UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de Relaţii...

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de Relaţii Internaţionale, Istorie şi Filosofie

DISCIPLINA: DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

TITULAR CURS: Lector univ.dr. Marian ILIE

Bucureşti, 2010

2

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE

1. Vasile Creţu, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, Editura Fundaţiei � � � � � � � � � � � � �, Bucureşti, 2008

2. Dumitru Mazilu, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Editura � � � � � � � � � �Bucureşti, vol.1-2001, Vol. II- 2002.

3. Aurel-Preda Mătăsaru, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � , Editura � � � � � � � � �

, Bucureşti, 2002. 4. Raluca Miga-Beşteliu,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Editura � � � � � � � � �

, Bucureşti, 1997

5. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura � � � �

, Bucureşti, 2000

Disciplina � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

este o disciplina fundamentală, are caracter obligatoriu şi se desfăşoară în semestrul 2 al anului universitar. Conform programei de învăţământ pentru învăţământul de zi, disciplina are alocate săptămânal un număr de 2 ore curs şi 2 ore seminar. Examenul este cotat cu un număr de 5 credite.

CONŢINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI

Disciplina este structurată după cum urmează: Tema 1 – Aspecte introductive: concept, trăsături caracteristice, geneza şi dezvoltarea ştiinţei

dreptului internaţional public 1.1 Obiectul de reglementare, fundamentul juridic şi definiţia dreptului internaţional public 1.2 Interacţiunea dintre Dreptul internaţional şi: morala, politica externă a statelor şi dreptul internaţional

privat 1.3 Dreptul internaţional şi dreptul intern. Influenţe, interferenţe, asemănări şi deosebiri. Prevalenţa dintre

dreptul internaţional public şi dreptul intern 1.4 Primele reguli referitoare la relaţiile dintre state apărute în Orientul Antic, în Grecia Antică şi în Roma

Antică 1.5 Rolul lui Hugo Grotius în afirmarea dreptului internaţional. 1.6 Dezvoltarea dreptului internaţional în epoca modernă Tema 2 – Izvoarele, principiile fundamentale şi codificarea dreptului internaţional 2.1 Izvoarele dreptului internaţional. Noţiune şi clasificare 2.2 Tratatul internaţional - izvor principal de drept internaţional 2.3 Cutuma internaţională - izvor primordial de drept internaţional 2.4 Principiile generale de drept, Jurisprudenţa internaţională şi Doctrina dreptului internaţional – izvoare

auxiliare de drept internaţional 2.5 Principiul echităţii şi rolul acestuia în formarea izvoarelor dreptului internaţional 2.6 Alte posibile surse ale dreptului internaţional 2.7 Principiile fundamentale ale dreptului internaţional 2.8 Codificarea dreptului internaţional Tema 3 – Subiectele dreptului internaţional public şi răspunderea internaţională a statelor 3.1 Noţiunea de subiect de drept internaţional 3.2 Statul - subiect principal de drept internaţional. Trăsături caracteristice, personalitate juridică şi tipuri

de state 3.3 Neutralitatea statelor 3.4 Recunoaşterea internaţională a statelor. 3.5 Succesiunea statelor 3.6 Fundamentarea juridică a răspunderii internaţionale. Principii, elemente, cauze de înlăturare. Formele

răspunderii internaţionale: politică, morală, materială şi penală. 3.7 Alte entităţi participante la relaţiile internaţionale Tema 4 – Populaţia în dreptul internaţional public 4.1 Cetăţenia în dreptul internaţional. Apatridia şi bipatridia 4.2 Regimul juridic al străinilor. Dreptul de azil, expulzarea şi extrădarea persoanelor 4.3 Statutul juridic al refugiaţilor Tema 5 – Teritoriul în dreptul internaţional public 5.1 Teritoriul de stat. Concept, elemente componente şi modificarea teritoriului de stat 5.2 Frontierele de stat

3

5.3 Apele interioare, apele maritime interioare şi marea teritorială - componente ale teritoriului de stat 5.4 Spaţiile maritime şi regimul juridic al acestora: zona contiguă, platoul continental şi zona economică

exclusivă 5.5 Marea liberă şi zona internaţională a teritoriilor submarine 5.6 Strâmtorile şi canalele maritime internaţionale 5.7 Regimul juridic al fluviilor internaţionale 5.8 Zonele cu regim juridic special: zonele demilitarizate, neutralizate, denuclearizate şi zonele polare 5.9 Regimul juridic al spaţiului aerian 5.10 Spaţiul extraatmosferic Tema 6 – Tratatul internaţional 6.1 Noţiunea de tratat internaţional. Clasificare, denumire şi structură 6.2 Condiţiile de validitate şi nulitatea tratatelor internaţionale 6.3 Încheierea, redactarea şi intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale 6.4 Efectele juridice ale tratatelor internaţionale. Rezervele şi declaraţiile 6.5 Modificarea, încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale 6.6 Reguli pentru interpretarea tratatelor internaţionale Tema 7 – Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale 7.1 Mijloacele politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele oficii, mediaţiunea,

ancheta şi concilierea 7.2 Mijloacele cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională 7.3 Proceduri de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul O.N.U. şi al organizaţiilor

regionale Tema 8 – Folosirea legală a forţei potrivit dreptului internaţional 8.1 Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul,

ruperea relaţiilor diplomatice şi excluderea de la conferinţele şi congresele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale

8.2 Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate: represaliile armate, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea militară a teritoriului

8.3 Folosirea legală a forţei armate împotriva actelor de agresiune Tema 9 – Dreptul internaţional umanitar 9.1 Aspecte generale privind dreptul internaţional umanitar: reglementări şi concepte; „dreptul de la

Haga” şi „dreptul de la Geneva” 9.2 Statutul juridic al combatanţilor în conflictele armate 9.3 Tratamentul juridic al prizonierilor de război, al spionilor şi al mercenarilor 9.4 Protecţia răniţilor, bolnavilor şi a naufragiaţilor 9.5 Protecţia populaţiei civile, a bunurilor cu caracter civil şi a bunurilor culturale 9.6 Mijloace şi metode de război interzise 9.7 Arme interzise prin convenţii speciale Tema 10 – Dreptul internaţional penal 10.1 Dreptul internaţional penal şi infracţiunea internaţională-concept şi obiect de reglementare 10.2 Principiile dreptului internaţional penal 10.3 Infracţiunile internaţionale. 10.4 Jurisdicţia penală internaţională. Curtea Penală Internaţională

OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivele cursului sunt următoarele: 1. Dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru înţelegerea specificului instituţiilor de drept internaţional în

cadrul raporturilor ce iau naştere între state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept internaţional. 2. Formarea de specialişti în domeniul relaţiilor internaţionale, prin cunoaşterea principiilor fundamentale şi a

normelor şi instrumentelor juridice internaţionale care influenţează raporturile dintre participanţii la viaţa internaţională. 3. Facilitarea accesului studenţilor la cunoaşterea şi aprofundarea principalelor aspecte ce influenţează în mod

semnificativ relaţiile dintre state, precum regimul populaţiei şi al teritoriului de stat, exploatarea resurselor naturale din zonele cu regim juridic special şi utilizarea forţei în dreptul internaţional contemporan.

4

4. Aprofundarea normelor ce reglementează funcţionarea mecanismelor internaţionale privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, răspunderea statelor şi/sau a persoanelor oficiale sau particulare pentru nerespectarea normelor dreptului internaţional ori pentru comiterea unor infracţiuni cu caracter internaţional.

Sinteza cursului: Tema 1 – Noţiunea şi fundamentul juridic al dreptului internaţional public 1. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional public Obiectul dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state reprezintă

domeniul cel mai cuprinzător. Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea lor obiectul de reglementare al dreptului internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale etc. Dreptul internaţional are drept obiect de reglementare numai acele relaţii juridice internaţionale în care statul acţionează ca purtător de suveranitate.

2. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie acordul de voinţă al statelor suverane care compun

societatea internaţională. Forţa obligatorie a dreptului internaţional se întemeiază pe acordul ce se realizează între state. În sistemul

internaţional nu sunt autorităţi publice cu atribuţii legislative, administrative sau judecătoreşti suprastatale, normele fiind adoptate de către statele suverane, în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ.

Eminentul diplomat şi jurist român Niculae Titulescu sublinia, în lucrarea � � � � � � � � � � �

din anul 1929, că raporturile dintre state implică: suveranitate; egalitate deplină; independenţă; cooperare, deci între state trebuie să existe � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

. 3. Dreptul internaţional şi morala Între morală şi dreptul internaţional există legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă. O mare parte a

principiilor şi normelor de drept internaţional îşi au originea în normele morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internaţional influenţează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport de cerinţele vieţii internaţionale bazată pe drept.

4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor Dreptul internaţional constituie un mijloc de orientare şi de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia

unor obiective şi valori stabilite de acestea prin principiile şi normele de drept internaţional. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi normele de drept internaţional, de care nu poate face abstracţie în fiecare poziţie pe care o adoptă faţă de o problemă a vieţii internaţionale. Politica externă a statelor contribuie la dezvoltarea dreptului internaţional, la modificarea sau completarea acestuia, în raport de nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.

5. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat Dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice de drept intern de natură civilă, comercială, de muncă,

de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu un element străin. Prin normele sale el rezolvă, în general, conflictele dintre legile interne ale diferitelor state cu privire la o anumită instituţie juridică. Elementul de extraneitate al normelor sale nu conferă dreptului internaţional public privat un caracter de drept internaţional, în obiectul său de preocupare neintrând relaţiile interstatale.

6. Dreptul internaţional şi dreptul intern Dreptul intern al statelor şi dreptul internaţional sunt două sisteme de drept diferite, care se întrepătrund, însă, prin

intermediul statelor, care le creează pe amândouă. Dreptul intern împrumută dreptului internaţional conceptele sale juridice fundamentale şi tehnicile sale juridice, iar

unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementării juridice internaţionale. Dreptul internaţional exercită o puternică influenţă asupra legislaţiei interne a statelor, îmbogăţind-o prin normele sale care sunt încorporate în legislaţia internă şi trebuie respectate ca şi normele interne. În acelaşi timp, dreptul internaţional influenţează dreptul intern al statelor în sensul unificării unor concepte şi reglementări existente în diferite ţări, pentru ca acestea să fie în consens cu normele de drept internaţional, existând în acest sens un proces de internaţionalizare a dreptului intern.

7. Definiţia dreptului internaţional public Dreptul internaţional public este totalitatea normelor juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept

internaţional, pe baza acordului de voinţă liber exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aplicare este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

TEST AUTOEVALUARE TEMA 1

I. True/False � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

este strâns legat de dreptul intern al statelor, fiind aproape identic cu acesta. Enunţul este Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct. 6) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: Obiectul de studiu al dreptului internaţional este constituit din:

5

a. totalitatea relaţiilor internaţionale cu caracter politic, juridic, economic, cultural sau de altă natură b. totalitatea relaţiilor juridice stabilite între organizaţiile internaţionale interguvernamentale c. relaţiile internaţionale dintre state sau dintre acestea şi alte subiecte de drept internaţional, în care

statele apar ca purtătoare ale suveranităţii Răspuns corect: .... (pct.1) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions):

Există legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă între dreptul internaţional public şi: A. dreptul internaţional privat B. fundamentul juridic al acestuia C. morala a. A+B b. A+C c. niciuna din variantele de la a-b Răspuns corect: .... (pct.3)

IV. Completare cu un singur câmp � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

Dreptul internaţional public reprezintă totalitatea normelor juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza ........................ exprimat/ă/e de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aplicare este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv. a. deciziei statelor b. competenţei din Carta Naţiunilor Unite c. acordului de voinţă liber Răspuns corect: .... (pct.7) V. Înlocuire spaţii libere prin cuvinte corespunzătoare (� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

): Politica externă a statelor contribuie la ............................. dreptului internaţional, la ............................. acestuia, în raport de nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane. a. formarea / reanalizarea sau reconfigurarea b. dezvoltarea / modificarea sau completarea c. sintetizarea / codificarea sau comprimarea

Răspuns corect: ... (pct.4) Tema 2 – Izvoarele dreptului internaţional, principiile fundamentale şi codificarea dreptului internaţional 1. Începuturile dreptului internaţional se situează în antichitate, primele reguli referitoare la relaţiile dintre state

apărând în Orientul Antic, apoi în Grecia şi Roma Antică. Dreptul internaţional s-a constituit mai întâi ca un drept al războiului şi abia ulterior, ca un drept al păcii şi cooperării dintre state. Antichitatea consemnează încă de timpuriu existenţa unor reguli privind pornirea războiului şi ducerea acestuia, inclusiv limitarea unor mijloace de luptă şi protecţia anumitor categorii de persoane şi bunuri, neutralitatea. În această perioadă au apărut, însă, şi primele reguli privind alte instituţii de drept internaţional şi anume tratatele de alianţă şi de pace, tratativele şi alte mijloace de rezolvare paşnică a diferendelor, cum sunt mediaţiunea şi arbitrajul internaţional, protecţia străinilor, misiunile diplomatice (soliile), � � � � � � � � � �

din dreptul roman prefigurând dreptul internaţional de mai târziu.

Fărâmiţarea feudală a dus la oarecare stagnare şi în domeniul regulilor de drept internaţional, dar odată cu centralizarea statală, începând cu secolul al XV-lea, s-a produs o amplificare a relaţiilor interstatale, care a impulsionat dezvoltarea dreptului internaţional. Se conturează pentru prima oară principiul suveranităţii şi teoria echilibrului de forţe între state, mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor încep a se utiliza tot mai frecvent, iar dreptul războiului se îmbogăţeşte cu instituţii noi, cum ar fi retorsiunea, represaliile şi blocada paşnică, precum şi cu noi principii în modul de ducere a războiului.

Apar primele încercări de codificare a dreptului internaţional, dar şi importante lucrări şi tratate de drept internaţional ale unor personalităţi ca Nicollo Machiavelli (1469-1527), Alberico Gentilis (1552-1608) sau Hugo Grotius (1583-1645). Hugo Grotius este considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin fundamentele teoretice pe care le pune dreptului internaţional ca un drept bazat pe raţiunea umană şi nu pe voinţa divină, ca o expresie a voinţei şi intereselor statelor, precum şi prin importante lucrări cum sunt

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ş.a. care revoluţionează ramuri importante ale dreptului internaţional, cum sunt dreptul războiului,

dreptul diplomatic, dreptul mării şi dreptul tratatelor. Revoluţia franceză din anul 1789, îndeosebi prin

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, Congresul de la Viena din

1815 şi Congresul de la Paris din 1856 constituie momente importante în afirmarea sau dezvoltarea unor principii şi reguli de drept internaţional. Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internaţional l-au avut cele două Conferinţe de pace de la Haga, din 1899 şi 1907, îndeosebi prin codificarea pe care au realizat-o în domeniul dreptului conflictelor armate şi în cel al mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale, regulile codificate atunci fiind în mare parte valabile şi astăzi. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea apar primele organizaţii internaţionale şi se încheie primele convenţii pentru sancţionarea unor infracţiuni internaţionale, domenii care vor cunoaşte ulterior o puternică afirmare.

Crearea după primul război mondial a Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor), ca organizaţie cu caracter universal pentru asigurarea securităţii internaţionale şi dezvoltarea colaborării dintre state, a impulsionat dreptul internaţional. Câteva

6

din direcţiile de dezvoltare a dreptului internaţional în perioada dintre cele două războaie mondiale sunt evidenţiate prin: crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor şi pe respectul dreptului internaţional, înfiinţarea în 1920 a Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, stabilirea unei proceduri pentru declanşarea războiului prin Pactul Societăţii Naţiunilor, apoi interzicerea acestuia ca mijloc al politicii statelor prin Pactul Briand – Kellog din 1928, utilizarea pe scară largă a mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale ş.a.

După al doilea război mondial dreptul internaţional public cunoaşte o puternică dezvoltare, un important salt calitativ. În sfera de reglementare internaţională au intrat numeroase domenii care anterior nu făcuseră obiect de preocupare pentru dreptul internaţional, iar dreptul internaţional clasic a suferit importante modificări şi completări în cadrul unui proces vast de dezvoltare progresivă a dreptului internaţional iniţiat şi impulsionat de Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată prin semnarea � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, la 26 iunie 1945, la Conferinţa de la San Francisco. 2. Izvoarele dreptului internaţional 2.1. Concept: mijloace juridice de exprimare a normelor de conduită rezultate din acordul de voinţă a două sau

mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional. Izvoarele dreptului internaţional nu sunt prezentate şi analizate distinct, sub această denumire, în conţinutul unui

document internaţional. O prezentare a surselor ce conţin norme internaţionale este realizată prin art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care prevede că în soluţionarea conform dreptului internaţional a diferendelor care îi sunt supuse, Curtea va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generate, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele aflate în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca reprezentând dreptul; c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate; d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al diferitelor naţiuni ca

mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. La acestea se adaugă şi echitatea (

� � � � � � � � � � ).

Din această prezentare şi din doctrină rezultă că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept constituie izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa, doctrina şi echitatea sunt izvoare auxiliare. Ulterior, doctrina şi practica dreptului internaţional au recunoscut şi alte posibile surse de norme ale dreptului internaţional, cum sunt unele acte adoptate de organizaţiile internaţionale şi actele unilaterale ale statelor, care sunt susceptibile să producă unele efecte juridice în raporturile cu alte state.

2.2. Prezentare sintetică: a) tratatul internaţional - este cel mai important izvor de drept internaţional datorită clarităţii exprimării normei juridice, tehnicii sofisticate de redactare şi frecvenţei utilizării sale. Tratatul internaţional este definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internaţional, încheiat în formă scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, cu scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional. b) cutuma internaţională - constituie un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi în ordinea istorică şi cel mai frecvent în perioada de început a formării dreptului internaţional public. Ulterior, în mare parte cutumele au fost încorporate în tratate, dar ele joacă un rol important şi în dreptul internaţional contemporan. Cutuma internaţională este definită ca o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică, obligatorie. Sarcina probei existenţei unei cutume revine statului care o invocă. c) principiile generale de drept sunt acele principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanţial în legislaţia internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept şi impunându-se ca principii fundamentale în legislaţia majorităţii statelor, ca noţiuni intrinseci ideii de drept. Principiile generale de drept nu trebuie să fie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional, ele făcând parte din dreptul intern al statelor. d) jurisprudenţa internaţională reprezintă practica instanţelor de judecată, aşa cum aceasta rezultă din hotărârile date de acestea, care au relevanţă pentru existenţa unei norme de drept internaţional. O deosebită importanţă prezintă pentru dreptul internaţional hotărârile date de Curtea Internaţională de Justiţie dar şi de alte instanţe judiciare internaţionale, iar uneori şi de tribunalele interne ale statelor. e) doctrina dreptului internaţional reprezintă opiniile formulate de specialiştii cei mai calificaţi în această materie, dar şi de forurile ştiinţifice internaţionale, cum ar fi Institutul de Drept Internaţional, care se impun prin analiză ştiinţifică profundă a ordinii normative internaţionale în lumina principiilor de drept şi a finalităţii dreptului. f) principiile echităţii pot fi invocate în soluţionarea unor probleme internaţionale în lipsa unor izvoare de drept clasice sau în situaţia când aplicarea unor principii de drept ar duce la soluţii inechitabile. 3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt norme de maximă generalitate, cu aplicabilitate universală, a

căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi care ghidează conduita tuturor entităţilor internaţionale în raporturile lor reciproce. Din cuprinsul Cartei Naţiunilor Unite (art.2), precum şi din

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� , adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în

1970, rezultă că dreptul internaţional se bazează pe următoarele principii fundamentale: a) Principiul egalităţii suverane a statelor; b) Principiul îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale asumate (

� � � � � � � � � � � � � � � �);

c) Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale; d) Principiul abţinerii de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite; e) Îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele, conform Cartei Naţiunilor Unite;

7

f) Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele Îndatorirea statelor de a nu interveni în treburile ce ţin de competenţa naţională a unui stat (neamestecul în treburile interne ale altor state); Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, desfăşurată la Helsinki, în anul 1975, a adoptat Actul Final şi

„� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

în care sunt menţionate, suplimentar faţă de principiile din Carta Naţiunilor Unite şi următoarele norme privind relaţiile dintre state privind: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire, conştiinţă, religie sau convingere.


I. True/False � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Cutuma internaţională nu are calitatea de izvor principal de drept internaţional, cu toate că normele dreptului internaţional clasic s-au format pe cale cutumiară. Enunţul este Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct.1, lit.b) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: Izvoarele dreptului internaţional sunt: A. principiile generale de drept B. cutuma internaţională C. jurisprudenţa internaţională D. principiile fundamentale ale dreptului internaţional public a. A+C+D b. A+B+C c. A+B+D

Răspuns corect: .... (pct.1) Principiul

� � � � � � � � � � s-a impus în dreptul internaţional prin:

a. voinţa şi practica statelor în materie de navigaţie b. teoria juristului olandez Hugo Grotius, formulată în anul 1609, în lucrarea intitulată

� � � � � � � � � �

c. teoria juristului englez John Selden, formulată în anul 1635, în lucrarea intitulată � � � � � � � � �

Răspuns corect: ... III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions): Identificaţi principiile fundamentale ale dreptului internaţional public: A. principiul cooperării internaţionale B. principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale C. principiul dreptului la autoapărare, individuală sau colectivă D. principiul neamestecului în treburile interne ale altor state a. A+C+D b. A+B+D c. B+C+D d. A+B+C

Răspuns corect: .... (pct.2)

IV. Completare cu un singur câmp (Fill in the blank questions): Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt........................................, cu aplicabilitate universală, a căror respectare este obligatorie pentru toate statele şi care ghidează conduita tuturor entităţilor internaţionale în raporturile lor reciproce. a. norme de maximă generalitate b. uzanţe internaţionale c. reguli de drept intern

Răspuns corect: .... (pct.1 lit.b) V. Înlocuire spaţii libere prin cuvinte corespunzătoare (Jumbled sentence questions): Cutuma internaţională este izvor .................. de drept internaţional şi este definită ca o ....................... generală, relativ ....................., considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică, obligatorie. a. auxiliar / atitudine / constantă b. primar / uzanţă / frecventă c. principal / practică / îndelungată şi uniformă

Răspuns corect: .... (pct.1 lit.b)

8

Tema 3 - Subiectele dreptului internaţional public şi răspunderea internaţională a statelor Obiectivul temei: înţelegerea de către studenţi a rolului statului în societatea internaţională contemporană, precum şi a situaţiilor politico-juridice ce pot caracteriza, în prezent, statutul unui subiect de drept internaţional Cuvinte cheie: subiect; uniune; suveranitate; neutralitate; răspundere; recunoaştere; succesiune; organizaţie; mişcare de eliberare Subiecte ale dreptului internaţional sunt acele entităţi capabile să participe la raporturi guvernate de dreptul

internaţional şi, în cadrul acestor raporturi, să fie titulare de drepturi şi obligaţii. Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan recunosc drept subiecte ale dreptului internaţional următoarele: statele, organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi mişcările de eliberare naţională.

1. Statele a) Statele ca subiect de drept internaţional Statele constituie principalele subiecte ale dreptului internaţional, în baza suveranităţii lor. Statele sunt subiecte tipice, fundamentale, ale dreptului internaţional, constituind entităţile politico-juridice care au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internaţional. Ele sunt în acelaşi timp subiecte de drept internaţional universale, singurele care au capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Pentru a fi subiecte de drept internaţional, personalitatea juridică a acestora este definită prin următoarele elemente: o populaţie permanentă, un teritoriu determinat, o autoritate guvernamentală şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Suveranitatea unui stat reprezintă temeiul politic şi juridic al personalităţii juridice a statelor. Este cea mai importantă trăsătură a puterii de stat. Din punct de vedere al organizării lor statele pot unitare sau compuse. Există mai multe tipuri de state compuse: uniunea personală, uniunea reală, confederaţia, federaţia şi asociaţiile de state. Dreptul internaţional a cunoscut şi unele forme de state dependente, tipice fiind vasalitatea şi protectoratul. b) Neutralitatea statelor Dreptul internaţional recunoaşte dreptul statelor ca în anumite situaţii să-şi declare neutralitatea. Neutralitatea statelor este de două feluri: neutralitatea clasică şi neutralitatea permanentă.

� � � � � � � � � � � � � � � � este situaţia

juridică specială în care se află un stat care în timpul unui conflict armat internaţional nu ia parte la ostilităţi, continuând să întreţină relaţii normale cu celelalte state, inclusiv cu cele beligerante. Statul neutru are obligaţia de a nu sprijini vreun stat aflat în conflict, atitudinea sa trebuind să se caracterizeze prin obţinere şi imparţialitate, iar celelalte state trebuie să-i recunoască statutul de neutralitate.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � este situaţia în care un stat se

angajează să rămână neutru faţă de orice conflicte armate care ar interveni şi să ducă o politică generală în acest sens. Instituirea neutralităţii permanente se face prin acte interne ale statului care îşi asumă acest statut, urmate de acte de recunoaştere şi garantare din partea altor state, în special a marilor puteri şi implică obligaţii atât din partea statului permanent neutru, cât şi din partea celorlalte state. Un exemplul clasic de stat permanent neutru, pentru o lungă perioadă de timp, îl constituie Elveţia (Confederaţia Elveţiană). c)Recunoaşterea statelor Recunoaşterea statelor este un act unilateral prin care statele admit că ele consideră o nouă entitate politico-juridică drept stat, recunoscându-i personalitatea juridică în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea este un act politic generator de efecte juridice. În principiu recunoaşterea are un caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi statul existând şi în lipsa recunoaşterii, dar neputând avea relaţii cu statele care nu îl recunosc. Recunoaşterea statelor cunoaşte următoarele forme: recunoaştere de drept � � � � � � � �

sau recunoaştere de fapt � � � � � � �. Recunoaşterea

� �� este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. Este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai o dată cu

încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut. Recunoaşterea � � � � �

exprimă o atitudine de rezervă faţă de noul stat şi se manifestă într-un câmp mai puţin larg de relaţii, de obicei relaţii comerciale şi diplomatice de nivel redus. Recunoaşterea

� � � � � are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi revocată oricând.

Recunoaşterea poate fi, din punct de vedere al modalităţii de exercitare, � � � � � � �

sau � � � � �

. Recunoaşterea unui guvern nu pune în cauză recunoaşterea statului, dar nerecunoaşterea guvernului împiedică menţinerea ori stabilirea de relaţii normale între state. Recunoaşterea guvernelor poate fi, ca şi în cazul statelor,

� �� sau

� � � � � ,

� � � � � � � sau

� � � � �. Teorii formulate:

� � � � � � � � � �, ce afirma un legitimism constituţional, în

sensul că un guvern constituit prin mijloace contrare constituţiei nu trebuie să fie recunoscut până când ţara nu va fi organizată în forme constituţionale, pe bază de alegeri libere;

� � � � � � � � � � � � � � 1930, formulată pentru a se evita

interpretarea că nerecunoaşterea unui guvern ar echivala cu dezaprobarea acestuia. Potrivit acestei doctrine, nici un guvern nu are dreptul să se pronunţe asupra legitimităţii altui guvern. Inspirându-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se abţin astăzi să mai recunoască guvernele, recunoscând numai statele. d)Succesiunea statelor Modificarea teritoriului de stat prin reunirea mai multor state într-unul singur pe calea fuziunii sau a absorbţiei, prin dezmembrare şi constituirea mai multor state din unul singur, prin separarea sau secesiunea unui stat sau prin transferul unor teritorii de la un stat la altul, pune problema succesiunii noilor state sau a statelor care şi-au mărit teritoriile la unele drepturi şi obligaţii ale statelor anterioare. În principiu, statul succesor nu este continuatorul statului predecesor în plan juridic şi nu este obligat să preia automat şi integral drepturile şi obligaţiile statului predecesor, dar dreptul internaţional a stabilit anumite reguli şi modalităţi juridice care trebuie să fie respectate în cadrul procesului de succesiune. Probleme de succesiune se ridică în special în legătură cu tratatele încheiate, cu bunurile şi creanţele statului anterior, cu arhivele acestuia, iar uneori şi cu cetăţenia persoanelor. 2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

9

Organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect derivat al dreptului internaţional, apariţia lor fiind întotdeauna rezultatul acordului de voinţă al unor state, care hotărăsc asupra înfiinţării, precum şi asupra scopurilor, funcţiilor, mecanismelor instituţionale şi a principiilor lor de funcţionare. Prin actul lor de înfiinţare, organizaţiile internaţionale dobândesc personalitate juridică de drept internaţional, care le permite să-şi asume anumite drepturi şi obligaţii cu caracter limitat, potrivit principiului specialităţii, adică în limitele scopurilor şi funcţiilor ce le-au fost conferite.

3. Mişcările de eliberare naţională Mişcările de eliberare naţională au personalitate juridică şi calitatea de subiect al dreptului internaţional numai

în măsura în care sunt recunoscute de către state, pentru aceasta fiind necesar ca ele să îndeplinească anumite condiţii: să aibă un organ reprezentativ, să acţioneze în numele unei naţiuni şi să manifeste pe un teritoriu propriu, eliberat. Drepturile lor sunt mai limitate, în acord cu scopul propus şi au un caracter tranzitoriu, până la dobândirea independenţei popoarelor în cauză.

4. Răspunderea internaţională a statelor 4.1. Răspunderea internaţională este instituţia juridică în virtutea căreia un stat sau un alt subiect de drept

internaţional care a comis un act ilicit după dreptul internaţional datorează reparaţii celui lezat prin acel act. Răspunderea internaţională clasică se baza pe încălcarea raporturilor bilaterale. În prezent, se admite că încălcarea anumitor obligaţii internaţionale de o gravitate deosebită pentru comunitatea internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu generează numai raporturi bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte state, cu efecte

� � � � � � � �. Răspunderea clasică era tratată

ca o răspundere de drept civil, o răspunderea pentru pagube materiale cauzate altor state sau cetăţenilor acestora, care trebuie să fie reparate prin plata unei despăgubiri. Răspunderea internaţională contemporană nu mai este angajată numai pentru faptele producătoare de prejudiciu imediat, ci în primul rând pentru încălcarea normelor şi principiilor colaborării dintre state, pentru lezarea intereselor generale ale comunităţii internaţionale.

4.2. Elementele răspunderii internaţionale sunt: violarea unei reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul produs. Spre deosebire de doctrina clasică, în care răspunderea internaţională se baza pe culpă, în dreptul internaţional contemporan răspunderea este angajată pe baze diferite, simpla încălcare a unei obligaţii, a unei reguli cutumiare ori convenţionale sau a unui principiu general de drept constituind un act ilicit şi, deci, un temei suficient pentru angajarea răspunderii. Statul răspunde pentru faptele ilicite săvârşite în cadru oficial de către toate organele sale, precum şi de către persoane sau grupuri de persoane, dacă ele au acţionat în numele statului sau cu autorizarea ori acceptarea acestuia, ori în locul autorităţilor constituite ale statului. Prejudiciul produs reprezintă o atingere adusă drepturilor statului însuşi sau care sunt ocrotite de acesta, precum valorile sale politice şi morale fundamentale, teritoriul sau de bunurile acestuia, drepturile economice (patrimoniale) sau extraeconomice (nepatrimoniale, morale). Răspunderea în dreptul internaţional, ca şi în dreptul intern, este condiţionată şi de existenţa unei legături de cauzalitate între violarea regulii de drept şi prejudiciul efectiv suferit.

4.3. Principiul epuizării recursului intern. Potrivit acestui principiu, persoana lezată este obligată ca mai întâi să se adreseze autorităţilor şi instanţelor juridice interne ale statului şi să apeleze la mijloacele de declanşare a răspunderii internaţionale a statului respectiv în faţa unor instanţe internaţionale numai după utilizarea integrală a acestor căi.

4.4. Cauze de înlăturare a răspunderii internaţionale. Caracterul ilicit al faptului prin care a fost violată o obligaţie internaţională poate fi înlăturat în cazul în care intervin anumite împrejurări, precum: a) consimţământul statului ca celălalt stat să facă un anumit act neconform cu obligaţiile anterior asumate; b) luarea unor măsuri de constrângere autorizate de dreptul internaţional; c) forţa majoră; d) starea de necesitate, respectiv situaţia în care se găseşte un stat care nu avea absolut nici un alt mijloc de a-şi salva un interes al său ameninţat de un pericol grav şi iminent decât de a adopta o comportare neconformă cu ceea ce îi cere o obligaţie internaţională faţă de un alt stat; e) legitima apărare, măsură întreprinsă de un stat împotriva actului ilicit al altui stat, pentru înlăturarea stării de pericol rezultat dintr-un asemenea act.

4.5 Formele răspunderii internaţionale sunt: politică, morală, materială şi penală. Răspunderea politică intervine în cazul în care un stat, prin conduita sa contrară normelor dreptului internaţional, a adus prejudicii de natură politică altui stat sau comunităţii internaţionale în ansamblu. Sancţiunile politice pot fi destul de variate: ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea dintr-o organizaţie internaţională, boicotarea relaţiilor cu alte state, întreruperea relaţiilor economice ş.a. Faptele care angajează răspunderea morală pot fi: ofensarea drapelului sau a imnului de stat ori a reprezentantului diplomatic al altui stat, denigrarea politicii duse de un stat ori a istoriei acestuia, tratamentul necorespunzător acordat unui şef de stat aflat în vizită în altă ţară, punerea în pericol a vieţii sau integrităţii fizice a acestuia etc. Răspunderea se concretizează, de regulă, în obligarea statului care a adus ofensă altui stat de a prezenta acestuia scuze, fie pe cale diplomatică, fie în orice altă formă considerată ca adecvată. Răspunderea materială poate interveni atunci când un stat re-clamă pagube ce i s-au cauzat de către un alt stat, fie direct, printr-o încălcare a dreptului internaţional ori a unui angajament convenţional asumat, fie când este vorba de o pagubă creată unui cetăţean al său printr-un act de guvernământ. Constă în obligaţia de a repara prejudiciul produs, reparaţie ce se poate face atât pe calea restituirii cât şi prin plata unei despăgubiri. Răspunderea penală este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului internaţional de către persoanele fizice care reprezintă statul, îndeosebi când se comit crime contra păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii, sau de către persoanele care acţionează cu titlu personal, când este vorba de alte crime ce se sancţionează potrivit reglementărilor internaţionale cu caracter penal. Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii penale căzând numai infractorii, persoane fizice.


I. True/False � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� reprezintă o formă de stat unitar care are calitatea de subiect distinct de drept internaţional. Enunţul este

Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct.1, lit.a)

10

Legitima apărare este o măsură întreprinsă de un stat împotriva actului licit al altui stat, pentru înlăturarea stării de pericol rezultat dintr-un asemenea act. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 4) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect:

Pentru a fi subiect de drept internaţional, personalitatea juridică a acestora este definită prin următoarele elemente: a. o populaţie permanentă, un teritoriu determinat şi o autoritate guvernamentală b. o populaţie permanentă, un teritoriu determinat, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte

state c. un teritoriu determinat, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state

Răspuns corect: .... (pct.1, lit.a) În cazul în care în raporturile internaţionale se săvârşesc fapte penale în numele statului, răspunderea penală: a. nu incumbă statului, ci reprezentanţilor şi agenţilor săi, respectiv acelora care au ordonat sau

executat asemenea infracţiuni b. revine statului respectiv, care poate răspunde pentru faptele comise de aceştia în anumite condiţii c. revine statului respectiv, care răspunde în orice situaţie, în mod automat Răspuns corect: .... (pct. 5.4) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions):

În dreptul internaţional, instituţia recunoaşterii guvernelor este conturată, în principal, prin următoarele teorii: A. doctrina Estrada, formulată de către ministrul de externe mexican, în prima jumătate a secolului al XX-lea

B. doctrina monistă, formulată în principal de H. Trieppel, în secolul al XIX-lea C. doctrina Tobar, formulată de ministrul de externe ecuadorian la începutul secolului al XX-lea

D. doctrina dualistă, fundamentată de H. Kelsen şi de către alţi adepţi ai Şcolii de la Bonn, în secolul al XIX-lea a. nicio variantă din cele prezentate la b-d b. A+B+C c. A+B+D d. A+B+C

Răspuns corect: .... (pct.1, lit.c) Principalele cauze de înlăturare a răspunderii internaţionale sunt: A. Forţa majoră. B. Starea de necesitate. C. Luarea unor măsuri de constrângere, chiar dacă nu sunt autorizate de către dreptul internaţional. D. Consimţământul statului ca celălalt stat să facă un anumit act neconform cu obligaţiile asumate. a. A+B+C b. B+C+D c. A+C+D d. A+B+D Răspuns corect: .... (pct.4)

IV. Completare cu un singur câmp � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

reprezintă asocierea a două state suverane, complet autonome, pentru a fi conduse de un singur monarh, ca urmare a succesiunii la tron, a unor alianţe matrimoniale, sau a unor aranjamente speciale, fiecare stat membru menţinându-şi propriul sistem de organizare internă. a. Uniunea reală b. Uniunea personală c. Asociaţia federală

Răspuns corect: .... (pct.1, lit.a) V. Înlocuire spaţii libere prin cuvinte corespunzătoare (� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

):

Organizaţia Naţiunilor Unite constituie o organizaţie internaţională cu ............................ care are ca scop principal menţinerea ............................... internaţionale. a. cu vocaţie universală / păcii şi securităţii b. competenţă regională / colaborării c. cu vocaţie universală / relaţiilor Răspuns corect: .... (pct. 2)

Tema 4. Populaţia şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului în dreptul internaţional public Obiectivul temei: înţelegerea de către studenţi a rolului populaţiei în dreptul internaţional, a categoriilor de persoane

ce se pot afla la un moment istoric dat pe teritoriul unui stat, precum şi a statutului juridic de care pot beneficia acestea conform dreptului internaţional.

11

Cuvinte cheie: populaţie; cetăţean; apatrid; bipatrid; refugiat; străin; expulzare; extrădare; Pact. Populaţia reprezintă totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat şi sunt supuse jurisdicţiei

acestuia. Statul stabileşte reguli obligatorii pentru toate persoanele care locuiesc pe teritoriul său, indiferent dacă acestea sunt sau nu cetăţeni ai săi. Statutul juridic al persoanelor se stabileşte potrivit legilor interne ale statelor, ţinându-se seama şi de normele de drept internaţional şi de nevoile cooperării internaţionale, îndeosebi în domenii cum sunt: dubla cetăţenie (bipatridia), lipsa cetăţeniei (apatridia), statutul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecţia diplomatică şi drepturile fundamentale ale omului.

1. Cetăţenia Este legătura politică şi juridică permanentă şi efectivă între o persoană fizică şi un anumit stat, care generează

drepturi şi obligaţii pentru cetăţean şi pentru statul respectiv. De regulă numai cetăţenii unui stat se bucură de drepturi politice şi pot avea acces la funcţii publice, civile sau militare. Cetăţenia se poate dobândi prin naştere sau prin naturalizare. Dobândirea prin naştere se face potrivit principiului � � � � � � � � � � � �

(după cetăţenia părinţilor) sau al principiului � � � � � (după

locul naşterii). Prin naturalizare dobândirea cetăţeniei se poate face în mai multe modalităţi: prin căsătorie, prin adopţie (înfiere), prin redobândire (reintegrare), ca efect al şederii prelungite (rezidenţei) sau prin opţiune. Cetăţenia se poate pierde prin renunţare sau prin retragere. Cetăţenia obţinută prin naştere nu poate fi retrasă.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � este situaţia

juridică în care o persoană deţine concomitent cetăţenia a două state, ca efect al unui conflict pozitiv de reglementare în diferite ţări referitor la dobândirea cetăţeniei. � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

este situaţia inversă bipatridiei, când datorită unui conflict negativ de reglementare anumite persoane nu au nici o cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni cetăţeni ai altui stat. Apatridia fiind o situaţie care lipseşte persoana umană de protecţie şi de importante drepturi, pe plan internaţional s-au adoptat reglementări care vizează pe de o parte lărgirea drepturilor apatrizilor, iar pe de altă parte adoptarea de măsuri menite a elimina cazurile de apatridie.

2. Regimul juridic al străinilor Străinul este o persoană, cetăţean al altui stat, care se află permanent sau temporar pe teritoriul unui stat fără a avea

şi cetăţenia acestuia. Regimul juridic al străinilor se stabileşte de către fiecare stat, ţinând seama şi de regulile de drept internaţional, precum şi de prevederile convenţiilor bilaterale care se încheie între state. Potrivit dreptului internaţional străinii nu se pot bucura de drepturile politice, nu pot fi numiţi în funcţii politice sau militare, nu efectuează stagiul militar obligatoriu, dar se bucură de toate celelalte drepturi fundamentale ale omului. Intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul unui stat poate fi supusă unor restricţii: Străinul poate, în condiţiile legii, să fie expulzat sau extrădat.

� � � � � � � � � � � este dreptul

pe care îl are un stat de a aproba intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în ţara lor pentru concepţiile sau activitatea lor politică. Există două feluri de azil: azilul teritorial (politic) şi azilul diplomatic. � � � � � � � � � � � � � � � � �

este o măsură de siguranţă, cu caracter administrativ, prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini să părăsească teritoriul său în cel mai scurt timp. Măsura se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru raţiuni de securitate, politice, economice sau de altă natură.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � este actul prin care un stat predă, la cererea

altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său în vederea cercetării sau judecării acesteia pentru săvârşirea unei fapte penale ori în vederea executării pedepsei, dacă anterior a fost condamnată de către o instanţă de judecată.

3. Regimul juridic al refugiaţilor Refugiatul este un străin sau o persoană fără cetăţenie care pentru variate motive de persecuţie nu poate sau nu

doreşte să se întoarcă în ţara de origine, fiind astfel lipsită de protecţia acesteia. Statutul de refugiat se acordă întotdeauna în mod individual şi numai dacă se constată că motivele de persecuţie invocate sunt întemeiate. Protecţia priveşte acordarea de către statul primitor a dreptului de şedere, după un regim similar străinilor, precum şi unele drepturi care să permită integrarea lor. Asistenţa se referă la măsuri de ajutorare, implicând sprijin material, financiar, asistenţă socială, locuinţe etc., care să facă posibilă şi convenabilă şederea lor pe teritoriul statului primitor.

4. Protecţia drepturilor omului în societatea contemporană 4.1. Carta Naţiunilor Unite a stabilit drept scop al organizaţiei, între altele, şi realizarea cooperării internaţionale

pentru � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

(art.1, paragraful 3). Sub egida O.N.U., au fost adoptate documentele fundamentale privind protecţia generală a drepturilor omului, care sunt

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, semnată la 10 decembrie 1948, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

şi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

, semnate la 16 decembrie 1966. Au mai fost adoptate numeroase alte documente internaţionale privind drepturile şi protecţia juridică a unor categorii de persoane sau în anumite domenii, dintre care menţionăm: � � � � � � � ��

(1952), � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

(1959), � � � � � � � � � � � � � � � � ��

(1963), � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

(1975). 4.2.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Este primul document internaţional modern prin care se proclamă în

mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, cu scopul declarat de a servi � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

(Preambul). Declaraţia afirmă că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii, fiecare om având dreptul de a se prevala de toate drepturile şi libertăţile fără nici o deosebire de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de altă natură, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgând din orice altă situaţie şi fără a se face vreo deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sale. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală a legii, fără nici o discriminare. Carta Naţiunilor Unite enumeră, cu menţiunea că acestea trebuie respectate de state şi garantate prin legislaţia lor, toate drepturile fundamentale ale omului, care ulterior au fost preluate şi dezvoltate în pactele internaţionale adoptate sub egida acestei organizaţii.

12

4.3. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului adoptate în decembrie 1966. Sunt documente juridice de drept internaţional care încorporează angajamentul statelor părţi de a afirma şi respecta drepturile fundamentale în domeniile la care se referă.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �consacră drepturi cum sunt: dreptul la viaţă,

dreptul la libertate şi la securitate personală, dreptul la liberă circulaţie, egalitatea în faţa justiţiei, protecţia vieţii intime sub multiple aspecte, libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei, libertatea de opinie şi de exprimare, dreptul la asociere şi la întrunire paşnică, dreptul de participare la viaţa publică, drepturile minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � prevede: dreptul la muncă, împreună cu toate celelalte

drepturi aferente (salariu egal, remuneraţie echitabilă, odihnă, concedii plătite, asociere sindicală, grevă, securitate socială, etc.), dreptul la educaţie şi la viaţă culturală. Importante convenţii internaţionale cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale omului au fost adoptate şi în cadru regional. Aproape toate convenţiile internaţionale din acest domeniu cuprind şi mecanisme de transpunere în practică, de garantare şi sancţionare în caz de nerespectare a prevederilor pactelor de către state.


I. True/False � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Refugiaţii sunt persoane străine care beneficiază de protecţie internaţională, în baza unui paşaport internaţional, cunoscut sub

denumirea de Paşaportul Nansen. Enunţul este Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct.3) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, document anexă la Carta Naţiunilor Unite şi parte integrantă din aceasta, a fost

adoptată la 10 decembrie 1948. Enunţul este Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct.1) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect:

Regimul juridic aplicabil străinilor asigură acestora, potrivit normelor dreptului internaţional: a. drepturile fundamentale, exceptând drepturile politice şi pe cele de a ocupa funcţii publice b. drepturile politice, respectiv dreptul de a participa la alegeri şi de a fi ales c. dreptul de a ocupa funcţii în administraţia publică

Răspuns corect: ... (pct.2) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �consacră drepturi cum sunt:

a. stabilire egalitatea în faţa justiţiei b. protecţia în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului c. dreptul la muncă, împreună cu toate celelalte drepturi aferente

Răspuns corect: ... (pct.3) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions):

Cetăţenia reprezintă: A. ansamblul obligaţiilor pe care o persoană fizică le are faţă de statul al cărui cetăţean este B. o opţiune a statului de a acorda cetăţenia persoanei născute pe teritoriul său C. o legătură permanentă şi efectivă dintre o persoană fizică şi un stat D. o legătură politică şi juridică dintre o persoană fizică şi un stat a. A+B b. B+C c. C+D d. Toate variantele de la A-D

Răspuns corect: ... (pct.1) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � stabileşte, printre alte drepturi, pe cele referitoare

la: A. dreptul la educaţie şi la viaţă culturală B. dreptul la muncă C. dreptul de asociere sindicală a. stabilire A+B b. B+C c. Toate variantele de la A-C

Răspuns corect: ... (pct.3) IV. Completare cu un singur câmp (Fill in the blank questions):

................................ defineşte dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în ţara lor pentru activităţi politice ori pentru concepţiile lor care nu sunt în concordanţă cu regimul politic şi juridic intern al statului de origine. a. dreptul intern al statelor

13

b. suveranitatea statelor c. dreptul de azil

Răspuns corect: ... (pct.2) Toţi oamenii sunt egali ................. şi au dreptul la o protecţie egală a legii, fără nici o discriminare. a. stabilire în relaţiile dintre minorităţi b. în faţa autorităţilor internaţionale c. în faţa legii

Răspuns corect: ... (pct.2) V. Înlocuire spaţii libere prin cuvinte corespunzătoare (Jumbled sentence questions): Prin naturalizare, dobândirea cetăţeniei se poate face în mai multe modalităţi: ...................., prin adopţie (înfiere), prin redobândire (reintegrare), ca efect al ...................... sau prin .................. a. prin naştere / cererii persoanei interesate / opţiune b. prin căsătorie / şederii prelungite (rezidenţei) / opţiune c. prin decizie administrativă / şederii prelungite (rezidenţei) / cerere

Răspuns corect: ... (pct.1) � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

afirmă că toate fiinţele umane se nasc ....... în demnitate şi în drepturi şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în............., fiecare om având dreptul de a se prevala de toate drepturile şi libertăţile fără nici o deosebire. a. libere şi egale / spiritul fraternităţii b. pe teritoriul unui stat / în concordanţă cu normele internaţionale c. în spiritul credinţei proprii / scop de întrajutorare Răspuns corect: ... (pct.2)

Tema 5 - Teritoriul în dreptul internaţional public Obiectivul temei: analizarea şi sintetizarea principalelor concepte ce definesc şi caracterizează teritoriul de stat,

precum: suveranitatea; delimitarea teritorială; transferul de teritorii; regimurile juridice ale unor zone cu protecţie specială internaţională ş.a.

Cuvinte cheie: teritoriu; frontiere; fluviu; şenal; mare teritorială; zona contiguă; zona economică exclusivă; platoul

continental; zona; strâmtori; canale; neutralizare; denuclearizare; demilitarizare; spaţiu extraatmosferic; Antarctica. 1. Teritoriul de stat - reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia un stat îşi exercită suveranitatea. Expresia

politică şi juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de stat, care este inviolabilă. Frontierele statelor sunt naturale, când urmează formele de relief, şi convenţionale, când se trasează prin linii care nu ţin cont de formele de relief, ci de meridianele sau paralelele geografice. Frontierele pot fi terestre, fluviale sau maritime. Frontiera de stat se stabileşte prin lege, în conformitate cu tratatele internaţionale, în cadrul a două operaţiuni: delimitarea şi demarcarea. Teritoriul unui stat cuprinde spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian. Spaţiul terestru este reprezentat de zona de uscat, spaţiul acvatic este compus din râurile, lacurile şi mările interioare, din apele maritime interioare şi marea teritorială, iar spaţiul aerian reprezintă coloana de aer de deasupra celorlalte două componente.

2. Fluviile internaţionale - sunt ape curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare. Regimul internaţional al acestor fluvii se referă în general la navigaţie, în privinţa căreia se aplică principiul libertăţii de navigaţie. Pe fluviile internaţionale navele comerciale ale tuturor statelor pot naviga liber, fiind interzisă circulaţia navelor de război ale statelor neriverane. Regimul juridic al navigaţiei pe Dunăre a fost confirmat în plan internaţional prin Conferinţa de la Viena din anul 1815, prin Tratatul de pace de la Paris din anul 1856, prin Convenţia de la Paris din anul 1921. în prezent, regimul juridic este stabilit prin Convenţia de la Belgrad din anul 1948, amendată prin Protocolul Adiţional de la Budapesta din anul 1998.

3. Marea teritorială - este porţiunea de mare care se întinde de-a lungul spaţiului terestru al unui stat. Ea are drept limită interioară linia de bază, care poate fi normală, la litoralul fără sinuozităţi, identificându-se cu linia refluxului de-a lungul ţărmului, sau dreaptă, când uneşte punctele extreme ale formaţiunilor de stânci sau insule strâns legate de uscat cu punctele cele mai avansate ale unui litoral sinuos, incluzând şi instalaţiile portuare permanente. Limita exterioară a mării teritoriale o constituie o linie paralelă cu linia de bază, situată la 12 mile marine în larg. Specific mării teritoriale, faţă de celelalte componente ale teritoriului de stat, este că în această zonă navele comerciale ale statelor străine au un drept de trecere inofensivă. Aceasta presupune că navele respective pot naviga liber prin marea teritorială a altui stat, cu respectarea legilor şi regulamentelor statului respectiv şi fără a staţiona în zonă, abţinându-se de la orice activităţi care ar face ca trecerea să nu mai fie inofensivă. Marea teritorială constituie parte integrantă a teritoriului de stat asupra căreia statul riveran îşi exercită suveranitatea.

4. Zonele maritime asupra cărora statele exercită unele drepturi suverane Nevoile de securitate sau de apărare a intereselor economice ale statelor riverane mărilor şi oceanelor au impus în

dreptul internaţional recunoaşterea unor drepturi suverane în favoarea acestor state în anumite zone situate dincolo de limitele

14

frontierei lor maritime, deci dincolo de limita exterioară a mării teritoriale. Aceste zone sunt: zona contiguă, platoul continental şi zona economică exclusivă.

a) Zona contiguă: este porţiunea de mare care se întinde până la o distanţă de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg, în care statul riveran exercită controlul pentru prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, sanitar şi al regimului de frontieră. Zona contiguă nu constituie teritoriu de stat, în zonă statul riveran exercitând unele drepturi suverane. b) Platoul continental: este solul şi subsolul spaţiilor maritime care se întinde până la limita exterioară a taluzului continental sau până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială, atunci când taluzul continental nu ajunge la această distanţă. În această zonă statul riveran exercită drepturi suverane de explorare şi exploatare a resurselor sale naturale, dar cu condiţia ca prin aceasta să nu stânjenească navigaţia liberă şi să nu aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării. Platoul continental nu constituie teritoriu de stat, dar statul riveran exercită unele drepturi suverane. c) Zona economică exclusivă: este o porţiune a mării libere adiacentă mării teritoriale a unui stat, care se întinde pe o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază. Zona economică exclusivă nu este teritoriu de stat, iar în această zonă statul riveran are drepturi suverane în ce priveşte explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi nebiologice, ale apelor mărilor şi oceanelor. 5. Marea liberă - este acea parte a mărilor şi oceanelor care nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale

unui stat şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor. Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, formulat de către Hugo Grotius. În marea liberă toate statele lumii, indiferent dacă au sau nu ieşire la mare, pot să-şi exercite următoarele libertăţi: de navigaţie, de survol, de pescuit, de a aşeza cabluri şi conducte submarine, de a construi insule artificiale şi alte instalaţii, de a efectua cercetări ştiinţifice. Statele au obligaţia de a coopera în această zonă, de a o utiliza în scopuri exclusiv paşnice, de a preveni şi sancţiona infracţiunile internaţionale şi de a lua măsuri pentru securitatea navigaţiei şi ajutorarea navelor şi echipajelor aflate în pericol. Marea liberă va fi folosită în scopuri paşnice.

6. Zona internaţională a teritoriilor submarine - cuprinde solul şi subsolul fundului mărilor şi oceanelor, situate dincolo de limita jurisdicţiei naţionale a statelor. Prin prevederile � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, semnate la Montego Bay, Jamaica, la 10 decembrie 1982, � � �

a fost declarată patrimoniu comun al umanităţii. Convenţia a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994, iar România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 110/1996. Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora aparţinând întregii omeniri, iar explorarea şi exploatarea lor trebuie să se facă cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor. Nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sa ori anumite drepturi suverane asupra vreunei părţi a zonei sau asupra resurselor sale. Prin Convenţia din 1982 a fost creat un mecanism internaţional pentru gestionarea resurselor din această zonă, care cuprinde următoarele componente: Autoritatea Internaţională a teritoriilor submarine, Intreprinderea şi Camera pentru rezolvarea diferendelor.

7. Strâmtorile internaţionale - sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat care formează treceri înguste pentru navigaţie. Dreptul internaţional recunoaşte tuturor statelor un drept de tranzit prin strâmtori similar dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială, cu respectarea suveranităţii statelor pe teritoriul cărora se află aceste strâmtori. Strâmtorile Mării Negre, Bosfor şi Dardanele, au beneficiat de o primă reglementare internaţională prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, În prezent, regimul internaţional este stabilit prin � � � � � � � � � � � � � � � � � �

din anul 1936. 8. Canalele maritime internaţionale - sunt căi de navigaţie artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane

în scopul scurtării rutelor de navigaţie. Importanţa pe care canalele maritime construite pe teritoriul unor state o prezintă pentru navigaţia internaţională a făcut ca unele dintre acestea să dobândească un statut internaţional. În esenţă statutul juridic al acestor canale consacră libertatea de trecere pentru toate categoriile de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace, cât şi în timp de război, precum şi dreptul statelor riverane ca în anumite condiţii să impună unele restricţii pentru apărarea propriei securităţi. Principalele canale maritime internaţionale sunt: Canalul Suez (1859-1869), al cărui regim este stabilit prin Convenţia de la Constantinopole din 1888; Canalul Panama (1901-1914), reglementat prin Tratatul dintre SUA şi Marea Britanie din anul 1901 şi dintre SUA şi Panama din anul 1903, amendat în anul 1977; Canalul Kiel (1885-1895) ce leagă Marea Baltică de Marea Nordului, reglementat iniţial prin Tratatele de pace de la Versailles.

9. Zonele cu regim juridic special - Dreptul internaţional a consacrat existenţa pe glob a unor zone cu un regim juridic special. Acestea sunt, pe de o parte, zonele polare, Arctica şi Antarctica, iar pe de altă parte zonele demilitarizate, zonele neutralizate şi zonele denuclearizate. � � � � � � � � � � � � � � � � �

sunt porţiuni de teritoriu în care nu este permisă prezenţa unor forţe armate sau a unor instalaţii militare. Demilitarizarea poate să fie parţială sau totală, cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalaţii sau forţe armate interzise.

� � � � � � � � � � � �

unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o asumă statele ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respectiv şi să nu-l transforme într-o bază militară. Neutralizarea poate să însoţească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată şi separat. Regimul de

� � � � � � � � � � � � � � � este de regulă aplicabil unor spaţii geografice

întinse care includ fie teritoriul mai multor state, fie continente întregi. Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaţionale. În zona denuclearizată statele implicate au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă şi să nu atace sau să ameninţe cu atac nuclear statele din zonă. � � � � �

este zona polară situată la graniţa de nord a Rusiei, Norvegiei, Danemarcei, Statele Unite ale Americii şi Canadei. Acestea şi-au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale graniţelor lor şi se unesc la Polul Nord. Împărţirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deşi nu există un instrument internaţional multilateral în acest sens. � � � � � � � �

beneficiază de statut internaţional adoptat în anul 1959, când s-a încheiat la Washington � � � � � � � � � � � � � �� , între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii, inclusiv România, din anul 1971. Potrivit

acestui tratat, Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume.

15

Tratatul interzice, de asemenea, plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactive. Antarctica este zonă nesupusă suveranităţii vreunui stat, dar problema nu este reglementată definitiv prin acte internaţionale. Pentru protejarea zonei, a fost semnat la Madrid, în anul 1991,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �, prin care, între altele, se interzice prospectarea

şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani. 10. Spaţiul aerian - Fiecare stat are suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra

teritoriului său, care constituie spaţiu aerian naţional. În acest spaţiu se recunoaşte, însă, libertatea traficului aerian, care implică un drept de trecere inofensivă a aeronavelor civile ale altor state care se exercită, însă, în condiţii stabilite de fiecare stat, cu respectarea convenţiilor internaţionale în materie. Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează în primul rând prin dreptul său de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine. Spaţiul aerian situat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale este deschis navigaţiei aeriene a tuturor statelor, el constituind spaţiul aerian internaţional. Colaborarea internaţională în domeniul navigaţiei aeriene şi în special a aviaţiei civile este deosebit de dezvoltată, materializându-se în convenţii multilaterale şi numeroase convenţii bilaterale, cea mai importantă fiind Convenţia referitoare la navigaţia civilă, încheiată la Chicago în 1944. Potrivit dreptului internaţional, pentru reglementarea zborurilor aeriene internaţionale au fost stabilite 5 libertăţi ale aerului între care 2 privesc libertăţile de trafic (libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică), iar celelalte 3 sunt libertăţi comerciale, referitoare la îmbarcarea şi debarcarea de pasageri, mărfuri şi corespondenţă. Exercitarea acestor libertăţi de către diferite categorii de aeronave se face în baza unor convenţii bilaterale încheiate între statele interesate. Pentru coordonarea reglementărilor şi a măsurilor adoptate în acest domeniu s-a înfiinţat, prin Convenţia din anul 1944, Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI).

10. Spaţiul cosmic (extraatmosferic) – În anul 1957 a fost lansat primul satelit artificial al pământului, fapt ce a determinat o vastă acţiune de reglementare a statutului juridic al spaţiului cosmic.

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� ,

încheiat în 1967, precum şi numeroase alte convenţii internaţionale ulterioare, au stabilit principiile şi regulile care guvernează activitatea statelor în spaţiul cosmic. Spaţiul cosmic a fost declarat patrimoniu comun al întregii umanităţi, nici un stat nefiind îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea asupra acestuia, să-l ocupe sau să-l folosească în mod exclusiv. Statele trebuie să coopereze în toate problemele referitoare la spaţiul cosmic, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, să folosească acest spaţiu în condiţii de egalitate şi în scopuri exclusiv paşnice, în beneficiul tuturor ţărilor, fără discriminări.

TEST DE AUTOEVALUARE TEMA 5

I. True/False � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� nu face parte din teritoriul statului riveran, dar acesta exercită unele drepturi suverane de explorare

şi exploatare a resurselor din această zonă. Enunţul este Adevărat sau Fals?

Răspuns corect: ... (pct.3, lit.c) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: � � � � � � � �

are un statut internaţional potrivit căruia este: a. stabilire o zonă internaţională, sub autoritatea Adunării Generale a Naţiunilor Unite b. o regiune ce poate fi supusă suveranităţii statelor, în baza principiului primului descoperitor c. o zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată

Răspuns corect: ... (pct.9) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions):

Suveranitatea asupra spaţiului extraatmosferic este reglementată, potrivit dispoziţiilor � � � � � � � � � � � � � � � şi ale celorlalte

acorduri privind spaţiul cosmic, astfel: A. nu este reglementată în niciun fel B. nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea asupra acestuia C. este declarat patrimoniu comun al umanităţii

a. stabilire A+B b. B+C c. toate variantele de la A-C

Răspuns corect: ... (pct.10) IV. Completare cu un singur câmp (Fill in the blank questions): � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �a. limita generală b. limita externă c. limita juridică

Răspuns corect: ... (pct.1) V. Înlocuire spaţii libere prin cuvinte corespunzătoare (Jumbled sentence questions):

Platoul continental este solul şi subsolul spaţiilor submarine, care se întinde dincolo de ................. a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la ......................, sau până la ........................ de la liniile de bază ale mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la această distanţă.

16

a. linia de bază / taluzul continental / o distanţă de 200 mile marine b. limita exterioară / limita exterioară a taluzului continental / o distanţă de 200 mile marine c. limita exterioară / taluzul continental / o distanţă maximă de 350 mile marine

Răspuns corect: ... (pct.3, lit.b) Tema 6. Tratatul internaţional 1. Noţiune şi clasificare: Potrivit art. 2 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, semnată la Viena în anul 1969,

tratatul internaţional este definit ca � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � Clasificarea tratatelor internaţionale, pe baza celor mai uzuale criterii, poate fi sintetizată astfel:

numărul participanţilor (bilaterale şi multilaterale); conţinutul normativ (tratate-lege, tratate-contract şi tratate multilaterale generale); caracterul participării (tratate deschise / închise) şi după termenul de valabilitate (tratate fără termen şi tratate limitate în timp - cu termen).

2. Denumirea tratatelor internaţionale este diversificată şi complexă. Cele mai folosite denumiri sunt: tratatul, convenţia, acordul, pactul, carta, statutul, constituţia, protocolul, actul, declaraţia, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi, schimbul de note, schimbul de scrisori, gentlemen's agreement, concordatul şi cartelul.

3. Structura tratatului internaţional cuprinde, de regulă, următoarele părţi: preambulul; cuprinsul (dispozitivul); partea finală; semnăturile; anexele.

4. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale se referă la îndeplinirea cerinţelor legale privind elementele de fond ale tratatului şi elementele de formă ale acestuia. Elementele de fond sunt: esenţiale - obligatorii în orice tratat (părţile să fie subiecte de drept internaţional, voinţa părţilor să fie liber exprimată, obiectul tratatului să fie licit, tratatul să producă efecte juridice şi să fie guvernat de normele dreptului internaţional) şi accesorii, a căror includere în tratat este lăsată la voinţa părţilor (termenul şi condiţia).

4.1. Părţile tratatului - Capacitatea juridică de a încheia un tratat, deci calitatea de subiect de drept internaţional, o au în principal statele care, în virtutea suveranităţii lor egale, pot încheia orice fel de tratat internaţional şi în orice domeniu al relaţiilor internaţionale. În anumite limite, pot încheia tratate internaţionale şi naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberarea lor şi constituirea de state independente, precum şi organizaţiile internaţionale. 4.2. Voinţa liber exprimată a părţilor - La încheierea unui tratat fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a-şi exprima în mod liber propria voinţă, fără vreo constrângere de orice fel. Alterarea voinţei părţilor se poate face prin mai multe mijloace, denumite vicii de consimţământ, precum: eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată împotriva statului. Eroarea este părerea greşită pe care şi-o face o parte despre o anumită situaţie. Dolul (viclenia, înşelăciunea) constă în prezentarea cu rea credinţă de către o parte, celeilalte părţi, a unei situaţii de o aşa manieră încât aceasta acceptă condiţiile convenţiei, dar nu ar face acest lucru dacă ar cunoaşte realitatea faptelor. Coruperea reprezentantului unui stat, când exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinută ca urmare a coruperii reprezentantului său prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere. Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat vizează determinarea reprezentantului statului cu care se negociază de a semna un tratat contrar intereselor statului respectiv şi poate lua forme diferite (presiune, ameninţare vizând libertatea sau integritatea persoanei reprezentantului sau a familiei sale etc.). Constrângerea exercitată împotriva statului a fost şi este destul de frecventă, anumite state impunându-şi condiţiile prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care îşi impun punctul de vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite. 4.3. Obiectul licit al tratatului - să fie în strictă conformitate cu principiile şi normele recunoscute ale dreptului internaţional, respectiv să nu contravină normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă, precum şi eticii internaţionale. 4.4. Tratatul să producă efecte juridice - prin conţinut să stabilească norme obligatorii în plan internaţional, cu caracter general şi permanent, cărora statele semnatare să li se supună ori de câte ori situaţiile vizate survin sau să creeze, să modifice ori să stingă anumite obligaţii între părţile contractante, în acord cu interesele afirmate de acestea. 4.5. Tratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional - să se încheie în conformitate cu normele dreptului internaţional, să respecte normele dreptului internaţional şi să stabilească drepturi şi obligaţii în cadrul relaţiilor internaţionale. 5. Nulitatea tratatelor internaţionale - este o sancţiune care se aplică actelor juridice care au fost încheiate prin

nerespectarea regulilor de drept. Nulitatea tratatelor poate fi relativă sau absolută. Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către statul al cărui consimţământ a fost viciat şi poate fi acoperită prin confirmarea de către acesta. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricare din părţile la tratat şi chiar de către alte state interesate sau de către o instanţă internaţională, din oficiu. În ce priveşte viciile de consimţământ, nulitatea este relativă în caz de eroare, dol şi coruperea reprezentantului statului şi absolută în caz de constrângeri exercitate împotriva reprezentantului unui stat sau asupra statului însuşi. Consecinţa normală a recunoaşterii nulităţii unui tratat este că dispoziţiile acestuia sunt lipsite de orice efect juridic.

6. Încheierea tratatelor internaţionale – se realizează în formă scrisă sau verbală, aceasta neavând efect asupra valorii juridice a tratatului, dreptul internaţional neimpunând în general o formă obligatorie. De regulă, însă, tratatele se încheie în formă scrisă, întrucât astfel se oferă garanţii mai mari în ce priveşte consemnarea exactă a voinţei părţilor, element important atât pentru respectarea lor riguroasă, cât şi pentru probarea conţi-nutului şi întinderii obligaţiilor asumate în situaţia când una din părţi nu le respectă.

17

6.1. Competenţa de încheiere a tratatelor - organele constituţionale ale statelor. Constituţiile majorităţii statelor prevăd că negocierea şi semnarea tratatelor se fac de către organele executive (Preşedintele, Guvernul ori persoanele împuternicite), iar ratificarea este atributul Parlamentului. 6.2. Procedura de încheiere a tratatelor se desfăşoară în trei faze principale: negocierea textului tratatului, semnarea tratatului şi exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat. Negocierea este faza în care prin tratative duse între reprezentanţii statelor abilitaţi în acest sens se elaborează textul unui tratat. Documentul de abilitare pentru negocieri poartă denumirea de depline puteri şi se eliberează, de regulă, în numele Guvernului, de către Ministerul Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului de externe. 6.3. Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului, acesta se parafează. Parafarea nu obligă juridic statele la respectarea clor convenite sau la semnarea tratatului. Ulterior, părţile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi probleme în discuţie, continuând negocierile. 6.4. Semnarea tratatului. Se poate face pur şi simplu sau

� � � � � � � � � � � � (în acest caz semnătura este valabilă sub

rezerva aprobării de către un organ superior). Semnarea exprimă voinţa părţilor de a accepta conţinutul tratatului şi de a se obliga la cele prevăzute de acesta. Se face distincţie între valoarea juridică a semnării, astfel: tratatele semnate urmează să dobândească forţă juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară denumită ratificare; tratatele semnate care dobândesc forţă juridică imediat prin semnarea acestora. 6.5. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la un tratat. Etapă necesară pentru tratatele care nu se consideră încheiate numai prin depunerea semnăturii reprezentantului împuternicit cu deplinele puteri. Textul semnat al tratatului capătă forţă juridică prin recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice de exprimare a consimţământului statului: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea. Ratificarea este operaţiunea prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente să angajeze statul în relaţiile internaţionale, de regulă de către Parlament. Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit instrument de ratificare, care se comunică, se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar. Aderarea este procedeul juridic la care se recurge în situaţia în care statele nu au semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este necesar să devină parte la acel tratat. Acceptarea sau aprobarea tratatului sunt procedee m pe care statele le pot folosi pentru a deveni părţi la tratat, în scopul de a se evita procedura mai îndelungată şi mai complicată a ratificării de către Parlament. Competenţa revine, de regulă, guvernelor. 7. Rezervele şi declaraţiile la tratatele internaţionale - În cazul tratatelor multilaterale, apar situaţii când statele, deşi

doresc să încheie un anumit tratat sau să adere la el, nu pot fi de acord sau nu se pot angaja să respecte unele prevederi ale acestuia. Rezerva modifică obligaţiile înscrise în tratat, alegând între dispoziţiile faţă de care statul se angajează să le respecte şi cele cu care nu este de acord şi pe care nu se angajează să le respecte. Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al angajamentelor asumate. Declaraţia are numai semnificaţia unei păreri despre o anumită dispoziţie din tratat, a unei atitudini negative faţă de această dispoziţie. Ea are un caracter pur politic, fără efect juridic.

8. Limba de redactare a tratatelor internaţionale - La Naţiunile Unite sunt stabilite ca limbi oficiale engleza, franceza, rusa, spaniola şi chineza, iar ca limbi de lucru a fost acceptată şi limba arabă. În relaţiile bilaterale, părţile pot folosi orice limbă doresc. Practica folosirii limbii fiecăreia din părţi este azi dominantă şi, eventual, un exemplar intr-o limbă de circulaţie internaţională agreată de părţi. Exemplare au caracter autentic şi valoare egală.

9. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor internaţionale - Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare în principiu din momentul în care statele semnează documentele, iar cele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de ratificare în cazul celor bilaterale. În cazul tratatelor multilaterale părţile vor hotărî prin însuşi tratatul respectiv asupra condiţiilor intrării în vigoare. Pentru statele care aderă la un tratat, acesta devine aplicabil din momentul aderării şi nu din cel al intrării în vigoare a tratatului. Înregistrarea tratatelor se face, potrivit art. 102 al „Cartei Naţiunilor Unite”, la Secretariatul general al organizaţiei care asigură publicitatea necesară. În caz de neînregistrare, tratatul nu poate fi invocat în faţa vreunui organ al O.N.U., dar efectele sale sunt depline în relaţiile cu alte state sau cu organizaţiile internaţionale.

10. Efectele juridice ale tratatelor internaţionale Tratatele legal încheiate generează în plan internaţional anumite efecte juridice. Acestea se pot grupa în următoarele

categorii: obligaţia statelor semnatare de a pune în aplicare şi de a respecta prevederile tratatului; valabilitatea tratatelor în timp; întinderea în spaţiu a efectelor, între părţile contractante şi faţă de terţi. Efectele tratatelor se exprimă sub forma a trei principii: respectarea cu bună credinţă a tratatelor; neretroactivitatea tratatelor şi efectul relativ al tratatelor.

11. Modificarea tratatelor internaţionale - Tratatele internaţionale aflate în vigoare pot să fie modificate dacă raţiunile pentru care au fost încheiate sau condiţiile de aplicare impun transformarea unor prevederi pentru a fi adaptate la noile realităţi. Modificarea se poate face prin amendare sau prin revizuire. Amendarea priveşte de regulă modificări de mai mică amploare, iar revizuirea atrage modificări substanţiale şi extinse ale textului unui tratat.

12. Încetarea sau suspendarea tratatelor internaţionale - Încetarea unui tratat internaţional constă în faptul că acel tratat ajunge să nu-şi mai producă efectele din momentul în care o cauză de încetare s-a produs. Cauzele de încetare a tratatelor internaţionale sunt: voinţa comună a părţilor; denunţarea unilaterală; violarea dispoziţiilor tratatului de către una din părţi; survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare şi imposibilitatea executării tratatului.

Suspendarea tratatelor se poate produce în două ipoteze: potrivit dispoziţiilor tratatului respectiv, precum şi în orice moment, prin consimţământul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante.

13. Interpretarea tratatelor internaţionale - Interpretarea este operaţiunea de stabilire a felului în care trebuie înţeles conţinutul tratatelor, respectiv la stabilirea sensului exact al prevederilor acestuia. Poate fi efectuată de către statele părţi la tratat (interpretare autentică) ori de un organ internaţional special desemnat (Curtea Internaţională de Justiţie, instanţele judiciare sau organele arbitrale). Principalele reguli de interpretare sunt: Buna-credinţă; Sensul clar; Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual; Excluderea interpretărilor absurde; Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special; Interpretarea

18

termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului; Interpretarea prin context; Luarea în considerare a scopului tratatului; Efectul util; Interpretarea în favoarea celui care se obligă; Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul.

TEST AUTOEVALUARE TEMA 6 I. True/False: Eroarea este un viciu de consimţământ la încheierea tratatului şi constă în părerea greşită pe care o parte o are cu privire la o anumită situaţie. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 4.2) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat constituie un viciu de consimţământ la încheierea tratatului, prin care: a. este vizată determinarea reprezentantului statului cu care se negociază de a semna un tratat contrar

intereselor statului respectiv b. consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obţinut ca urmare a coruperii

reprezentantului său prin acţiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere c. anumite state îşi impun, prin ameninţări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate, punctul de

vedere anterior formulat şi pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite, conforme cu dreptul internaţional

Răspuns corect: .... (pct. 4.2) 2. Parafarea unui tratat internaţional: a. obligă părţile să semneze, ulterior, textul parafat b. dovedeşte faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat c. obligă juridic statele la respectarea textului parafat Răspuns corect: ... (pct. 6.3) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions): Identificaţi, din analiza sintagmelor / principiilor următoare, care sunt regulile de interpretare ale tratatelor internaţionale: A. Excluderea interpretărilor absurde B. Buna credinţă. C. Rebus sic stantibus. D. Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. a. A+B+C b. B+C+D c. A+C+D d. A+B+D Răspuns corect: .... (pct. 13) Efectele tratatelor internaţionale se exprimă sub forma următoarelor principii: A. Pacta sunt servanda. B. Principiul egalităţii suverane a statelor semnatare a tratatului internaţional. C. Principiul efectului relativ al tratatelor. D. Principiul neretroactivităţii tratatelor. a. A+B+C b. A+C+D c. B+C+D d. Toate variantele de la A – D Răspuns corect: .... (pct. 10)

TEMA 7 - Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale şi folosirea legală a forţei potrivit

dreptului internaţional 1. Conceptul de diferend internaţional: un dezacord asupra unei probleme de drept sau de fapt, o opoziţie de teze

juridice sau de interese între state (1924, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională). 2. Clasificare: În raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, sunt

următoarele categorii: a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele, bunele oficii, mediaţiunea, ancheta şi concilierea; b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională şi c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).

2.1. Tratativele: principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a problemelor litigioase. Primordialitatea este consacrată de art. 33 din Carta Naţiunilor Unite şi alte documente internaţionale unde acestea figurează pe primul loc în cadrul metodelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Este un drept universal, fiind un atribut implicit al dreptului statului la suveranitate şi independenţă. Metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii. Tratativele constituie singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară în întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi participarea altor părţi.

19

2.2. Bunele oficii constau în acţiunea unui stat terţ, a unei organizaţii internaţionale sau a unei personalităţi influente de a convinge statele aflate în diferend să rezolve neînţelegerile dintre ele pe cale paşnică, de a pune în contact sau a restabili contactele între respectivele state. Angajarea bunelor oficii se poate face atât la cererea statelor implicate, cât şi la iniţiativa acelora care oferă serviciile. Metoda bunelor oficii este facultativă. Terţul binevoitor nu participă direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci propune doar un mod de înţelegere între statele aflate în dezacord, încurajându-le să soluţioneze neînţelegerea în mod direct. 2.3. Mediaţiunea este definită ca acţiunea unui stat, a unei organizaţii internaţionale sau a unei persoane oficiale, care se bucură de reputaţie şi de prestigiul imparţialităţii, de a participa în mod direct la tratativele dintre părţi şi de a le conduce spre un acord pe baza soluţiilor pe care le propune acestora. Acţiunea poate fi pornită fie la cererea părţilor aflate în diferend, fie ca urmare a acceptării unei oferte din partea unui terţ. Mediaţiunea are puternice asemănări cu bunele oficii în ce priveşte caracterul, obiectivelor urmărite şi unele elemente procedurale. Are un caracter facultativ. Între mediaţiune şi bunele oficii există deosebiri importante, esenţial fiind faptul că mediatorul ia parte în mod oficial şi public la tratative, pe care le conduce, propunând părţilor propria sa concepţie şi soluţii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului. 2.4. Ancheta reprezintă o metodă tehnică de soluţionare, care constă în clarificarea, de către o comisie desemnată în acest scop de către părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie internaţională, a unor situaţii de fapt controversate asupra cărora există un diferend. Ancheta internaţională a fost pentru prima dată reglementată prin Convenţia de la Haga din 1899, finalitatea şi procedura acesteia fiind apoi precizate şi dezvoltate prin Convenţia I de la Haga din 1907. Rezultatele activităţii comisiei de anchetă se concretizează într-un raport. Concluziile raportului sunt facultative pentru părţi, acestea având opţiunea de a le accepta sau respinge. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunţa în vreun mod asupra răspunderilor părţilor. 2.5. Concilierea este metoda de soluţionare paşnică în conformitate cu care un diferend internaţional este examinat de către un organ colegial prestabilit sau alcătuit ad-hoc (comisia de conciliere), compus din persoane particulare numite sau agreate de părţi, care în vederea ajungerii la o înţelegere propune o soluţie de împăcare pe care părţile o pot accepta sau o pot respinge. Are un caracter facultativ. Îmbină funcţii care se reliefează în două faze distincte: cercetarea faptelor şi formularea de propuneri de conciliere. 2.6. Arbitrajul internaţional este o metodă de soluţionare cu caracter jurisdicţional, în cadrul căreia un număr de arbitri imparţiali analizează diferendul pe baza unei proceduri contencioase, conform regulilor convenite de părţi şi a dreptului internaţional. Specific arbitrajului internaţional este, în primul rând, caracterul obligatoriu al hotărârilor pronunţate. Acordul părţilor se materializează într-un act numit

� � � � � �, în cuprinsul căruia se stabileşte obiectul

concret al diferendului, componenţa şi competenţa organului arbitral, principiile şi normele de drept pe care trebuie să le interpreteze şi să le aplice arbitrii pentru adoptarea hotărârii, precum şi procedura de urmat. Arbitrarea se face în două faze distincte: scrisă şi orală. Hotărârea arbitrală se adoptă cu majoritatea voturilor şi se comunică părţilor, acestea trebuind să o accepte şi să o ducă la îndeplinire. Hotărârea arbitrală este definitivă şi executorie, părţile aflate în diferend sau litigiu o pot refuza numai invocând nulitatea acesteia pentru motive temeinice precum: nerespectarea unor reguli esenţiale de procedură, depăşirea competenţei, frauda, coruperea tribunalului sau a unui arbitru, eroarea s.a. Prin Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale a fost stabilit primul organism arbitral, accesibil tuturor statelor, Curtea Permanentă de Arbitraj, cu sediul la Haga. Curtea are un Consiliu permanent administrativ, un Birou internaţional şi Curtea de arbitraj propriu-zisă. 2.7. Justiţia internaţională este forma judiciară instituţionalizată în cadrul căreia un corp de judecători numiţi anterior pe o perioadă determinată analizează diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului şi dă o hotărâre care este obligatorie pentru părţile aflate în diferend. Prima instanţă cu vocaţie universală a fost Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, creată în 1920, în temeiul art. 14 din Pactul Societăţii Naţiunilor, ca o instituţie autonomă, în afara Societăţii. CPJI a încetat să funcţioneze, în fapt, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În drept, activitatea CPJI a încetat odată cu înfiinţarea Curţii Internaţionale de Justiţie, prin adoptarea Cartei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945. Aceasta funcţionează ca principal organ judiciar al O.N.U. şi nu separat de aceasta. Curtea Internaţională de Justiţie are o competenţă generală şi universală, dar Carta O.N.U. nu interzice ca membrii organizaţiei să încredinţeze rezolvarea diferendelor lor altor tribunale. Curtea Internaţională de Justiţie este compusă din 15 judecători aleşi pe o perioadă de 9 ani, de către Adunarea Generală şi de Consiliul de Securitate. Judecătorii sunt independenţi şi nu reprezintă statele ai căror cetăţeni sunt. Procedura în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie cuprinde faza scrisă şi orală. Hotărârea adoptată este definitivă şi obligatorie pentru părţi. Aceasta poate fi supusă revizuirii pentru fapte care la data hotărârii erau necunoscute Curţii şi care ar fi putut influenţa decisiv hotărârea dacă ar fi fost cunoscute. Curtea Internaţională de Justiţie are şi atribuţia de a da avize consultative Adunării Generale şi Consiliului de Securitate în orice problemă juridică precum şi, cu autorizarea Adunării Generale, altor organe ale O.N.U. şi instituţiilor specializate ale acesteia în probleme juridice care se ivesc în cadrul sferei lor de activitate. 2.8. Soluţionarea diferendelor în cadrul O.N.U. - Potrivit art. 10 şi 11 din Carta Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este obligată să examineze oricând orice diferend şi orice situaţie internaţională care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fiind abilitat să constate existenţa oricărei ameninţări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune şi să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate în acest scop. Consiliul de Securitate îşi poate oferi bunele oficii, poate acţiona ca anchetator, mediator sau conciliator. Secretarul general al O.N.U. are un rol relativ redus, conform Cartei O.N.U., dar acesta are dreptul de a atrage atenţia Consiliului de

20

Securitate asupra oricărei probleme care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 99) şi obligaţia de a îndeplini orice sarcini încredinţate de celelalte organe principale ale O.N.U. (art. 98). 3. Folosirea legală a forţei în dreptul internaţional public vizează aplicarea unor măsuri de constrângere pentru

respectarea legalităţii internaţionale ori înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate. Aceste măsuri pot fi sintetizate în următoarele categorii: a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.; b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armate, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea militară a teritoriului.

3.1. Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate a) retorsiunea - măsură de răspuns a unui stat faţă de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical nu constituie în sine o încălcare a normelor dreptului internaţional sau a unui tratat internaţional şi poate consta în persecuţii ale propriilor cetăţeni în statul respectiv, expulzarea unor diplomaţi, adoptarea unor măsuri legislative neprieteneşti etc. Răspunsul la un act neamical, care are caracter de retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare şi să nu depăşească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde. Retorsiunea este o măsură permisă dreptul de internaţional contemporan. b) represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obţine repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional săvârşite de acel stat sau de a preveni repetarea unor asemenea acte. Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor condiţii: a) statul lezat de actul ilegal al altui stat s-a adresat în prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale; b) se păstrează o proporţie între represalii şi actul ilegal, astfel ca represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit (principiul proporţionalităţii); c) represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu şi împotriva unui stat terţ; d) nu se recurge sub nici o formă la forţa armată. c) embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul cauzat prin acea încălcare. Este o măsură permisă de dreptul internaţional. d) boicotul constituie un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea relaţiilor comerciale între state, ca şi în întreruperea comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor dreptului internaţional. e) ruperea relaţiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relaţiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecinţe. f) excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internaţional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferinţele şi organizaţiile internaţionale în epoca contemporană. 3.2. Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate a. Represaliile armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare (selfhelp) al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forţă atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat. Represaliile aveau un dublu caracter, reparator şi sancţionator, şi se foloseau pentru rezolvarea situaţiei sau a diferendului prin forţă, dar fără a se ajunge la război. Au fost interzise parţial prin Convenţia a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forţei pentru obţinerea plăţii unor datorii contractuale şi sunt interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U. b) Blocadă maritimă paşnică reprezintă ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicaţii cu litoralul şi porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să renunţe la o acţiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalităţii internaţionale. c) Demonstraţiile cu forţele armate constau în desfăşurarea de efective militare, mişcări de trupe, aducerea în apropierea graniţei cu un alt stat a unor forţe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune o anumită conduită considerată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat. Măsura poate fi luată în mod legal în cadrul O.N.U., de către Consiliul de Securitate. d) Ocuparea militară a teritoriului sau a unei porţiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declaraţie de război, cu caracter de represalii împotriva încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligaţii sau ca o garanţie că statul respectiv îşi va corecta conduita ilegală. Ocuparea totală sau parţială a teritoriului altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forţă împotriva suveranităţii sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Este considerată ca un act de agresiune şi figurează în definiţia agresiunii adoptată în 1974 de Adunarea Generală a O.N.U. 3.3. Folosirea forţei de către Organizaţia Naţiunilor Unite - Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, asigurarea legalităţii internaţionale şi apărarea drepturilor statelor sunt cuprinse în Capitolul VI al Cartei, intitulat, � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � ��

. Mecanismul prevăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex, principalelor organisme ale organizaţiei mondiale (Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate) fiindu-le stabilite atribuţii, drepturi şi obligaţii precise privind folosirea forţei, inclusiv a forţei armate. Un rol important joacă în acest domeniu şi secretarul general al O.N.U. a) Adunarea Generală are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situaţii conflictuale ce ar apărea între membrii organizaţiei, respectiv: se poate pronunţa asupra oricărei situaţii ce ar constitui o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, poate face recomandări asupra modului de soluţionare atât statelor implicate, cât şi Consiliului de Securitate. Adunarea Generală nu poate să întreprindă măsuri bazate pe forţă şi cu atât mai mult nu

21

poate dispune recurgerea la forţa armată. Adunarea Generală adoptă declaraţii şi rezoluţii, care exprimă luări de poziţie nete împotriva unor acte de agresiune. b) Consiliul de Securitate are „

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � (art.24)

şi fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acţioneze în numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte şi să-i execute hotărârile. Consiliul de Securitate are atât competenţa de a constata existenţa unei ameninţări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât şi pe aceea de a acţiona în mod corespunzător pentru menţinerea păcii, prin adoptarea unor recomandări sau hotărâri concrete, materializate în măsuri provizorii sau măsuri definitive. Măsurile definitive pot implica şi folosirea forţei armate. 3.4. Forţele multinaţionale de menţinerea a păcii, indiferent de denumire sau de misiunile pe care le au de îndeplinit, au întotdeauna un caracter ad-hoc, ele constituindu-se la solicitarea Adunării Generala sau prin Rezoluţie a Consiliului de Securitate, pe perioade determinate şi pentru un conflict în desfăşurare care pune în pericol pacea şi securitatea internaţională. 3.5. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale în folosirea forţei. Carta Naţiunilor Unite prevede, în capitolul VIII, posibilitatea ca forţa să fie folosită sub egida O.N.U. de către organizaţiile internaţionale care au în preocupările lor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în cadru regional, dacă organizarea şi activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile şi principiile O.N.U. 4. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă - Art.51 al Cartei Naţiunilor Unite stipulează că nici o

dispoziţie a Cartei � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �� În temeiul acestor prevederi, statele pot avea propria

armată şi, în funcţie de opţiunea acestora, se pot constitui în alianţe militare cu scop defensiv pentru păstrarea păcii şi securităţii internaţionale.

5. Folosirea forţei de către popoarele coloniale şi naţiunile dependente pentru eliberarea lor naţională. În cuprinsul Definiţiei agresiunii din anul 1974 (Rezoluţia Naţiunilor Unite nr. 3314/, se reafirmă dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori altor forme de dominaţie străină de a lupta pentru eliberarea lor şi de a solicita şi a obţine ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui scop. Deşi acţiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse în art.3 din Rezoluţie, se precizează că nimic din definiţia dată nu poate să afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.

TEST AUTOEVALUARE TEMA 7 I. True/False: Tratativele constituie un mijloc auxiliar de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor dintre state. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 3) Adunarea Generală a O.N.U. are, potrivit Cartei Naţiunilor Unite, răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 4.1) II. Un singur răspuns corect (Multiple Choice Questions): Pentru rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale, Consiliul de Securitate, atunci când socoteşte necesar, are dreptul să: a. invite părţile aflate în diferend, dacă prelungirea acestuia ar putea pune în primejdie menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale b. să stabilească soluţia de rezolvare, în numele părţilor aflate în diferend, care este obligatorie pentru

acestea c. nu analizeze situaţia creată prin diferend, deoarece răspunderea principală pentru menţinerea păcii

şi securităţii internaţionale revine Adunării Generale a ONU Răspuns corect: ... (pct. 10) Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor condiţii, precum: a. se răspunde imediat de către statul lezat la toate actele ilegale ale altui stat, în temeiul dreptului la

autoapărare, fără a se mai adresa în prealabil acelui stat b. se păstrează principiul proporţionalităţii, respectiv se asigură o proporţie între represalii şi actul

ilegal, astfel ca represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit c. se răspunde imediat de către statul lezat la toate actele ilegale ale altui stat sau altor state terţe,

putând fi utilizată, la nevoie, şi forţa armată Răspuns corect: ... (pct.2.2) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions): 1. Mijloacele de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale sunt menţionate în: A. Convenţiile de la Haga din anul 1899 şi anul 1907. B. Pactul Societăţii Naţiunilor. C. Carta Naţiunilor Unite. D. Convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la conflictele armate. a. A+B+C b. B+C+D

22

c. A+C+D d. A+B+D Răspuns corect: ... (pct. 5,6+8) Câteva din mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate sunt, conform doctrinei dreptului internaţional, următoarele: A. Represaliile. B. Boicotul. C. Forţa majoră. D. Excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale a. A+B+C b. B+C+D c. A+C+D d. A+B+D Răspuns corect: .... (pct.2)

Tema 9 - Protecţia persoanelor şi a bunurilor în perioadele de conflict armat 1. Noţiuni generale. Ramura dreptului internaţional public care are ca obiect normele juridice aplicabile în perioada

de conflict armat este Dreptul internaţional umanitar. Aceasta este constituită din două mari categorii de reglementări: a) drepturile şi obligaţiile părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiilor militare (dreptul de la Haga); b) protecţia persoanelor şi bunurilor faţă de efectele distructive ale ducerii acţiunilor de luptă (dreptul de la Geneva). Principiile fundamentale şi regulile principale sunt cuprinse în: Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru şi Regulamentul anexă al acesteia; cele 4 Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se referă la îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie (I), la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime (II), la tratamentul prizonierilor de război (III) şi la protecţia persoanelor civile în timp de război (IV); Protocolul Adiţional I la Convenţiile de la Geneva, 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale şi Protocolul Adiţional II la Convenţiile de la Geneva, 1977 cu privire la conflictele armate fără caracter internaţional. În cazurile neprevăzute de convenţii, persoanele civile şi combatanţii rămân sub protecţia şi sub imperiul principiilor dreptului internaţional, aşa cum acestea rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanitare şi din exigenţele conştiinţei publice (Clauza Martens).

2. Noţiuni referitoare la operaţiunile militare 2.1. Prin starea de război se înţelege situaţia complexă intervenită în relaţiile dintre două sau mai multe state ca urmare a declanşării conflictului armat. Convenţia a III-a de la Haga din 1907 prevede că ostilităţile nu trebuie să înceapă fără o înştiinţare, prealabilă şi explicită, în forma fie a unei declaraţii de război motivată, fie a unui ultimatum cu declararea condiţionată a războiului. Declararea stării de război determină schimbări fundamentale în relaţiile dintre statele inamice. 2.2. Teatrul de război cuprinde, în sens militar, câmpul de operaţii în care se duc luptele, în care se aplică reguli speciale prevăzute de dreptul conflictelor armate. Într-o accepţiune mai largă, juridică, teatrul de război cuprinde întreg teritoriul statelor beligerante. 2.3. Ocupaţia militară a teritoriului în timp de război este tratată pe larg în cuprinsul Regulamentului la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907. Teritoriul este considerat ocupat când se găseşte în fapt sub autoritatea armatei adverse. Teritoriul ocupat nu se consideră ca aparţinând ocupantului, acesta având asupra lui doar o autoritate de fapt, temporară. Autorităţile militare ale ocupantului se substituie autorităţilor legale din teritoriul ocupat. Ele vor putea percepe impozitele şi taxele stabilite anterior, cu care vor acoperi cheltuielile de administraţie ale teritoriului ocupat, în aceeaşi măsură în care o făcea guvernul legal. 2.4. Captura de război cuprinde materialele de tot felul, animalele şi fondurile, proprietate a statului inamic sau aparţinând armatei inamice, rămase pe teritoriul ocupat. Captura de război aparţine statului ocupant şi nu ostaşilor care au făcut-o. 2.5. Ostilităţile militare pot înceta prin capitulare sau prin armistiţiu. Capitularea este un angajament contractual prin care una din părţi predă celeilalte trupele, navele, fortificaţiile şi, eventual, teritoriul pe care l-a apărat fără succes. Armistiţiul este o convenţie temporară de încetare a luptelor, care se poate referi la ostilităţile dintr-o anumită zonă a teatrului de operaţiuni (armistiţiu parţial) sau la întregul front (armistiţiu general). 3. Statutul juridic al combatanţilor în conflictele armate este determinat, în principal prin dispoziţiile:

Regulamentului anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907; Convenţiei a III-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război, din 1949; Protocolului Adiţional I de la Geneva din 1977.

4. Spionii. Procurarea de informaţii asupra inamicului şi a teritoriului acestuia în timp de război este o activitate în principiu licită a membrilor forţelor armate ale părţilor aflate în conflict. Regimul juridic este stabilit prin Regulamentul anexă la cea de a IV-a Convenţie de la Haga din anul 1907 şi prin Protocolului Adiţional I de la Geneva din 1977.

5. Mercenarul este, potrivit art. 47 al Protocolului I de la Geneva din 1977, persoana care, fără a fi cetăţean al vreunei părţi în conflict, este în mod special recrutată pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine o remuneraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită combatanţilor. Mercenarul nu are dreptul la statutul de combatant şi nici la cel de prizonier de război.

6. Regimul prizonierilor de război este stabilit în cuprinsul a trei principale instrumente juridice internaţionale: Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907, Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război şi Protocolul adiţional I semnat la Geneva în 1977. Prizonierii de război se află sub

23

autoritatea puterii deţinătoare şi nu a persoanelor care i-au capturat, aceasta având faţă de prizonieri răspunderi importante. Drepturile şi obligaţiile prizonierilor sunt strict determinate, iar părţile aflate în conflict trebuie să le respecte.

7. Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii se bucură de o protecţie specială, bazată în principal pe prevederile Convenţiilor I şi II de la Geneva din 1949 şi a Protocolului adiţional I din 1977. Sunt şi rămân interzise: a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile; b) luările de ostatici; c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, îndeosebi tratamentele umilitoare şi înjositoare; d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără judecată prealabilă de către un tribunal constituit în mod legal sau fără garanţiile judiciare corespunzătoare. Protocolul I de la Geneva din 1977 a lărgit protecţia acordată, incluzând printre răniţi şi bolnavi şi pe cei din rândul populaţiei civile, nu numai din cadrul combatanţilor armatei.

8. Protecţia persoanelor civile în timp de război este asigurată, în principal, prin prevederile Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949 şi ale Protocolul Adiţional I de la Geneva din 1977. Atacarea populaţiei civile de către combatanţi este interzisă, inclusiv atacurile cu titlu de represalii îndreptate direct împotriva acesteia. Înfometarea civililor ca metodă de război este interzisă. Protocolul Adiţional I din 1977 obligă pe beligeranţi să conducă permanent operaţiile militare cu grija de a proteja populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil de urmările atacurilor.

9. Protecţia bunurilor culturale este asigurată prin dispoziţiile Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, ale „Convenţiei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat”, semnată la Haga în 1954, ale Protocolului Adiţional I din1977 care se referă numai la acele bunuri culturale care formează patrimoniul comun al umanităţii ş.a.

10. Mijloace şi metode de război interzise: 14.1. Principiul limitării utilizării mijloacelor şi metodelor de luptă - formulat cu caracter normativ în Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga din 1907 şi preluat de Protocolul Adiţional I de la Geneva din 1977. 14.2. Arme şi metode de război interzise: a) Arme şi metode de război nediscriminatorii; b) Arme şi metode de război care produc suferinţe inutile (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868, Convenţiile de la Haga din 1899 şi din 1907, precum şi în Protocolul Adiţional I din 1977); c) Mijloace şi metode de război ecologic (Protocolul Adiţional I de la Geneva din 1977 şi Convenţia din 1976 cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural). a) Arme interzise prin convenţii speciale: a.1. Proiectilele de mic calibru - Protocolul de la Sankt Petersburg din 1868 interzice folosirea în luptă a proiectilelor cu o greutate mai mică de 400 gr. care explodează în corpul uman sau sunt încărcate cu substanţe fulminante ori inflamabile. a.2. Gloanţele „dum-dum” - Declaraţia de la Haga din 1899 interzice folosirea de gloanţe care se desfac sau se turtesc uşor în corpul omenesc. a.3. Gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice - Declaraţia de la Haga în 1899, Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice adoptat la Geneva în 1925 şi Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor”, semnată la Paris în 1993. a.4. Armele bacteriologice (biologice) - Protocolul de la Geneva din1925 şi Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor din 1972. a.5. Otrăvurile şi armele otrăvite - Interzicerea expresă a otrăvurilor şi armelor otrăvite s-a făcut prin Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907. a.6. Minele şi torpilele, capcanele şi alte asemenea dispozitive – interzise prin: a) Convenţia a VIII-a de la Haga din 1907; b) Protocolul II asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane şi alte dispozitive, anexă la „Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare”, semnată la Geneva în 1980; c) Protocolul amendat II la Convenţia din 1980, din 1996; d) Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi distrugerea lor, încheiată la Ottawa în 1997. a.7. Armele cu laser - interzise prin Protocolul IV semnat la Viena în 1995, anexă la Convenţia din 1980. a.8. Armele incendiare - Protocolul III asupra interzicerii sau limitării folosirii armelor incendiare, adiţional la Convenţia de la Geneva din 1980. Protocolul nu cuprinde nici o interdicţie în ce priveşte folosirea armelor incendiare împotriva combatanţilor. a.9. Proiectilele cu schije nelocalizabile – interzise prin Protocolul I anexă la Convenţia din 1980. a.10. Tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare – interzise prin Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului natural în scopuri militare sau în alte scopuri ostile”, din 1976. a.11. Armele nucleare – Nu există o interdicţie expresă printr-un tratat internaţional special, cu caracter de universalitate, a utilizării în caz de război a armelor nucleare. Interziceri şi limitări prin: Tratatul din 1963, pentru experienţele nucleare în atmosferă, la suprafaţa solului, sub apă şi în spaţiul cosmic (dar nu şi în subteran); Tratatul din 1968 referitor la neproliferarea armelor nucleare; interdicţii regionale de a experimenta, a utiliza, a fabrica, a produce, a achiziţiona, a primi, a depozita, a instala, a monta şi, în general, de a poseda asemenea arme în unele zone geografice (America Latină, Pacificul de Sud, Antarctica); Interdicţia de a plasa arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora (Tratatul din 1971); Interdicţia de a plasa pe o orbită în jurul Lunii obiecte purtătoare de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafaţa sau în solul Lunii (Acordul din 1979); Tratatul din 1996 pentru interzicerea totală a experienţelor nucleare ş.a. b) Metode de război interzise b.1. Perfidia - interzisă prin Regulamentul de aplicare a Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 care prevedea că este cu deosebire interzis de a ucide sau răni prin trădare indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice şi de a folosi fără îndreptăţire pavilionul de parlamentar, drapelul naţional sau insignele militare şi uniformele inamicului, precum

24

şi semnele distinctive instituite în cuprinsul Convenţiei de la Geneva din 1864, prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi a fost reglementată pe larg în Protocolul Adiţional I de la Geneva din 1977. b.2. Refuzul cruţării, respectiv actele prin care unul dintre beligeranţi declară că în caz de capturare a unui adversar va acţiona fără cruţare, ucigându-l şi lipsindu-l în acest mod de protecţia pe care convenţiile internaţionale o acordă inamicului care a fost prins pe câmpul de luptă sau care s-a predat la inamic. (Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi Protocolul Adiţional I din 1977). b.3. Terorizarea populaţiei civile - Ameninţarea că populaţia civilă dintr-un anumit teritoriu va fi distrusă în totalitate, executarea de bombardamente având drept scop terorizarea populaţiei, executarea de represalii împotriva populaţiei civile în scopul de a o teroriza sunt acte ce intră sub incidenţa Protocolului Adiţional I din 1977.

TEST AUTOEVALUARE TEMA 9 I. True/False: Starea de război reprezintă o situaţie complexă intervenită în relaţiile dintre două sau mai multe state ca urmare a declanşării conflictului armat. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 2) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: 1. În sens militar, teatrul de război cuprinde: a. teritoriul statelor beligerante, precum şi al celor care pot fi atrase în conflictul armat b. câmpul de operaţii în care se duc luptele, în care se aplică reguli speciale prevăzute de dreptul

conflictelor armate c. exclusiv teritoriul statului / statelor agresat / agresate Răspuns corect: ... (pct. 3) 2. Statul ocupant exercită asupra teritoriului ocupat: a. autoritate de drept, pe durată nedeterminată b. autoritate ce rezultă din dreptul internaţional, în baza unui mandat al Naţiunilor Unite c. autoritate de fapt, temporară Răspuns corect: ... (pct.4) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions): 1. Protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat este reglementată prin dispoziţiile: A. Protocolului Adiţional I, semnat la Geneva în anul 1977. B. Convenţiilor de la Geneva din anul 1949 privind protecţia persoanelor pe timp de conflict armat. C. Convenţiei a IV-a de la Haga din anul 1907. D. Convenţiei de la Haga din anul 1954. a. A+B+C b. B+C+D c. A+C+D d. Toate variantele enunţate la A - D Răspuns corect: ... (pct.13) 2. Protecţia prizonierilor de război este asigurată, în principal, prin următoarele reglementări internaţionale: A. Convenţia a III-a de la Geneva din anul 1949. B. Convenţia a IV-a de la Haga din anul 1907. C. Convenţiile de la Geneva din anul 1864 privind regulile războiului pe uscat şi pe mare. D. Protocolul Adiţional I, semnat la Geneva în anul 1977. a. A+B+C b. A+B+D c. B+C+D d. Nicio variantă de răspuns din cele enunţate la a - c Răspuns corect: ... (pct.10)

Tema 10 - Dreptul internaţional penal 1. Definiţia şi obiectul de reglementare: ansamblu de norme convenţionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de

state ca parte a dreptului internaţional public, în baza cărora este organizată incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale. Faptele penale care fac obiectul de reglementarea al dreptului internaţional penal sunt cele prin care se aduc atingere relaţiilor paşnice dintre state, drepturilor fundamentale ale omului (crimele contra păcii, crimele împotriva umanităţii şi crimele de război ş.a.).

2. Principiile dreptului internaţional penal 2.1. Principiul represiunii universale - sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul. 2.2. Principiul legalităţii incriminării - garanţie judiciară fundamentală, în sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.

25

2.3. Principiul răspunderii penale individuale - Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, în nume propriu, răspunderea penală va reveni întotdeauna persoanei respective. 2.4. Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război - Principiul este prevăzut de Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii din 1968 şi se referă atât la prescripţia răspunderii penale, cât şi de prescripţia executării pedepselor. Principiul a fost consacrat ulterior şi în Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată în 1974. principiul stabileşte că persoanele care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vederea comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat săvârşirea lor vor fi cercetate şi judecate indiferent de perioada de timp care a trecut de la comiterea faptelor respective. 2.5. Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat - scuza îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi acceptată, statele şi persoanele având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului. 2.6. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală - ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale. În cazul săvârşirii unei fapte penale la ordin, răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca autor al unei infracţiuni distincte. 3. Noţiunea de infracţiune internaţională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acţiune sau omisiune,

săvârşită cu vinovăţie de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi care este sancţionată prin incriminarea sa de către dreptul internaţional. Elementele constitutive sunt: elementul material, elementul ilicit şi elementul moral. Clasificarea: a) după obiectul infracţiunii: Infracţiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat şi Infracţiuni comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea vreunei autorităţi a unui stat; b) după motivul sau scopul urmărit de autorul infracţiunii: infracţiuni cu caracter politic ori ideologic; c) după perioada în care au fost comise infracţiunile: în timp de pace sau în timp de război; d) după natura obiectului: infracţiuni prin care se aduce atingere ordinii politice şi juridice internaţionale şi infracţiuni internaţionale prin care se aduce atingere valorilor materiale.

4. Crimele contra păcii constau în conducerea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor şi a acordurilor internaţionale, ca şi participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârşirea oricăruia din actele menţionate. Crimele contra păcii sunt agresiunea armată şi propaganda în favoarea războiului.

4.1. Definirea agresiunii armate într-o formă care să cuprindă toate actele agresive săvârşite de către state a constituit şi constituie încă un obiect de preocupare pentru comunitatea internaţională. Definiţia agresorului a fost iniţial cuprinsă în Convenţia de la Londra din 1933, iar ulterior Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 3314 (XXIX) din 1974 pentru definirea agresiunii armate directe, ce conţine, fără ase limita la aceste cazuri, faptele ce constituie acte de agresiune. 4.2. Propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta, constituie o crimă împotriva păcii şi securităţii internaţionale. Propaganda de război este interzisă prin Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, din 1968 şi prin Declaraţia O.N.U. referitoare la principiile relaţiilor paşnice dintre state, din 1970. 5. Crimele contra umanităţii sunt definite ca fapte grave de violenţă, comise pe scară largă de către indivizi, fie că

aceştia sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios. Principalele reglementări internaţionale ce sancţionează faptele ce sunt considerate crime împotriva umanităţii sunt: Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid; Declaraţia asupra protecţiei oricărei persoane împotriva dispariţiilor forţate din 1992; Statutele tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavie, Ruanda, precum şi Statutul Curţii Penale Internaţionale. Fac parte din categoria crimelor împotriva umanităţii următoarele fapte: asasinatul (omorul intenţionat); exterminarea; aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forţată; deportarea, inclusiv epurarea etnică; expulzările forţate; orice alte acte inumane împotriva oricărei populaţii civile (tortura, violul, lipsirea de libertate etc.); persecuţiile pentru motive politice, rasiale ori religioase; practica sistematică a dispariţiilor forţate; folosirea armelor nucleare şi a altor tipuri de arme de distrugere în masă; genocidul; apartheidul.

6. Crimele de război sunt fapte penale grave săvârşite pe timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internaţional umanitar. Sediul materiei este, în principal, reprezentat de: Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg şi Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Tokio; Convenţiile de la Geneva din 1949; Convenţiile de la Haga din 1954; Convenţia de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile; Protocolul adiţional I de la Geneva din 1977; Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie şi Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Ruanda, precum şi Statutul Curţii Penale Internaţionale semnat la Roma în 1998.

6.1. Crime de război împotriva persoanelor şi bunurilor protejate: a) Omorurile, tortura şi relele tratamente ale persoanelor - infracţiuni prevăzute în special de Statutul Tribunalului de la Nürenberg, de Convenţia de la Geneva din 1949 şi de Protocolul adiţional I (PA I) din 1977. b) Efectuarea de experienţe biologice şi medicale - Convenţiile de la Geneva din 1949 şi PA I. c) Luarea de ostatici - Statutul Tribunalului de la Nürenberg, Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 şi Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949.

26

d) Deportarea populaţiei civile - Statutul Tribunalului de la Nürenberg, Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 şi PA I. e) Deţinerea ilegală a populaţiei civile - Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949. f) Înrolarea forţată a persoanelor aflate în puterea inamicului - Convenţiile a III-a şi a IV-a de la Geneva din 1949, care reiterează o interdicţie în acest sens formulată prin Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907. g) Refuzul unui proces echitabil - Convenţiile a III-a şi a IV-a de la Geneva din 1949 şi PA I. h) Întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război şi a civililor – PA I şi Convenţiile a III-a şi a IV-a de la Geneva din 1949. i) Apartheidul şi alte practici inumane rasiste - PA I. j) Aplicare unor pedepse colective - interzise prin Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi prin Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949, fără a fi indicate drept crime de război. k) Jefuirea bunurilor publice sau private - considerate crime de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg şi prin Convenţiile de la Geneva din 1949. l) Producerea de distrugeri inutile - Statutul Tribunalului de la Nürenberg şi Convenţiile I, II şi IV de la Geneva din 1949. m) Atingerile aduse bunurilor culturale - Convenţia din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat interzice la modul general, PA I prevede în mod expres că sunt crime de război astfel de atacuri, iar Statutul Curţii Penale Internaţionale conţine astfel de incriminări, dacă bunurile respective nu sunt obiective militare. 6.2. Crime de război săvârşite prin violarea regulilor de întrebuinţare a unor mijloace şi metode de luptă. Precizarea faptelor săvârşite prin violarea regulilor de întrebuinţare a unor mijloace de luptă, care constituie crime de război, s-a făcut în special prin PA I. Acestea sunt, în principal, următoarele: a) Atacurile dirijate contra civililor - PA I. b) Atacurile fără discriminare, care aduce atingere populaţiei civile sau bunurilor cu caracter civil şi autorul cunoştea aceasta. PA I. c) Atacurile împotriva lucrărilor care conţin forţe periculoase - PA I condamnă lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor care conţin forţe periculoase (diguri, baraje, centrale nucleare). d) Atacurile împotriva localităţilor neapărate sau a zonelor demilitarizate - PA I. e) Atacarea unei persoane scoasă din luptă - PA I. f) Utilizarea perfidă a semnelor protectoare - PA I. g) Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului - Convenţia de la Geneva din 1976 asupra interzicerii utilizării în scopuri militare sau în alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului. h) Utilizarea anumitor arme: cele care produc suferinţe inutile, cele care produc efecte nediscriminatorii sau armele perfide, armelor chimice, armele nucleare şi termonucleare ş.a. 7. Infracţiuni internaţionale comise de către persoane particulare 7.1. Terorismul internaţional este definit în general ca folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă teroarea în vederea obţinerii unor scopuri criminale. Prima convenţie internaţională în scopul combaterii terorismului a fost � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �

, adoptată la Geneva în 1937, neintrată în vigoare. Principale reglementări: a) Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecţie diplomatică, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată în 1973; b) Convenţiile în domeniul aeronautic din 1963, 1970, 1971 şi 1988); f) Convenţia pentru reprimarea bombardamentelor teroriste din 1997; g) Convenţia internaţională împotriva recrutării folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor din 1989 şi Convenţia privind suprimarea finanţării terorismului din 1999; h) Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg 1977 ş.a. 7.2. Pirateria maritimă este definită ca orice act nelegitim de violenţă, de deţinere sau de jefuire, comis în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii unei nave / aeronave private sau de stat, îndreptat împotriva unei alte nave / aeronave, ori a persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave / aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu ţine de jurisdicţia vreunui stat. Incriminarea faptei este realizată prin prevederile Convenţiei asupra mării libere de la Geneva din 1958, precum şi ale Convenţia asupra dreptului mării semnată la Montego Bay, la 10 decembrie 1982. 7.3. Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută voluntar sau din neglijenţă culpabilă, se pedepsesc penal. Incriminarea s-a realizat prin Convenţia privind protecţia cablurilor telegrafice submarine, încheiată în 1884 la Paris, şi prin Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958 şi Convenţia asupra dreptului mării din 1982. 7.4. Alte infracţiuni ce pot fi comise de persoane particulare: a) Traficul ilicit de stupefiante - Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare, încheiată în 1936 şi Convenţia unică asupra stupefiantelor, semnată la New York în 1961; b) Circulaţia şi traficul publicaţiilor obscene - Convenţia internaţională asupra reprimării răspândirii şi traficului publicaţiilor obscene, din 1923; c) Falsificarea de monedă - Convenţia internaţionale pentru reprimarea falsului de monedă, încheiată în 1929; d) Sclavia şi traficul de sclavi - Declaraţia semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, Pactul inter-naţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966 ş.a. e) Traficul de femei şi de copii - Convenţiile din 1921, 1933 şi Convenţia ONU din 1949. 8. Jurisdicţia penală internaţională – Până la înfiinţarea jurisdicţiei penale internaţionale, sancţionarea

infracţiunilor a fost realizată, cu unele excepţii, în cadrul naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat. În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaţionale ad-hoc de la Nürenberg şi Tokio, iar după 1993 s-au înfiinţat Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda, astăzi în funcţiune.

9. Curtea Penală Internaţională – Înfiinţată prin semnarea la Roma, la 7 iulie 1998, a Statutului Curţii Penale Internaţionale. În competenţa Curţii Penale Internaţionale intră cele mai grave crime care interesează comunitatea internaţională, prevăzute de art.5 al Statutului Curţii: a) crima de genocid; b) crimele împotriva umanităţii; c) crimele de

27

război şi d) crima de agresiune. În legătură cu crima de agresiune, statutul prevede că jurisdicţia Curţii se va exercita numai după ce se va adopta o prevedere care să definească această crimă, deci când se va realiza un acord asupra tuturor elementelor constitutive ale acesteia, prevedere care să fie încorporată în statut, printr-un amendament ulterior. Statutul CPI a intrat în vigoare în anul 2002.

TEST AUTOEVALUARE TEMA 10 I. True/False: Potrivit Convenţiei din anul 1948, genocidul constă într-unul din actele prevăzute în convenţie săvârşit cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup naţional, etnic, rasial sau religios. Enunţul este Adevărat sau Fals? Răspuns corect: ... (pct. 5) II. Multiple Choice Questions - un singur răspuns corect: 1. Principiul legalităţii incriminării din dreptul internaţional penal se referă la situaţia în care: a. răspunderea penală revine întotdeauna persoanei care a săvârşit o crimă internaţională, chiar dacă

aceasta nu a fost incriminată anterior printr-o normă penală b. nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o nu este prevăzută de legea

penală înainte de data săvârşirii ei c. este înlăturată răspunderea penală a persoanelor care au acţionat la ordinul expres al superiorului

său Răspuns corect: ... (pct.2.2) 2. Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război a fost consacrat juridic prin includerea sa în cadrul dispoziţiilor: a. Cartei Naţiunilor Unite, din anul 1945 b. Declaraţiei universale a drepturilor omului, din anul 1948 c. Convenţiei Naţiunilor Unite adoptate în anul 1968 Răspuns corect: ... (pct.2.4) III. Mai multe răspunsuri corecte (Multiple answer questions): 1. Identificaţi, pe baza doctrinei dreptului internaţional penal contemporan, crimele de război comise împotriva persoanelor şi bunurilor protejate: A. aplicarea unor pedepse colective B. atacurile dirijate contra civililor C. luarea de ostatici D. refuzul unui proces echitabil a. A+B+C b. B+C+D c. A+C+D d. Nici una din variantele de la a - c Răspuns corect: ... (pct. 6.1) 2. Potrivit Statutului Curţii Penale Internaţionale, crima de agresiune: A. este de drept în competenţa Curţii, în baza Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. nr. 3374 din 1974 B. este de drept în competenţa Curţii, dar se va exercita numai după ce se va adopta o prevedere care să definească această crimă, deci când se va realiza un acord asupra tuturor elementelor constitutive ale acesteia, ce va fi încorporată în statut, printr-un amendament ulterior C. nu intră în competenţa Curţii, fiind deferită instanţelor naţionale a. A+B b. B+C c. A+C d. Niciuna din variantele de la a - c Răspuns corect: ... (pct.9)

*

* *

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de Relaţii...

Documents

Transcript of UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de Relaţii...