CULTURA ECOLOGICĂ A TOMATELORSursa: http://hobbygradina.ro/2011/06/17Cuprins:

1. Insamantarea, regimul de caldura si umiditate2. Regimul de hrana3. Ingrijirea si formarea plantelor4. Bolile tomatelor5. Concluzii6. Muşuroirea tomatelor 

ÎnsămânţareaÎnsămânţarea se face cu 55 – 65 de zile (+ 5-7 zile perioada de germinare) înainte de  plantarea la locul definitiv. Prima regulă pentru a avea răsaduri sănătoase este aceea că seminţele le vom trata şi apoi fortifica începând de la pregătirea germinării. A doua regula este că pământul folosit pentru răsaduri este bine să fi din cel în care va locui şi dezvolta ulterior planta şi anume să fie luat din locul plantării definitive (fie ea brazdă sau solar/sera).  

Regimul de luminaFără lumină nu există fotosinteză. Fără fotosinteză nu există planta. Scurt şi la obiect. De felul ei, roşia este o mare iubitoare de lumină. La umbră va creşte o înaltă şi  va face, sau nu, nişte bobiţe de fructe. Aşa că vom reţine: cu cât are mai multă lumină peste zi, cu atât vom fi mai fericiţi când vom culege roadele.

 

Regimul de calduraMergând pe firul logicii simple, dacă roşiei ii place atât de mult lumina, desigur va fi o plantă fericită având căldura asigurată. Dar aici ne lovim de nişte mici condiţii: intervalul de temperatură în care creşte şi se dezvoltă tomata este intre 11 şi 30 de grade cu plus. Temperatura ideală pentru dezvoltarea ei este de 22 – 27 grade. De ce? Sub 10 grade planta îşi încetează dezvoltarea, devine sensibilă şi deci uşor atacată de boli si dăunători. Peste 29 de grade, din nou, îşi încetează creşterea; polenizarea nu mai are loc, deoarece polenul devine steril.Şi acum apare una dintre regulile de aur in creşterea tomatelor (şi nu numai):niciodată nu plantam intr-un substrat rece. Până ce temperatura solului nu a ajuns la + 9-10 grade nu începem plantarea. Cum vom şti dacă este temperatura dorita? Simplu. Folosim un termometru de exterior, (ca cele pe care mulţi dintre noi le agăţăm pe exteriorul ferestrelor) pe care-l înfigem în pământ cam la 10 cm adâncime, lăsându-l aproximativ 10 minute. Dacă valoarea este sub 8 grade, aşteptăm zile mai calde sau recurgem la brazdele încălzite.Dar ce să facem, dacă , între timp, răsadurile noastre au crescut deja peste măsură şi nu se mai opresc, iar noi trebuie să le plantăm ca să nu le pierdem? Atunci recurgem la brazdele încălzite . Cum procedăm? Simplu:

1. scoatem stratul fertil de deasupra viitoarei brazde.2. in brazda adâncită , cam la 20-25 cm, punem bălegar

macerat, resturi vegetale menajere, iarba cosită sau buruieni, din cele care deja au răsărit, cenuşă.

3. acoperim cu pământul dislocat, fertil,4. acoperim cu o folie inchisa la culoare. Soarele de peste zi

va incalzi solul de deasupra, iar „bogatia” de dedesupt, prin descompunere, va produce, la randul ei, caldura (binecunoscutul biogaz). Gata. Asta e tot.

 

Regimul de umiditateÎncă o regula de luat in consideraţie: Tulpinii roşiei ii place căldura soarelui dar rădăcinilor le place răcoarea umezelii. Iată de ce substratul îl vom păstra continuu umed, dar NU ud, pentru că apa NU ARE VOIE sa fie in exces.In faza de răsad, nevoie ei de apa este medie. Apoi, la mutarea ei la locul definitiv, pentru ca deja necesarul de umiditate creste, vom avea grija s-o plantam in „mocirlă”, adică în lăcaşul in care va sta turnam atâta apă, încât, practic, se formează o mică băltoacă. De ce? Pentru ca aşa asiguram pe termen lung necesarul de apa, deoarece, după transplantare, este bine sa nu deranjam planta 5-7 zile nici cu hrana si nici cu apa.Apoi, udarea se va face la un interval de 9-12 zile, dar din abundenta. De ce? Prea multa umiditate duce la doua situaţii neplăcute si nedorite: favorizează apariţia bolilor micotice (ciupercilor, mai ales a manei) si la o dezvoltare peste măsura a masei verzi in detrimentul mugurilor florali, adică a rodirii.Ca totuşi sa prevenim uscarea substratului şi formarea crustei, care nu va permite o aerare normala a rădăcinilor, vom recurge la vechiul nostru prieten – stratul de mulci. Cu ocazia asta vom renunţa si la prăşit, pentru ca buruienilor le va fi greu sa treacă de bariera „păturicii” hrănitoare. Afânatul? Udatul? Nici o problema! Se va ocupa, de asemenea, acelaşi strat de mulci. Iată cum, toate aceste operaţii, care cer efort si timp, vor fi reduse la minimum. Pentru cei ce au solar sau sera, le aduc aminte sa nu uite sa aerisească negreşit, deoarece, lucru ştiut, o buna ventilaţie nu va permite nici formarea unei umiditatea in exces (maximumul este de 70%, după aceasta valoare polenul devine lipicios, si, deci, polenizarea este compromisa), respectiv se împiedica formarea condensului pe pereţii spaţiului închis, iar bolile micotice nu ne vor mai face probleme.

Un fapt important de reţinut pentru udarea plantelor. Udarea se face folosind dor apa călduţă, niciodată rece. Se uda, de regula, seara sau dimineaţa foarte devreme. Totuşi, seara ar fi cel mai bine, ca peste noapte, apa să aibă suficient timp sa ajungă pana la ultimul firicel al rădăcinii. In plus, udând seara, scăpam de neplăcerea formarii crustei de la suprafaţă in urma evaporării rapide a apei sub acţiunea soarelui de peste zi şi astfel aerul va ajunge la planta cu uşurinţa, si, deci, planta va „respira cu uşurinţă”.Udarea se va face direct la rădăcină sau pe brazde, printre rânduri, lăsând apa sa curgă în şuvoi subţire, fără presiune, pana la saturarea substratului. Amintesc, încă o data, apa nu are voia sa băltească! Frunzişul trebuie ferit de udare pentru a nu favoriza înmulţirea ciupercilor!. Cu toate acestea, există si excepţii, când este chiar indicata udarea roşiilor din cap pana-n picioare: pe canicula, atunci când temperaturile depăşesc pragul de 30 de grade zile de-a rândul. Astfel, vom ajuta plantele sa se răcorească, făcându-le cate un duş bine-venit din vârfuri pana la rădăcini.Fireşte, vom avea grija ca apa sa nu fie rece ci călâie.Vorbind de grija, trebuie avut in vedere sa nu permitem uscarea excesiva a substratului, mai ales după ce fructele s-au mărit. De ce? Deoarece, daca ne apucam sa udam după o lunga perioada de lipsa a apei riscam crăparea fructelor. Ca acest lucru sa fie evitat vom recurge, din nou, la prietenul nostru stratul de mulci, care nu va permite evaporarea masiva a apei din substrat si, astfel, nu ajungem in situaţia uscării lui excesive.O cantitate insuficienta de apa poate duce: la „avortarea” florilor sau a fructelor de abia legate, formarea unor fructe mici si diforme, la răsucirea frunzelor si, intr-un apoteotic final, la îmbolnăvirea plantei in întregime.Graficul de udare a tomatelor:

1. in perioada de rasad se uda rar si bine: o data la 5-7 zile;

2. dupa transplantarea la locul definitiv, cam o saptamana, lasam plantele in pace (n-ati uitat ca le-am plantat „in mocirla”), dupa care, regimul de udare va fi cam acelasi ca la rasaduri: o data la 5-7 zile, din belsug, cam ½ de galeata de planta si, fireste, cu mulcirea ulterioara a plantei;

3. in perioada de legare rod (inmugurire, inflorire, fructificare), udarea se rareste la : o data la 9-12 zile;

4. in perioada de coacere a fructelor, udarea va fi si mai rara: cam la 2 saptamani-20 de zile. Dupa unii specialisti, udarea ar trebui incetata o data cu datul in parg al fructelor.

Desigur, se pune întrebarea ce se va întâmpla cu roşiile  dacă este foarte cald întârziem sa le udam. Mulcirea este solutia, pentru că stratul de mulci joaca triplu rol: menţine umezeala in limite normale, împiedică supraîncălzirea substratului şi, prin descompunerea sa lentă, hrăneşte planta. Unul dintre cele mai potrivite tipuri de mulci ar fi acele de conifere. Daca folosim iarba, aşa cum procedăm de obicei, vom avea grija s-o lăsam sa se „pălească ” (vestejească) un pic înainte de a o presăra pe lângă tomata. Asta, deoarece, domnul acarian (păianjen) roşu, amator de iarba cruda, se va instala comod pe frunzele gustoase ale roşiei noastre, înfruptatu-se cu mare plăcere din seva lor. Dar daca iarba va fi veştedă, ne va lăsa plantele in pace. 

Când hranim, cu ce, c um?În cazul hrănirii trebuie ştiut că, în general, plantele au nevoie de „treimea de aur”: azot – fosfor – potasiu. Pe lângă aceste elemente, mai sunt, fireşte si celelalte, la fel de importante: magneziu, calciu, fier, bor, cupru, zinc, mangan. De ce? Pentru o dezvoltare armonioasă a plantelor şi pentru bucuria de a avea rod bogat. Lipsa sau excesul unora dintre elemente duce la un dezechilibru, care se răsfrânge nedorit asupra recoltei ulterioare. Să vă explic, într-un mod mai puţin ştiinţific, ce este cu aceste elemente:

Azotul – este elementul vieţii: în lipsa lui planta nu mai creşte.Când este deficitar, observăm că frunzele rămân mici, de un verde-gălbui, iar nervurile capătă o nuanţă violacee, cele superioare se află în ∠ de 90º; florile sunt mici, cresc greu şi, de cele mai multe ori – avortează; la fel şi rodul. Fructele sunt mici, puţine şi fără gust. Dacă este în exces, planta se „îngrăşa”, devine obeză, producând multă verdeaţă, iar rod – mic şi anemic sau deloc. Devin sensibile la infecţii. De aceea, dacă ne bate gândul să punem bălegar proaspăt sau „compost” de bălegar, mai bine o facem mai târziu, eu aş spune – deloc. Pentru a suplini azotul, facem bine şi ne fabricăm niscaiva purin (macerat) din urzici, că-s pe lângă toate gardurile. Fosforul – Elementul rodului şi energiei.Tot el se ocupă şi de rădăcini ca să crească puternice, ca la rândul lor, să ajute planta să fie viguroasă şi imună la boli şi dăunători şi este necesar mai ales plantelor tinere. Cu toate ca roşia foloseşte puţin fosfor, ea reacţionează foarte bine la acest element. Fosforul o ajută să lege rod sănătos, fructele să se coacă mai repede şi să fie sănătoase şi rezistente la atacul bolilor sau al dăunătorilor, la diferenţele de temperatură. Practic, îi conferă imunitate. În lipsa lui, planta rămâne pitică, tulpinile sunt firave, capătă o culoare întunecată, de un verde-albăstrui, iar frunzele inferioare au nuanţe zmeurii, violaceu-purpurii în partea de jos. Frunzele se răsucesc spre interior. Florile se dezvoltă greu. Fructele leagă prost, coacerea este mult întârziată, de multe ori nu apucă să se coacă. Şi de astă dată din impas ne va scoate buna vecinică – doamna urzică, în cămările căreia se găseşte acest „aliment”. Pentru că una dintre cauzele deficitului de fosfor este temperatura sub 12 grade, când nu mai poate avea loc absorbţia acestui element de către plantă, vom folosi ca remediu ridicarea temperaturii solului prin udarea cu apă caldă.În exces, fosforul este dăunător solului pentru că împiedică asimilarea altor elemente hrănitoare. 

Potasiul – Elementul sănătă ţii. Şi el se ocupă deimunitatea plantei. Este preferatul tomatelor. Un fel de delicatesă. În principiu, niciodată nu e în exces. Este bine-venit în orice situaţie. Ajută planta să fie rezistentă la boli, la temperaturi joase şi diferenţe mari de temperaturi şi nu în ultimul rând, îmbunătăţeşte calitatea fructelor. In cantitate insuficientă, se reduce suprafaţa de fotosinteză, ceea ce duce la scăderea considerabilă a recoltei. Frunzele tinere se încreţesc, iar cele bătrâne devin „arse” pe margini, se usucă şi cad, iar altele încep să se „zdrenţuiască”. Fructele se coc neuniform, n-au gust şi aromă. Unele încep să putrezească, mijlocul se albeşte şi , cu timpul, se lemnifică radial. Coaja de banană are un însemnat conţinut de potasiu. Strângem cojile, le mărunţim şi le punem în lăcaşul în care plantăm firul de roşie, sau, din vreme în vreme, îngropăm pe lângă planta matură, săpând în jurul ei un mic şanţ, bunătate de comoara potasică. Nu uitam, fireşte, cenuşa. Ce mai „aliment” plin de sănătate pentru roşia noastră!Apoi, mai este magneziul, elementul care conferă plantei culoarea verde şi, care ajută rădăcinile să facă provizii de carbohidraţi şi aminoacizi pentru plantă. În lipsa acestui element apare cloroza, adică frunzele încep să se îngălbenească în jurul nervurilor, ca mai apoi să începe să se usuce. Acest lucru se poate întâmpla mai ales în perioada de coacere a fructelor, când creşte nevoia de magneziu. Tot cenuşa şi coaja de banană ne vor scăpa şi din această încurcătură.Nu pierdem din vedere nici calciul, ajutor al fosforului în munca sa de imunizare a plantei prin dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Lipsa sau concentraţia mică de calciu duce la scăderea recoltei, la îmbolnăvirea fructelor – putregaiul vârfului fructului. Frunzele tinere devin clorotice (gălbejite), cele bătrâne devin de un verde închis, nefiresc.

Un rol nu mai puţin important în dezvoltarea plantei îl joacă şi borul. Este foarte util, mai ales în dezvoltarea, coacerea şi savoarea fructelor. În lipsa lui frunzele devin vulnerabile, punctul lor de creştere se înnegreşte, încep să se răsucească spre interior. Florile, de regulă, pică (avortează). Fructele încep să se păteze (începe deteriorarea ţesutului).Pentru că, în pământ, borul este în cantitate insuficientă, vom avea grijă să ne aprovizionăm de la farmacii, şi, începând cu perioada de formare a mugurilor florali, săptămânal vom pulveriza pe ciorchinaşi şi pe frunze soluţie 1% de acid boric, adică 10 grame la 10 litri de apă. Nu exagerăm cu borul, pentru că, în cantitate mare devine toxic şi, în loc să ne ajute, mai rău va face.Şi totuşi nu le-am trecut pe toate, nu pentru că ar fi mai puţin importante; tomata suferă şi în lipsa sau excesul de: sulf, mangan, fier, cupru, molibden, clor,zinc la fel ca şi în cazul celorlalte elemente. Dar, dacă avem grijă să hrănim cum trebuie cultura noastră, nu avem de ce să ne facem temeri inutile.În partea „cu ce hrănim” voi reveni cu amănunte interesante. 

Când h rănimÎn primul rând, un lucru foarte important de ştiut şi de băgat la cap, este acela că niciodată nu hrănim plantele pe timp rece (8 –10 grade) sau dacă temperatura trece de +28 de grade. De ce? Deoarece când este prea rece, creşterea este încetinită, iar hrana ajunge greu, prea lent, la plantă, mai ales fosforul, atât de necesar.Dacă este prea cald, şi la îndemână avem doar îngrăşământ chimic (iată de ce fug de el ca de ciumă!), riscăm ca hrana să devină otravă, pentru că reacţia elementelor chimice la căldură mare este una toxică. Bun. Ne-am făcut o idee ce nu trebuie făcut. Acum să trecem în revistă un , să zicem, grafic de hrănire, foarte util, cel puţin pentru mine.

Prima hrănire – la 20 de zile (3 săptămâni) după plantarea răsadului la locul definitiv. Se administrează 1 litru de soluţie hrănitoare/plantă.A doua hrănire – la 8 -10 zile de la prima, sau după ce s-a format cel de-al doilea ciorchinaş floral. 1 litru de soluţie hrănitoare / plantă.A treia hrănire – la 10 zile de la a doua sau când s-a format cel de-al treilea ciorchinaş floral. De astă dată 5 litri soluţie hrănitoare / 1m2. Si:A patra hrănire – la 12 – 14 zile de la a treia. Cate 10 litri (o găleată) de soluţie hrănitoare / 1 m2.Repet: nu hrănim după ce am: copilit, cârnit, rupt frunze, cu alte cuvinte, după ce am stresat destul planta.După ce, un pic mai înainte, am amintit în câteva cuvinte puţinul de care avem nevoie, să ne facem o idee în ceea ce priveşte hrana, să trecem la următoarea întrebare: 

Cu ce hrăn imFiecare dintre noi va recurge la acea modalitate de hrană, pe care o va considera potrivită şi mai simplu de achiziţionat: îngrăşământ chimic sintetizat – pe care eu nu sfătuiesc să –l folosim – sau, în cel mai fericit caz, dacă vorbim de sintetizate, îngrăşăminte „de generaţie nouă” – bio sub formă de granule sau lichide. Aceasta ar fi o variantă „leneşă”. Altminteri, recurgem la, aşa numita, îngrăşare organică, preferata mea, şi anume: găinaţ de păsări, bălegar (gunoi de grajd macerat) de cal, vacă, capre, oi, iepuri, „composturi”, adică macerate, din buruieni, plante medicinale şi aromat-condimentare, drojdie de bere, cenuşă, făină de oase, compost, mraniţă. Eu, din puţina mea experienţă, dar bazată (şi verificată) pe a celor cu state mai vechi în meserie, folosesc materia primă din zona imediată, adică, ce-mi oferă peticuţul meu de pământ sau ce mai „împrumut” de pe răzoarele vecinilor amabili şi darnici: buruieni, plante

condimentar – aromatice şi medicinale, la care adaug nelipsita cenuşă. Mai folosesc: drojdie de bere, pâine veche, uscată, compost, apa în care au fiert vegetalele, cartofii în coajă, apa în care am spălat cerealele: orezul, meiul, hrişca, arpacaşul, apa (nesărată) de la fiertul pastelor, etc. Nu este aşa că sunt suficiente?Pomeneam de cenuşă. Este de departe cel mai complex îngrăşământ organic. Singurul element important care-i lipseşte este azotul. În rest, le are pe toate în concentraţiile trebuincioase. Este preferata mea şi în calitate de îngrăşământ, dar şi în calitate de “body – guard” împotriva bolilor şi dăunătorilor. Totuşi e bine de reţinut un lucru foarte important: cenuşa nu se foloseşte niciodată în combinaţie cu îngrăşăminte minerale azotoase, superfosfat şi nici măcar cu bălegar sau găinaţ, deoarece se vor neutraliza reciproc şi nu mai avem niciun spor. Ştiţi de ce? Pentru că jumătate din cantitatea de azot, în urma reacţiilor chimice, se va transforma în amoniac. Mai simplist exprimându-ne: dăm de nitraţi şi nu ne dorim aşa ceva. Cu certitudine.Dar nu disperaţi. Există o soluţie minunată la acest neajuns!Cenuşa. Combinând-o cu compost, turbă sau mraniţă eficienţa ei se va dubla.Să vă spun cum procedez eu. Pun cenuşă în lăcaşul de plantare, cam o mână – două, nu mai mult; nu are rost deoarece, tot acum adaug o mână bună de foi de ceapă, usturoi, coji de ou pisate , coji de banane, bine mărunţite, o mână bună de urzici şi coada calului tocate şi o lingură de ace de conifere. Aşa le asigur un start grozav în viitoarea competiţie. Ei, uite cum s-a dezvăluit una dintre reţetele culinare pentru gradinărit!Cenuşă folosesc şi în lupta cu dăunătorii. Pudrez la suprafaţa solului să îndepărtez melcii şi limacşii, pudrez plantele după stropirea împotriva bolilor .„Apa” de cenuşă o folosesc şi pentru hrănire, stropind pe frunze sau udând la rădăcină, fie împotriva bolilor sau a dăunătorilor. Cum o pregătim? Deschid capitolul de reţete culinare pentru plantele noastre, şi nu numai.Reţeta 1

Apa de cenuşă I – 500 gr de cenuşă opărim cu 5 l apă fiartă, sau fierbem 15 minute; lăsăm să se limpezească (decanteze), scurgem apa limpezită şi adăugăm încă 5 l de apă „stată”, adică, apă de ploaie, sau nu, stată în soare până se încălzeşte.Apa de cenuşă II – luăm o găleată de 10l, punem cenuşă cam pe sfert şi adăugăm apoi, peste ea, apă, aproape de plin. Lăsăm acoperit, afară, cam 1 săptămână – 10 zile. Scurgem apa limpede, adăugăm apă până la 10 l şi folosim. Peste cenuşa rămasă mai putem pune apă şi folosi încă de vreo două ori, numai că, în felul acestea, fireşte, concentraţia va fi mai slabă Reţeta 2 – o altă preferată a mea – urzica. În stare proaspătă, pun o mână bună de urzici tocate în lăcaşul în care plantez roşia. În rest, folosesc cu mare succes purinul, adică maceratul de urzici. Umplu pe jumătate o găleată de 10 lcu urzici crude, fără flori şi fără rădăcini, acopăr cu apă călduţă, acopăr şi las cam o săptămână – 10 zile la „dospit”, în soare. Purinul este gata în momentul în care apare acel miros specific de ….urât. Strecurăm, ţinându-ne de nas, şi folosim 1 l de purin la 10 de apă. Eu mai adaug şi cenuşă, cam un pahar. O prietenă m-a învăţat să fac mai simplu purinul, adică: croiesc un sac suficient de mare, dintr-un material destul de dens, adică să nu fie, totuşi, tifon, şi, care să încapă în recipientul în care voi fabrica delicatesa. Înghesuim în sac urzicile, şi, de astă dată nu ne mai este teamă să le punem cu flori sau seminţe, pentru că, datorită materialului din sac, toată masa va rămâne închisă în acesta, iar maceratul va fi curat şi numai bun de întrebuinţat. În felul acesta nu mai este nevoie sa strecurăm. Şi, credeţi-mă, se economiseşte destul timp. Timp, pe care-l folosesc să rup urzici, să le las să se pălească, pentru ca mai apoi să le pun ca strat de mulcire de jur-îmrejurul plantelor şi nu numai. Reţeta 3 – soluţie de acid boric - 10 gr la 10 l apă călduţă. Stropim plantele pe frunze şi mai ales pe flori, începând cu faza de îmbobocire. Se întăreşte sistemul imunitar , astfel se împiedică „avortarea” lor, căderea mugurilor florali, a rodului. Stropim 1-2 ori pe săptămână. Este şi un aport considerabil de bor pentru plantă.

 Reţeta 4 – drojdia de bere – un excelent stimulator de creştere. Într-un borcan de 3 l dizolvăm ½ pahar de zahăr sau dulceaţă/gem mai vechi, adăugăm 100 gr drojdie de bere, acoperim şi lăsăm la „dospit” 1 săptămână. În acest răstimp mixtura noastră se va transforma într-un excelent ferment: 1 pahar de „bragă” la 10 l de apă „stată”.„Braga” va fi pe placul nu numai a tomatelor, dar şi pe placul vinetelor, cartofilor, ardeilor. Le vom oferi cate ½ l fiecărei plante, fie direct la rădăcină, fie pe frunze Reţeta 5 – foi de ceapă si/sau usturoi. Într-o găleată punem doua mâini bune (cam 200 gr) de foi de ceapă (şi /sau de usturoi). Opărim cu apă clocotită, acoperim. După ce s-a răcit – strecurăm. Turnăm în recipiente separate şi păstrăm la loc întunecat şi răcoros. Folosim 2l de soluţie la 10l apă „stată”. Ca şi în alte cazuri, este atât o gustare săţioasă cât şi un leac bun. Reţeta 6 – Zerul, laptele degresat sau laptele bătut, kefirul pot fi folosite în calitate de îngrăşământ şi de remediu anti-boli micotice: 1l de lichid, oricare dintre cele enumerate, la 9l de apă, la care mai adăugăm câte 2-3 picături de tinctură de iod la fiecare litru de lichid (cam 25 – 35 picături la găleata de 10 l). Se stropeşte planta în întregime. Din cap pana-n picioare cam o dată la 7-10 zile Reţeta 7 – Soluţia de bicarbonat de sodiu, 1- 2 linguriţe la litrul de apă călduţă (cam 10 grame). Plantele se stropesc pe frunze, după care se vor pudra cu cenuşă. Reţeta 8 – cojile de banană, bogate în potasiu şi magneziu, se mărunţesc bine şi se încorporează la rădăcină. O dată la plantare, apoi la fiecare muşuroire Reţeta 9 – Vă destăinui şi o reţetă a unui îngrăşământ „universal”.Intr-o găleată de 10 l punem 2 kg de cenuşă, adăugăm apă fiartă, amestecăm, lăsăm la limpezit; strecurăm după răcire, adăugăm

până la 10 lapă + 40 picături tinctură de iod + 10 gr acid boric. Apoi, luăm 1l de soluţie şi o diluăm în 10 l apă „stată”; apoi udăm la rădăcină. 1 l pentru fiecare plantă.Prima hrănire la plantarea la locul definitiv, a doua – în perioada de copilire, a treia – în timpul înmuguririi (când se formează florile). Plantele cresc călite şi înfruntă cu vitejie chiar şi temuta mană. Reţeta 10 – Se pare că roşiilor le place să crească pe propriile resturi. Aşa că, după recoltare, alegem cele mai sănătoase şi curate plante, le uscăm, le mărunţim şi le încorporăm pe locul ales pentru plantarea din anul viitor. Reţeta 11 – o hrană excelentă şi, deopotrivă, stavilă în faţa bolilor este şi acest amestec de ierburi. Urzici (pentru azot) + tătăneasă (pentru potasiu) + ventricea sau tanacetum (antimicotic) + pelin + coada calului(pentru siliciu) + verdeaţa de la morcovi (pentru seleniu) se pun într-o găleată cam pe ½ , adăugăm apă, acoperim şi lăsăm preţ de 6-10 zile la „fezandat”, la căldură. Apoi strecurăm, diluăm cam 1:5 şi folosim 1 litru/ plantă. Reţeta 12 – adunăm resturile de la ceaiurile băute peste toamnă-iarnă ( frunzele opărite de la ceaiul negru, verde sau alb) şi le utilizăm în calitate de îngrăşământ azotos, încorporat – 500 gr la m2 Ca regulă generală: când preparăm amestecuri de ierburi, folosim doar buruienele, plantele (fie ele medicinale sau condimentar-aromatice), care cresc pe tarlaua noastră sau în imediata ei vecinătate, pentru că ele sunt burduşite cu elementele hrănitoare din acea zonă.În mare, cam acestea ar fi „reţetele culinare” propuse, multe dintre ele deja folosite cu succes de mine.  Prasire/afanare/mulcire.

Mulcirea, practic, ne va scuti de celelalte doua operaţii. Numai ca, pentru a mulci, dacă încă nu am făcut-o, mai întâi vom trece la prăsitul plantelor pentru a scăpa de buruieni, vom afâna bine pentru aducţia de aer la rădăcini, udam din plin si, abia după aceea presăram stratul de mulci. Muşuroirea– un alt moment foarte important in creşterea si dezvoltarea plantei. Muşuroirea ajuta planta sa-si formeze un sistem radicular suplimentar. Mai multe rădăcini – mai multa forţă. Mai multa forţă – imunitate crescută. Plante sănătoase înseamnă recolta bogata!.Muşuroind înainte de vreme, riscăm să sufocăm planta si in cel mai fericit caz s-o oprim din creştere, daca nu s-o pierdem definitiv. Aşa ca vom fi atenţi la următorul fenomen după plantarea la locul definitiv: crescând, respectiv tulpina lungindu-se, plantei ii trebuie hrana si ea îşi „buburuzeste” tulpina, adică pe tija apar mugurii de rădăcină sub forma unor mici proeminenţe. Nu uitaţi ca roşia este , totuşi, o plantă târâtoare, nicidecum dintre cele care cresc pe verticala. De aceea are aceasta capacitate de a-si forma rădăcini suplimentare.Acesta este semnul ca trebuie trecut la muşuroire. Din acele proeminente se vor naşte următoarele rădăcini, care vor hrăni mai bine planta. Mai este un indiciu secret de ştiut: atâta timp cat tulpina, la bază, are culoarea verde, e bine, dar in momentul in care culoare începe sa se închidă si are nuanţe albăstrui-violacee, acela este timpul propice de a fi muşuroită. Aşa procedam de fiecare data când percepem semnalele.Bine-bine, pe buna dreptate mă veţi întreba, ce facem când e prea înalt muşuroiul? Ce mai facem atunci? Nimic mai simplu.Fie vom lua masuri din primele momente, adică exact de la plantarea la locul definitiv, fie in preajma primului muşuroit. Cum? Avem câteva variante: putem pune drept bordură câteva ţigle sau bucăţi de placaj, lemn, plastic de jur-împrejurul plantei sau, mult mai simplu, confecţionam cilindri din pet-uri. Nu trebuie sa aibă o dimensiune standard. Eu am pus pe lângă plantatele mele bidoane de apa (5 sau 6litri)pe care le-am tăiat la ambele capete, îmbrăcând astfel planta; totodată pot sa si mulcesc, fiind destul spaţiu. In felul acesta, pământul de la muşuroire nu va

cădea pe laturi, se va menţine la locul lui. Cu cat mai înalt cu atât mai bine!

De c e trebuie muşuroit la aşa o înălţime? Raţionamentul este simplu: Se formează rădăcini, rădăcinile hrănesc tulpina, prin care hrana ajunge la frunze. In timpul in care tulpina si frunzele „iau viteza” rădăcinile fac un popas si se odihnesc, adică se opăresc oleacă din creştere. Apoi vine rândul mugurilor florali sa se dezvolte, perioada in care rădăcinile iar rămân pe loc. Rămânând pe loc din dezvoltare nu mai dau randament bun si deci nici suficienta hrană. Si atunci ce ne rămâne de făcut? Evident, sa o ajutam sa-si formeze mai multe rădăcini, ca se pricepe de minune la aşa ceva, punându-i la dispoziţie materie primă: pământ roditor si mulci.Astfel ajutam sa-si formeze rădăcini suplimentare, care vor hrăni, practic, continuu planta, iar acele „pauze” vor fi eliminate in favoarea rodirii. Unde mai pui ca planta devine mult mai puternică si mai rezistenta la atacul diferiţilor agenţi patogeni.Încă o mica menţiune: o data cu muşuroirea, vom avea grija ca locul pământului dislocat pentru aceasta operaţie (de pe laterale) sa-l completam cu materie organica: mulci, buruieni fără seminţe, iarbă, carton, rumeguş, talaş etc peste care vom presăra un pic de pământ. Astfel, pana la strângerea recoltei începe deja sa se formeze un strat sănătos si bogat. Pe lângă acest beneficiu, in procesul de dezintegrare se degaja CO2, atât de necesar plantei si coacerii fructelor.Daca trecem la muşuroire prea devreme riscam sa înăbuşim planta, sau, in cel mai fericit caz, sa-i întârziem serios dezvoltarea. Dar daca întârziem, riscam ca ea sa-si găsească singura loc de „parcare”, adică de prindere, direct pe pământ, pentru ca este o planta târâtoare si nu „căţărătoare”. Aşa deci, prima muşuroire ar trebui sa aibă loc , sa zicem, cam la 2 -3 săptămâni de la transplantarea la locul definitiv, următoarea

după vreo alte 10 – 15 zile. Muşuroim întotdeauna cu pământ umed. 

Legare aTrebuie să avem grija ca din când în când să legăm plantele de araci sau de spaliere. Operaţia de legare va începe, practic la câteva zile după ce le-am plantat la locul definitiv. Daca răsadul este înalt, trecem imediat si la prinderea sa. Bridele trebuie sa fie dintr-un material moale, care sa nu rănească planta si sa permită creşterea liberă.De preferat este legarea „in opt culcat” ∞, (pentru ca lasă planta libera in dezvoltare ei ulterioara) la diferite intervaluri, sub ciorchini, pentru o mai buna susţinere a lor.Legarea se face cu precădere la roşiile înalte, care, de regula, se formează pe o singura tulpina, dar si la cele medii. Fireşte ca roşiile, care cresc sub forma de tufă  şi au o înălţime mică, nu necesită legarea. La acestea vom fi atenţi sa nu atingă solul. Si de asta data din impas ne va scoate stratul de mulcire. Polenizarea.Un moment deloc de neglijat, chiar şi la cele crescute „afară”, nu numai la cele din „adăposturi” este polenizarea manuală a plantelor prin simpla scuturare a ciorchinaşilor, în zilele însorite, pe la orele amiezii, când aerul este bine uscat de căldura soarelui (22 – 24ºC). Fireşte că nu e obligatoriu pentru cele din câmp, dar este necesar pentru cele aflate în spaţii închise (în lipsa bondarilor), chiar dacă tomata este o cultură autopolenizatoare. Cât de des? Dacă se poate, zilnic, sau, măcar de 2 ori pe săptămână, atâta timp cât sunt în floare.Vorbind de flori atât pentru preîntâmpinarea „avortării”, adică a căderii lor, cât şi in vederea îmbunătăţirii legării rodului, este bine să pulverizăm, o dată pe săptămână (chiar şi la două săptămâni) pe flori, şi mai târziu şi pe fructe, cusoluţie de acid boric (1

linguriţă – sau 10 grame - la 10l de apă călduţă),soluţie de lapte degresat, kefir, lapte bătut sau zer (1litru la 9l de apă + 30 picături de tinctură de iod), soluţie de bicarbonat de sodiu (200gr la 10 lapă călduţă).Şi tot legat de flori, să reţinem că florile „bătute”, oricât de tare ne încântă privirile cu forma lor deosebită – ne păcălesc. Din ele, viitoarele fructe sunt diforme.Aşa că îndepărtaţi-le, deoarece ele consumă fără noimă hrană şi energie. Formarea sau modelarea prin copilire, cârnire şi

îndepărtarea frunzelorAcest set de operaţii este necesar pentru accelerarea coacerii şi obţinerii unor fructe mai mari.Se întâmplă deseori grădinarilor-amatori să greşească în formarea (modelarea) roşiilor, deoarece nu ţin cont de particularităţile soiului sau hibridului pe care-l plantează. Astfel se ajunge la situaţia, deloc plăcută, de a pierde mare parte sau chiar în totalitate, recolta.Aşadar, dragii mei prieteni, când cumpăraţi seminţe sau răsad de tomate, fiţi atenţi ce fel de creştere au, deoarece ele se formează diferit. Şi acum să trecem la explicaţii: CopilireaSau îndepărtarea còpililor (puilor, cum frumos li se mai spune) este o operaţie care necesită un volum mare de lucru, dar este absolut necesară. Neîndepărtându-i, lipsim planta-mamă de un plus de hrană şi energie în detrimentul dezvoltării viitoarelor roade. Atenţie! Cu cât còpilii sunt mai mari, mai dezvoltaţi, cu atât rana, în urma ruperii, se va cicatriza mai greu, necesitând, din nou, un surplus de energie, care ar fi trebuit cheltuit pentru rodirea viitoarelor fructe.

Operaţia în sine este foarte simplă: se îndepărtează lăstarul crescut între frunză şi tulpină, apucând-o la 1 cm de bază, în aşa fel , încât să rămână la locul îndepărtării un ciotuleţ, care nu va mai permite refacerea unuia nou. Ei, aici părerile sunt împărţite. Unii susţin cele prezentate, alţii sunt de părere ca lăstarii trebuie îndepărtaţi prin tăierea cu o lamă sau cuţit foarte ascuţit direct de la bază. Dat fiind că fiecare dintre metode are plusurile şi minusurile sale, voi lăsa la latitudinea fiecăruia dintre voi alegerea modalităţii de lucru. Eu una am aplicat metoda descrisă mai sus şi, trebuie să spun că s-a dovedit eficientă.Dar, şi într-un caz şi în celălalt, să nu uităm să dezinfectăm imediat rănile provocate prin pudrare cu cenuşă sau cărbune pisat. Copilirea se face, de regulă, în dimineţile însorite, devreme, pe răcoare, dar după ce s-a uscat roua, ca rănile să se vindece repede. Intervalul de copilire: 4-8 zile la roşiile cu creştere determinată şi de 2 ori pe săptămână la cele nedeterminate.Roşiile înalte (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere nedeterminată), le recunoaştem după înălţimea lor, cuprinsă între 1,5 şi trei metri; de obicei, se recomandă să se cultive în spaţii închise – sere/solare – ramifică puternic, de aceea se vor forma într-una, mai rar în doua tulpini. Asta înseamnă că, pe toată durata dezvoltării lor, ele vor fi copilite sistematic. De pildă, se recomandă ca în verile reci tomatele să se formeze cu o singură tulpină, iar în cele calde şi foarte calde – în doua. De asemenea pe fiecare tulpină se vor lăsa doar 5 – 7 ciorchini de rod.Roşiile medii (pe plicurile de seminţe sunt trecute cu creştere determinată); acestea au înălţimea cuprinsă între 80 cm şi 130 cm şi se pot cultiva atât în spaţii închise cât şi în câmp. Ca particularitate a acestui fel de roşii este aceea că pe tulpina centrală se formează 5-6 ciorchini de rod după care creşterea lor se opreşte. De aceea soiurile şi hibrizii acestui tip de roşii se vor forma în mai multe tulpini, astfel: in cazul formării în doua tulpini, sub primul ciorchine se va îndepărta primul còpil si se va lăsa al 2-lea còpil lateral. Pentru formarea în trei tulpini, înafara celui de-al doilea còpil, vom mai lăsa încă unul dintre cei mai bine dezvoltaţi şi puternici.

După ce se vor dezvolta şi vor deveni tulpini serioase vom avea grijă să le legăm sau suspendăm de suporturile anterior alese. Restul còpililor ce se vor forma va fi îndepărtat obligatoriu, atât de pe tulpina principală cât şi de pe celelalte, pentru a nu obosi planta.Roşii pitice. Există şi roşii, aşa zis pitice, care cresc în formă de tufă. Înălţimea lor nu depăşeşte jumătate de metru. Productivitatea lor este scăzută, deoarece pe ele se formează doi-trei ciorchini, după care se opreşte din creştere. Este singurul fel de roşie care nu se copileşte. De multe ori acest fel de tomate este crescut ca plantă decorativă, pe balcon, terasă, fără să se dorească, neapărat, o recoltă. CârnitulSau „Ciupitul”, mai pe limba amatorului, îndepărtarea prin rupere, retezare a vârfului plantei la 2-3 frunze deasupra ultimului ciorchinaş, operaţie care se face pentru a grăbi coacerea şi obţinerea unor fructe mai mari. Acest lucru îl vom face astfel: la roşiile timpurii vom lăsa cam 4-5 ciorchinaşi de rod, iar la cele târzii vom lăsa 6-8 ciorchinaşi. Asta ca toate roşiile să aibă timp suficient de coacere. Îndepărtarea frunzelorDe la bază la vârf este o lucrare obligatorie dacă vrem fructe dulci si sănătoase. Îndepărtând frunzele devenite inutile, scăpăm de „consumatorii” şi astfel, hrana şi apa vor ajunge în cantitate mai mare la copiii, care trebuie să crească rumeni şi savuroşi. În plus, prin îndepărtarea frunzelor, „picioarele „ se aerisesc mult mai bine, aerul trece liber, şi, astfel, nu mai sunt condiţii pentru ca sporii ciupercilor haine să se aciuiasca pe roşiile noastre. Numai că acest lucru se va face treptat, frunză cu frunză, etaj cu etaj. De ce? Desigur, pentru a nu stresa planta.Prima dată se vor rupe frunzele de sub primul ciorchinaş format, apoi, pe măsură ce cresc, şi se formează fructele, continuăm să rupem şi de sub al doilea. La roşiile înalte le vom rupe şi pe cele de sub al treilea ciorchinaş. Atenţie, însa! Frunzele nu le rupem pe toate o dată, ci cate una-două. Explicaţia este simplă. Prin îndepărtarea frunzelor, suprafaţa de evaporare a apei scade

brusc; acest lucru va avea drept rezultat nedorit crăparea fructelor. Ca să ştim când este bine să ne oprim, o să vă destăinuiesc un mic truc: încetăm ruperea lor, atunci când ultima frunză este la o distanţă de 30 cm de la bază. Regula nu se aplică la cele înalte.În afară de îndepărtarea frunzelor se mai recurge şi la îndepărtarea prin ciupire a ultimilor muguri florali. Vom face acest lucru pentru a înlesni fructificarea.De reţinut: după orişice operaţie, care implică rupere, ciupire, îndepărtare, chiar şi a frunzelor deja îngălbenite sau uscate, timp de 24 de ore nu ne mai atingem în niciun fel de plante. Nici udat şi nici hrănit. Ele, fiind în convalescenţa, le trebuie un pic de răgaz să se refacă după un astfel de stres. Tratarea bolilor şi a dăunătorilorPentru început, însă, trebuie să reţinem, însă, ceva foarte important (eu o numesc una dintre regulile de aur ale grădinăritului): „o plantă sănătoasă, cu greu va putea fi atacată de boli sau dăunători”. De aceea vom face tot ce ne stă în… cunoştinţe pentru a o ajuta să-şi creeze un sistem imunitar impecabil.Una dintre cele mai temute boli ale tomatelor, care este în stare într-un timp foarte scurt să pună la pământ întreaga recoltă şi ceva pe deasupra, estemană, boală micotică, declanşată de o ciupercă neşăţioasă, cu un nume exotic, altminteri: Phytophthora infestans, sau, în termen popular, mană. Dar, să ştiţi, dragi grădinarii, că avem ac şi de cojocul ei.

Cu ce înce pem? Cu seminţele, fireşte. Ca pe viitor, planta ce va să se nască, să plesnească de sănătate trebuie, mai întâi de toate, să tratăm şi să călim seminţele. Cum? Înainte de a fi însămânţate, ele vor fi ţinute în: apă de cenuşă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de Aloe Vera, în soluţie

de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă, etc. Fireşte, vom alege una, maximum două, dintre variantele înşirate. Cât timp le ţinem? De la câteva ore până la câteva zile. Apoi urmează călirea. Toate aceste modalităţi le avem descrise în amănunt într-un material separat: „E vremea semănatului”.Una dintre cele mai simple şi la îndemână metode este aceea de a ţine câteva zile la rând seminţele în plin soare, cât de multe ore pe zi va fi posibil.Urmează faza de răsad. Din momentul în care au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal vom stropi tinerele plantule cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 25 -35 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic este o adevărată „babă cloanţă” pentru sporii ciupercilor patogene.Putem alterna stropirea cu lapte cu cea cu macerat de urzică şi coada calului, 500 gr de plantă uscată la 5 l apă rece sau fierbinte, nu contează. Reprezintă nu numai o barieră în calea bolilor, dar şi o hrană delicioasă. La fel de bine se poate folosi doar macerat la rece de coada calului (1:10) ca tratament de imunizare. Coada calului, prin conţinutul însemnat de acid silicic (10%!), întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor.O dată planta ajunsă la adolescenţă (20 – 25 cm) putem face o operaţie interesantă, trecem un fir de cupru, care ne scuteşte, în mare măsură, să folosim stropirile cu soluţii care conţin cupru.E drept că zeama bordeleză (conţine sulfat de cupru) are un efect benefic pentru plante, dar, în general, eu fug de preparatele ce conţin cupru. Încerc să-l evit, pe cât posibil, ca să nu îngreunez solul cu el.Folosesc preparatele pe baza de cupru doar in cazuri extreme. Asta nu înseamnă, nici pe departe, ca alţi grădinari să nu îl folosească.Să explicăm ce este cu acest fir de cupru. Eu am luat firul de la vechile cabluri telefonice, găsite în cutia cu diverse „rezerve electrice”. Se desface sârma din învelişul său, se freacă bine cu galss-papir, ca să-i îndepărtăm stratul protector, după care secţionăm în câte bucăţi avem nevoie.

Aşadar: cu puţin înainte de transplantarea roşiilor la locul definitiv (sau după ce au atins o înălţime de 20 – 30cm) luăm atâtea bucatele de sârmă de Cu câte plante avem; lungimea: circa 3 – 4 cm şi o grosime a firului cam cât a unui ac de cusut mai grosuţ. Firul îl trecem, transversal, prin tulpina plantei la o înălţime de cel mult 3cm (după unii chiar si 5cm) de la bază, puţin mai jos de prima frunza adevărată.“Mustăţile” rămase se dau în jos, spre rădăcină, de-a lungul tulpinii şi NU IMPREJURUL ei. Profilactic semănăm pe brazdă, sau printre plante, muştar alb sau crăiţe. Se pare, ca manei nu-i place vecinătatea acestor plante şi nu va mai avea ce căuta la roşiile noastre! Rănile se refac repede şi nu trebuie să ne facem griji din cauza lor.  

Cuprul este un element, care intră în componenţa multor substanţe fito-sanitare indicate în lupta cu ciupercile de tot felul, dăunătoare, fireşte.Cum funcţionează?Seva plantei ajunge la frunze dinspre rădăcini spre ultimul etaj al plantei prin tulpină, da? Ce întâlneşte seva, la un moment dat, în drumul ei? Firul de cupru. Trecând prin zona cu pricina, vrând-nevrând se produce o reacţie chimică între sevă şi cuprul din firul nostru; astfel, molecule de cupru ajung în sistemul circulator al tomatei. Moleculele de cupru îşi vor face treaba cum ştiu ele mai bine în colaborare cu celulele roşiei noastre. Se vor împrieteni şi vor lupta umăr la umăr împotriva manei şi nu numai. Şi, astfel, roşia primeşte din scutul cuprului în lupta cu micozele! Vedeţi cât este de simplu?!Usturoiul este un alt duşman de temut al ciupercilor parazite şi al multor boli ale plantelor, în general. Este un antibiotic natural, un antimicotic şi un redutabil imunomodelator. Maceratul de usturoi, care va feri planta de ciuperca manei se prepară astfel: într-un borcan de 3 litri punem 500 gr de usturoi necurăţat dat prin maşina de tocat. Acoperim cu apă şi ţinem la loc întunecat şi

cald preţ de 5 zile. Apoi, după ce strecurăm şi punem în recipiente de sticlă, de preferinţă întunecate, vom lua cate 60 ml de macerat la 10 l apă „stată”, adăugăm 2-3 linguri de săpun lichid şi stropim roşiile cam de 4 – 5 ori în toată perioada de vegetaţie. Dacă întâmplarea face ca mana să-şi facă de cap prea tare, atunci vom stropi ceva mai des.O altă reţetă împotriva manei: apa de cenuşă + macerat de usturoi + coada calului şi/sau rostopască : 400 gr cenuşă se vor fierbe în 10 l apă timp de 30 minute, la sfârşitul fierberii se va adăuga o mână bună de coada calului şi /sau rostopască mărunţite bine. Apoi lăsăm la „dospit” o zi. Strecurăm, adăugăm una-două linguri săpun lichid, 1 lingură de macerat de usturoi şi una de alcool rafinat, vodka sau pălincă + 1 lingură de ulei. Cu această soluţie se stropesc tomatele o dată la 2 zile seara sau dimineaţa devreme.Urzica, buna prietenă, care are rol de doică şi de apărător. O preparăm în felul următor: 1,5 kg plantă verde mărunţită la 10 litri apă, ţinem de azi pe mâine în soare. Cu soluţia obţinută stropim şi roşiile dar şi substratul de pământ de jur-împrejurul lor.Maceratul din ace şi/sau conuri de conifere se pregăteşte astfel: 2 kg ace şi/sau conuri opărite în 10 l apă se ţin câteva zile, maximum 10, la macerat. Apoi, după ce strecurăm, luăm 1l de soluţie la 5 de apă, două linguri de săpun lichid (în general săpunul lichid este mai mult pentru aderenţă). O reţetă similară este următoarea: se culeg primăvara muguri de brad, pin etc, pe care îi păstrăm în pungi de plastic până la întrebuinţare, când opărim o măsură de muguri de brad în doua măsuri de apă clocotită, lăsăm pe foc vreo 2-3 minute. Apoi acoperim vasul şi-l ţinem aşa cam 40 de minute-1 oră. Strecurăm, diluăm în raport de 1:5 (1 cană de soluţie la 5 de apă) şi stropim tomatele în floare o dată la 2 săptămâniInfuzia sau maceratul de rostopască şi/sau tătăneasă excelentă în combaterea manei, pătării brune, dar şi a afidelor şi acarienilor.Cum procedam? Luăm 700 gr plantă crudă şi mărunţită şi o opărim în 10l de apă. Acoperim cu ceva gros şi lăsăm câteva ore bune, mai bine o zi. Strecurăm, adăugăm, dar nu e obligatoriu, 30 gr de permanganat de potasiu sau o sticluţă de albastru de

metilen. Stropim o dată la 2 săptămâni. Vom stropi mai des, dacă ciuperca s-a instalat prea comod pe frunze, îndepărtând părţile bolnave şi arzându-le. În afară de mană, roşiile ne mai pot fi atacate şi de sporii altor ciuperci. Astfel ne putem trezi cu  Putrezirea vârfului fructului, care apare, spun specialiştii, mai ales în perioada de formare a fructelor, când frunzele suferă de sete şi se apucă să fure apa de la rod. Astfel, ţesutul din vârful fructului rămâne fără apă, iar domnul putregai atât aşteaptă. Se instalează confortabil pe ţesutul mort şi se înfruptă.Asta, aşa, ca să ne facem o idee despre cum trebuie să reacţionăm. Adică trecem la îndepărtatul fructelor atacate, concomitent cu udatul sistematic şi afânare obligatorie a substratului, ca apa să ajungă, adânc, la ultimele firicele ale rădăcinii. Apoi presărăm cenuşă şi mulcim. Gata!Un alt putregai se ocupă de tulpină, aşa se şi numeşte: putregaiul tulpinii . De el scăpăm ieftin: ştergem cu o cârpă uscată tulpina, o spălăm cu apă oxigenată sau soluţie de bicarbonat de sodiu, apoi pudrăm cenuşă din belşug.Avortarea florilor. Din varii motive (diferenţe de temperatură, insuficientă umiditate sau, dimpotrivă, în exces, lipsa sau surplusul unuia sau altuia dintre elementele benefice) florile se apucă să cadă de la locul unde ar trebui să se ocupe de rodit. Astfel, prin metoda ce vi-o voi spune, vom ajuta planta să nu facă acest pas nefast. În ajutor ne vine soluţia de 1% de acid boric (10 gr la 10l apă călduţă) Stropim, cât de des posibil, o dată la două-trei zile pe flori dar şi pe frunze, seara, înainte de culcare.Şi, uite aşa am ajuns la liman. Ştim acum câte puţin din fiecare, suficient pentru început ca să putem trece la treabă. Restul îl vom învăţa pe parcurs, din greşeli sau din aducere aminte. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE CELE MAI FRECVENTE:

1. Puterea de germinare a seminţelor: 4 – 5 ani.2. Perioada de semănat răsadul: cu 50 – 60 zile înainte de

plantarea la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile

3. Perioada de vegetaţie: 110 – 140 zile, în funcţie de soi.

4. Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, preferă să se răsfeţe într-unul roditor. Rezultatele sunt pe măsură.

5. Tomata este o mare iubitoare de căldură: temperatura optimă de creştere: 20 – 26º. Sub 16º, dar şi peste 30º încetează creşterea, nu leagă, va pierde rodul, iar sub 3º moare.

6. Tomata iubeşte nespus lumina, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă prioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.

7. Tomatei i se mai spune şi „ Setilă”. Cu toate acestea nu suportă excesul de apă. Se conduce după o regulă strictă „ Capul uscat şi picioarele ude”. Tomata se udă rar , dar din belşug cu apă stată la soare. Umezeala o îmbolnăveşte de diverse boli micotice, mai ales în combinaţie cu temperatura joasă. Diferenţele de umiditate duc la craparea fructelor. Iată de ce folosim cu „religiozitate” stratul de mulcire.

8. Tomata ţine la silueta ei. Nu este o mare mancăcioasă, dar are pretenţii la bucate alese: azot, fosfor, potasiu, magneziu – în primul rând – urmate de bor, cupru mangan, fier. Azot – în cantitate moderată, altfel vom creşte o junglă de tomate fără fructe. Fosfor – în cantitate mai mică, dar obligatoriu. De el au nevoie rădăcinile, fructele şi seminţele. Atenţie, însă, sub 15 grade fosforul nu se mai asimilează de către plantă!Potasiul – este necesar în cantitate considerabilă, mai ales în perioada de pubertate şi adolescenţă a plantei. Potasiul ajută planta în lupta împotriva bolilor şi dăunătorilor, îi conferă rezistenţă la frig, creşte calitatea fructelor. Magneziul – în cantitate mare, mai ales în perioada de creştere şi rodire a fructelor. Borul şi manganul – în calitate de hrană, administrată prin stropirea frunzelor (nu la rădăcină); ajută la intensificarea înfloririi şi rodirii, grăbeşte coacerea fructelor.

9. Nu scăpaţi momentul copilirii, cârnirii şi îndepărtării frunzelor, alminteri riscăm să avem o recoltă modestă.

10. Tomata trebuie susţinută, deoarece singură nu o poate face.11. Muşuroiţi planta, vă va mulţumi cum doar ea ştie s-o facă!12. Mulciţi plantele, şi vă veţi uşura munca, iar tomatele vor fi nespus de fericite.13. După fiecare udare (rară dar din belşug) nu uitaţi să afânaţi pământul de jur împrejur

Şi ca munca să vă fie încununată de succes, aflaţi ce nu poate suferi Doamna Pătlăgică:- detestă ca seminţele ei să fie păstrate la „rece”, sau în spaţii cu diferenţe mari de temperatură- nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces- nu-i place azotul în exces. Îl vom administra cu precădere la început, sub formă de macerat de găinaţ, dar şi mai bine, macerat de urzică.- nu-i place, chiar urăşte, ca răsadul să fie plantat în substrat rece (sub +15º)- nu-i place udatul în exces, care duce la sufocare rădăcinilor pentru că oxigenul devine deficitar, iar hrana nu mai ajunge la destinatar.- detestă umiditatea, care aduce după ea bolile micotice Întrebări frecvente:De ce nu rodeşte tomata, chiar dacă a făcut multe flori?Temperatuta prea mică – sub 16ºTemperatura prea mare – peste 30ºLipsa luminiiDe ce sunt fructele cu hibe?Temperatura prea mare – peste 30ºDeficitul de potasiu şi magneziu fac să apară pata verde pe fructul coptConcentraţia prea mare de azot sub formă de amoniacLipsa luminii duce la apariţia petelor brune pe fructe