Uniunea Europeană (abreviat UE, vezi și nume alternative) este o uniune economică și politică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale. Tratatul de la Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a fost Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre.[1][2][3][4] Cele mai importante instituții ale UE sunt Comisia Europeană, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție și Banca Centrală Europeană. Parlamentul European este ales la fiecare 5 ani de cetățenii europeni.

Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. În cadrul Spațiului Schengen (care include state membre UE și state non-UE) controalele vamale au fost desființate.[5] Politicile UE sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalului[6], au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii[7], în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. A fost înființată de asemenea și o uniune monetară, Zona Euro care este compusă în prezent din 17 state. Prin Politica Comună pentru afaceri externe și securitate, UE și-a dezvoltat un rol limitat în relațiile internaționale și de securitate. Au fost înființate și Misiuni Diplomatice Permanente în mai multe state din lume, iar UE este reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G8 și G-20.

Cu o populație combinată de peste 500 de milioane de locuitori[8][9], care reprezintă 7.3% din populația lumii, Uniunea Europeană generează un PIB de 17,6 trilioane de dolari americani în 2011 (mai mare decât orice altă țară din lume), care reprezintă 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.

Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind considerată de unii[cine?] ca fiind de facto o confederație [10][11]. Începând cu 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate.

În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace, „pentru că peste șase decenii a contribuit la progresul păcii și reconcilierii, democrației și drepturilorDupă al Doilea Război Mondial, mișcarea integrării europene a fost văzută de mulți ca o scăpare din formele extreme de naționalism care au devastat continentul de două ori în același secol.[13]. Una din aceste încercări de a-i uni pe europeni a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care a fost declarată drept „primul pas către o Europă federală”, pornind cu dorința de a elimina orice posibilitate de războaie viitoare între statele membre prin intermediul schimburilor intre industriile grele naționale[14]. Membrii fondatori ai Comunității au fost Belgia, Franța, Italia,Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest. Primii susținători ai Comunității au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Paul-Henri Spaak, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer.[15]. În 1957, șase state au semnat Tratatul de la Roma, care extinde cooperarea anterioară din cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și creeazăComunitatea Economică Europeană, înființând o uniune vamală și Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Tratatul a intrat în vigoare în 1958.[15]

Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost create separat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, deși împărțeau aceleași instanțe și Adunarea Comună. Conducerea acestor Comunități erau denumite Comisii, opusul „Înaltei Autorități”. Comunitatea Economică Europeană era condusă de Walter Hallstein iar Euratom integra sectoare de energie nucleară, pe când CEE avea să dezvolte uniunea vamală dintre membri.[16][17][18] În anii 1960, au apărut tensiuni cu Franța care dorea limitarea puterii supranaționale. Totuși, în 1965 s-a ajuns la un acord, iar în 1967 a fost încheiat Tratatul Merger în Bruxelles. A intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și a creat un singur set de instituții pentru cele trei comunități, care erau denumite împreună drept Comunitățile Europene, deși era cunoscută doar Comunitatea Europeană.[19][20] Jean Rey a prezidat pentru prima Comisie unită.[21]

Căderea Cortinei de fier in 1989 a permis extinderea către est a Uniunii. (Zidul Berlinului)

În 1973, Comunitățile s-au lărgit prin includerea Danemarcei(inclusiv Groenlanda, care a părăsit comunitățile în 1985), Irlanda și a Marii Britanii [22] . Norvegia a negociat aderarea în același timp dar votanții norvegieni au respins planul de aderare într-un referendum, așa că Norvegia a rămas în afara uniunii. În 1979 au avut loc primele alegeri democratice pentru Parlamentul European.[23] Grecia a aderat în 1981, Portugalia și Spania în 1986[24]. În 1985, Acordul de la Schengen a dus la spațiul fără controale vamale între cele mai multe state membre și câteva state non-membre[25]. În 1986, steagul european a început să fie folosit de Comunități[26] iar Actul Unic European a fost semnat. În 1990, după căderea Cortinei de Fier, fosta Germanie de Est a devenit parte a comunității ca parte a noii Germanii unite[27]. O dată cu extinderea către fostele state comuniste din Estul Europei, au fost convenite criteriile de la Copenhaga pentru statele candidate.

Introducerea monedei euro în anul 2002 înlocuiește mai multe valute naționale.

Uniunea Europeană a fost înființată formal când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare, pe 1 noiembrie 1993,[28] iar în 1995Austria, Finlanda și Suedia au aderat la nou înființata UE. În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale din 12 state membre. De atunci, Zona

Euro a crescut la 17 state. În 2004, UE a avut cea mai mare extindere din istorie, cândCipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniune.[29]

La 1 ianuarie 2007, România și Bulgaria au devenit cele mai noi state membre. În același an Slovenia a adoptat euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009 și de Estonia în 2011. În iunie 2009 au avut loc alegerile pentru parlamentul european care au dus la continuarea mandatului de președinte al comisiei de Barosso, iar în 2009 Islanda și-a depus formal candidatura pentru aderarea la UE. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabonaa intrat în vigoare și a reformat multe aspecte ale UE. În particular a schimbat structura legală a Uniunii Europene, transformând sistemul celor 3 comunități într-o singură entitate cu personalitate juridică internațională și a creat funcția permanentă de Președinte al Consiliului European, primul care ocupă această funcție fiindHerman Van Rompuy și un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și securitate, Catherine Ashton.[30] La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE.[31] Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană, 66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013.[32]

Tratate[modificare | modificare sursă]Semn

atA

intrat în

vigoare

Document

19481948Tratatul de la Bruxelles

19511952Tratatul   de la Paris

19541955Tratatul de la Bruxelles modificat

19571958Tratatele   de la Roma

19651967Tratatul   de fuziune

1975N/AConcluziile Consiliului European

19851985Acordul de la Schengen

19861987Actul unic european

19921993Tratatul   de laMaastricht

19971999Tratatul   de laAmsterdam

20012003Tratatul   de la Nisa

20072009Tratatul   d e laLisabona

Cei trei piloni ai Uniunii Europene| :

Comunitățile   Europene:

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice| Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice (EURATOM)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Tratatul a expirat în 2002

Uniunea European

ă(UE)Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Regulile Schengen Comunitatea

Europeană (EC)TREVI Justiție și

afaceri interne (

JHA)

Cooperarea polițienească și

judiciară în

materie penală (CPJMP)

Cooperarea Politică

Europeană (EPC)

Politica externă și de securitate comună a

Uniunii Europene (PESC)

Unconsolidated bodies

Uniunea Vest-Europeană (UVE) Tratatul a expirat în 2011

v • d • m

Geografia[modificare | modificare sursă]

Vârful Mont Blanc este cel mai înalt din UE

Statele membre ale UE acoperă un teritoriu de 4.423.147 kilometri pătrați. Uniunea este mai mare decât orice stat cu excepția a șase țări, iar cel mai înalt vârf este Mont Blancdin Alpii Graici care măsoară 4.810,45 metri deasupra nivelului mării.[33] Cel mai jos punct din UE este Zuidplaspolder în Olanda, la 7 metri sub nivelul mării. Peisajul, clima și economia UE sunt influențate de coastă, care măsoară 65.993 km lungime. UE are a doua cea mai lungă coastă din lume, după Canada. Combinate, statele membre au frontiere terestre cu 19 state ne-membre pe un total de 12.441 km, adică a cincea cea mai lungă frontieră din lume.[34][35]

Incluzând teritoriile de peste mări ale statelor membre, UE are cele mai multe tipuri de climă, de la clima arctică (nord-estul Europei) la clima tropicală (Guyana Franceză), mediile meteorologice pentru UE fiind lipsite de sens. Majoritatea locuitorilor trăiesc în zone cu climat mediteranean (sudul Europei), temperat maritim (nord-vestul Europei) sau temperat-continental (Europa Centrală și de Est).[36]

Populația UE este puternic urbanizată, aproape 75% din locuitori locuind în zone urbane (acest procent este în creștere și se estimează că va ajunge la 90% în 7 state până în 2020). Orașele sunt răspândite în întreaga Uniune, cu un grup mare de orașe în jurul Benelux. În unele cazuri, această creștere urbană a fost datorită afluxului de fonduri UE într-o regiune.[37]

State membre[modificare | modificare sursă]Articol principal: Statele membre ale Uniunii Europene.

     State membre

     Candidați: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia și Turcia [38]

     Recunoscuți de UE ca posibili candidați dar care nu au depus încă o cerere pentru aderare: Bosnia și

Herțegovina și Kosovo(statut disputat).[39]

Uniunea Europeană este formată din 28 de state suverane:

 Belgia (BE)  Italia (IT)  România (RO)

 Bulgaria (BG)  Letonia (LV)  Suedia (SE)

 Danemarca (DK)  Lituania (LT)  Slovacia (SK)

 Germania (DE)  Luxemburg (LU)  Slovenia (SI)

 Estonia (EE)  Malta (MT)  Spania (ES)

 Finlanda (FI)  Olanda (NL)  Cehia (CZ)

 Franța (FR)  Austria (AT)  Ungaria (HU)

 Grecia (GR)  Polonia (PL)  Regatul Unit (GB)

 Irlanda (IE)  Portugalia (PT)  Cipru (CY)

 Croația (CR)

Numărul de state membre ale Uniunii a crescut de la cele șase state fondatoare (Belgia, Franța, Germania (de Vest), Italia, Luxembourg și Olanda) la actualul număr de 28 de state membre, prin extinderi succesive o dată ce țările aderau la tratat și făcând așa, renunțând la o parte din suveranitatea lor pentru a obține reprezentativitate în instituțiile Uniunii. Pentru a adera la UE, o țară trebuie să respecte criteriile de la Copenhaga, stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993. Criteriile spun că pentru ca un stat să adere la UE trebuie să aibă o democrație stabilă care respectă drepturile omului și domnia legii, o economie de piață funcțională capabilă să facă competiție în cadrul UE și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv legislația UE. Evaluarea îndeplinirii criteriilor este responsabilitatea Consiliului European. Nici un stat membru nu a părăsit vreodată Uniunea, deși Groenlanda (o provincie autonomă ce apartine Danemarcei) s-a retras în 1985. Tratatul de la Lisabona prevede modalitățile de părăsire a uniunii de către un stat membru.

Sunt cinci state candidate oficial: Islanda, Macedonia, Muntenegru, Turcia și Serbia [40] . Albania și Bosnia și Herțegovina sunt de asemenea recunoscute ca potențiale candidate. Kosovo este de asemenea o potențială candidată dar Comisia Europeană nu o recunoaște ca un stat independent din cauza faptului că nu toate statele membre o recunosc ca o țară independentă de Serbia. România este una dintre statele membre care nu recunosc independența Kosovo.

Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (care nu sunt membre UE) au aderat parțial la politicile și reglementările economice ale UE: Islanda (o țară candidată pentru aderarea la UE), Liechtenstein și Norvegia, care sunt parte din piața unică prin Spațiul Economic European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale. UE are de asemenea relații cu micro-statele europene,Andora, Monaco, San Marino și Vatican care folosesc moneda unică și cooperează în unele domenii.

Mediu[modificare | modificare sursă]

Prima politică de mediu a Comunității Europene a fost lansată în 1972. De atunci comunitatea s-a ocupat de mai multe aspecte și probleme de mediu, precum ploile acide, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeuri și poluarea apei. Directiva Cadru pentru Apă este un exemplu de politică în domeniul apei, cu scopul ca râurile, solul și apele de coastă să fie de „calitate bună” până în anul 2015. Directiva pentru păsări și Directiva Habitate sunt părți ale legislației europene pentru protecția biodiversității și a habitatelor naturale. Aceste politici de protecție acoperă doar protecția plantelor și animalelor. Micro-organismele nu au nici un fel de protecție prin legislația

Uniunii Europene.[41] Directivele sunt implementate prin Programul Natura 2000 și acoperă 30.000 de locuri din întreaga Europă.[42] În 2007, guvernul polonez a căutat să construiască o autostradă prin valea Rospuda, dar Comisia a blocat construcția autostrăzii deoarece este o zonă cu faună sălbatică este protejată de program.[43]

În 2007, statele membre convenit ca 20% din energia electrică folosită de UE va proveni din surse regenerabile și că emisiile de carbon vor fi reduse cu cel puțin 20% până în 2020 în comparație cu nivelul din 1990.[44] Acest lucru include măsuri de scădere a cantității de combustibili utilizate de autoturisme și camioane cu până la 10% și că ele ar trebui să folosească biocombustibili. Aceasta este considerată a fi una dintre cele mai ambițioase acțiuni a unei regiuni industrializate împotriva încălzirii globale.[45]

Sistemul politic[modificare | modificare sursă]Articol principal: Sistemul politic al Uniunii Europene.

Uniunea Europeană funcționează conform și în cadrul competențelor acordate de tratate și pe principiul subsidiarități (care dictează că o acțiune va fi luată doar atunci când un obiectiv nu poate fi atins de statele membre fără intervenție comunitară). Legislația elaborată de instituțiile Uniunii Europene sunt trecute în forme variate. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără necesitatea implementării de măsuri naționale și cele care necesită măsuri de implementare naționale.

Guvernarea[modificare | modificare sursă]

Uniunea Europeană are șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană de Conturi. Competența de examinare și amendare a legislației este divizată între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, pe când atribuțiile executive sunt în sarcina Comisiei Europene și cu o capacitate limitată, a Consiliului European (care nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau cu Consiliul Europei). Politica monetară a zonei euro este coordonată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației europene și a tratatelor este asigurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.[1] Exista de asemenea un număr de organisme auxiliare care operează în anumite domenii.

Instituțiile Uniunii Europene [46]

v • d • m

Parlamentul European

- Legislativ (camera inferioară) -

Consiliul European

- Stabilește direcția și impulsionează integrarea -

Îndeplinește alături de Consiliul UE puterea

legislativă

Împarte cu Consiliul UE puterea bugetară și are

ultimul cuvânt asupra aprobării sau

respingerii bugetului general al UE

Exercită supravegherea democratică asupra

tuturor instituțiilor UE, inclusiv asupraComisiei

Europene, numind membrii Comisiei și putând

demite Comisia prinmoțiune de cenzură

Decide asupra proiectelor de directive și

regulamente ale UE

Ratifică tratatele negociate de Comisie și

Consiliu

Își are sediul și sala plenară în Strasbourg,

Secretariatul General în Luxembourg, se

întrunește în principal în Bruxelles

Summitul șefilor de stat sau de guvern, condus

de Președintele Consiliului European

acordă impulsurile necesare dezvoltării și

stabilește prioritățile și obiectivele generale

nu legiferează

are sediul în Bruxelles

Îndeplinește alături de Parlamentul European

puterea legislativă

împarte alături de

bugetară

asigură coordonarea politicilor economice și

sociale și stabilește liniile generale pentru

Politica Comună pentru Afaceri Externe și de

Securitate

încheie acorduri internaționale

are sediul în Bruxelles

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

- Justiție -

Curtea Europeană a Auditorilor

- Audit financiar -

asigură interpretarea unitară a legislației europene

are puterea de a decide asupra disputelor legale

dintre statele membre UE, instituțiile UE, companii

și indivizi

are sediul în Luxembourg

verifică folosirea corectă a veniturilor și

cheltuielilor instituțiilor UE(vezi și Bugetul Uniunii

Europene)

are sediul în Luxembourg

Consiliul European[modificare | modificare sursă]Articol principal: Consiliul European.

Președintele Consiliului European,Donald Tusk

Consiliul European stabilește direcțiile UE, el se întrunește de cel puțin patru ori pe an. Este compus din Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și un reprezentant din fiecare stat membru, șeful de stat ori șeful guvernului. Consiliul European a fost descris de unii ca „autoritatea politică supremă” a Uniunii. Consiliul este implicat activ în negocierea schimbărilor tratatelor și definește politicile UE, agenda și strategiile.

Consiliul European își folosește rolul conducător pentru a media disputele între statele membre și dintre instituții, rezolvă crizele politice și dezacordurile referitoare la politici și probleme controversate. Acționează ca un „șef de stat colectiv” și ratifică documentele importante (de exemplu, tratatele și acordurile internaționale) alături de Parlamentul European.

În 19 noiembrie 2009, Herman Van Rompuy a fost ales primul Președinte permanent al Consiliului European. În 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare și astfel și-a început mandatul. Președintele asigură reprezentarea internațională a UE, mediază conflictele dintre membri atât în timpul sesiunilor consiliului cât și în perioadele dintre ele. Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, o organizație internaționale independentă de UE.

Comisia[modificare | modificare sursă]Articol principal: Comisia Europeană.

Președintele Comisiei Jean-Claude Juncker

Comisia Europeană acționează drept putere executivă a Uniunii Europene și are responsabilitatea inițierii de proiecte legislative și conducerea permanentă a UE. Comisia este de asemenea motorul integrării europene. Este organizată ca un cabinet de guvern, cu 27 de comisari pentru diferite domenii de activitate, unul pentru fiecare stat membru, ei având obligația de a reprezenta interesele UE ca un întreg și nu interesele naționale.

Unul dintre cei 27 este Președintele Comisiei (actualmente Jose Manuel Barroso) care este numit de Consiliul European. După președinte, cel mai important și proeminent comisar este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate care este de drept și vice-președinte al Comisiei și este numit de asemenea de Consiliul European. Ceilalți 25 de comisari sunt numiți de Consiliul Uniunii Europene în acord cu președintele nominalizat. După acea, cei 27 de comisari ca un singur grup primesc votul de învestitură din partea Parlamentului European.

Parlamentul European[modificare | modificare sursă]Articol principal: Parlamentul European.

Președintele Parlamentului European Martin Schulz.

Parlamentul European constituie jumătate din legislativul UE (alături de Consiliul Uniunii Europene, după cum veți vedea mai jos). Cei 736 (în curând 751) de membri ai Parlamentului European (MPE) sunt aleși direct de cetățenii UE la fiecare cinci ani în baza unui sistem de reprezentare proporțională în baza numărului de voturi acumulat de fiecare partid politic. Deși parlamentarii europeni sunt aleși la nivel național, ei urmează politica grupului parlamentar. Fiecare stat are un număr de mandate care sunt împărțite în circumscripții naționale care nu afectează natura proporțională a sistemului de vot. România are în prezent (2012) un număr de 33 de mandate în Parlamentul European.

Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene aprobă legislația în comun în majoritatea domeniilor din procedura legislativă ordinară. Aceasta se aplică inclusiv bugetului UE. În final, Comisia răspunde în fața parlamentului și poate fi demisă printr-o moțiune de cenzură. Președintele Parlamentului European este și purtătorul de cuvânt al parlamentului și îl reprezintă în străinătate. Președintele Parlamentului și Vicepreședinții sunt aleși de membrii parlamentului la fiecare doi ani si jumătate. Actualul președinte al Parlamentului esteMartin Schulz

Consiliul Uniunii Europene[modificare | modificare sursă]

Consiliul Uniunii Europene (numit și „Consiliul” și uneori „Consiliul de Miniștri”) constituie jumătate din legislativul UE. Este format din miniștri de guvern ai statelor membre și se întrunește în diferite configurații în funcție de domeniul de activitate. În ciuda acestui fapt, este considerat un singur corp. Alături de atribuțiile legislative, Consiliul exercită atribuții și în politica relațiilor externe comune și politica de securitate.

Bugetul[modificare | modificare sursă]Articol principal: Bugetul Uniunii Europene.

Bugetul UE pentru anul 2010 (€141.9 miliarde):[47]

     Coeziune și competitivitate pentru creștere și forța de muncă (45%)

     Cetățenie, libertate, securitate și justiție (1%)

     UE ca jucător global (6%)

     Dezvoltare rurală (11%)

     Ajutor direct și cheltuieli legate de piață (31%)

     Administrație (6%)

UE a decis ca bugetul pentru anul 2007 să fie de 120,7 miliarde de euro iar pentru perioada 2007-2013 un buget de 864,3 miliarde euro, reprezentând 1,10% respectiv 1,05% din venitul național brut estimat pentru perioada respectivă. Spre exemplu, cheltuielile Marii Britanii în 2004 au fost estimate la 759 miliarde euro, iar Franța a avut cheltuieli estimate la 801 miliarde euro. În 1960, bugetul Comunității Economice Europene era de 0,3% din PIB.

Din bugetul pentru anul 2010 în valoare de 141,5 miliarde, cei mai mulți bani au fost alocați politicilor de „coeziune și competitivitate” cu aproximativ 45% din totalul bugetului. După aceasta, cei mai mulți bani au fost acordați agriculturii, aproximativ 31% din total. Dezvoltarea rurală, mediul și pescuitul primesc aproximativ 11%. Cheltuielile pentru administrație sunt în jur de 6%. Cheltuielile pentru parteneriatul global al UE și domeniul „cetățenie, libertate, securitate și justiție” sunt aproximativ de 6%, respectiv 1%.

Curtea Europeană a Auditorilor are responsabilitatea ca bugetul UE este cheltuit responsabil și corect. Curtea emite rapoarte pentru fiecare an financiar către Consiliu și Parlamentului European. Parlamentul se folosește de acesta pentru a aproba folosirea banilor de către Comisie. Curtea mai emite opinii și propuneri de legislație financiară și acțiuni anti-fraudă.

Competența[modificare | modificare sursă]

Statele membre UE mențin puterile și atribuțiile care nu au fost acordate expres Uniunii Europene. În anumite zone, UE se bucură de competențe și atribuții exclusive. Acestea sunt domeniile în care

statele membre au renunțat la capacitatea de a emite legislație. În alte domenii UE și statele membre împart competența legislativă. Deși ambele pot emite legislații, statele membre pot emite legi până la limita la care UE nu poate. În alte domenii și politici, UE poate doar coordona, ajuta și suplini acțiunile statelor membre dar nu poate emite legislație.

Distribuirea competențelor în diferite politici și domenii între statele membre și Uniune este împărțită în următoarele categorii:

Așa cum este stipulat în partea I, titlul I din Tratatul Consolidat de Funcționare a Uniunii Europene:

Competență exclusivăUniunea are competență exclusivă de a emite directive și de a

încheia acorduri internaționale când sunt acordate de legislația Uniunii.

Uniunea vamală

Stabilirea regulilor de competiție necesare pentru

funcționarea legislației UE

Politica monetară pentru statele membre care folosesc

moneda euro

Conservarea populației marine prin politica piscicolă

comună

Politica comercială comună

Competențe împărțite

Statele membre nu pot exercita competențe în domeniile în care Uniunea o face.

Exercitarea competenței de către Uniunea nu trebuie să încalce posibilitatea ca statele membre să își îndeplinească

Piața internă

Politicile sociale pentru aspectele definite în Tratat

Coeziunea economică, socială și teritorială

Politica agricolă și piscicolă comună, excluzând protecția

resurselor naturale maritime

Mediul

Protecția consumatorului

Transportul

Rețeaua transeuropeană

Energia

Domeniile securității, libertății și justiției

Cercetarea, dezvoltarea tehnologică și

Dezvoltarea cooperării, ajutorul umanitar

Uniunea coordonaează politicile statelor membre sau implementează politici suplimentare politicilor lor comune

Coordonează politicile economice, sociale etc.

Securitatea comună a frontierelor politicile de apărare

Sistemul legal[modificare | modificare sursă]Articol principal: Drept comunitar.

Uniunea Europeană este fondată pe baza a unei serii de tratate. Acestea au înființat inițial Comunitățile Europene și ulterior UE. Aceste tratate prin care statele și-au unificat suveranitatea stabilesc și obiectivele generale și fondează instituțiile cu competențele legale necesare a pune în practică aceste obiective. Aceste puteri juridice includ abilitatea de a adopta o legislație care poate afecta în mod direct toate statele membre și locuitorii lor. Uniunea Europeană are personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.

Sub principiul supremației, instanțele naționale au obligația să aplice tratatele pe care statele membre le-au ratificat, precum și acele legi adoptate în numele lor, chiar dacă făcând așa intră în conflict cu legislația națională, și (limitat) chiar cu prevederile constituționale. Tratatele și legislația Uniunii fiind peste orice legislație națională contrară.

Curtea de Justiție[modificare | modificare sursă]

Ramura judiciară a UE, formal numită „Curtea de Justiție a Uniunii Europene”, cuprinde trei instanțe: Curtea de Justiție, Curtea Generală și Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene. Împreună interpretează și aplică tratatele și legislația Uniunii Europene.

Curtea de Justiție se ocupă în principal cu cauzele din partea statelor membre și instituțiilor Uniunii. Curtea Generală se ocupă în principal de cauzele depuse de cetățeni sau companii direct curții europene iar Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene are atribuții în disputele dintre Uniunea Europene și serviciul civil european. Deciziile Curții Generale pot fi apelate la Curtea de Justiție dar doar din punctul de vedere al conformității unei prevederi legale.

Drepturi fundamentale[modificare | modificare sursă]

Ultima amendare a bazelor constituționale ale UE a intrat în vigoare în 2009 și a fost Tratatul de la Lisabona.

Tratatele declară că Uniunea Europeană însăși este „fondată pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, domnia legii și respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităților naționale în societatea în care pluralismul, ne-discriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea și egalitate între femei și bărbați prevalează.

În 2009, Tratatul de la Lisabona a acordat putere legală Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Carta este un catalog a drepturilor fundamentale împotriva cărora acțiunile UE pot fi judecate. Consolidează multe drepturi pe care în trecut Curtea de Justiție le-a recunoscut și provin din „tradițiile constituționale comune ale statelor membre”. Curtea de Justiție a recunoscut de multă vreme drepturi fundamentale și astfel a respins legislația UE care erau împotriva drepturilor fundamentale. Carta Drepturilor Fundamentale a fost scrisă în 2000. Deși inițial nu avea caracter legal, Carta era citată frecvent în instanțele UE pentru că conținea drepturi pe care instanțele le recunoscuseră de multă vreme ca principii fundamentale ale legislației UE. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului este o condiție pentru a adera la UE. Tratatul de la Lisabona și Protocolul 14 din Convenție au permis după o lungă vreme ca și UE să poată adera la Convenție.

UE promovează de asemenea drepturile omului în toată lumea. Uniunea se opune pedepsei cu moartea și sprijină abolirea ei la nivel mondial. Abolirea pedepsei cu moartea este de asemenea o condiție pentru a putea adera la UE.

Legislație[modificare | modificare sursă]

Principalele acte juridice ale UE sunt în trei forme: reglementări, directive și decizii. Reglementările devin lege în toate statele membre în momentul în care intră în vigoare, fără a exista necesitatea implementării de măsuri naționale și au automat prioritate față de legislația națională. Directivele solicită statelor membre să ajungă ajungă la un anumit rezultat lăsând la latitudinea lor modul de implementare. Atunci când termenul de aplicare a directive expiră, trebuie, sub anumite condiții să aibă un efect direct asupra legislației naționale a statelor membre.

Deciziile oferă o alternativă la cele două modalități legislative de mai sus. Sunt acte legale care se aplică strict anumitor indivizi, companii sau unor state membre. Sunt cel mai des folosite în legislația

pentru competiție sau pentru a stabili ajutoare de stat, dar sunt de asemenea folosite frecvent în proceduri administrative în cadrul instituțiilor. Reglementările, directivele și deciziile au putere legală egală și se aplică fără existența unei ierarhii legislative.

Justiție și afaceri interne[modificare | modificare sursă]

Spațiul Schengen cuprinde cele mai multe state membre și asigură libertatea de mișcare.

Încă de la înființarea Uniunii Europene în 1993, Uniunea și-a dezvoltat competențe în domeniile justiției și afacerilor interne, inițial la un nivel interguvernamental și mai târziu la un nivel supranațional. În final, au fost înființate agenții care coordonează acțiunile asociate: Europol (pentru cooperarea forțelor de poliție)[48], Eurojust(pentru cooperarea între procurori)[49] și Frontex(pentru cooperarea între autoritățile de frontieră).[50] Uniunea Europeană operează de asemenea Sistemul de Informații Schengen care este o bază de date comună a poliției și autorităților de imigrație din statele membre. Această cooperare a fost dezvoltată în principal prin Acordul Schengen pentru a evita trecerile ilegale a frontierei.

Uniunea are de asemenea și legislație în domeniile extrădării[51], legislației familiei[52], azil[53] și justiție penală[54]. Interdicția discriminării sexuale și din cauza naționalității au o lungă vechime în tratate[nb 1]. Recent, a existat o suplimentare a puterii legislative împotriva discriminării bazată pe rasă, religie, dizabilități, vârstă și orientare sexuală[nb 2]. În virtutea acestor puteri, UE a emis legislație pentru prevenirea și condamnarea discriminării sexuale la locul de muncă, discriminarea de vârstă și discriminarea rasială.[nb 3]

Relații externe[modificare | modificare sursă]Vezi și: Serviciul European de Acțiune Externă

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, Federica Mogherini.

Politica de cooperare externă dintre statele membre între statele membre datează de la fondarea Comunității în 1957, când statele au negociat ca un bloc la negocierile de comerț internațional sub Politica Comercială Comună.[55] Pași pentru o cooperare mai strânsă în relațiile internaționale au avut loc în 1970 odată cu înființarea Politicii Europene de Cooperare care a creat un proces de consultare informală între statele membre cu scopul de a crea o politică externă comună. Totuși aceasta nu a avut loc până în 1987 când Politica Europeană de Cooperare a fost introdusă în Actul Unic European. Politica de Cooperare Europeană a fost renumită în Politica Comună pentru relații externe și politici de securitate prin Tratatul de la Maastricht.[56]

Scopul politicii comune pentru relații externe și politica de securitate era să promoveze atât interesele UE cât și interesele comunității internaționale ca un întreg, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectul pentru drepturile omului, democrația și domnia legii. Politica necesita unanimitate între statele membre pentru politicile necesare și în problemele particulare. Unanimitatea era o problemă dificilă și a cauzat dezacorduri, precum cea cu privire la Invazia Irakului din 2003.

UE participă la toate sumitele G8 șiG20. (Sumitul G-20 de la Seul, 2010)

Reprezentantul și coordonatorul Politicii Comune înafara UE este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate (actualmente Catherine Ashton) care reprezintă UE în politicile de afaceri externe și de securitate. Înaltul Reprezentant conduceServiciul European de Acțiune Externă, un departament al UE unic care a fost instituit oficial începând cu 1 decembrie 2010 cu ocazia primei aniversări a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. SEAE funcționează ca un minister de externe și corp diplomatic pentru Uniunea Europeană.

Pe lângă politica internațională dezvoltată de Uniunea Europeană, influența UE este, de asemenea, simțită prin extindere. Beneficiile percepute din calitatea de membru al UE este un stimulent pentru reformele politice și economice pentru statele care doresc să îndeplinească criteriile UE de aderare și sunt considerate un factor important care contribuie la reforma unor state europene foste comuniste precum Serbia, Muntenegru, Macedonia, Moldova sau Ucraina. Această influență a Uniunii în afacerile interne ale altor state este considerată, în general, ca „soft power” spre deosebire de influența militară „hard power” folosită în special de Statele Unite ale Americii.

Forțe militare[modificare | modificare sursă]

Eurofighter Typhoon și Eurocopter Tiger sunt construite de către

un consorțiu al unor state membre.

Uniunea Europeană nu are o armată unificată. Predecesoarele Uniunii Europene nu au fost create ca o alianță militară puternică deoarece NATO a fost considerată suficientă pentru apărarea membrilor. 22 dintre statele membre ale UE sunt și membre ale NATO iar restul statelor membre au o politică de neutralitate. Totuși, compatibilitatea dintre neutralitatea lor și calitatea de membru al UE este disputată (inclusiv de Primul Ministru al Finlandei) iar solidaritatea mutuală în cazul unor dezastre, atacuri teroriste și agresiuni armate este acoperită de Articolul 42 (7) al Tratatului Uniunii Europene și Art. 222 din Tratatul Consolidat pentru Funcționarea Uniunii Europene. Uniunea vest-europeană, o alianță militară cu o clauză de apărare colectivă a fost desființată în 2010 iar rolul ei a fost transferat Uniunii Europene.

Conform Institutului Internațional pentru Cercetarea Păcii de la Stockholm, Franța a cheltuit mai mult de 44 de miliarde pentru apărare în 2010, punând-ui pe locul trei la nivel mondial, după SUA și China, iar Marea Britanie cheltuiește aproximativ 39 miliarde euro. Împreună, Franța și Marea Britanie au împreună aproximativ 45% din bugetul pentru apărare al tuturor statelor UE, 50% în capacitățile militare și 70% din toate cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare militară. În 2000, Marea Britanie, Franța, Spania și Germania aveau împreună 97% din bugetul pentru cercetările militare dintre cele 15 state membre al UE de atunci.

Pe durata războiului din Kosovo din 1999, Consiliul European a fost de acord că „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, asistată de o forță militară credibilă, posibilitatea de a se folosi de ea și de a fi pregătită să o facă pentru a răspunde unor crize internaționale fără a fi necesară asistența NATO”. În final, au fost efectuate unele eforturi pentru a crește capabilitățile militare ale UE, cel mai important fiind Procesul „Helsinki Headline Goal”. După multe discuții, cel mai concret rezultat a fost inițiativa grupurilor tactice ale UE, care au fost plănuite să poată deplasa rapid aproximativ 1500 de soldați și personal fiecare.

Forțele UE au fost dislocate în misiuni de menținere a păcii din Africa până în fosta Iugoslavia și în Orientul Mijlociu. Operațiile militare ale UE sunt operate de mai multe organisme ale UE, inclusiv Agenția de Apărare Europeană, Centrul European pentru Observații prin Satelit și Statul Major al Uniunii Europene.

Ajutorul umanitar[modificare | modificare sursă]

Comisariatul European pentru Ajutor Umanitar acordă ajutor din partea UE statelor în curs de dezvoltare. În 2006, bugetul Comisariatului era de 671 milioane euro, iar 48% din această sumă a mers către Africa, Caraibe și statele din Pacific. Adunând contribuțiile UE si ale statelor membre, UE este cel mai mare donator umanitar din lume.

Ajutorul umanitar este finanțat direct din buget (70%) ca parte a instrumentelor financiare pentru acțiune externă si de asemenea prin Fondul de Dezvoltare Europeană (30%). Acțiunea Externă a UE este împărțită în instrumente geografice și pe domenii. Instrumentele geografice acorda ajutor prin Instrumentul de Cooperare pentru Dezvoltare (16,9 miliarde între 2007-2013) care cheltuiește 95% din bugetul sau în acțiuni de asistență internațională și din partea Instrumentului de Parteneriat și Vecinătate European, care conține câteva programe relevante. Fondul European pentru Dezvoltare (cu un buget de 22.7 miliarde între 2008-2013) este format din contribuții voluntare din partea statelor membre, dar există presiuni pentru a transforma FDE într-un instrument bugetar pentru a încuraja creșterea contribuțiilor statelor și a permite Parlamentului European să aibă o supraveghere mai bună a banilor.

Ajutoarele UE au fost criticate des de eurosceptici că ar fi ineficiente, că nu si-ar atinge obiectivele și că ar fi legate de atingerea unor obiective economice și politice.

Economia[modificare | modificare sursă]Articol principal: Economia Uniunii Europene.

Cele 10 cele mai mari economii ale lumii si UE ca entitate după PIB (2011)[57]

Uniunea Europeană a stabilit o piață unică pe teritoriul tuturor statelor membre. O uniune monetară, zona euro este formată din 17 state membre care folosesc moneda unică euro. În 2010, UE a generat un procent estimat de 26% (16.242 miliarde de dolari) din produsul intern brut la nivel mondial, astfel UE are cea mai mare economie a lumii. Este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii și cel mai mare partener comercial pentru multe țări precum China, India și Statele Unite ale Americii.

Din 500 cele mai mari corporații după venituri (Fortune Global 500 din 2010), 161 au sediul în Uniunea Europeană. În noiembrie 2011, șomajul în UE era de 9,8%[58], investițiile erau de 20,3% din PIB [59] în noiembrie 2011, inflația de 3,4% iar deficitul public era de 6.6% în octombrie 2011[60].

Există o variație semnificativă între veniturile per capita între statele membre, acestea sunt între 11.000 de euro și până la 70.000 de euro. Regiunile cu venit inferior mediei europene sunt în special în estul Europei, în noile state care au aderat după 2004. Câteva fonduri acordă ajutor de urgență, suport pentru statele candidate pentru a le aduce la standardele UE (PHARE, ISPA și SAPARD) precum și ajutor pentru Comunitatea Statelor Independente (fostele state parte a URSS).

Stat

PIL 2010[61]

(milioane

de $)

PIB 2010pe

capita[61]

($)

PIB 2010pe

capita[62]

(in % din

UE-27)

Inflația.[63]

2010

Disoccup.[64]

2010

Creșterea PIB-

ului(media

2000-10)[65]

Creșterea PIB-

ului(prev. 2011-

13)[65]

 Luxemburg 41.271 81.466 271 +2,5% 4,5% +3,3% +1,6%

 Olanda 680.772 40.973 133 +0,9% 4,5% +1,6% +1,1%

 Austria 333.537 39.761 126 +1,7% 4,4% +1,8% +1,9%

 Irlanda 176.555 39.492 128 −1,6% 13,7% +3,1% +1,5%

 Suedia 356.321 38.204 123 +1,9% 8,4% +2,3% +2,5%

 Danemarca

201.702 36.443 127 +2,2% 7,4% +0,9% +1,4%

 Belgia 396.035 36.274 119 +2,3% 8,3% +1,6% +1,5%

 Germania 2.944.352 36.081 118 +1,2% 6,8% +1,2% +1,8%

 Regatul Unit 2.181.456 35.059 112 +3,3% 7,8% +2,0% +0,9%

 Finlanda 187.696 34.918 115 +1,7% 8,4% +2,2% +2,1%

 Franța 2.134.941 33.910 108 +1,7% 9,7% +1,4% +1,2%

Stat

PIL 2010[61]

(milioane

de $)

PIB 2010pe

capita[61]

($)

PIB 2010pe

capita[62]

(in % din

UE-27)

Inflația.[63]

2010

Disoccup.[64]

2010

Creșterea PIB-

ului(media

2000-10)[65]

Creșterea PIB-

ului(prev. 2011-

13)[65]

 Spania 1.372.720 29.830 100 +1,8% 20,1% +2,4% +0,9%

 Italia 1.778.832 29.480 101 +1,6% 8,4% +0,7% +0,4%

 Cipru 23.259 28.960 99 +2,6% 6,5% +3,0% +0,7%

 Grecia 318.670 28.496 90 +4,7% 12,6% +2,3% −2,5%

 Slovenia 56.663 28.073 85 +2,1% 7,3% +2,9% +1,2%

 Cehia 262.144 24.950 80 +1,2% 7,3% +3,5% +1,4%

 Malta 10.423 24.833 83 +2,0% 6,8% +1,6% +1,8%

 Portugalia 247.458 23.262 80 +1,4% 11,0% +1,0% −1,3%

 Slovacia 120.524 22.195 74 +0,7% 14,4% +4,6% +2,3%

 Polonia 723.032 18.981 63 +2,7% 9,6% +3,9% +3,1%

 Ungaria 188.677 18.841 65 +4,7% 11,2% +2,2% +1,1%

 Estonia 24.762 18.527 64 +2,7% 16,9% +4,7% +5,1%

Stat

PIL 2010[61]

(milioane

de $)

PIB 2010pe

capita[61]

($)

PIB 2010pe

capita[62]

(in % din

UE-27)

Inflația.[63]

2010

Disoccup.[64]

2010

Creșterea PIB-

ului(media

2000-10)[65]

Creșterea PIB-

ului(prev. 2011-

13)[65]

 Lituania 56.750 17.235 57 +1,2% 17,8% +5,3% +4,4%

 Letonia 32.609 14.504 51 −1,2% 18,7% +4,2% +3,7%

 Bulgaria 97.066 12.934 44 +3,0% 10,2% +4,3% +2,5%

 România 254.918 11.895 46 +6,1% 7,3% +4,0% +2,4%

 Zona euro

10.848.470 — 108 +1,6% 10,0% +1,4% +1,1%

 Uniunea Europeană

15.203.145 - 100 +2,1% 9,6% +1,6% +1,2%

Piața internă[modificare | modificare sursă]

Statele membre ale Uniunii Europene au un pasaport standardizat (pașaport biometric românesc)

Două dintre obiectivele fundamentale inițiale ale Comunității Economice Europene au fost dezvoltarea unei piețe comune, redenumită ulterior piața unică, și o uniune vamală între statele membre. Piața unică implică libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor și serviciilor în cadrul UE,[66] iar uniunea vamală implică aplicarea unui tarif extern comun pentru toate mărfurile care intră pe piață. Odată ce mărfurile au fost admise în piață ele nu pot fi supuse taxelor vamale, taxelor discriminatorii sau cote de import. Statele non-UE,Islanda, Norvegia, Liechtenstein și Elveția sunt parte a pieței unice, dar nu și în uniunea vamală.[67] Jumătate din comerțul din UE este reglementat de legislația armonizată de către UE.[68]

Libera circulație a capitalurilor permite circulația investițiilor, cum ar fii achizițiile de proprietăți și cumpărarea de acțiuni între țări.[69] Libertatea de circulație a capitalurilor este unică în lume în măsura în care este egală și statelor non-membre.

Libertatea de mișcare a persoanelor permite cetățenilor UE să circule liber între statele membre pentru a rezida, lucra, studia sau pentru a ieși la pensie într-o altă țară. Acest lucra a necesitat o reducere a formalităților administrative și recunoașterea calificărilor profesionale între statele membre.[70]

Libera circulație a serviciilor permite lucrătorilor independenți să se deplaseze între statele membre pentru a presta servicii în mod temporar sau permanent. În timp ce serviciile reprezintă 60-70% din PIB, legislația nu este la fel de dezvoltată ca în alte domenii. Această lacună a fost abordată de directiva recent adoptată privind serviciile în cadrul pieței interne, care are ca scop liberalizarea prestării serviciilor transfrontaliere.[71] În conformitate cu tratatele, prestarea de servicii este o libertate reziduală care se aplică numai în cazul în care nici o altă libertate nu este exercitate.

Competiția[modificare | modificare sursă]

UE duce o politică de concurență destinată să asigure o concurență corectă în cadrul pieței unice. Comisia, ca autoritatea de reglementare a competiției pentru piața unică este responsabilă pentru problemele antitrust, aprobare a fuziunilor, dezmembrarea cartelurilor, lucrează pentru liberalizarea economică și pentru prevenirea ajutoarelor de stat.

Comisarul pentru Concurență, în prezent Joaquin Almunia, este unul dintre cei mai importanți și influenți comisari din cadrul Comisiei, cunoscut pentru capacitatea de a afecta interesele comerciale ale societăților transnaționale. De exemplu, în 2001, Comisia a împiedicat pentru prima dată o fuziune între două societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii (GE și Honeywell), care fusese deja aprobată de autoritatea națională. Un alt caz cunoscut este cel al Microsoft, care a dus la aplicarea unei amenzi de 777 milioane euro de către Comisie după 9 ani de acțiuni în justiție.

Uniunea monetară[modificare | modificare sursă]Articol principal: Zona Euro.

Zona Euro (cu albastru închis) este formată din 17 state care au adoptateuro ca monedă.

Crearea monedei unice europene a devenit un obiectiv oficial al Comunității Economice Europene în 1969. Totuși, doar după Tratatul de la Maastricht din 1993, statele membre au fost din punct de vedere legal obligate să inițieze uniunea monetară nu mai târziu de 1 ianuarie 1999. La această dată, euro a fost lansată în 11 state membre ale UE. A rămas o monedă contabilă (virtuală) până la 1 ianuarie 2002 când au fost emise bancnotele și monedele iar bancnotele și monezile naționale au început să fie retrase în Zona Euro, care atunci avea 12 state membre. Zona euro (formată din statele membre UE care au adoptat moneda euro) a crescut la 17 state membre, cel mai recent stat care a adoptat moneda fiind Estonia care a aderat la 1 ianuarie 2011.

Toate statele membre, cu excepția Danemarcei și Regatul Unit, sunt obligate din punct de vedere legal să adere la zona euro când vor îndeplini criteriile de convergență. România si-a propus să adere la zona euro în 2015. Suedia a evitat să adere la zona euro neîndeplinind criteriile.

Banca Centrală Europeană este banca centrală a zonei euro, aceasta controlează politica monetară a zonei cu scopul de a menține stabilitatea prețurilor. Ea este la centrul Sistemului European de Bănci Centrale, care cuprinde băncile naționale ale statelor membre și care este condusă de un Consiliu General, constând din Președintele BCE, care este numit de Consiliul European, Vice-președintele BCE și guvernatorii băncilor centrale naționale din cele 27 de state membre.

Criza datoriilor suverane[modificare | modificare sursă]

Începând cu sfârșitul lui 2009, temerile investitorilor cu privire la criza datoriilor suverane și creșterea datoriei publice guvernamentale la nivel mondial, împreună cu un val de deteriorare a ratingului datoriilor suverane a câtorva state europene. Preocupările sau intensificat la începutul lui 2010 și ulterior[72][73], a devenit din ce în ce mai dificil sau chiar imposibil ca datoria unor state ca Grecia, Irlanda și Portugalia sa fie refinanțate.

La 9 mai 2010, miniștrii de finanțe din Uniunea Europeană au aprobat un pachet de salvare în valoare de 750 miliarde de euro care urmărea asigurarea stabilității financiare în Europa prin crearea Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF).[74] În octombrie 2011, liderii zonei euro au convenit asupra unui alt pachet de măsuri menite să prevină prăbușirea economiilor statelor membre. Aceasta a inclus un acord cu sistemul bancar care a acceptat o reducere cu 50% a datoriei grecești datorată creditorilor privați, creșterea FESF la aproximativ 1000 de miliarde de euro și

solicitarea ca băncile europene să își crească capitalul cu 9%. Pentru a restaura încrederea în economia europeană, liderii UE au inițiat demersurile pentru crearea unei uniuni fiscale comune în zona euro, cu reguli stricte și executorii încorporate în tratatele Uniunii.[75][76]

În timp ce creșterile datoriei suverane au fost mai pronunțate doar în câteva tări din zona euro, acestea au fost percepute ca un întreg la nivelul Uniunii. Cu toate acestea, moneda europeană a rămas stabilă cu tendință de scădere.[77][78] La jumătatea lunii noiembrie 2011, tranzacțiile intrnaționale cu cei mai importanți parteneri comerciali ai blocului euro a fost chiar mai mare decât la începutul crizei economice.[79][80]Cele trei țări cele mai afectate, Grecia, Irlanda și Portugalia, colectiv reprezintă doar 6% din produsul intern brut (PIB) al zonei euro.[81]

La finele anului 2011 și începutul anului 2012, Banca Centrală Europeană a luat o serie de măsuri pentru a ajuta la reducerea volatilității financiare pe piețe și pentru a îmbunătății lichiditățile băncilor. La 30 noiembrie 2011, Banca Centrală Europeană, Rezerva Federală a Statelor Unite, Băncile Centrale ale Canadei, Japoniei, Marii Britanii și Elveției au acordat piețelor financiare internaționale lichidități pentru a putea acoperi economia reală. Băncile centrale au fost de acord să scadă costul dolarului (valută de swap) cu 50 de puncte de bază și care a intrat în vigoare la 5 decembrie 2011. Ele si-au acordat de asemenea, una alteia lichidități din abundență pentru a asigura lichiditate băncilor comerciale în alte monede.[82]

În 21 decembrie 2011, BCE a început cea mai mare infuzie de credit în sistemul bancar european din istoria monedei euro de 13 ani. BCE a împrumutat la 523 de bănci suma de 489 miliarde euro pe o perioadă excepțional de lungă de 3 ani la o rată a dobânzii de doar un procent.[83] Astfel BCE s-a asigurat că băncile au destule lichidități pentru a plăti debite în valoare de 200 de miliarde de euro ajunse la maturitate în primele 3 luni din 2012, precum și a asigura împrumuturi pentru firme astfel încât limitarea creditării să nu afecteze creșterea economică. Se speră de asemenea ca băncile să cumpere titluri de stat guvernamentale, astfel încât să ușureze criza datoriilor suverane.[84]

La 2 martie 2012, 25 de state membre a UE (cu excepția Marii Britanii și Republica Cehă) au semnat Tratatul de Stabilitate Fiscală, un tratat interguvernamental prin care statele semnatare se obligă să îndeplinească și să respecte anumite criterii economice și financiare. În cazul în care un stat semnatar nu va respecta prevederile tratatului vă fi sancționat cu 0,1% din PIB de către Curtea Europeană de Justiție. Tratatul va intra în vigoare la 1 ianuarie 2013 dacă până la acea dată va fi ratificat de minim 12 state ale zonei euro.[85][86]

Supraveghere financiară[modificare | modificare sursă]

Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari este o arhitectură instituțională a cadrului UE de supraveghere financiară compusă din trei autorități: Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe. Pentru a completa acest cadru, există de asemenea, un Comitet European pentru Riscurile Sistemice care se află sub responsabilitatea BCE. Scopul acestui sistem de control financiar este acela de a asigura stabilitatea economică a UE.

Energie[modificare | modificare sursă]

Producția de energie a UE

46% din totalul de energia primară folosită de UE

Nuclear energy[nb 4] 29.3%

Cărbune și lignit 21.9%

Gaz 19.4%

Energii regenerabile 14.6%

Petrol 13.4%

Altele 1.4%

Importuri nete de energie

54% din totalul energiei primare folosită

Petrol și produse petroliere 60.2%

Gaz 26.4%

Altele 13.4%

În 2006, cele 27 de state membre ale UE avea un consum de energie în cuantum total de 1.825 milioane tine de petrol. În jur de 46% din energia consumată este produsă în statele membre iar 54% este importată. În aceste statistici, energia nucleară este tratată ca energie primară produsă în UE, chiar dacă sursa este uraniul, care este produs în cuantum de mai puțin de 3% în UE.

UE a avut puterea legislativă în domeniul politicii energetice de-a lungul întregii sale existențe. Aceasta provine de la Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui. Introducerea politicii energetice europene obligatorii a fost aprobată în Consiliul European din octombrie 2005, iar primul draft al politicii în ianuarie 2007.

În acest moment, UE importă 82% din necesarul de petrol, 57% din necesarul de gaz și 97,48% din necesarul de uraniu. Există îngrijorări față de dependența europeană față de energia din Rusia care poate pune în pericol Uniunea și statele membre. Uniunea încearcă să își diversifice sursele de energie.

Infrastructura[modificare | modificare sursă]

Podul Öresund dintre Danemarcași Suedia este parte din Rețeaua Trans-Europeană.

UE depune eforturi pentru îmbunătățirea infrastructurii transfrontaliere, de exemplu prin intermediul rețelelor transeuropene (TEN). Proiectele din cadrul TEN includ tunelul de sub Canalul Mânecii, LGV Est, tunelul feroviar Frejus, Podul Oresund și tunelul Brenner. În 2001 s-a estimat că până în 2010 rețeaua va acoperi: 75.200 km de drumuri, 78.000 km de căi ferate, 330 de aeroporturi, 270 de porturi maritime și 210 porturi interne.[87][88]

Politicile europene de dezvoltare a rețelelor de transport vor crește presiunea asupra mediului înconjurător în numeroase regiuni ale uniunii. În țările membre care au aderat după 2004, problema majoră constă în congestionarea traficului și poluare. După recenta extindere, noile state care au aderat începând cu 2004 au adus în plus și problema transportului de zi cu zi a călătorilor.[89] Rețeaua poloneză de drumuri, în special, se afla în condiții deficitare: la aderarea Poloniei, 4600 de drumuri necesitau lucrări de amenajare și consolidare în conformitate cu standardele și prevederile Uniunii Europene, cu un cost total de aproximativ 17 miliarde de euro.[90]

Un alt proiect de infrastructură este sistemul de poziționare globală Galileo, o propunere de navigație globală prin satelit, care urmează să fie construit de către Uniunea Europeană și lansat de către Agenția Spațială Europeană (ESA), putând să fie operațional până în 2010. Proiectul a fost lansat parțial pentru a reduce dependența față de Statele Unite ale Americii (care deține sistemul Global Positioning System), dar, de asemenea, și pentru a oferi o acoperire mai completă la nivel mondial și pentru a permite o precizie mult mai mare, dată fiind vechimea sistemului GPS.[91] Inițiativa a fost însă criticată din cauza costurilor, a întârzierilor, precum și din cauza lipsei de utilitate, având în vedere existența actualului sistem GPS.[92]

Agricultura[modificare | modificare sursă]

Fermele din UE sunt susținute cu ajutorul Politicii Agricole Comune (Podgorie în Spania)

Politica Agricolă Comună este una dintre cele mai vechi politici ale Comunității Europene și a fost unul dintre obiectivele sale principale. Politica are ca obiective creșterea producției agricole, oferirea întreprinderilor certitudinea aprovizionării cu alimente, asigurând o înaltă calitate a vieții pentru agriculturi, stabilizarea piețelor și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Acesta a fost până de curând, operat printr-un sistem de subvenții și de intervenție în piață. Până în 1990,

politica a reprezentat peste 60% din bugetul Comunității Europene, apoi anual a scăzut până la 34% în prezent.

Politica de control a prețurilor și intervențiile în piață au dus la supra-producție considerabilă, ducând la așa numții „munții de unt” și „lacurile de vin”. Acestea erau depozite de produse cumpărate de Comunitate pentru a menține un preț la un nivel minim. Pentru a renunța la acest excedent, de multe ori erau vândute pe piața mondială la prețuri sub nivelul prețurilor garantate în comunitate sau fermierii ofereau subvenții pentru a putea exporta produsele înafara comunității. Acest sistem a fost criticat că submina fermierii dinafara Europei, în special pe cei din zonele în curs de dezvoltare.

Educație și știință[modificare | modificare sursă]

Energiile regenerabile sunt unul dintre obiectivele transnaționale al celui de-al 7-lea Program Cadru.

Procesul Bologna impune standarde comparate și compatibile în UE

Educația și știința sunt domenii unde rolul UE este limitat la ajutarea guvernelor naționale. În educație, politica a fost în mare, dezvoltată în anii 1980 prin programe de mobilitate și schimburi de studenți. Cel mai vizibil dintre acestea a fost Programul Erasmus, un program universitar de schimb de studenți care a început în 1987. În primii 20 de ani a dus la oportunități de schimburi de tineri pentru 1.5 milioane de studenți și elevi și a devenit un simbol a vieții studențești.[93]

Există programe similare și pentru profesori și elevi de gimnaziu și liceu, precum și pentru educația destinată adulților prin Programul de Învățare de-a lungul vieții 2007-2013. Aceste programe au fost făcute pentru a încuraja acumularea de cunoștințe despre alte țări și pentru a extinde modele de bună practică în educație și domenii de pregătire în întreaga Uniune Europeana.[94] Prin procesul Bologna, UE încearcă să impună standarde comparate și compatibile în întreaga Europă.

Dezvoltarea științifică este sprijinită prin Programul Cadru al Uniunii Europene care a început în 1984. Consiliul European independent pentru Cercetare alocă fonduri UE către națiunile europene

sau pentru proiecte naționale de cercetare.[95] Al șapte-lea program cadru (FP7) funcționează în mai multe domenii, de exemplu în energie unde sprijină un mix între energiile regenerabile pentru protejarea mediului și pentru reducerea dependenței de conbustibili.[96]

Sănătatea[modificare | modificare sursă]

Cardul European de Asigurări Sociale de Sănătate.

(Versiunea Franceză)

Deși UE nu are competențe majore în domeniul sănătății, Articolul 35 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene spune că „Un nivel ridicat de protecție a sănătății va fi asigurat și implementat în toate politicile Uniunii și în activități”. Toate statele membre au ori sistem public de sănătate ori sisteme reglementate de sănătate. Sistemele de sănătate publică din anumite state membre asigură doar servicii medicale de bază și urgentă. Cetățenii lor se pot asigura la servicii medicale suplimentare. Directoratul General pentru Sănătate a Comisiei Europene urmărește să alinieze legislațiile naționale pentru sănătate pentru protejarea drepturilor pacienților, pentru securitatea alimentelor și alte produse.[97][98][99]

În UE sănătatea este asigurată de sisteme extrem de diferite organizate la nivel național. Sistemele de sănătate sunt în principal finanțate de stat prin taxe (urgentele si pachetul de baza). Finanțarea privată a sistemelor provine din asigurările individuale sau prin sistemele private de sănătate organizate pentru firme.

Toate statele UE oferă cetățenilor lor gratis Cardul European de Asigurări Sociale de Sănătate, care este un card de asigurare valabil in toate statele membre în cazul în care cetățenii au nevoie de asistenta medicală în timpul călătoriilor sau vizitelor în alte state UE. [100] O directivă pentru asistență medicală trans-națională, dorește să promoveze o cooperare pentru asistența medicală între statele membre și facilitează accesul la asistență medicală de sigură și de înaltă calitate pentru pacienții europeni.[101][102][103]

Demografia[modificare | modificare sursă]

La 1 ianuarie 2013, populația combinată a celor 28 de state membre a fost estimată la 505.730.000.

Nr. Drapel Țară Populația

(est. 2013)Populația(est. 2011)

Locul2010

1 Republica Populară Chineză 1 357 000 000[104] 1 344 000 000 1

2 India 1 252 000 000[105] 1 221 000 000 2

3 Uniunea Europeană 505 730 000 501 105 661 3

4 Statele Unite ale Americii 316 000 000[106] 311 600 000 4

5 Indonezia 249 000 000[107] 243 800 000 5

6 Brasil 200 400 000[108] 196 900 000 6

În UE sunt cele mai multe orașe globale decât în orice altă regiune din lume. Conține 16 orașe cu populația peste un milion de locuitori, cel mai are fiind Londra.

Pe lângă multele orașe mari, UE are de asemenea câteva regiuni dens populate care nu au centru dar care au apărut prin conexiunile dintre orașe și noile zone metropolitane. Cele mai mari sunt Rine-Ruhr care are aproximativ 11.5 milioane de locuitori (Cologne, Dortmund, Düsseldorf, etc.), Randstad cu aproximativ 7 milioane (Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, etc.), Frankfurt/Rhine-Main cu aprox. 5,8 milioane de locuitori (Frankfurt, Wiesbaden, etc.), Diamantul Flamand cu aprox. 5.5 milioane de locuitori (zonele urbane dintre Antwerp, Bruxelles, Leuven și Ghent) și Regiunea Industrială Superioară din Sliezia cu aprox. 3.5 milioane locuitori (Katowice, Sosnowiec, etc.).

vizualizare • discuție • modificare

vizualizare • discuție • modificare

Cele mai mari orașe din Uniunea EuropeanăSursa: World Gazeetter, estimat pentru 2010

Loc Numele orașului Anexa:Lista țărilor Pop. Loc

Londra

1 Londra Regatul Unit 7556900 11 Budapesta2 Berlin Germania 3448584 12 Munchen3 Madrid Spania 3137083 13 Milano4 Roma Italia 2473972 14 Stockholm5 Paris Franța 2187534 15 Praga6 București România 1918256 16 Sofia7 Hamburg Germania 1774688 17 Copenhaga8 Varșovia Polonia 1709578 18 Dublin9 Viena Austria 1704864 19 Bruxelles

10 Barcelona Spania 1653416 20 Köln

În 2010, 43,3 milioane dintre locuitorii UE au fost născuți înafara statului rezident. Reprezentând 9.4% din populația UE. Din aceștia, 31.4 milioane (6.3%) erau născuți înafara UE și 16 milioane (3.2%) erau născuți în alt stat UE. Cel mai mare număr de locuitori născuți înafara UE este în Germania (6,4 milioane), Franța (5,1 milioane), Marea Britanie (4,7 milioane), Spania (4,1 milioane), Italia (3,2 milioane) și Olanda (1,4 milioane).

În anul 2008, Franța, Marea Britanie și Germania au acordat, în această ordine, cel mai mare număr de cetățenii, în special imigranților africani 137.000, 129.000 și, respectiv, 90.000[109]

Sporul natural[modificare | modificare sursă]

Deși populația UE este a treia ca mărime din lume, după China și India, în 2003 a contribuit cu mai puțin de 2% la creștere populației la nivel mondial care a crescut cu 75 milioane.

În majoritatea țărilor din sudul Europei a fost o trecere de la o situație ridicata de natalitate și ratele de deces mai mici la naștere, deși acest fenomen a apărut decenii mai târziu decât în alte țări europene mai dezvoltate.

În Spania, rata natalității a scăzut cu mai mult de jumătate dintre 1960 și 1990, 21.7-10.2 nașteri la mia de locuitori. În nici o altă țară din UE, rata natalității nu a scăzut la fel de mult ca în Spania, dar atunci această țară are cea mai ridicată rată de imigrare (2003). În 1900 speranța de viață în Spania a fost de 35 de ani, a continuat declinul în rata mortalității a crescut la 62 în 1950, pentru a ajunge până în 1985 la aproape 80 de ani pentru femei și 73 pentru bărbați.

Înainte de extinderea din 2004, populația Uniunii a crescut la o rată anuală de 0,23% (2,3 mii), datorită, în principal, creșterii populației imigrante suplimentare al cărei echilibru în 2000 a fost de 735 de mii de oameni, în timp ce creșterea naturală a populației în decursul aceluiași an a fost de 372 de mii de locuitori.

Asupra ratei de creștere a populației naturale trebuie să se constate că rata natalității din aproape toate țările UE este în creștere, cu excepția Germaniei, Italiei, Greciei și Suediei. Cele mai ridicate rate ale natalității sunt observate în Irlanda (14,8 nașteri la mia de locuitori), Franța (12.9) și Olanda (12,5). La celălalt capăt apar Germania (8.8) și Grecia (9.0).

Imigrația este responsabil pentru mai mult de trei sferturi din creșterea economică totală a numărului de persoane în UE. Germania și Spania sunt principalul responsabil pentru această creștere în termeni absoluți, cu aproximativ 230 000 de imigranți net fiecare (cont combinate pentru 44% din total).

Dar, în termeni procentuali, cea mai mare creștere a avut loc în Luxemburg și Portugalia (ambele cu 6,7 imigranți la 1000 locuitori), urmate de Spania (5.6) și Irlanda (5,1 .) Cu toate că migrația netă în continuare pozitiv, rate mai mici sunt date în Franța, Belgia, Olanda și Regatul Unit. Media UE este de 3 migranți la 1000 de locuitori.

Speranța de viață[modificare | modificare sursă]

Populația Uniunii Europene are cea mai mare speranță de viață din lume, de 78,8 ani și un IDU mai mare decât puterile emergente și Statele Unite ale Americii. Totuși, din cauza speranței de viață mai mare și a natalității scăzute, populația UE imbătrânește exponențial. Acest proces de îmbătrânire fiind semnificativ inegal între regiuni, precum în Germania unde populația îmbătrânește exponențial datorită scăderea natalității și creșterea constantă a speranței de viață sau Franța, care este singurul mare stat din UE care a reușit să mențină o rată a natalității suficientă la care se adaugă un flux imigraționist masiv de populație africană și arabă alături de rate scăzute de emigrare a locuitorilor.

Creșterea speranței de viață și scăderea natalității va duce în viitorul apropiat la creșterea presiunii financiare pe sistemele sociale (de pensii, sănătate).

Limbile[modificare | modificare sursă]Articol principal: Limbile Uniunii Europene.

Raportul limbilor oficiale ale UE (EU-271)

Limbă Limbă maternă Total

Engleză 13% 51%

Germană 16% 27%

Franceză 12% 24%

Italiană 13% 16%

Spaniolă 8% 15%

Poloneză 8% 9%

Română 5% 5%

Olandeză 4% 5%

Maghiară 3% 3%

Raportul limbilor oficiale ale UE (EU-271)

Limbă Limbă maternă Total

Portugheză 2% 3%

Cehă 2% 3%

Suedeză 2% 3%

Greacă 2% 2%

Bulgară 2% 2%

Slovacă 1% 2%

Daneză 1% 1%

Finlandeză 1% 1%

Lituaniană 1% 1%

Slovenă <1% <1%

Estonă <1% <1%

Irlandeză <1% <1%

Letonă <1% <1%

Raportul limbilor oficiale ale UE (EU-271)

Limbă Limbă maternă Total

Malteză <1% <1%

Publicat în iunie 2012.[110]

Sondaj realizat în februarie - martie 2012.Maternă: Limba maternă[111]

Total: Cetățenii UE, capabilisă poarte o conversație în această limbă[112]

Dintre multele limbi și dialecte folosite în UE, 24 sunt oficiale: bulgară, cehă, croată, daneză, olandeză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă,maghiară, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, poloneză, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Documentele importante, precum legislația sau tratatele, sunt traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale. Parlamentul European asigură traducerea în toate limbile a documentelor în sesiunile plenare. Unele instituții folosesc doar câteva limbi ca limbi interne de lucru. Catalana, galițiana, basca, galica scoțiană și limba velșă nu sunt limbi oficiale ale UE, dar au statut semi-oficial în traducerile oficiale ale tratatelor, iar cetățenii care le vorbesc se pot adresa UE în aceste limbi.

Politicile pentru limbi sunt responsabilitatea statelor membre, dar instituțiile UE promovează învățarea altor limbi. Engleza este cea mai vorbită limbă în UE și este cunoscută de 51% din populație, luând în calcul atât folosirea ca limbă maternă cât și ca limbă secundară sau terțiară. Germana este cea mai răspândită limbă maternă (aprox. 88,7 milioane de locuitori o vorbeau în 2006). 56% din cetățenii UE pot vorbi o limbă străină. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE aparțin familiei limbilor indo-europene, cu excepția estonienei, finlandezei și maghiarei care aparțin limbilor uralice și malteza care aparține familiei limbilor afroasiatice. Cele mai multe dintre limbile oficiale ale UE sunt scrise în alfabetul latin, excepție făcând bulgara, care este scrisă în chirilică și greaca care este scrisă cu caractere grecești.

Pe lângă cele 24 de limbi oficiale, în Uniunea Europeană sunt peste 150 de limbi regionale sau minoritare, vorbite de până la 50 de milioane de oameni. Din acestea, doar limbile regionale spaniole (catalana, galițiana și basca) și limba galica scoțiană și velșa pot fi folosite de cetățeni pentru a comunica cu instituțiile Uniunii Europene. Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare, ratificată de statele UE, asigură prevederi generale pe care statele trebuie să le urmeze și care urmăresc protejarea moștenirii lor lingvistice.

Religie[modificare | modificare sursă]

Procentul în care europenii cred într-un „Dumnezeu”.[113]

Uniunea Europeană este un organism secular fară nici o conexiune formală cu vreo religie, dar art. 17 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene recunoaște „statutul sub legile naționale a bisericilor și asociațiilor religioase” precum și organizațiile non-confesionale și filosofice”. [114]

Preambulul Tratatului Uniunii Europene menționează „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”.[114]Discuțiile asupra textelor Constituției Europene și mai târziu a Tratatului de la Lisabona a inclus si propuneri referitoare la menționarea creștinătății sau „Dumnezeu” sau ambele în preambulul textului, dar idea s-a confruntat de opoziție și a fost abandonată.[115]

Creștini din UE sunt divizați între ortodocși (România, Grecia, Cipru și Bulgaria) romano-catolici, numeroase orientări protestante (în special în nordul Europei). Alte religii, precum iudaismul sau islamul sunt de asemenea reprezentante în populația UE. În 2009, în UE erau estimați 13 milioane de musulmani,[116] și aproximativ un milion de evrei.[117]

Eurobarometrul Eurostat din 2005 a arătat că 52% din cetățenii UE cred într-un Dumnezeu, 27% „într-o forță sau spirit” și 18% nu cred în nici o forță spirituală[113]. Multe țări au simțit o scădere a participării religioase în ultimii ani.[118] Tările unde sunt cei mai puțini credincioși sunt Estonia (16%) și Republica Cehă (19%)[113]. Cele mai religioase state sunt Malta (95%, predominând romano-catolici), România și Cipru, fiecare cu peste 90% din cetățeni care cred într-un Dumnezeu (amândouă predominant ortodoxe). În UE, credința religioasă este mai mare în rândul femeilor, o dată cu creșterea vârstei, majoritatea cu educație de bază și cei care din punct de vedere politic sunt de dreapta (57%).[113]

Cultura[modificare | modificare sursă]

Marsilia (Franța) este capitala europeană a culturii în 2013

Cooperarea culturală între statele membre a fost o preocupare a UE începând cu includerea acesteia ca o competență comunitară în Tratatul de la Maastricht.[119]Acțiunile luate în zona culturală de către UE include programul „Cultura 2000”,[119] Evenimentul „Luna Culturală Europeană”[120], Programul Media Plus,[121] orchestre precum Orchestra de Tineret a Uniunii Europene[122] și programul „Capitală Europeană a Culturii” - unde mai multe orașe din UE sunt selectate anual pentru a ajuta dezvoltarea culturală a orașului.[123]

Capitală Europeană a Culturii este un titlu conferit de Parlamentul European unui oraș sau mai multora pentru un an. Programul se derulează din 1985 iar începând din 2007 programul a cuplat câte un oraș din țările Europei occidentale cu altul din țările central și est-europene. În anul 2013 Capitalele Europene ale Culturii sunt orașulCașovia, Slovacia și orașul Marsilia, Franța.

Programul „Cultura este un program dezvoltat și coordonat de Comisia Europeană ce se derulează în perioada 2007-2013, și dispune de un buget total de aproximativ 400 de milioane de euro. Cuprinde toate activitățile culturale fără caracter audiovizual și își propune să promoveze acțiunile de sensibilizare și de conservare a produselor culturale de importanță europeană, să promoveze mobilitatea persoanelor care lucrează în sectorul cultural, să faciliteze circulația lucărilor și a produselor culturale și artistice la nivelul UE și să stimuleze dialogul intercultural.

Simboluri[modificare | modificare sursă]

Drapelul European este folosit atât de Consiliul Europei cât și de Uniunea Europeană

Articol principal: Însemnele Uniunii Europene.

Conform Tratatului de la Lisabona, simbolurile Uniunii Europene sunt drapelul Uniunii, moneda, imnul european, ziua Europei și deviza europeană.

Drapelul

Drapelul Europei este folosit atât de Uniunea Europeană cât și de Consiliul Europei. Este format dintr-un cerc din 12 stele (galbene) pe un fundal albastru. Albastrul reprezintă vestul, numărul de stele reprezintă perfecțiunea iar faptul că sunt în cerc reprezintă unitatea. Stelele nu variază în funcție de numărul statelor membre a nici uneia dintre organizații pentru că reprezintă oamenii din Europa, inclusiv cei dinafara Uniunii.

Imnul

Imnul European este bazat pe un preludiu al „Odei Bucuriei” al lui Ludwig van Beethoven. Având în vedere numărul mare de limbi din Europa, imnul este doar în versiunea instrumentală, iar versurile germane nu au nici un statut oficial. A fost adoptat de liderii Comunităților Europene în 1985. Acesta

nu înlocuiește imnurile naționale, dar este destinat să celebreze valorile comune. Este cântat în ocazii oficiale atât de Consiliul Europei cât și în Uniunea Europeană.

[[File:Anthem of Europe (US Navy instrumental short version).ogg|Odă bucuriei]]

MENIU0:00

Ziua Europei

Parada Schuman este organizată anual la Varșovia de Ziua Europei(2008)

„Ziua Europei” este o sărbătoare în Europa ținută anual în 5 și 9 mai din cauza diferențelor dintre Consiliul Europei și Uniunea Europeană. 9 mai 1950 a fost data la careRobert Schuman a făcut istorica „Declarație Schuman” prin care propunea ca industriile de oțel și cărbuni ale Germaniei de Vest, Franței și a altor state trebuie să se unească pentru a evita un nou război. Acesta moment este considerat ca fiind fondator pentru ceea ce astăzi este Uniunea Europeană și a fost aleasă ca Zi a Europei de Consiliul European de la Milano din 1985. Consiliul Europei a fost fondat pe 5 mai 1949 si astfel a ales să sărbătorească la această dată înființarea sa.

Deviza

Deviza „Unitate în Diversitate” a fost adoptată de Uniunea Europeană la 4 mai 2000 după ce a fost organizat un concurs numit „O deviză pentru Europa”. Este inspirată din deviza latină a premiatului Nobel Ernesto Teodoro Moneta: „In Varietate unitas!„ Deviza a fost tradusă în toate cele 24 de limbi oficiale în 2004.

Simbolul Euro

Euro

Euro nu a fost unul dintre simbolurile originale create de către Consiliul Europei și aparține doar UE, dar a devenit un simbol din anul 2002, când a înlocuit 12 monede naționale din UE. În acest moment este folosită de cei mai mulți membri ai UE și a devenit unul dintre cele mai tangibile simboluri ale unității europene pentru cetățenii din Uniunea