde şi ecologia urbană –

promovate de menţionatele oraşe europene – pot constitui demersuri întru această

reconsiderare urbană. Este de-a dreptul surprinzător modul în care natura s-a

insinuat şi există deja în oraşe europene cu o densitate sporită a populaţiei; mai

mult decât atât, în Berlin şi Heidelberg au pătruns şi diversităţi de animale şi

plante. Natura şi-a făcut loc, a urbanistice care au încorporat întinse spaţii

naturale în imediata apropiere a locuinţelor, ele integrându-se ansamblurilor

construite, favorizând totodată o densitate mare a populaţiei şi clădirilor. Această

metodă a fost adoptată şi în ideea obţinerii unei fezabilităţi ridicate, prin înaltul

93

grad de control exercitat asupra concepţiei şi proiectării investiţiilor noi şi

revizuirea, modernizarea celor existente.

Durabilitatea în Europa

Durabilitatea a fost însuşită prin intermediul legislaţiei şi directivelor

Uniunii Europene, ca un obiectiv prioritar. Al cincilea Program de acţiune în

domeniul mediului este actualmente denumit “Spre durabilitate”. Tratatul de la

Maastricht (semnat în 1991) a consacrat explicit dezvoltarea durabilă ca pe un

obiectiv distinct al Uniunii Europene (care mai târziu – respectiv în iunie 1997 –

au constituit documente de bază pentru Tratatul de la Amsterdam). O serie de

reglementări speciale ale Uniunii Europene au focalizat atenţie asupra

necesităţii protejării şi conservării mediului (spre exemplu, directivele U.E. în

domeniul habitatului). Majoritatea ţărilor vest-europene au iniţiat şi elaborat –

prin proiecte naţionale – strategii pentru asigurarea durabilităţii, precum şi o

serie de alte planuri şi norme de acţiune. Limbajul durabilităţii îşi croieşte,

treptat, făgaş în legislaţia şi programele naţionale. Tema oraşelor durabile a

căpătat o atenţie sporită în cadrul Uniunii Europene. Acest document a solicitat o

abordare holistică în domeniul amenajării teritoriului şi a impus nevoia de a privi

oraşele ca şi o parte necesară a soluţiei de rezolvare a problemelor globale ale

mediului, stând la baza lucrărilor şi documentelor redactate în cadrul Comisiei

Comunităţilor Europene din 1990, respectiv ale Comisiei Europene din 1994. În

anul 1991 a fost constituit un grup de experţi pe problemele mediului urban, care

– în spiritul Cartei verzi – şi-a concentrat atenţia asupra proiectării şi edificării

oraşelor durabile. Raportul final al acesti grup de experţi – Comunităţi Europene

Durabile – este impresionant în ceea ce priveşte sfera sa de cuprindere şi

reprezintă un jalon important în acest domeniu, susţinând la scara globalităţii

abordarea ecosistemică a oraşelor. Raportul identifică, ca un important prim pas,

patru principii ale dezvoltării durabile:

1. Principiul managementului urban – managementul durabilităţii este, în

esenţă, un proces politic care presupune proiectare, planificare şi are înrâurire

asupra conducerii activităţii de urbanism. Derularea managementului

durabilităţii urbane impune o serie de instrumente utile preocupărilor din

domeniul mediului, social şi economic, în vederea asigurării bazelor necesare

integrării în această problematică. Aplicând aceste reguli, promovarea unei

politici în domeniului durabilului poate deveni mai cuprinzătoare, mau puternică

şi mai ambiţioasă decât este, în general, recunoscut.

2. Principiul politicii integratoare – coordonarea şi integrarea trebuie să se

realizeze prin combinarea principiului subsidiarităţii cu mai vechiul concept al

responsabilităţii divizibile. Integrarea trebuie să fie înfăptuită şi pe orizontală

(pentru a stimula efectele sinergetice ale dimensiunilor sociale, de mediu şi

economice ale durabilităţii) şi pe verticală (între toate nivelele U.E., între statele

membre, între conducerile regionale şi locale), pentru a realiza o coerenţă optimă

94

între politică şi acţiune precum şi pentru a evita politicile contradictorii de la

diferite nivele.

3. Principiul gândirii ecosistemice – gândirea ecosistemică abordează

comunităţile (localităţile) ca pe un sistem complex, caracterizat prin oscilaţii şi

continue procese de schimbare şi dezvoltare. Acest sistem încorporează diverse

aspecte: energie, resurse naturale, producţii inutile (ca, de exemplu, lanţurile de

activităţi care necesită stimulări, reabilitări, reorganizări şi care – în final – ar

trebui închise penru a contribui la o dezvoltare durabilă).

Această gândire include, de asemeni, dimensiunea socială, care consideră

fiecare localitate ca fiind un ecosistem social.

4. Principiul cooperării şi parteneriatului – durabilul reclamă o

responsabilitate divizibilă. Cooperarea şi parteneriatul între diferitele nivele,

organizaţii şi interese este, în consecinţă, crucial

Managementul durabilităţii constituie un proces de învăţare în cadrul

căruia “a învăţa făcând”, “a împărtăşi experienţe”, formarea profesională,

perfecţionarea, activitatea interdisciplinară, parteneriatul, consultarea şi

participarea comunităţii, mecanismele educaţionale moderne sunt elemente cheie.

Unul dintre rezultatele importante ale activităţii acestui grup de experţi a

fost iniţierea unei campanii de promovare a ideii de dezvoltare durabilă vis-à-vis

de localităţile europene, demarată în anul 1994. Punctul de plecare al acestei

acţiuni l-a constituit prima întâlnire, care a avut loc la Aalborg – în Danemarca:

aici a fost concepută şi semnată o “cartă a oraşelor cu dezvoltare durabilă” (acest

document este acum cunoscut ca şi Carta de la Aalborg). Semnatarele acestui

document (aproape 400 de autorităţi locale, reprezentând aproximativ o sută

milioane de europeni) s-au obligat să acţioneze în spiritul durabilităţii locale.

Printre obiectivele majore ale acestei campanii se numără: publicarea literaturii

de specialitate noi, activităţile inter-oraşe, precum şi programarea unor conferinţe

pan-europene periodice; a fost instituit chiar şi un premiu pentru Oraşul Durabil

European, care a început să fie atribuit începând cu anul 1996.

O a doua conferinţă pan-europeană pe probleme de durabilitate urbană a

avut loc, după cea de la Aalborg, la Lisabona – în Portugalia, în anul 1996, iar a

treia la Hanovra – în Germania, în anul 2000. Întâlnirea de la Lisabona a reunit

1000 de participanţi care au detaliat planurile de la Aalborg şi au întocmit o

strategie denumită “De la cartă la acţiune”.

Au mai fost iniţiate serii de conferinţe regionale, cum a fost spre exemplu

cea care a avut loc la Sofia – în Bulgaria, în anul 1998, desfăşurată sub lozinca

“Spre o dezvoltare durabilă în centrul şi estul Europei”. Mai recent, au avut loc

întruniri regionale la Turku – în Finlanda şi Sevilla – în Spania. La Buxselles

funcţionează un birou care coordonează programele, asigură activitatea în reţea,

precum şi decontările.

Alături de această campanie de promovare a oraşelor durabile în Europa

există şi se implică activ în acest domeniu o serie de grupuri şi organizaţii care

sunt susţinute în acţiunile lor de către autorităţile publice locale.

95

Numeroase iniţiative în domeniul dezvoltării durabile a oraşelor au fost

direct susţinute de către Uniunea Europeană prin intermendiul unor iniţiative şi

programe de finanţare. Aceste programe au avut o importanţă deosebită în ceea

ce priveşte cooperarea dintre oraşe, materializată în furnizarea de informaţii şi

dezvoltarea programelor demonstrative. Există numeroase asemenea programe,

din domenii tehnice diferite, al căror efect cumulativ este greu de neglijat:

programe-pilot privitoare la energie (JOULE, SAVE, THERMIE), programe de

transport urban (JUPITER, DRIVE, ZEUS), dezvoltarea economică durabilă şi

iniţiative de regenerare urbană (RECITE, PACTE). Mai mult decât atât, foarte

multe programe finanţate de Uniunea Europeană au urmărit atât demonstrarea

noilor tehnologii ale urbanismului verde, cât şi asigurarea unei cooperări între

oraşele (durabile) europene. Una dintre aceste iniţiative a fost cea denumită

“oraşele verzi europene”, finanţată prin program EU – THERMIE, care a

presupus proiectarea şi edificarea unor construcţii ecologice prin utilizarea unui

minim de energie, în 11 oraşe. Ceea ce a rezultat s-a constituit într-o demonstraţie

practică a ceea ce se poate realiza, într-o adevărată sursă de inspiraţie pentru cei

cu preocupări în acest domeniu.

Promovarea durabilităţii urbane şi a uranismului verde a constituit un scop

primordial pentru multe ţări europene: Finlanda, Germania, Danemarca etc.

SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

- În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism”

se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism,

Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate

şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).

- Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter

director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări

operaţionale.(art.39, al.2).

- Structurarea şi sistematizarea oraşelor constituie un proces complicat şi prezintă

dificultăţi mai ales în oraşele cu evoluţie spontană, deţinătoare ale unor situ-uri

valoroase, ale unor tradiţii puternice în ceea ce priveşte proprietatea şi modul de

locuire.

În aceste situaţii este necesar ca rezolvările să se adapteze la situaţia existentă,

urmărindu-se corelarea – la un nivel optim – a modernizării zonelor cu păstrarea

şi punerea în valoare a fondului construit existent, menţinerea unui echilibru şi la

nivelul existenţei ritmurilor diferite de “viaţă” a edificiilor noi şi a celor vechi.

Spiritul în care trebuie să aibă loc intervenţiile asupra oraşelor nu trebuie să fie

dominat nici de preocupări cu o puternică tentă arheologică, nici de cele marcate

de spiritul practic, nici de cele care sunt “focalizate” pe aspectul estetic, ci trebuie

96

să se adapteze necontenit la natură şi la trecut, astfel încât să se realizeze o

continuare, nu o suprapunere.

- Certificatul de urbanism este (potrivit art. 6 al Legii nr. 50/1991) actul de

informare prin care autorităţile prevăzute la art. 4 al aceleiaşi legi, în conformitate

cu prevederile planurilor urbanistice şi ale regulamentelor aferente acestora ori

ale planurilor de amenajare a teritoriului, care sunt informaţii de interes public,

potrivit legii, face cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic,

economic şi tehnic al terenurilor şi construcţiilor existente la data solicitării,

stabilesc cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite prin documentaţia

tehnică în funcţie de specificul amplasamentului, lista cuprinzând avizele şi

acordurile necesare în vederea autorizării lucrărilor de construcţii, inclusiv

obligaţia de a contacta autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cu

privire la evaluarea iniţială a investiţiei şi stabilirea necesităţii evaluării efectelor

acesteia asupra mediului în vederea obţinerii actuluui administrativ al autorităţii

competente pentru protecţia mediului.

Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea

obţinerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire.

Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care,

în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important,

respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu

i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.

Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul

economic şi regimul tehnic al imobilului.

Regimul juridic al imobilului conţine:

- dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care

grevează asupra acestuia;

- situarea terenului în intravilan sau în afara lui;

- prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra

imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra

imobilului;

- interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc.

Regimul economic al imobilului indică: folosinţa actuală; destinaţii admise

sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă;

reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.

Regimul tehnic precizează: procentul de ocupare a terenului (POT);

coeficientul de utilizare a terenului (CUT); dimensiunile minime şi maxime ale

parcelelor; echiparea cu utilităţi (apă, canalizare, energie electrică, energie

termică); circulaţia şi accesele pietonale şi auto, parcaje necesare; alinierea

terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului; înălţimea minimă

şi maximă admisă.

Certificatul de urbanism indică, în funcţie de dispoziţiile de urbanism şi

delimitările administrative ale dreptului de proprietate, precum şi de starea

echipamentelor publice existente ori prevăzute, dacă terenul este construibil sau

97

dacă este posibil de realizat o anumită operaţiune determinată. După caz, el poate

fi pozitiv sau negativ.

Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape:

solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale

de solicitare se referă la faptul că:

– orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe

legale;

– în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se

urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi;

îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative.

- Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura

de specialitate. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul

Legii nr. 50/1991, art 2)”. Autorizaţia de construire constituie actul final de

autoritate al administraţiei locale pe baza căruia este permisă executarea

lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la

amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Ea

se emite în baza documentaţiei tehnice - D.T. -, elaborată ăn condiţiile prezentei

legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism,

avizate şi aprobate potrivit legii.

Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate

cu reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca

fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea

regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor

legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.

După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării

terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie – prin eliberarea unei

autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează

atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie – în condiţiile în care legea

stabileşte: “calitatea construcţiilor este rezultanta totalităţii performanţelor de

comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată de

existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor”.

- Dreptul de preempţiune poate fi definit ca fiind prerogativa conferită prin lege

unei persoane (fizice sau juridice) de a pretinde şi dobândi proprietatea asupra

unui bun imobil (de regulă, teren) de la proprietarul care decide să-şi înstrăineze

bunul. Mai sintetic s-ar putea spune că dreptul de preemţiune este dreptul de

acces, cu prioritate, la proprietatea unui imobil. Intenţia de exercitare a dreptului

de preemţiune se întâlneşte cu dorinţa proprietarului imobilului de a-şi înstrăina

bunul, ceea ce înseamnă convergenţa a două interese fundamentale: cel al

proprietatului care vrea să vândă cu acela al titularului dreptului de preemţiune

care înţelege să uzeze de privilegiul pe care i-l conferă legea.

Analizat prin prisma dreptului privat, dreptul de preempţiune implică

substituirea preemptorului (locatar) unui contractant originar, cu un dublu efect:

achizitiv şi extinctiv.

98

- Există numeroase exemple că se poate obţine un standard normal şi un confort

acceptabil în condiţii de densitate ridicată a populaţiei; această densitate este

configurată, proiectată şi corelată cu planurile urbanistice, amenajările zonelor

verzi, accesul la mijloacele de transport, precum şi cu alte facilităţi. Promovarea

durabilităţii urbane şi a urbanismului verde constituie la ora aceasta un scop

primordial pentru multe state ale lumii. Oraşele – s-a demonstrat deja – se pot

integra mai mult în natură.

BIBLIOGRAFIE

- T. BEATLEY, GREEN URBANISM, Island Press, Washington D. C., 2000

L. CHIRIAC, ACTIVITATEA AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca, 2001

C. M. COSTIN, DISTRIBUŢIA COMERCIALĂ ÎN REŢEA, Teză de doctorat,

Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, 2003

T. DRĂGANU, LIBERUL ACCES LA JUSTIŢIE, Edit. “Lumina-Lex”,

Bucureşti, 2003

M. DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti,

2009

- S. FILIP, PLANNING URBAN, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca, 2009

- A. N. Ghica, URBANISMUL. Autorizaţii de construire, certificate de urbanism

şi avize, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2011

- P. HALL, The City of theory (fragment din CITIES OF TOMORROW: AN

INTELLECTUAL HISTORY OF URBAN PLANNING AND DESIGN IN THE

TWENTIETH CENTURY), în THE CITY READER, Third Edition, Edited by

Richard T. LeGates and Frederic Stout, Edit. “Routledge – Tylor & Francis

Group”, London and New York, 2003

- Fr. HAUMONT, DROIT EUROPÉEN DE L’AMENAGEMENT DU

TERRITOIRE ET DE L’URBANISME, Edit. “Bruylant”, Bruxelles, 2007

H. JACQUOT, Fr. PRIET, DROIT DE L' URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris,

2004

B. JADOT, LA PARTICIPATION DU PUBLIC AU PROCESSUS DE

DÉCISION EN MATIÈRE DʼENVIRONNEMENT ET DʼURBANISME, Edit.

”Bruylant”, Bruxelles, 2005

J. M. LEVY, CONTEMPORANY URBAN PLANING, sixth edition, Edit.

”Prentice Hall”, New Jersey, 2003

J.-P. MARÉCHAL, B. QUENAULT, LE DÉVELOPPEMENT DURABLE.

UNE PERSPECTIVE POUR LE XXI-e SIÈCLE, Edit. ”Presses Universitaires de

Rennes – PUR”, Rennes, 2005

E.-M. MINEA, AMENAJAREA TERITORIULUI. URBANISM, Edit. ”Accent”,

Cluj-Napoca, 2003

99

J. MORAND-DEVILLER, DROIT DE lʼURBANISME, 5-e édition, Edit.

”Dalloz”, Paris, 2001

Fl. NICOUD, DU CONTENTIEUX ADMINISTRATIF DE lʼURBANISME,

Edit. ”Presses universitaires dʼAix Marseille”, Aix-en-Provence, 2006

P. PIGEON, LʼENVIRONNEMENT AU DÉFI DE lʼURBANISME, Edit.

”Presses Universitaires de Rennes”, Rennes, 2007;

O. PUIE, REGLEMENTĂRI JURIDICE ÎN MATERIA AMENAJĂRII

TERITORIULUI ŞI A URBANISMULUI, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,

2008

P. QUILICHINI, LA POLITIQUE LOCALE DE lʼHABITAT, 2-e édition, Edit.

”Le Moniteur”, Paris, 2006

Fl. TOURETTE, DÉVELOPPEMENT SOCIAL URBAIN ET POLITIQUE DE

LA VILLE, Edit. ”Gualino éditeur”, Paris, 2005

xxx, CODE DE lʼURBANISME – Commenté, 15-e édition, Edit. ”Dalloz”, Paris,

2006