1

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

T E Z Ă D E D O C T O R A T

~ NULITATEA CASĂTORIEI ~

R E Z U M A T

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC Prof.univ.dr.Alexandru Bacaci

Doctorand Dan­Adrian Doţiu

S I B I U 2008

2

Cap.1. Aspecte generale ale instituţiei nulităţii căsătoriei

1.1. Noţiuni introductive Dintre toate actele juridice care marchează existenţa unei fiinţe umane, niciu­

nul nu e mai important decât cel al căsătoriei. Universală în spaţiu şi constantă în is­ torie, căsătoria este, în acelaşi timp diversă în funcţie de spaţiul geografic şi variabilă în raport cu timpul. Ea reprezintă însăşi originea familiei 1 .

Legiuitorul român a prevăzut prin dispoziţii imperative condiţiile de fond şi de for­mă pentru încheierea căsătoriei. Act juridic solemn, căsătoria nu poate fi încheiată oricum. De asemenea viitorii soţi sunt obligaţi să facă dovada îndeplinirii unor condiţii de fond expres prevăzute de Codul familiei 2 .

Verificarea de către delegatul de stare civilă a actelor depuse de viitorii soţi şi a eventualelor opoziţii la căsătorie, precum şi prezumţia de bună­credinţă constituie în principiu garanţiile unei căsătorii valabile.

Cu toate acestea, legiuitorul nu a exclus posibilitatea încălcării dintr­un motiv sau altul a cerinţelor legii.Iată de ce, prin dispoziţile art.19­24 ale Codului familiei a reglemen­tat instituţia desfiinţării căsătoriei în ipoteza în care la încheierea acesteia nu s­au îndeplinit condiţiile de fond sau de formă, ori era prezent un impediment 3 .

În prezenta lucrare ne­am propus să abordăm, pe baza legislaţiei în vigoare şi a orientărilor doctrinare, problema desfiinţării căsătoriei. Vom prezenta aspecte de drept material şi drept procesual ale acestei instituţii, arătând în final efectele nulităţii căsătoriei şi rezervând un capitol căsătoriei putative. Totodată vom face o concisă paralelă între sistemul nostru de drept şi alte sisteme internaţionale.

Dintre toate definiţiile nulităţii formulate în literatura de specialitate o vom re­ ţine pe aceea potrivit căreia „nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în norme juridice edictate pentru încheierea sa valabilă” 4 .

Căsătoria prezintă o importanţă socială şi personală atât de mare, încât consa­ crarea unor condiţii de fond şi de formă imperative la încheierea acesteia este îndrep­ tăţită.Odată încheiată căsătoria, ea determină întemeierea unei familii şi produce

1 “Familia este o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ, soţie şi din descendenţii acestora” – DEX, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975. Etimologic, cuvântul „familie” provine din latinescul familia(ae), care în dreptul roman reprezenta grupul de persoane libere şi al sclavilor supuşi puterii lui pater familias şi care locuiau în acelaşi domus. M.Jakota, Drept roman, vol.II, Ed.Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pag.232 2 Legea nr. 4 din 1953 republicată (Codul familiei). Textul Legii nr. 4/1953, republicată în Buletinul Oficial nr.13 din 18 aprilie 1956, a fost actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 23 iunie 2004: Legea nr.11/1990 (abrogată prin OUG nr.25/1997); Legea nr.48/1991; Legea nr.59/1993; OUG nr.25/1997 (abrogată prin Legea nr.273/2004); Legea nr.23/1999; Decizia Curţii Constituţionale nr.349/2001; Legea nr. 272/2004. 3 A.Bacaci, V.C.Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, ed. a II­a, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002, pag 20 pentru o analiză a delimitării condiţiilor de fond de impedimentele la căsătorie 4 E.Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed.Argonaut, Cluj Napoca, 1997, pag.232; Gh.Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed.Şansa, Bucureşti, 1998, pag.248

3

consecinţe juridice care nu pot fi şterse cu uşurinţă, tocmai de aceea sancţiunea civilă impusă de lege în aceas­tă materie are un regim juridic aparte, derogând în multe pri­ vinţe de la dreptul comun. Regimul juridic distinct aplicat nulităţii căsătoriei se con­ cretizează în următoarele aspecte: restrângerea cazurilor de nulitate prin nesancţiona­ rea căsătoriei încheiate cu nerespectarea condiţiilor de fond prohibitive sau în prezen­ ţa impedimentelor prohibitive; posibilitatea legală a acoperirii unor cazuri de nulitate absolută a căsătoriei; scurtarea termenului de prescripţie în cazul acţiunii în anularea căsătoriei, atenuarea, prin reglementarea căsătoriei putative a efectelor desfiinţării că­ sătoriei faţă de soţul care a fost de bună­credinţă la încheierea căsătoriei; înlăturarea efectelor desfiinţării căsătoriei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria lovită de nulitate.

Clasificarea nulităţilor serveşte la o mai bună înţelegere a conceptului acestei instituţii. Acest lucru vine în sprijinul practicii judecătoreşti, care, cunoscând trăsătu­ rile comune şi distinctive ale nulităţilor, este ajutată în soluţionarea cazurilor deduse judecăţii.

Clasificarea se face în funcţie de mai multe criterii, respectiv felul interesului ocrotit prin norma juridică încălcată, întinderea efectelor nulităţii, modul în care se desprinde din textul legal, felul condiţiei de valabilitate nesocotită la încheierea actului, modul de valorificare, etc.

După felul interesului ocrotit prin norma juridică încălcată se disting nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care intervine în cazul încălcării la încheierea actului juridic civil a unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general de ordine publică. Trăsăturile distinctive ale acestei nulităţi pot fi re­ zumate astfel: nulitatea poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din ofi­ ciu de instanţa de judecată, poate fi invocată oricând, atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie şi, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare sau în orice alt mod.

Nulitatea relativă este numită în jurisprudenţă şi nulitate de protecţie şi este acea formă de ineficacitate care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juri­ dic civil a unei norme care ocroteşte un interes personal. Trăsăturile acestei nulităţi sunt: nulitatea poate fi invocată în principiu doar de persoana ocrotită al cărei interes a fost încălcat prin nesocotirea normei legale la încheierea actului, poate fi invocată doar în interiorul terme­nului de prescripţie extinctivă, acţiunea fiind deci prescripti­ bilă şi poate fi acoperită expres sau tacit de cel îndreptăţit să o invoce.

În ceea ce priveşte criteriul întinderii efectului distructiv al sancţiunii se disting nulităţi totale şi nulităţi parţiale.

Nulitatea totală, numită în literatură şi nulitate integrală, desfiinţează actul juridic civil în întregime şi intervine atunci când nu pot fi menţinute niciun fel de efecte care s­au produs sau care urmează să se producă. În sistemul nostru de drept nulitatea totală are caracter de excepţie.

Nulitatea parţială desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic civil, men­ţinându­se doar acelea care nu contravin legii. Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept.

Un alt criteriu de clasificare a nulităţilor este acela al condiţiei de valabilitate neîndeplinită la încheierea actului, distingându­se în acest sens nulitatea de fond şi nulitatea de formă. După cum le spune şi denumirea, nulitatea de fond sancţionează nerespectarea unei condiţii de fond a actului juridic civil (capacitatea, consimţămân­

4

tul, obiectul, cauza) iar nulitatea de formă sancţionează nerespectarea condiţiei de formă cerută pentru valabilitatea actului.

Un ultim criteriu care interesează din punctul de vedere al dreptului familiei, aşa cum vom vedea din paragrafele următoare ale lucrării de faţă este cel al modului în care aceste nulităţi rezultă din formularea textului legal. Astfel distingem între nulităţi exprese şi nulităţi virtuale.

Nulitatea expresă, textuală, este cea care rezultă în mod explicit dintr­un text legal, aşa cu sunt cele mai multe dintre nulităţile dreptului român.

Nulitatea virtuală este cea care rezultă indirect, dar neîndoielnic din textul legal, fie din modul de redactare fie din finalitatea textului.

Cap.2. Nulitatea relativă a căsătoriei

2.1.Noţiuni introductive Încheierea căsătoriei este supusă unor cerinţe legale în scopul întemeierii unei

familii trainice, sănătoase, atât din punctul de vedere fizic, cât şi moral, care să poată astfel îndeplini funcţiile ce­i revin în cadrul societăţii noastre. Cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei sunt menite şi să asigure exprimarea unui consimţământ liber şi conştient al viitorilor soţi, deoarece potrivit art.48 alin.1 din Constituţia României“fa­ milia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

Nerespectarea acestor cerinţe ale legii duce implicit la nulitatea actului juridic al căsătoriei, având ca efect, de regulă, desfiinţarea cu efect retroactiv a acesteia.

Libertatea încheierii căsătoriei nu are nici în prezent un caracter absolut, în primul rând fiind îngrădită de condiţiile de fond şi de formă impuse de lege, dar şi de condiţii care trebuiesc îndeplinite conform reglementărilor speciale. 5

În concepţia legiuitorului, măsura desfiinţării căsătoriei este o soluţie extremă, de aceea interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la nulitatea căsătoriei trebuie să se facă în modul cel mai riguros pentru ca desfiinţarea să nu se producă numai atunci când legea ordonă expres acest lucru sau când această măsură este dictată de interesul general, social, protejat prin norma încălcată.

Datorită faptului că nulitatea este o măsură extremă, legiuitorul a reglementat amă­nunţit formalităţile prealabile încheierii căsătoriei, instituind solemnitatea şi pu­ blicitatea celebrării acesteia, dând totodată delegatului de stare civilă dreptul de a re­ fuza încheierea căsătoriei ori de câte ori constată că “cerinţele legii nu sunt îndeplini­ te” (art.15C.fam.) indiferent dacă este vorba de cerinţe dirimante ori de cerinţe prohi­ bitive. 6

Nulitatea căsătoriei este reglementată în capitolul al II­lea din Titlul I al Co­ dului familiei, respectiv de la art.19 la art.24. Dispoziţiile cuprinse în aceste texte au

5 Legea nr.80/1995 publicată în Monitorul Oficial nr.330 din 24 decembrie 1992 care prevede în art.29, alin.1, lit.f privitor la căsătoria cadrelor militare „Încheierea căsătoriei este liberă în condiţiile legii. Căsătoria cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română este condiţionată de obţinerea aprobării prealabile a Ministerului Apărării Naţionale”. Înainte de Revoluţie, în acest sens era necesară autorizaţia Preşedintelui R.S.România conform art.42 din Instrucţiunile nr.190/1970, modificate prin Instrucţiunile nr.80/1975, cu privire la aplicarea Decretului nr.278/1960 si a H.C.M. nr.1091/1960. 6 I.Reghini, Dreptul familiei, Note de curs, Universitatea Ecologică Dimitrie Cantemir, Târgu Mureş, 1994, pag.48

5

un caracter derogatoriu de la dreptul comun în materie de nulităţi. Ele se completează în măsura în care este necesar şi în limitele compatibilităţii cu regulile de drept civil privitoare la nulitatea actelor juridice. Caracterul derogatoriu se explică prin tendinţa legiuitorului de a asigura stabilitatea relaţiilor de familie.

Cazurile de nulitate expres prevăzute de lege sunt enumerate de art.19 C.fam. “este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7, lit.a, 9 şi 16 C.fam.“ şi respectiv art.21 C.fam. “căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.”

Nulităţile în dreptul familiei sunt absolute şi relative, dar există unele deosebiri faţă de dreptul comun. În unele cazuri, din preocuparea de a menţine efectele căsăto­ riei nulitatea absolută poate fi confirmată, tot astfel efectul retroactiv al nulităţii este înlăturat spre deosebire de dreptul comun, în cazul căsătoriei putative, dar numai în ce­l priveşte pe soţul de bună­credinţă.

2.2.Cazurile de nulitate relativă În dreptul actual al familiei, viciile de consimţământ sunt cele care atrag nulita­

tea relativă a căsătoriei, respectiv eroarea, dolul şi violenţa. În materia căsătoriei, le­ ziunea­viciu de consimţământ nu îşi găseşte aplicarea 7 .

2.2.1.Eroarea 8 În raport cu caracterul instituţional al căsătoriei, ca şi cu natura sa precumpănitor personală, nepatrimonială, singurele erori care se pot concepe în această materie sunt: eroarea in negotio, mai exact eroarea asupra conţinutului obiectiv al declaraţiei de voinţă şi eroarea in personam din categoria erorii viciu de consimţământ.

Referindu­ne la categoria erorii obstacol, dacă se poate imagina ca o persoană să­şi dea consimţământul la căsătorie ignorând faptul că se căsătoreşte, eroarea in corpore sau eroarea in causam, nu pot fi concepute, eroarea şi cauza căsătoriei având un caracter abstract, general şi impersonal (realizarea unei uniuni între bărbat şi femeie).

Dacă ne referim la eroarea viciu de consimţământ, în cazul căsătoriei nu poate fi concepută decât eroarea in personam, care rezultă şi din dispoziţiile art.21 alin.1 C.fam., potrivit cărora, eroarea atrage nulitatea relativă a căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ.

Fiind, prin excelenţă, încheiată intuitu personae, căsătoria trebuie să fie anulată, în cazul în care eroarea cade asupra persoanei. Legiuitorul însă, din grijă şi consideraţie pentru stabilitatea căsătoriei, a admis eroarea ca viciu de consimţământ doar în cazuri excepţionale, în speţă doar când se produce cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ. 9

7 Leziunea nu constituie viciu de consimţământ în domeniul dreptului familiei deoarece se traduce într­un dezechilibru evident al prestaţiilor în cazul actelor juridice cu conţinut patrimonial, iar căsătoria este, esenţialmente un act juridic personal nepatrimonial. 8 Eroarea este o reprezentare falsă, inexactă asupra realităţii, cu ocazia încheierii uni act juridic. În funcţie de influenţa pe care o exercită asupra consimţământului părţii, ea poate fi : eroare, obstacol, eroare viciu de consimţământ şi eroare asupra altor elemente. 9 T.R. Popescu, op.cit.pag. 289­290, Trib.Supr., Secţ.civ., Dec.civ.nr.499/1977, în R.R.D. nr.10/1977

6

2.2.2.Dolul 10 . Codul civil nu defineşte dolul, dar noţiunea se desprinde din dis­ poziţiile art.960 al.1 Cod.civ., care stabileşte că „dolul este o cauză de nulitate când mijloacele viclene întrebuinţate de una dintre părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n­ar fi contractat”.

Din îmbinarea celor două perspective (morală, din partea autorului faptei ilicite şi psihologică, din partea victimei) rezultă specificul dolului, viciu de consimţământ constând într­o eroare provocată care nu se poate suprapune cu eroarea spontană.

Studiul analitic al acestei dispoziţii legale identifică în componenţa dolului, aşa cum am arătat mai sus, două elemente: unul subiectiv, care constă în intenţia uneia dintre părţi de a induce în eroare cealaltă parte cu prilejul încheierii actului juridic, şi unul obiectiv, concretizat în folosirea unor mijloace viclene, pentru a determina darea consimţământului de către victima dolului.

Dolul trebuie să întrunească cumulativ două condiţii pentru a fi considerat vi­ ciu de consimţământ: eroarea provocată prin dol să fi fost determinantă la încheierea actului juridic, adică să cadă asupra unor elemente hotărâtoare pentru încheierea ace­ lui act 11 şi respectiv, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte a actului juridic.

Aprecierea asupra caracterului determinant al dolului se face întotdeauna in concreto, ţinându­se seama de împrejurările de fapt cum ar fi: experienţa victimei, vârsta, natura mijloacelor etc.

Dispoziţiile art.21 alin.1 C.fam. nu fac decât să enunţe viclenia, adică dolul în terminologia curentă ca viciu de consimţământ la căsătorie. Aceasta înseamnă că la anularea căsătoriei pentru dol se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie, bineînţeles prin adaptarea acestora la specificul căsătoriei.

Dolul duce la desfiinţarea căsătoriei, ori de câte ori, comisiv sau omisiv, unul dintre viitorii soţi l­a determinat pe celălalt soţ să încheie căsătoria prin mijloace frau­ duloase aşa încât eroarea provocată fiind cea care a determinat consimţământul la căsătorie.

Practica judiciară arată că „eroarea provocată de dol are o sferă mai largă de aplicare, ea putând să se refere şi la alte elemente de fapt, esenţiale, în ceea ce priveşte formarea consimţământului viitorilor soţi de a încheia căsătoria”.

O problemă specială, tratată de doctrina juridică românească a fost aceea privi­ toare la caracterizarea tăcerii drept dol. Concluzia firească, având în vedere că numai manifestarea de voinţă e generatoare de efecte juridice, ar fi că tăcerea nu constituie prin ea însăşi un dol, dar, ca excepţie poate fi constitutivă de dol când reticenţa se referă la unele elemente asupra cărora soţul vinovat de dol ar fi trebuit să­l înştiinţeze pe celălalt soţ, înaintea încheierii căsătoriei. În acest caz însă, elementul intenţional este mai greu de dovedit, întrucât tăcerea se poate datora şi neglijenţei sau uitării. 12

2.2.3.Violenţa Prin violenţă, viciu de consimţământ, se înţelege ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să­i provoace o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l­ar fi încheiat. Legiuitorul a urmărit ca atunci când se foloseşte vis­a­vis de formarea actelor juridice să dea termenului de violenţă un sens mai larg şi să vizeze orice presiune anormală şi nedreaptă ce se exercită asupra voin­

10 Dolul a fost definit în literatura de specialitate ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive, în scopul de a o determina să încheie un anumit act juridic. Deci dolul este o eroare provocată, iar nu una spontană, precum eroarea propriu­zisă

11 Trib.Supr. Secţ.civ. Dec.civ.nr.150/1979, în I.G.Mihuţă, Repertoriu....pe anii 1975­1980. 12 D.Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol.I, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005, pag.268

7

ţei unei persoane, cu scopul de a o determina să facă un act juridic sau să consimtă la încheierea acestuia. Termenul de „violenţă” desemnează aşadar presiunea exercitată nu numai sub forma brutalităţii fizice, ci şi a celei morale, psihice.

Adaptând dispoziţiile de mai sus la materia căsătoriei reiese faptul că este supusă nulităţii relative căsătoria care s­a încheiat prin violenţă, chiar dacă violenţa a fost exerci­tată asupra unuia dintre soţi de către o altă persoană decât celălalt soţ.

Dacă eroarea spontană sau provocată viciază consimţământul în dimensiunea sa intelectuală sau reflexivă prin faptul că nu este dat în deplină cunoştinţă de cauză, temerea inspirată de violenţă viciază consimţământul în dimensiunea sa volitivă sau de libertate prin faptul că este dat în stare de constrângere, pentru a scăpa de un rău mai grav.

Cu alte cuvinte nu orice simplă temere duce la anularea căsătoriei, ci doar aceea ce prezintă o anumită gravitate în raport cu persoana în cauză. Aprecierea se face de către instanţa de judecată, in concreto, deoarece o anumită ameninţare pentru o anumită persoană nu produce obligatoriu o temere la fel de puternică tuturor persoanelor.

Deşi în dreptul familiei, violenţa­viciu de consimţământ se analizează potrivit dispoziţiilor de drept comun, există unele deosebiri faţă de acesta, care rezultă din însăşi modul în care se manifestă consimţământul la încheierea căsătoriei. Astfel, în timp ce în dreptul comun, atât violenţa fizică (vis) cât şi violenţa morală (metus) pot determina anularea actu­lui, în materia căsătoriei se poate vorbi, de regulă, numai de efectele violenţei morale. Date fiind condiţiile de formă în care se încheie căsătoria, e greu de imaginat un consimţământ exprimat sub imperiul unei violenţe de ordin fizic, „răpirea miresei” nemaifiind azi, ca în vechiul drept românesc, impediment la căsătorie.

2.3.Acţiunea în anularea căsătoriei 2.3.1.Instanţa competentă Potrivit art.1 C.pr.civ.judecătoria este acum competentă să judece cererile pri­

vitoare la nulitatea căsătoriei 13 , ceea ce înseamnă de fapt că judecătoria are plenitudi­ ne de competenţă pentru judecarea în primă instanţă a acestui tip de cereri.

Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea căsătoriei nu sunt supuse princi­ piului relativităţii hotărârilor civile, ci sunt absolute, cu efecte erga omnes, prin însăşi natura lor, acestea modificând starea civilă a soţilor, care din căsătoriţi devin necăsă­ toriţi. Este ceea ce rezultă în mod implicit din prevederile art.23, alin.2 din Decretul nr.31/1954, conform căruia hotărârile judecătoreşti privitoare la starea civilă sunt opozabile şi terţilor cu singura rezervă că, dacă justifică un interes, aceştia sunt în drept să facă dovada contrară.

Competenţa teritorială de judecare a cererilor în declararea nulităţii căsătoriei aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul pârâtului.Textul adus în atenţie este fără îndoială unul dintre cele mai conservatoare, el făcând aplicarea unui adagiu postulat în dreptul roman, în dreptul canonic şi în cel cutumiar ­ actor

13 În dreptul procesual civil, competenţa este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unul alt organ de jurisdicţe de a judeca o anumită pricină (a se vedea V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 147; I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, Bucureşti, pag.319)

8

sequitur forum rei­ reclamantul sesizează instanţa pârâtului. Este o regulă universală cu o perenitate greu de egalat.

La fundamentul principiului actor sequitur forum rei ar putea fi aşezate urmă­ toarele raţiuni: în ambianţa echilibrului juridic între subiectele de drept trebuie conser­vată prezumţia relativă că nimeni nu datorează nimic nimănui; până la proba contrară aparen­ţele trebuie prezumate ca fiind conforme cu realitatea juridică; libertatea ce s­ar recunoaşte reclamantului de a alege discreţionar instanţa competentă teritorial ar putea deveni un mijloc de exercitare abuzivă a dreptului său procesual. 14

2.3.2.Părţile Acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei poate fi introdusă numai de către so­

ţul al cărui consimţământ a fost viciat. Moştenitorii acestuia nu pot continua acţiunea în declararea nulităţii relative deoarece este o acţiune strict personală, iar legea nu acordă moştenitorilor dreptul de a o continua. 15 Ori de câte ori legiuitorul a vrut ca o acţiune privitoare la starea civilă să fie continuată de moştenitori, a prevăzut aceasta în mod expres, cum este cazul acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă. Fiind vorba de o acţiune cu caracter personal, nici creditorii soţului al cărui consimţământ a fost viciat nu sunt îndreptăţiţi a intenta acţiunea pe cale oblică.

În ceea ce priveşte intervenţia terţilor într­un proces privind declararea nulităţii căsătoriei, s­a decis într­o speţă că „Intervenţia principală are o sferă restrânsă de a­ plicaţiune în materia raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor, deoarece în acest domeniu acţiunile civile au un caracter personal, motiv pentru care ele pot fi exercitate doar de titularii dreptului dedus judecăţii. Datorită caracterului strict perso­ nal al acţiunii, intervenţia principală este inadmisibilă în cererile privind anularea sau desfacerea căsătoriei. Inadmi­sibilitatea intervenţiei principale în astfel de acţiuni se întemeiază pe ideea că o terţă persoană nu poate formula pretenţii proprii în legătură cu obiectul procesului respectiv.” 16

În ceea ce priveşte acţiunea procurorului s­a decis că acesta nu poate intenta acţiunea întrucât nu e îndreptăţit să aprecieze în locul soţului al cărui consimţământ a fost viciat oportunitatea acţiunii în anularea căsătoriei. De altfel acest lucru rezultă din dispoziţiile legale, respectiv art.47, al.2 din Decretul nr.32/1954 coroborat cu art. 45 C.pr.civ.care nu îngăduie procurorului pornirea acţiunilor cu caracter personal. 17

2.3.3.Termenul de prescripţie extinctivă Acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei se prescrie într­un termen de 6 luni de

la data încetării violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului. Ceea ce este inte­ resant în acest caz este faptul că acţiunea în declararea nulităţii căsătoriei nu este împiedicată de pronunţarea în prealabil a desfacerii căsătoriei prin divorţ.

Astfel s­a decis 18 că „acţiunea prin care se solicită anularea căsătoriei sau con­ statarea nulităţii acesteia este inadmisibilă chiar dacă anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă, aceasta fusese desfăcută prin divorţ”.

Nulitatea sau anularea căsătoriei se poate pronunţa numai pentru cauze ante­ rioare încheierii ei şi operează retroactiv. Divorţul poate fi pronunţat numai pentru

14 I.Deleanu, op.cit.pag.433 15 S­a decis că şi o rudă poate invoca nulitatea căsătoriei pentru a înlătura concurenţa soţului supravieţuitor (Trib.Supr., Dec.civ.nr.1805/1972, în C.D. pe 1972, pag.193. 16 C.S.J. Secţ.cont., Dec.cont. nr.1890 din 15 octombrie 1992, în „ D.C.S.J.” 1990­1992, pag,248 17 Cu toate acestea, unele instanţe au pronunţat şi hotărâri contrare în acest sens: Trib.pop.Raion Sighişoara, sent.civ.nr.373 din 31 martie 1961, cu notă critică de C.Tuşinschi, în L.P.nr.12/1961, pag.103 18 C.S.J., Secţ.civ., Dec.civ.nr.1602 din 4 septembrie 1992, în D.C.S.J. din 1990­1992, pag.164

9

cauze ulterioare şi produce efecte numai pentru viitor. În consecinţă, între acţiunea în anulare pe de o parte şi acţiunea de divorţ pe de altă parte, neexistând nici o legătură, exercitarea primeia nu poate fi condiţionată de neexercitarea celeilalte.

2.3.4.Probaţiunea şi mijloacele de probă Sarcina probei revine întotdeauna reclamantului, adică soţului al cărui consim­

ţământ a fost viciat. Probaţiunea, constând în dovedirea unor împrejurări de fapt, şi anume a existenţei viciului de consimţământ în momentul încheierii actului juridic al căsătoriei, se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

2.3.5.Hotărârea judecătorească Nulitatea absolută a căsătoriei trebuie constatată (art.111 C.pr.civ.) şi nu decla­

rată. Nulitatea absolută poate fi invocată pe cale principală sau pe cale incidentală, în cadrul unui proces care are alt obiect (de exemplu: divorţul, partajarea bunurilor comune) şi chiar de către instanţă din oficiu.

Hotărârile care intervin în acţiunile privind declararea nulităţii căsătoriei sunt constitutive de drepturi şi sunt opozabile erga omnes, deoarece modifică starea civilă a persoanelor care au fost căsătorite, iar starea civilă are un caracter indivizibil, adică nu diferă în raport cu persoanele faţă de care este considerată. Potrivit art.44 lit.c din Legea nr.119/1996, în actele de naştere şi de căsătorie ale soţilor se înscriu menţiunile cu privire la modificarea intervenită în starea civilă a acestora ca urmare a hotărârilor judecătoreşti prin care se constată nulitatea absolută a căsătoriei.

Cap.3. Nulitatea absolută a căsătoriei

3.1.În dreptul actual al familiei, atrag nulitatea absolută a căsătoriei următoare­ le împrejurări:

3.1.1.Încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta matrimonială (art.19 şi art.4 C.fam.)

Vârsta la care bărbatul şi femeia se pot căsători constituie o condiţie pe care le­ gea o stabileşte în funcţie de obiceiuri, de finalităţi demografice şi ţinând seama de maturitatea biologică şi spirituală pe care o reclamă întemeierea unei familii. Regle­ mentările în privinţa vârstei matrimoniale sunt coordonate variabile de la un popor la altul, ceea ce explică de altfel şi diferenţele în cadrul legislaţiilor statelor lumii 19 .

Potrivit art.19 C.fam este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 C.fam., ceea ce înseamnă că este nulă căsătoria încheiată de bărbatul impuber (care nu a împlinit vârsta de 18 ani) ori de femeia impuberă (cea care nu a împlinit vârsta de 16 ani sau în mod excepţional 15 ani ) şi cu atât mai mult căsătoria încheiată de bărbatul şi femeia deopotrivă impuberi.

Această reglementare diferită între vârsta legală matrimonială a femeii şi cea a bărbatului a fost considerată de unii autori 20 drept discriminatorie pentru bărbat, motivându­se că prin aceasta se încalcă în mod flagrant principiul egalităţii sexelor şi

19 Conform art.10 C.fam.plonez „bărbatul nu se poate căsători înainte de împlinirea vârstei de 21 de ani şi femeia înainte de împlinirea vârstei de 18 ani”, cu toate că, dobândirea capacităţii depline de exerciţiu este stabilită la împlinirea vârstei de 18 ani, deopotrivă pentru bărbat şi pentru femeie. 20 T.Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, pag 74

10

chiar cel privind egalitatea soţilor la încheierea căsătoriei, stipulat în Constituţie 21 , Codul familiei 22 şi numeroase alte acte normative internaţionale 23 .

Deşi este vorba de o nulitate absolută ea poate fi acoperită potrivit art.20 C. fam.dacă soţul care nu avea vârsta legală a împlinit­o până la constatarea nulităţii, da­ că soţia a dat naştere unui copil sau dacă soţia a rămas însărcinată în această perioadă.

În dreptul român nu este prevăzută o limită maximă până la care se poate în­ cheia căsătoria, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar in extremis. În aceste cazuri se legalizează în general situaţii de fapt preexis­ tente. 24

De asemenea, nu este stabilită nicio limită maximă a diferenţei de vârstă între viitori soţi, astfel încât este valabilă o căsătorie indiferent de acest aspect, însă, unii autori 25 sunt de părere că o diferenţă extrem de mare ar trebui să ducă la concluzia că o astfel de căsătorie va fi una fictivă.

3.1.2.Bigamia 26 (art.19 si art.5 C.fam) În dreptul familiei prin bigamie, ca şi cauză de nulitate a căsătoriei, se desem­

nează faptul încheierii unei noi căsătorii, de către o persoană deja căsătorită se evocă, deopotrivă, atât bigamia propriu­zisă, cât şi situaţiile de poligamie 27 ori cele de poliandrie 28 .

Bigamia prezintă o gravitate socială deosebită întrucât prin ea se încalcă princi­ piul de ordine publică al monogamiei şi se creează o situaţie morală care tulbură în mod grav relaţiile de convieţuire socială din cadrul familiei, de unde şi consecinţa du­ blei sancţionări, cu nulitatea absolută a celei de­a doua căsătorii şi cu pedeapsa potri­ vit legii penale 29 a soţului bigam şi a persoanei care ştia că se căsătoreşte cu o persoa­ nă deja căsătorită. Pentru a exista bigamie, trebuie ca prima căsătorie să fie încheiată şi să existe valabil din punct de vedere juridic, adică să nu fie nulă, să nu fi încetat prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, să nu fi fost desfăcută prin divorţ la data încheierii căsătoriei subsecvente 30 . Nu prezintă nici un fel de relevanţă faptul că soţii din prima căsătorie aveau sau nu o viaţă normală de familie sau dacă trăiau despărţiţi în fapt.

3.1.3.Rudenia (art.19 si art.6 C.fam.) Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă sau în linie colaterală până la

gradul al IV­lea inclusiv este sancţionată, din considerente de ordin biologic şi moral, cu nulitatea absolută. Rudenia este, potrivit art.45, alin.1 C.fam., legătura de sânge

21 Art.48 – Familia –alin.1”Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. 22 Art.25 “Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”. 23 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ­adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 ­ Articolul 1 “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi constiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”. 24 A.Bacaci, V.C.Dumitrache, C.Hageanu, op.cit., pag.22 25 I.P.Filipescu, op.cit., pag.19 26 Cuvânt provenit din fr.bigame, lat.bigamus, desemnând persoana care are două soţii­doi soţi, culpabilă de a fi încheiat două căsătorii paralele. 27 Formă de căsătorie apărută odată cu sclavia patriarhală, întâlnită şi în prezent la unele popoare de religie mahomedană, în care un bărbat are dreptul să se căsătorească în acelaşi timp cu mai multe femei. 28 Formă de căsătorie acceptată încă în unele triburi şi condamnată de societatea modernă, în care o femeie are dreptul să se căsătorească în acelaşi timp cu mai mulţi bărbaţi. 29 Art.303 Cod penal alin.1”Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani”, alin.2 “Persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”, alin.3 “Faptele prevăzute în prezentul articol nu se sancţionează dacă prima sau cea de­ a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia”. 30 C.S.J., Secţ.civ., Dec.nr.1572/1995, în Dreptul nr.3/1996, pag.85

11

bazată pe descendenţa unei persoane dintr­o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz este vorba de rudenia în linie dreaptă, iar în al doilea caz, rudenia în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă este ascenden­ tă sau descendentă.

Art.6 al C.fam. nu face distincţie între rudenia de fapt şi rudenia stabilită în mod legal, dar potrivit art.15 C.fam. ofiţerul de stare civilă este abilitat să refuze con­ statarea încheierii căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor pe care este dator să le facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor de care dispune, consideră că cerinţele legii nu sunt îndeplinite.

3.1.4.Adopţia (art.7 C.fam.) Adopţia (sau luarea de suflet a copiilor, cum i se spunea în trecut şi cum i se

mai spune uneori în vorbirea curentă) face parte din bunele tradiţii ale poporului român de ocrotire a copiilor rămaşi fără părinţi sau a celor care, deşi au părinţi, nu se bucură din partea lor de ocrotire corespunzătoare.

Ca urmare a adopţiei, între persoanele prevăzute de lege iau naştere raporturi de rudenie 31 , creându­se astfel rudenia civilă. Ambele feluri de rudenie, atât cea natu­ rală cât şi rudenia civilă, se concretizează într­o legătură juridică, ce are ca temei, pe de o parte comunitatea de sânge, iar pe de altă parte actul juridic al adopţiei. În timp ce rudenia firească este nelimitată ca întindere, iar conţinutul acesteia este invariabil acelaşi, rudenia civilă poate înceta în modalităţile prevăzute de lege.

3.1.5.Alienaţia şi debilitatea mintală (art.19 şi art.9 C.fam.) Alienaţia mintală este starea patologică în care se găseşte o persoană ale cărei

funcţii psihice sunt afectate în aşa măsură, încât este exclusă total existenţa discernă­ mântului. Debilitatea mintală este o stare determinată de efectul funcţiilor psihice, persoana având discernământul diminuat, insuficient însă pentru a permite luarea u­ nor decizii responsabile.Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale, este o stare de inca­ pacitate naturală, care împie­dică exprimarea voinţei, din cauza acţiunii inhibitoare a unor factori externi, cel în cauză putând şi fiind capabil să­şi exteriorizeze voinţa, însă nu în mod responsabil. 32

Existenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii constituie situaţii de fapt care duc la nulitatea căsătoriei, chiar dacă nu au fost constatate prin procedura specială a inter­ dicţiei. Cu alte cuvinte, nulitatea intervine fără a se ţine seama dacă aceste persoane sunt puse sau nu sub interdicţie judecătorească sau dacă încheie căsătoria în momente de luciditate. Esenţială pentru constatarea nulităţii este stabilirea, eventual pe calea unei expertize psihiatrice, a faptului că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor prevăzute de dispoziţiile art.9 C.fam. 33

În cazul prevăzut de articolul 9, alienaţia şi debilitatea mintală sunt maladii care atrag nulitatea căsătoriei indiferent de comunicarea sau necomunicarea acestora către viitorii soţi, dispoziţiile legale fiind imperative în acest sens.

Conform art.9 şi art.19 C.fam. căsătoria celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale este lovită de nulitate absolută dacă a fost încheiată în timpul cât acesta a fost lipsit de discernământ, datorită unor stări pasagere de întunecime mintală, provocate

31 Chiar şi adopţia reglementată de Codul civil din 1865 producea efecte limitate, şi anume: crea între adoptat şi adoptator raporturi patrimoniale asemănătoare cu cele rezultate din filiaţia legitimă, precum şi unele raporturi personale, dar se păstrau legăturile de rudenie ale adoptatului cu rudele sale fireşti. 32 G.Lupşan, Dreptul familiei, Ed.Junimea, Iaşi, 2001, pag.92­93 33 Trib.Supr., Dec.civ.nr.1517 din 17 septembrie 1767, în C.D. 1968, pag.157; Trib.Supr: Dec.civ. nr.816 din 30 aprilie 1985, în R.R.D. nr.1/1986 pag. 60

12

de ebrietate, hipnoză, sugestie sau alte situaţii asemănătoare. Cum însă în acest caz scopul căsătoriei poate fi atins şi cum sancţiunea nulităţii nu priveşte un interes social ci un interes personal, ocrotirea celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, apare indicat ca la o viitoare legiferare, lipsa temporară de discernământ să fie sancţionată cu nulitatea relativă a căsătoriei.

3.1.6. Lipsa totală a consimţământului la căsătorie Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juri­

dic civil, care constă în manifestarea de voinţă a subiectului de drept civil de a înche­ ia un anumit act juridic şi de a se obliga juridiceşte. 34 Nulitatea absolută intervine când lipseşte consimţământul viitorilor soţi ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condiţiilor de formă necesare pentru încheierea căsătoriei.

3.1.7. Lipsa măsurii de publicitate a publicaţiei declaraţiei de căsătorie Această cauză de nulitate absolută a căsătoriei a fost introdusă prin Legea nr.23

/1999.De fapt introducerea acestui text este o concretizare a obligaţiilor asumate de Statul Român prin ratificarea Convenţiei ONU privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor. Conform art.1, paragraf 1 din Convenţie, nici o căsătorie nu se va putea încheia legal fără liberul şi deplinul consimţământ al ambe­lor părţi, acest consimţământ trebuind a fi exprimat de ele însele personal, în prezenţa autorităţilor competente să oficieze căsătoria şi a martori­ lor, în urma unei publicităţi suficiente, potrivit dispoziţiilor legii 35 .

Această revenire la tradiţia Codului civil din 1964 este benefică pe de o parte, dar, pe de altă parte, se poate observa că obligaţia de a asigura afişarea în extras a declaraţiei de căsătorie a viitorilor soţi revine ofiţerului de stare civilă şi nicidecum viitorilor soţi. Aceştia nu au nicio posibilitate de a controla activitatea funcţionarului şi nici dreptul de a­i impune îndeplinirea obligaţiilor legale. Legiuitorul nu a prevăzut dacă viitorii soţi au vreo cale legală prin care ar putea preveni o sancţiune îndreptată împotriva lor pentru un motiv cu totul neimputabil, dreptul de a sesiza instanţa fiind anume prezăvut numai pentru ipoteza refuzului ofiţerului de stare civilă de a instrumenta încheierea căsătoriei.

3.1.8.Nerespectarea cerinţelor de formă privitoare la publicitatea şi caracterul solemn al căsătoriei ( art.19 şi 16 C.fam.)

Potrivit art.16 C.fam., căsătoria trebuie încheiată în faţa delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă în prezenţa ambilor soţi, care îşi vor da consimţământul personal şi în mod public.

Pentru motive temeinice, este admisă încheierea căsătoriei şi în afara sediului de stare civilă 36 , dar acest lucru nu implică şi renunţarea la caracterul solemn şi public al acesteia. Căsătoria încheiată în condiţii de clandestinitate duce la nulitatea absolu­ tă, chiar dacă a fost respectat caracterul solemn.

Toate aceste atribute ale încheierii căsătoriei sunt interdependente şi trebuie întrunite cumulativ.

3.1.9.Necompetenţa delegatului de stare civilă Căsătoria este absolut nulă, dacă a fost încheiată de un funcţionar care nu avea

împuternicirea de delegat de stare civilă.

34 E.Lupan, I.Sabău­Pop, Tratat de drept civil român.Partea generală, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pag.193 35 T.Bodoaşcă, op.cit., pag.231 36 I.Albu, vezi supra, Pentru o opinie contrară, în sensul că necompetenţa teritorială atrage nulitatea absolută a căsătoriei, a se vedea T.R.Popescu, Căsătoria în dreptul…., Editura Academiei, Bucureşti, 1964, pag.85

13

Potrivit art.7 din Legea nr.119/1996, privitor la actele de stare civilă, înregis­ trarea făcută în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă, dar care exercită în mod public atribuţia de delegat, este valabilă. Lipsa acestei calităţi, în vi­ ziunea legiuitorului, nu impiedică valabilitatea căsătoriei, dacă a existat convingerea generală că persoana în faţa căreia s­a încheiat căsătoria avea calitatea să o instrumenteze.

3.1.10.Căsătoria fictivă Spre deosebire de situaţiile în care căsătoria poate fi anulată în raport de

împrejurările care au determinat vicierea consimţământului, căsătoria este lovită de nulitate absolută ori de câte ori, la încheierea ei, soţii au urmărit eludarea prin fraudă a unei dispoziţii legale imperative, deci realizarea altui scop decât acela de a crea raporturi conjugale fireşti.

De altfel, definiţia unei căsătorii fictive este acceptată ca fiind aceea a unei “că­ sătorii care se încheie în orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii” 37 şi anu­ me: sustragerea de la răspunderea penală a autorului infracţiunii de viol, care se căsă­ toreşte cu victima sa 38 , dobândirea (anterior anului 1990) domiciliului într­o localitate declarată, potrivit legii, “oraş mare” 39 , dobândirea calităţii cerute de lege pentru a obţine facilităţile acordate la achiziţionarea de locuinţe de către tinerii căsătoriţi 40 , dobândirea calităţii cerute de reglementările canonice pentru obţinerea unei anumite poziţii în cadrul clerului 41 sau urmărirea oricărui alt interes decât acela al întemeierii unei familii. 42

Doctrina românească nu a ajuns la un punct de vedere unitar referitor la proble­ ma căsătoriei fictive – variantă a simulaţiei.

Sub acest aspect al scopului ascuns în care este încheiată căsătoria fictivă, aceasta este analizată ca o fraudare a legii. 43

3.1.11.Căsătoria încheiată între două persoane de acelaşi sex Natural, moral, religios şi juridic, căsătoria a fost considerată încă din perioada

antichităţii ca o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această cauză de nulitate absolută a căsătoriei, neprevăzută expres de lege este

în mod unanim acceptată de literatura şi jurisprudenţa română. 44 Sancţiunea loveşte atât căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex, cât şi

căsătoria persoanei al cărei sex nu este suficient precizat (hermafroditism), ori care suferă de o malformaţie genitală care face imposibilă diferenţierea sexului şi consu­ marea căsătoriei.

3.2.Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei 3.2.1.Instanţa competentă Din punct de vedere material, instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în

constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este judecătoria, potrivit art.1 C.pr.civ., iar

37 E.Florian, op.cit., pag.44, A.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, op.cit.,pag.112 38 Trib.Supr., Secţ.civ., Dec.civ.nr.843/1971, în CD 1971, pag.176, idem Dec.civ.1657/1968, în CD 1968, pag.159 39 Trib.Supr., Secţ.civ., Dec.civ.nr.396 şi 798/1985 citate de E.Florian, op.cit., pag.45 40 Trib.Satu­Mare, Secţ.civ., Dec.civ.nr.310/1994 (nepublicată) citată de E.Florian, op.cit., pag.45 41 Trib.Satu­Mare, Secţ.civ., Dec.civ.nr.38/1994 (nepublicată) citată de E.Florian, op.cit., pag.45 42 Doctrina franceză citează o serie de exemple de căsătorie fictivă: căsătoria dintre medic şi pacientul său pentru a eluda incapacitatea de a primi liberalităţi prevăzute de art.909 C.civ.francez; căsătoria încheiată în scopul dobândirii unei cetăţenii; căsătoria încheiată pentru legitimarea unui copil; căsătoria încheiată pentru evitarea satisfacerii stagiului militar obligatoriu de către soţ. 43 Trib.Supr., Secţ.civ. Dec.civ.nr.2696/1987, în R.R.D.nr.7/1988, pag.57 44 I.P.Filipescu, op.cit., pag.18, I.Albu, op.cit., pag.59, Al.Bacaci, V.C.Dumitrache şi C.Hageanu, op.cit., pag.25

14

din punct de vedere teritorial competentă este instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul pârâtul (art.5 C.pr.civ.)

Regulile referitoare la competenţa teritorială a instanţei în procesele privitoare la nulitatea căsătoriei sunt de natură dispozitivă, încălcarea lor atrăgând necompetenţa relativă a instanţei. Drept urmare, instanţa nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea pârâtului. 45

3.2.2.Părţile Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi promovată în tim­

pul vieţii soţilor de orice persoană care justifică un interes legitim (de exemplu: soţia din prima căsătorie a soţului bigam, creditorii soţilor, procurorul, rudele părţilor 46 )

Se consideră că, datorită faptului că pe calea acestei acţiuni se ocrotesc şi interese publice, persoana care o promovează nu este obligată, pentru admisibilitatea acţiunii, să facă dovada unui interes personal. 47

3.2.3.Termenul de prescripţie extinctivă Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibilă, deci

poate fi introdusă oricând. Această regulă este prevăzută, cu titlu general, de art.2 din Decretul nr.167/1958 48 , conform căruia, nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

3.2.4.Probaţiunea şi mijloacele de probă Reclamantul, căruia îi revine sarcina probei, urmează să facă dovada prin orice

mijloace legale de probă (înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială, expertize medico­legale, prezumţii) a faptului că, la încheierea căsătoriei, a fost încălcată o condiţie de formă sau de fond, sau că a fost prezent un impediment dirimant.

3.2.5.Hotărârea judecătorească Nulitatea absolută a căsătoriei trebuie constatată şi nu declarată.Dacă, în prin­

cipiu, hotărârea judecătorească are efect numai faţă de părţile din proces, în materia nulităţii căsătoriei, hotărârea judecătorească îşi produce efectele erga omnes.

Totodată, hotărârea judecătorească prin care se constată nulitatea căsătoriei, re­ ferindu­se la starea civilă a persoanei fizice, este constitutivă de drepturi şi, potrivit art.44 lit.c din Legea nr.119/1996 dispoziţiile acesteia se operează în registrul de stare civilă.

3.3.Efectele constatării sau declarării nulităţii căsătoriei Indiferent de felul căsătoriei, absolută sau relativă, efectul hotărârii judecăto­

reşti este acelaşi, şi anume desfiinţarea ex nunc şi ex tunc a căsătoriei, considerându­ se că aceasta nu a fost niciodată încheiată.

3.3.1. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre soţi În ceea ce priveşte raporturile nepatrimoniale dintre soţi, desfiinţarea căsătoriei

produce următoarele efecte: ­ dacă numele soţilor s­a schimbat în urma căsătoriei, aceştia redobândesc nume­

le avut înainte. Soţul care a luat numele celuilalt nu­l va putea menţine pe vii­ tor, nici chiar pentru motive temeinice, aşa cum este posibil în cazul divorţului.

45 C.S.J.,Secţ.civ., Dec.civ.nr.2456/1995, în Buletinul Jurisprudenţei 1995, pag.73 46 Trib.Supr., Secţ.civ., Dec.civ.nr.1805/1972, în CD 1972, pag.193 47 T.Bodoaşcă, op.cit., pag.243 48 Decret nr.167 din 10 aprilie 1958, republicat ­ privitor la prescripţia extinctivă ­ publicat în Buletinul Oficial nr.11 din 15 iulie 1960. Textul republicat al Decretului nr.167 din 21 aprilie 1958, cuprinde textul iniţial al decretului cu modificările aduse prin Decretul nr.218 din 1 iulie 1960, având şi o nouă numerotare a articolelor.

15

­ încetează toate drepturile şi obligaţiile care sunt specifice soţiilor, fiecare soţ putându­se căsători cu altcineva sau chiar între ei, dacă a dispărut motivul nulităţii 49

­ dacă desfiinţarea căsătoriei se produce înainte ca soţia să fi împlinit vârsta de 18 ani, ea revine la situaţia de persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, şi nu poate beneficia ca în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, de prevederile art.8 alin.3 din Decretul nr.31/1954.

­ o eventuală acţiune penală aflată pe rolul instanţei pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie sau adulter nu ar mai putea continua, deoarece părţile îşi pierd cali­ tatea procesuală, considerându­se că aceştia nu au încheiat niciodată căsătoria şi nu au avut nicicând calitatea de soţi.

­ între soţi se consideră că nu a avut loc suspendarea prescripţiei pentru că nu au avut niciodată această calitate. În ceea ce priveşte raporturile patrimoniale dintre soţi, desfiinţarea căsătoriei

produce următoarele efecte: ­ regimul comunităţii de bunuri nu a putut fi instituit, astfel încât eventualele bu­

nuri dobândite de către soţi în perioada dintre încheierea căsătoriei şi declararea nulităţii acesteia vor fi supuse reglementării dreptului comun, considerându­se a fi dobândite în coproprietate pe cote părţi şi nu în devălmăşie.

­ obligaţia de întreţinere nu a putut exista între soţi ­ dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu poate fi invocat, dacă unul

dintre soţi a încetat din viaţă înainte ca hotărârea de desfiinţare a căsătoriei să rămână definitivă şi irevocabilă, deoarece de esenţa nulităţii este caracterul retroactiv al sancţiunii operaţiei. De la efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei, legea prevede expres două excep­

ţii: una în privinţa copiilor rezultaţi din căsătoria desfiinţată, care îşi păstrează calita­ tea de copii dintr­o căsătorie valabilă (art.24 alin.2 C.fam) şi una în privinţa ocrotirii, prin instituţia căsătoriei putative, a soţului de bună­credinţă la încheierea căsătoriei (art.23 alin.1 C.fam)

3.3.2.Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii Potrivit art.23 al.2 C.fam. „desfiinţarea căsătoriei nu are nici o urmare în privin­

ţa copiilor care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.” Dar aceştia, chiar dacă ar fi consideraţi din afara căsătoriei, ar avea faţă de părinţii lor şi faţă de rudele acestora aceeaşi situaţie legală cu cea a copiilor din căsătorie (art.63 C.fam.), de aceea art.23 al.2 C.fam. trebuie interpretat în sensul că se referă la modul de stabilire a filiaţiei.

Un alt interes este în legătură cu art.53 al.2 C.fam. potrivit căruia „copilul năs­ cut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într­o nouă căsătorie.”

Relaţiile personale şi cele patrimoniale dintre părinţi şi copii sunt reglementate, prin asemănare de dispoziţiile prevăzute în materia divorţului (art.24 al.2 C.fam.).

Celelalte efecte ale filiaţiei în afara căsătoriei se determină în măsura în care nu există dispoziţii speciale. Asemenea dispoziţii există în privinţa numelui de familie al copilului din afara căsătoriei – art.74 C.fam. potrivit principiului egalităţii în drepturi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art.73 C.fam.)

49 Al.Bacaci, op.cit.pag.110

16

Cap.4. Căsătoria putativă 50

Căsătoria putativă este reglementată prin dispoziţiile art.23 si 24 C.fam.şi re­ prezintă căsătoria nulă sau anulată, căreia legea îi păstrează efectele produse în folo­ sul soţului sau soţilor care au fost de bună­credinţă. Reglementarea căsătoriei putative se justifică prin aceea că se apără principiul bunei­credinţe, în temeiul căruia soţul sau soţii inocenţi la încheierea căsătoriei se bucură de toate efectele pe care le­a produs căsătoria desfiinţată.

Dreptul român consacră noţiunea de căsătorie putativă prin dispoziţiile art.23 alin.1 C.fam., potrivit cărora “soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsători­ ei, declarată nulă sau anulată, păstrează până la data când hotărârea instanţei judecă­ toreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr­o căsătorie valabilă.”

Prin urmare căsătoria putativă apare ca fiind acea căsătorie nulă sau anulată, căreia legea îi păstrează efectele produse până la data desfiinţării, în folosul soţului sau soţilor care au fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei. 51

Pentru a putea fi considerată putativă, o căsătorie trebuie să îndeplinească ur­ mătoarele condiţii: să existe buna­credinţă şi să existe aparenţa juridică a căsătoriei.

Cap.5. Reglementarea nulităţii căsătoriei în diferite sisteme de drept internaţional

5.1.Dreptul german Germania se numără printre ţările în care căsătoria are un caracter exclusiv

civil.Definită ca fiind uniunea bazată pe liberul consimţământ dintre bărbat şi femeie, realizată cu respectarea anumitor cerinţe formale impuse prin lege, căsătoria se încheie numai în faţa reprezentantului autorităţii publice.

Nerespectarea cerinţelor legale la încheierea căsătoriei produce urmări juridice diferite; unele pot avea ca urmare faptul că nu a fost realizată căsătoria­căsătorie ine­ xistentă­iar altele pot determina, după caz, fie o căsătorie nulă, fie o căsătorie anulată. Din perspectiva respectării condiţiilor de validitate la încheierea căsătoriei în dreptul german se disting: căsătorii legale, căsătorii inexistente, căsătorii nule şi căsătorii anulate.

În ceea ce priveşte căsătoria nulă, aceasta este considerată ca fiind o căsătorie mai întâi legală, dar apoi distructibilă, o căsătorie care creează aparenţa unei legalităţi suficientă pentru a propulsa căsătoria în circuitul civil, ceea ce o face aptă să producă efecte juridice specifice.

În dreptul german, căsătoria este nulă numai în cazurile expres prevăzute de lege: când există o deficienţă gravă de formă la încheierea căsătoriei (17 EheG), în ipoteza existenţei unei incapacităţi decizionale (18 EheG) sau în cazul nesocotirii unei interdicţii totale (20, 21 EheG)­rudenie şi bigamie.

50 Etimologic, termenul de putativitate provine din latinescul puto, ­are, ce înseamnă „a crede, a imagina”

51 I.Albu, op.cit.pag.243; D.Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile, Ed.Academiei, Bucureşti 1981, pag.195

17

Suntem în prezenţa unei căsătorii anulate, potrivit legislaţiei germane, atunci când soţii la încheierea acesteia nu au primit acordul reprezentantului legal, când acesta era necesar; atunci când consimţământul unuia dintre soţi a fost viciat prin eroare, dol ori violenţă, când soţul s­a recăsătorit după ce a intervenit declaraţia de deces soţului său, care ulterior s­a dovedit nereală.

5.2.Dreptul francez Şi în Franţa, ca şi alte ţări europene, căsătoria are un caracter exclusiv civil.

Codul civil francez din anul 1804 nu defineşte căsătoria, aşa că menirea de a da o definiţie acestei instituţii a revenit doctrinei.

Definită ca fiind “actul juridic prin care un bărbat şi o femeie, care s­au ales reciproc unul pe altul, se angajează să trăiască împreună până la moarte” 52 , căsătoria din dreptul francez trebuie încheiată cu respectarea unor condiţii impuse de lege.

Nerespectarea cerinţelor legale la încheierea căsătoriei 53 duce la consecinţe juridice nefaste pentru cei ce nu au respectat cerinţele legale, determinând, după caz, fie o căsătorie nulă, fie o căsătorie anulată.

Nulităţile în dreptul francez sunt absolute şi relative, dar există deosebiri faţă de dreptul comun. Din preocuparea de a menţine efectele căsătoriei nulitatea absolută poate fi confirmată, tot astfel efectul retroactiv al nulităţii este înlăturat spre deosebire de dreptul comun, în cazul căsătoriei putative, dar numai în ce­l priveşte pe soţul de bună­credinţă.

În dreptul francez atrag nulitatea absolută a căsătoriei următoarele împrejurări: diferenţa de sex, vârsta matrimonială, bigamia rudenia, lipsa totală a consimţământu­ lui, căsătoria fictivă, lipsa publicităţii cerute de lege­clandestinitatea, necompetenţa ofiţerului de stare civilă, încălcarea legii franceze şi căsătoria unui cetăţean francez în străinătate.

Codul civil francez precizează că o căsătoriei “care a fost contractată fără consimţă­mântul liber al celor doi soţi, sau a unuia dintre ei, nu poate fi atacată decât de soţi, sau de acela dintre ei al cărui consimţământ nu a fost liber exprimat” 54

Faţă de legislaţia română Codul civil francez nu vorbeşte nimic de dol, ca viciu de consimţământ. Tăcerea legii este intenţionată, legiuitorul francez consacrând tradiţia dreptului canonic enunţată de Loysel ”En mariage il trompe qui peut.” 55

În dreptul francez atrag nulitatea relativă a căsătoriei următoarele împrejurări: violenţa, eroare asupra identităţii civile 56 , eroare asupra unei calităţi esenţiale.

Casătoria putativă­Căsătoria putativă este o căsătorie nulă sau anulabilă, în ca­ zul căreia unul sau ambii soţi sunt de bună­credinţă. În dreptul român, pentru ca o că­ sătorie nulă sau anulabilă să fie considerată putativă, trebuie îndeplinite trei condiţii:

­ buna­credinţă a unuia dintre soţi; ­ un just motiv de eroare, cu precizarea că numai eroarea de fapt este admisă ­ celebrarea solemnă a căsătoriei

5.3.Dreptul italian 52 Jean Carbonnier, Droit Civil, La famille, les incapacites, Presse Universitaires de France, Paris, 1983, pag 15­25

53 A se vedea Codul civil francez, Titlul V­Căsătoria, Capitolul I­calităţile şi condiţiile cerute pentru a încheia o căsătorie 54 art.180 Cod civil, al 1 55 În mariaj înşeală cine poate. 56 Art.180 alin.2 C.civ. francez prevede că „Dacă a existat vreo greşeală asupra unei persoane sau a unor calităţi ale unei persoane, celălat soţ poate cere nulitatea căsătoriei”.

18

În general, dreptul italian prevede foarte puţine dispoziţii referitoare la nulitatea căsătoriei diferite de cele ale dreptului român.

Potrivit Codului civil italian, cazurile care atrag nulitatea căsătoriei sunt prevă­ zute în art.84­89.Aceste caturi sunt următoarele: vârsta matrimonială, lipsa deplină­ tăţii facultăţilor mintale, bigamia, rudenia, delictul, interdicţia temporară a unei căsătorii noi.

5.4.Dreptul quebecan Canada întruneşte în acelaşi timp trei trăsături ale organizării statale: federaţie,

democraţie parlamentară şi monarhie constituţională. Îi sunt aplicabile două sisteme de drept distincte: cel de drept civil şi common law.

În nouă din cele zece provincii ale Canadei dreptul civil se bazează pe sistemul common law, în care precedentele juridice au valoare de izvor de drept. Când jude­ cătorul dă o hotărâre, aceasta devine precedent aplicabil celorlalţi judecători care vor avea de soluţionat, în viitor, o chestiune similară. Numeroase legi canadiene sunt de fapt reflectarea precedentelor judiciare şi a practicii statornicite în decursul timpului.

În schimb în provincia Quebec, dreptul civil se sprijină pe un Cod civil scris, care stabileşte marile principii generale şi regulile fundamentale aplicabile diferitelor instituţii juridice. Spre deosebire de common law, judecătorul din Quebec care trebuie să se pronunţe într­o speţă civilă, se va raporta în primul rând la Codul civil pentru a găsi răspunsul, şi doar apoi se va consulta cu precedentele judiciare, dacă este cazul.

Provincia Quebec a adoptat primul său Cod civil în anul 1866. Acest cod era în ma­re măsură inspirat din Codul lui Napoleon, folosind şi alte surse precum Cutuma din Paris, anumite uzuanţe locale, chiar şi sistemul de common law britanic. La 1 ianuarie 1994 în Quebec a fost adoptat un Cod civil, cu totul nou, rezultatul unei munci de peste treizeci de ani, care a avut drept scop actualizarea şi adaptarea sa la noile realităţi ale societăţii. Potrivit Codului civil din Quebec 57 căsătoria se încheie în mod public, în faţa unui funcţionar competent şi în prezenţa a doi martori.

Nulitatea căsătoriei în Codul civil al Provinciei Quebec este reglementată rela­ tiv sumar şi diferit de alte legislaţii în Capitolul al III­lea din Volumul II. Referitor la nulitatea căsătoriei legiuitorul a prevăzut un singur articol, art.380, în care prevede “căsătoria care nu este încheiată urmându­se prescripţiile prezentului titlu şi urmând condiţiile necesare formării sale poate fi declarată nulă la cererea oricărei persoane interesate, în afară de instanţa de judecată care judecă ţinând cont de împrejurări.”

Cazurile care atrag nulitatea căsătoriei sunt: vârsta matrimonială, bigamia, rudenia, autorizaţii prealabile, căsătoria putativă.

5.5.Dreptul canonic Între drepturile fundamentale şi inalienabile ale omului se înscrie cu siguranţă

şi ius conubii. Este vorba de un drept personal care traduce în termeni juridici naturala înclinaţie a omului către căsătorie, pe care nicio lege umană nu îl poate atinge fără a afecta demnitatea omului.

Prin acest “drept”, biserica a încercat să fie portavocea care să asigure şi să favo­rizeze fiecărui om accesul la o viaţă matrimonială liberă, fără niciun fel de constrângeri din partea vreunei autorităţi care să îi reprime libertatea.

57 Citat în continuare C.c.Q­art.365,

19

În cadrul statului şi cu o natură distinctă de Stat a apărut o persoană juridică aparte, adică o asociaţie, o comunitate sau organizaţie religioasă cunoscută sub diver­ se denumiri, dintre care cea mai folosită este aceea de Biserică.

Biserica a folosit dreptul pentru a făuri din el un auxiliar al lucrării sale mântui­ toare, iar îmbinând normele juridice cu cele religioase şi moral religioase şi­a consti­ tuit un drept al său propriu, dreptul canonic, sau dreptul bisericesc (jus ecclesisticum) a cărui individualitate şi utilitate pentru misiunea sa au fost verificate şi confirmate mai presus de orice îndoială.

Normele canonice sunt deci regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii pentru ca acţiunea lor să fie apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă şi normele eticii.

La fel ca şi normele juridice în general şi normele canonice îşi găsesc aplicare în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

În timp acestea produc efecte şi se aplică numai faptelor care se săvârşesc în perioada în care sunt în vigoare. În principiu, normele canonice intră în vigoare din momentul elaborării lor, neindicându­se vreun moment final al încetării acţiunii lor. 58

În spaţiu norma canonică se aplică numai în cadrul bisericii, iar cu privire la persoane se aplică tuturor membrilor Bisericii, indiferent de starea în care se află.

În cele ce urmează vom încerca să tratăm tema lucrării de faţă prin prisma dreptului canonic, aşa cum este ea reglementată în Biserica Ortodoxă română dar şi în Biserica Catolică.

5.5.1.Dreptul canonic ordodox Sfânta Taină a Cununiei este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte prin har

înţelegerea dintre două persoane prin care acestea încheie căsătoria. Ca binecuvântare religioasă a căsătoriei, cununia se mai numeşte în sens general şi căsătorie religioasă.

Potrivit Bisericii Ortodoxe, impedimentele la cununie se împart în patru cate­ gorii speciale: condiţii religioase, condiţii morale, condiţii fizice şi condiţii sociale.

Principalele condiţii religioase care trebuie îndeplinite de către primitorii Sfin­ tei Taine a Cununiei sunt: credinţa ortodoxă sau dreapta credinţă; botezul valid; cali­ tatea de membru al Bisericii cu toate drepturile 59 ; nici unul din viitorii soţi să nu fie logodit bisericeşte cu altă persoană; nici unul dintre viitorii soţi să nu fie căsătorit bisericeşte sau civil, iar dacă a fost, să fi obţinut divorţul bisericesc sau divorţul civil; nici unul dintre soţi să fi fost căsătorit de trei ori; persoanele să nu se afle în legătură de înrudire spirituală sau religioasă în grade între care este oprită căsătoria în legile bisericeşti; nici una dintre ele să nu fie de altă religie sau confesiune, (mixta religio) eretică sau schismatică (disparitas cultus); partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hirotesită în treapta de ipodiacon 60 , iar pentru partea femeiască a mai existat în Biseri­ca veche şi condiţia să nu fi făcut parte din vreuna din asociaţiile religioase ale văduvelor, presbiterelor, ascetelor, fecioare­ lor, diaconeselor şi să nu aibă hirotesie întru diaconiţă. 61 ; nici una dintre persoane să

58 Doctrina canonică nu cunoaşte actele abrogării (desfiinţarea sau scoaterea completă din vigoare), derogării (desfiinţarea temporară şi parţială), subrogării (adăugarea unei părţi noi la o lege existentă), obrogării (scoaterea unei părţi şi înlocuirea parţială cu alte norme), sau prorogării (prelungirea valabilităţii unei legi dată doar pentru o anumită perioadă) 59 Persoana în cauză să nu fie excomunicată, dată anatemei sau supusă vreunei alte pedepse care ar opri­o de la primirea Sfintei Taine a Cununiei, cum ar fi de pildă simpla oprire de la Sfânta Împărtăşanie 60 Can.26, ap.6, VI ec. 61 Can.15, IV, ec

20

nu fi depus voturile monahale sau alte feluri de voturi cum ar fi cel al necăsătoriei; să aibe nuni ortodocşi, cununaţi bisericeşte, nu de altă confesiune şi cu atât mai puţin de altă religie; persoanele să aibă dispensă de impedimentele religioase de la care se poate obţine aceasta, în cazul în care există astfel de impedimente.

Principalele condiţii morale care trebuie îndeplinite de către primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt: să fie conştienţi, adică teferi la minte şi responsabili; să aibă facultatea de a exprima în mod liber consensul pentru încheierea căsătoriei; să fie mo­ rali, adică să nu fi săvârşit acte grave care i­ar descalifica din punct de vedere moral, arătându­i ca inapţi sau ca nedemni sub acest raport pentru încheierea căsătoriei; persoanele cu care se căsătoresc candidaţii la preoţie să fie fecioare 62 şi în general să fie de condiţie morală ireproşabilă 63 adică să nu fie văduve, divorţate, etc; persoanele să nu fie în legătură de înrudire morală în gradele între care biserica nu permite căsătoria; să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.

Principalele condiţii fizice care trebuie îndeplinite de către primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt: să nu fie de acelaşi sex; să dispună de sănătatea fizică necesa­ ră, adică nu sufere de astfel de boli care ar primejdui sănătatea celuilalt sau sănătatea urmaşilor; să aibă integritatea fizică pe care o reclamă convieţuirea conjugală şi scopul căsătoriei, adică să nu fie lipsit de organele genitale normale; să aibă vârsta stabilită ca majorat matrimonial, adică vârsta pe care o stabilesc legile de stat şi cele bisericeşti pentru ca cineva să poată încheia o căsătorie; persoanele să aibă capacita­ tea fizică, adică potenţa, pentru îndeplinirea îndatoririlor conjugale, adică să nu fie lipsiţi de această capacitate din pricina vreunei infirmităţi; să fie prezente în mod fizic la încheierea căsătoriei şi la administrarea Sfintei Taine a Cununiei; să nu existe între ele înrudire fizică de sânge sau de cuscrie în astfel de grade între care Biserica nu per­ mite căsătorie;să aibă dispensă de impedimentele pentru care se poate acorda aceasta.

Principalele condiţii sociale care trebuie îndeplinite de către primitorii Sfintei Taine a Cununiei sunt: să aibă cetăţenia statului în care vor să încheie căsătoria şi să aibă liberul exerciţiu al drepturilor civile, nefiind loviţi de vreo interdicţie; să se afle în stare de deplină libertate socială, neaflându­se în detenţie sau în astfel de situaţie în care nu pot să ia singuri hotărârea de a se căsători şi nici nu o pot duce la îndeplinire decât cu aprobarea altora de care depind; să aibă aprobarea autorităţii superioare sau a organelor competente când este necesară o astfel de aprobare pentru persoane aflate în situaţii deosebite; să încheie în prealabil căsătoria civilă şi să prezinte dovada acesteia; să aibă dispensă necesare în cazurile posibile.

5.4.2. Dreptul canonic catolic 64 Spre deosebire de dreptul Bisericilor din est, soţii sunt cei care, în dreptul

canonic latin, sunt cei care împlinesc actul căsătoriei, nu preotul sau diaconul care au astfel definit doar un rol de asistenţă. Dreptul canonic catolic al căsătoriei nu îi priveşte decât pe acei botezaţi în Biserica catolică 65 mai puţin cei care au abandonat această biserică printr­un act formal. 66

1. Consimţământul Primul paragraf al canonului consacrat consimţământului nu s­a schimbat faţă

de codul anterior: „căsătoria este constituită pe baza consimţământului părţilor în

62 Nov.Just. VI, 1, 3, 22, 42; pravila Mare, Glavele 58 şi 61 63 Can. 17, 18; ap.44 VI, ec 64 Dreptul canonic, Ediţia a 2­a, Editura Dalloz 1999 65 canonul 1059 66 canonul 1086

21

mod legitim manifestat între persoane juridic capabile; în acest consimţământ nu poate interveni nici o putere umană”. 67 Putem citi în canonul 1057: „consimţământul matrimonial este actul voit prin care un bărbat şi o femeie se dau şi se primesc reci­ proc printr­o unire irevocabilă pentru constituirea căsătoriei.” Astfel este specificat că trupul nu este redus la corporal, termenul incluzând şi persoana însăşi, eul. Potrivit regulilor canonice „sunt incapabile de căsătorie persoanele: 1) care nu sunt în depli­ nătatea facultăţilor mentale; 2) care suferă de o deficienţă gravă de dis­cernământ privind drepturile şi îndatoririle reciproce esenţiale ale căsătoriei; 3) care din cauze de natură psihică nu pot să­şi asume obligaţiile esenţiale ale căsătoriei”.

2.Erori în aprecierea persoanei şi calităţilor sale Dacă aprecierea greşită asupra persoanei ca persoană fizică invalidează în mod

evident căsătoria 68 ­deşi acest gen de eroare nu este atât de apropiat de realitate­con­ ceptul de eroare asupra persoanei a evoluat în dreptul canonic precum şi în dreptul civil.

3.Frauda Grija de a nu atenta la legea indisolubilităţii a determinat întotdeauna Biserica

să excludă frauda din cauzele nulităţii căsătoriei. Totuşi întocmai precum codul civil francez, dreptul canonic ţinea cont în practică de caracterul fraudulos al erorii.

4.Eroarea doctrinală Este numită astfel eroarea care poate să afecteze atât o proprietate esenţială a

căsătoriei (unitate sau indisolubilitate) cât şi demnitatea sa de taină. O astfel de eroare nu alterează consimţământul matrimonial „atât timp cât nu influenţează voinţa” 69 , altfel spus atunci când ea rămâne în domeniu conceptual.

5.Simularea Bunul simţ presupune ca şi consimţământul voinţei să fie„conform cu cuvintele

şi semnele folosite în celebrarea căsătoriei”. 70 O astfel de prezumţie cedează în faţa unei probe contrare, căci este posibil de a simula consimţământul fie respingând căsă­ toria însăşi în ciuda aparenţelor, fie excluzând din consimţământ una din proprietăţile sau elementele esenţiale. 71 Aceste ultime omiterisunt numite simulări parţiale pentru a le distinge de simulările totale, dar această distincţie nu este una reuşită, din moment ce ambele au acelaşi rezultat: nulitatea căsătoriei.

6.Simularea totală „Cine se preface vrea să se prefacă”. Simularea consimţământului matrimonial

nu poate fi concepută fără un act pozitiv al voinţei care nu este acelaşi lucru cu un act presu­pus. E important deci să nu confundăm consimţământul dat în silă cu un consimţământ simulat.

7.Refuzul Spre deosebire de simularea totală, refuzul presupune intenţia de a intra în că­

sătorie, dar această intenţie devine ineficace pentru că se alătură unei intenţii clare de a îndepărta un element inerent al uniunii conjugale: fie una dintre „proprietăţile esen­ ţiale” (unitate sau indisolubilitate), fie unul dintre „elementele esenţiale” adică spriji­ nul reciproc al soţilor precum şi zămislirea şi creşterea copiilor.Se cere şi aici un act al voinţei (se doreşte o căsătorie „aparte”, disolubilă, fără copii, etc.) acest act putând

67 canonul 1057 68 canonul 1097 69 canonul 1099 70 canonul 1101, paragraful 1 71 canonul 1101, paragraful 2

22

consista într­o „mentalitate” opusă căsătoriei. Pe drept cuvânt refuzul unităţii, indiso­ lubilităţii şi al procreării se întâlneşte mai des decât refuzul ajutorului reciproc al so­ ţilor, neasigurarea acestui sprijin fiind mai degrabă rezultatul unei incapacităţi decât al unui refuz, cel puţin în general.

8.Condiţionarea În timp ce Codul din 1917 avea în vedere trei forme de condiţionare privind

viitorul, Codul actual nu reţine aceste distincţii, iar canonul 1102 precizează simplu: „căsătoria ca urmare a unei condiţionări asupra viitorului nu poate fi validată”.

Al doilea paragraf al canonului are în vedere posibilitatea unei căsătorii înche­ iate cu o condiţie ce vizează trecutul („mă căsătoresc cu tine dacă nu ai mai avut nici o legătură anterioară”) sau prezentul („mă căsătoresc cu tine cu condiţia să fi virgin(ă)”): căsătoria este atunci validă sau nu „dacă obiectul condiţiei există sau nu”.

9.Violenţa şi teama În canonul 1087 al Codului din 1917 putem citi „Nu este validă o căsătorie

încheiată ca urmare a unei violenţe grave impuse din exterior şi pe nedrept şi de care o persoană nu se poate elibera decât alegând căsătoria şi „Nici o altă teamă, chiar dacă este sursă a contractului, nu atrage nulitatea căsătoriei”.

Acest al doilea paragraf nu a fost reluat de către Codul din 1983, lucru care semnifică o oarecare recunoaştere, cum o făcea de altfel jurisprudenţa, a unei posibi­ lităţi de a exista, o lipsă de libertate interioară, care să atragă nulitatea căsătoriei.

Obstacole în calea căsătoriei în dreptul canonic „Se pot căsători toţi aceia care nu sunt opriti de către lege”. Dreptul la

căsătorie a fost întotdeauna recunoscut de către Biserică şi este de ajuns să­l cităm pe Papa Ioan al XXIII­lea în enciclica sa Pacem in terris din 11 aprilie 1963: „Oricine are dreptul la libertatea de a­şi alege modul de viaţă. Prin urmare fiecare are dreptul de a fonda un cămin... sau de a urma calea sacerdotală sau religioasă” (1,15).

Codul din 1983 nu mai conţine interdicţiile pe care vechiul drept le numea prohibitive, cele care făceau ilicită căsătoria. Totuşi interzicerea unei căsătorii mixte „fără permisiunea autorităţii competente” 72 , apare ca un fel de obstacol deghizat.

Doar autoritatea supremă a Bisericii este recunoscută ca putere „de declarare autentică a momentului când dreptul divin împiedică sau anulează o căsătorie” precum şi „de stabilire a altor interdicţii pentru pentru botezaţi.” 73

Codul numără doisprezece interdicţii anulative.Nu s­a păstrat interdicţia pentru rudenie spirituală care exista pe de o parte între cel care oficiază botezul (care nu e neapărat un preot) şi naş, şi pe de altă parte persoana botezată (canonul 768 din Codul din 1917). În schimb legătura de rudenie născută prin adopţie constituie de acum încolo un interdicţie anulativă, în timp ce Codul din 1917 se situa pe aceeaşi poziţie cu legea civilă marcând o căsătorie drept nulă acolo unde legea decidea astfel.

1.Vârsta (canonul 1083) „Bărbatul nu se poate căsători înainte de împlinirea a şaisprezece ani, iar

femeia paisprezece” 74 Vârsta cerută pentru o căsătorie validă nu este determinată doar de capacitatea

de împlinire a actului sexual. Maturitatea judecăţii cerute pentru a emite un consimţă­ mânt adevărat joacă un rol rol important, mai ales ca vârsta stipulată de Cod, care se

72 canonul 1124 73 canonul 1075 74 canonul 1083

23

referă la totalitatea ţărilor, poate părea prea tânără în anumite dintre acestea (Codul civil francez arătându­se mai exigent, art.144.).

2.Neputinţa (canonul 1084) Spre deosebire de dreptul secular, dreptul canonic marchează neputinţa, mascu­

lină sau feminină, ca un obstacol care anulează căsătoria „prin a sa natură însăşi”, ceea ce indică faptul că nu poate fi dată o dispensă. Este vorba despre incapacitatea de a împlini actul conjugal (impotentia coeundi) şi nu de sterilitate (impotentia generandi). Aceasta din urmă nu constituie un obstacol, dar ar putea lăsa loc unei acţiuni de anulare pentru fraudă, după scrierile din canonul 1098.

Neputinţa de a împlini actul sexual trebuie să fie anterioară căsătoriei şi mai ales să fie nevindecabilă. Jurisprudenţa înţelege prin aceasta: nevindecabilă în afara unor mijloace extraordinare sau ilicite sau care ar putea să pună în pericol viaţa cuiva.

Nu contează dacă neputinţa este absolută (faţă de orice persoană) sau relativă (faţă de o persoană anume).

3. Legătura (canonul 1085) Dacă este legată de o căsnicie anterioară chiar si neconsumată, o persoană nu

se poate căsători valid, dacă fostul soţ este încă în viaţă. Căsătoria creştină este monogamă şi una dintre proprietăţile sale esenţiale este tocmai unitatea.

Se concluzionează că „o căsătorie încheiată şi consumată nu poate fi desfăcută de nici o instanţă umană din nici o cauză, decât de moarte.” 75

4. Nepotrivirea de cult (canonul 1086) Nu este validă o căsătorie între două persoane dintre care una să fie botezată în

biserica catolică sau primită în această biserică şi pe care să n­o fi părăsit printr­un act formal şi o altă persoană care nu a fost botezată.

„Nu vă însoţiţi cu necredincioşii” scria Sf.Pavel în a doua epistolă către Corinteni (6,14), dar în prima sa epistolă el nu predica separarea unei legături „nepotrivite” decât în cazul în care partea creştină coabita cu partea păgână.

În caz de căsătorie a doi soţi de cult diferit, ei au nevoie de o dispensă de la nepotrivirea de cult, care le va fi acordată cu uşurinţă. După primirea botezului, nu vor mai fi nevoiţi să­şi reînnoiască consimţământul şi căsătoria lor va deveni o căsătorie sacramentală.

5. Ordinul sacru (canonul 1087) Înainte de sec.al IV­lea, atât în vest cât şi în est, nici o lege canonică, generală

sau particulară nu interzice hirotonisirea bărbaţilor căsătoriţi, nici nu obligă preoţii căsătoriţi să se separe de soţia lor sau să practice abstinenţa. Astfel este practica care a subzistat în Bisericile de est, inclusiv Biserica Catolică din această arie, cu condiţia precedării hirotonisirii de către căsătorie (călugării rămânînd celibatari).

În ceea ce priveşte Biserica latină, apar în sec.al IV­lea două interdicţii distincte. Prima împiedică un preot să se căsătorească după hirotonirea sa, iar doua interzice unui individ căsătorit să aibă relaţii conjugale cu soţia sa după hirotonire (el poate totuşi continua să locuiască împreună cu ea).

Deşi adesea amintite, normele canonice asupra abstinenţei au fost frecvent încălcate, până când reforma gregoriană (cea a Papei Grigore al VII­lea în sec.al XII­ lea) a ajuns la o mai mare eficacitate, fiind dirijată cu mai multă rigoare. În cele din urmă la al doilea conciliu de la Latran, în anul 1139, interdicţia de ordin clerical începând cu sub­diacon a fost recunoscută ca anulativă din punct de vedere canonic:

75 canonul 1141

24

„Considerăm, declara conciliul, că acest fel de legătură (cel încheiat de o faţă bisericească) nu este o căsătorie adevărată.” 76

Suprimarea de către Papa Paul al VI­lea a ordinului sub­diaconal nu a schimbat preceptul celibatului obligatoriu pentru clericii Bisericii latine 77 şi încălcarea legii fără dispensă înseamnă a fi pasibil pentru pedeapsa latae sententiae 78

6. Jurământul de castitate perpetuă într­un institut religios (canonul 1088) Această interdicţie în virtutea căreia nu pot beneficia de o căsătorie validă

„persoa­nele care sunt legate printr­un jurământ de castitate perpetuă într­un institut religios” se leagă de interdicţia anterioară.

Interdicţia de a se căsători, aplicabilă celor puri, călugărilor (care nu sunt nea­ părat şi preoţi) a fost de­a lungul secolelor manifestată prin pedepse diverse, dar nu prin nulitatea legăturii. Ca şi pentru cei hirotonisiţi, al doilea conciliu de la Latran din anul 1139 declară nulă căsătoria încheiată de către ”canonicii de rând şi călugări”.

Actualul canon 1088 are o interpretare strictă. Ea vizează persoanele, bărbaţi şi fe­mei, care au făcut un jurământ public adică „primit în numele Bisericii şi de la un superior legitim” 79 un jurămînt perpetuu de castitate într­un institut religios astfel definit de către Cod:„o societate în care membrii îsi pronunţă după propriul drept jurăminte publice perpe­tue sau temporare ce pot fi reînnoite atunci când expiră şi duc în comun o viaţă de frăţie” 80

7. Răpirea (canonul 1089) Interdicţia referitoare la răpire apare între bărbatul şi femeia pe care a răpit­o

sau cel puţin a deţinut­o în vederea căsătoriei cu ea. Scopul acestui canon a fost acela de a proteja libertatea femeii.

Trei condiţii sunt necesare pentru realizarea interdicţiei:a)un bărbat să răpească o fe meie (nu şi invers) sau să o sechestreze (la el sau altundeva), b)să fie împotriva voinţei ei; c)sechestrarea să se fi făcut în vederea încheierii căsătoriei, nu pentru alt scop.Interdicţia nu se aplică­şi acesta e motivul pentru care dispensa nu se aplică decât teoretic­atunci când femeia „o dată separată de răpitor şi liberă”, alege „în mod brusc căsătoria.”

8. Crima (canonul 1090) Dreptul secular numea această interdicţie drept complicitate la adulter. Abolită

în 1904, el a figurat în Codul civil francez pentru o perioadă de o sută de ani. La evrei, femeia adulteră şi complicele său erau pedepsiţi cu moartea. 81 „La

Roma, Augustus a ordonat ca imposibilă căsătoria unei femei condamnate pentru adulter.” 82 În ceea ce priveşte adulterul soţului, adesea dificil de dovedit, acesta era ignorat de lege. O dată cu Novela 134 (cap.12) din anul 556 apar măsuri împotriva bărbatului adulter care s­ar căsători cu complicea sa.” În dreptul canonic al Bisericii Catolice, e considerată o crimă cazul relaţiilor bazate pe promisiunea căsătoriei şi asta era legea şi în Codul din 1917. Dispensa de la acest tip de „crimă” se dădea uşor şi poate de aceea Codul actual nici nu a mai păstrat această „crimă”.

În prezent interdicţia vizează doar crima conjugală propriu­zisă, interzicând căsătoria pe de o parte a celuia care a ucis soţul celui sau celei cu care doreşte să se 76 canonul 7 77 canonul 1087 78 canonul 1394 79 canonul 1192 80 canonul 607 81 Lev 20,10; Deu. 22,22 82 D 48, 5, 12, 13

25

căsătorească şi pe de altă parte „celor care şi­au ucis soţul printr­o acţiune fizică şi morală.” 83 În acest ultim caz nu este neapărată nevoie ca în momentul crimei să fi existat intenţia de căsătorie.

9.Consanguinitate (canonul 1091) Consanguinitatea sau rudenia de sânge determină ca invalidă „căsătoria între

toţi ascendenţii sau descendenţii atât legitimi cât şi naturali”, deci în linie directă. Pe linie colaterală, căsătoria nu poate avea loc „până la gradul patru de rudenie inclusiv”, altfel spus între veri, şi între copii şi fraţii bunicilor şi invers.

Codul din 1983 nu a păstrat modul de înregistrare şi a adoptat pe cel al dreptului civil (şi roman). El a redus raza de acţiune a interdicţiei care în Codul anterior atingea şi verii. În plus el a suprimat reînnoirea interdicţiei şi în consecinţă obligaţia de a cere mai multe dispense care ţineau de Ordinarul locului.

10. Afinitatea (canonul 1092) Afinitatea sau rudenia prin căsătorie, cea care uneşte soţul cu toate rudele soţiei

şi invers, interzice căsătoria la orice grad doar în linie directă.Până la Codul din 1917, afinitatea pro­venea nu doar dintr­o căsătorie validă, cât şi din relaţii sexuale ilegiti­ me (affinitas ex copula illicita). Codul din 1917 redusese interdicţia pentru afinitate pe linie indirectă „până la al II­lea grad inclusiv” după specificaţia canonică, inexistentă astăzi. Nu mai este vorba despre interdicţie pentru linia colaterală.

11. Onoarea publică (Canonul 1093) Onoarea publică este o cvasi­afinitate. Ea „se naşte dintr­o căsătorie invalidă

după ce s­a instaurat un trai în comun sau dintr­un concubinaj manifest sau public”. Interdicţia „interzice căsătoria de gradul întâi în linie directă între bărbat şi rudele de sânge ale femeii, şi invers”. Vechea lege avea în vedere interdicţia pentru onoarea publică, având ca sursă logodna, interdicţie suprimată de către Codul din 1917, care o păstrează pe aceea a unei căsătorii nevalide (o căsătorie strict civilă a soţilor supusă unei forme canonice) sau a unui concubinaj public sau manifest (interdicţia nereali­ zându­se dacă concubinajul nu are această notă publică).Codul actual reia legea Codului precedent şi îi restrânge aria.

12. Înrudirea prin adopţie legală (canonul 1094) „Nu se pot căsători legal cei legaţi prin rudenie ca urmare a unei adopţii, în

linie directă sau în gradul doi pe linie indirectă” (c.1094).Dreptul canonic a luat târziu în calcul rudenia prin adopţie. Dreptul roman interzicea căsătoria între părinţi şi copii adoptivi şi între frate şi soră prin adopţie.Aceste dispoziţii par să se fi pierdut din ve­ dere în Evul Mediu, o perioadă în care chiar şi adopţia a dispărut. Interdicţia figurea­ ză în Decretul lui Graţian (sec.al XIII­lea) dar vechii teologi nu au acordat mult spaţiu să o comenteze, ezitând pe alocuri asupra dimensiunii sale juridice.Codul din 1917 se suprapunea pe legea civilă: căsătoria era nulă în ochii Biericii acolo unde legea o menţiona în mod specific.

De atunci interdicţia este încă anulativă, după dispoziţiile canonului 1094. Să precizăm că este vorba de înrudire legală, născută din adopţie. Nu există interdicţie în cazul unei adopţii de fapt. Dispensa de la interdicţie îi revine Ordinarului locului care va trebui să ţină cont de dispoziţiile Codului civil francez (art. 366).

83 canonul 1090

26

Bibliografie

Tratate şi cursuri universitare :

Al.Bacaci, V.Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, Ed.All Beck, Bucureşti 1999 Al.Bacaci, V.Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, Ed.a III­a, Ed.All Beck Bucureşti,

2002 Al.Bacaci, Excepţii de procedură în procesul civil, Ed.Dacia, Cluj­Napoca, 1983 Al.Bacaci, Dreptul familiei, AISTEDA, Bucureşti, 1999, pag 181 I.Albu, Dreptul familiei, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 I.Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1988 D.Alexandresco, Dreptul civil român, Ed.Tipografiei Ziarului “Curierul Juridic”, Iaşi, 1906 D.Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.I, Iaşi, 1886 C.Hamangiu, I.Rosetti­Bălănescu, I.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol I, Ed. All,

Bucureşti, 1998 Tr.Ionaşcu, E.Barrach, Tratat de drept civil. Partea generală vol.I, Ed.Academiei,

Bucureşti, 1967 O.Căpăţînă, Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989 A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Ed.Nemira, Bucureşti, 1996 M.Jakota, Drept roman, vol.II, Ed.Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993 A.Ionaşcu, Drept civil­Partea generală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963 E.Lupan, Drept civil. Partea generală, Ed.Argonaut, Cluj Napoca, 1997 D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 Gh.Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed.Şansa, Bucureşti, 1998 T.Drăganu, Nulităţile actelor administrative individuale, Studia Napocensia, Ed.Academiei,

Cluj­Napoca, 1974 I.Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea din Sibiu, 1994 Al.Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Tipografia Universităţii Bucureşti,

1991 I.Iovănaş, Drept administrativ, Ed.Servo­Sat, Arad, 1997 Tr.Ionaşcu ş.a. , Căsătoria în R.P.R., Ed.Academiei, Bucureşti, 1964 E.Florian, Dreptul familiei, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1997 V.Ursa, Familia şi rolul ei în societatea…, Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1975 I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Ediţia a V­a, Bucureşti 2000 I.P.Filipescu, P.Anca, O.Camulschi, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Ed.Academiei,

Bucureşti, 1981 I.Reghini, Dreptul familiei, Note de curs, Universitatea Ecologică Dimitrie Cantemir, Târgu

Mureş, 1994 A.Colin, H.Capitant, J de Morandiere, Traite de droit civil, Paris, Libraire Dalloz, 1957, tom

I M.Planiol, G.Ripert, A.Rouast, Traite pratique de droit civil francais, Paris, 1952 J.Carbonnier, Droit Civil. La famille, les incapacites, Presse Universitaires de France, Paris,

1983 T.R.Popescu, Dreptul familiei, Tratat vol.I, Bucureşti, 1960 D.Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol.I, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2005 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I, Ed.Naţional, Bucureşti,

1996 I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, Bucureşti T.Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005 G.Lupşan, Dreptul familiei, Ed.Junimea, Iaşi, 2001 P.Pastian, M.I.Papadopolu, Codul penal adnotat, Ed.Librăriei Alcalay, Bucureşti, 1922 Al.Algiu, Etude sur la regle “ Error communis facit jus”, Paris, 1912 I.Oancea, Explicaţii teoretice ale codului penal român

27

O.A.Stoica, Drept penal. Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976 Gh.Scripcaru, A.Ciucă, V.Astărăstoae, C.Scripcaru, Bioetica, ştiinţele şi drepturile omului,

Ed.Polirom, Iaşi, 1999 D.Gherasim, Buna credinţă în raporturile juridice civile, Ed.Academiei, Bucureşti 1981 I.Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Ed.A92 Acteon, Iaşi, 2003 A.Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998 M.Banciu, Dreptul familiei, Ed.Argonaut, Cluj­Napoca, 1998 S.Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1963 G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I, Ed. All Beck, Bucureşti,

2001 Arrighi, Apparence et réalité en droit privé, thése, Nice, 1974 Audry­Baudry G.­Lacantinerie, Précis de droit civil, 3 e edition, tome III, Librairie Recueil

Sirey, 1922 A.Bénabent Droit civil. Les obligations, ed a 6­a, Montchrestien, Paris, 1997 Fr. Gorphe Le principe de la Bonne Foi, thése, Paris, 1928 C.Hamangiu, Rosetti­Bălănescu, Al.Băicoianu Tratat de drept civil român, vol 3, Ed.

Naţională, Bucureşti, 1928 Lalou, Le mariage apparente, Dalloz, 15 iulie 1923 A.Esmein, R.Genestal, Le mariage en droit canonique, ed.a II­a, Paris, Sirey, 1929 I.Pricop, Sf.Taine : a Mirului, a Cununiei şi a Maslului, MMS, 1­3/1977 N.I.Floca, Impedimente la căsătorie şi cununie, MA 1/1989

Monografii, articole şi studii

F.Baias, Simulaţia.Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed.Rosetti, Bucureşti, 2003 I.Leş, Consideraţii asupra inadmisibilităţii teoriei „actelor inexistente” în Dreptul

procesual civil, în RRD nr.7/1985 S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Regimul juridic al nulităţii..., în S.C.J. nr.1/1986 I.P.Filipescu, Gh.Beleiu, Unele probleme privind nulităţile căsătoriei ridicate în practica

judiciară, în R.R.D. nr.9/1971 I.Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în S.U.B.B., 1974 I.Mihuţă, Încălcarea unor norme imperative.Nulitatea.Efecte, în R.R.D.nr.12/1976 I.Rucăreanu, Principiul social al libertăţii încheierii căsătoriei în dreptul R.P.R în

S.C.J.1964 C.M. Crăciunescu Aplicaţii ale teoriei aparenţei în drept, în Juridica nr.6/2000 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ­ adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 D.Anitas, Notă în R.R.D. nr.2/1983 C.L.Popescu, Instituţia martorilor la încheierea căsătoriei, în Dreptul nr.11/ 1996 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 Cf.J.Vernay, Le mariage civil en droit canonique, in Mariage civil et mariage canonique,

Paris, Tequi, 1985 J.Gaudement, Le mariage en Occident, Cerf, 1987