UNIUNEA EUROPEANASI

CRIZA DIN LIBIA

Proiect realizat de: Tecar AndreiUrzica Vlad

INTRODUCERE

Scurt istoric al Libiei

Libia, cu numele oficial purtat până la 31 octombrie 2011, Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară și Socialistă, este o țară din nordul Africii. La sfârșitul războiului aliații nu s-au înțeles în privința viitorului fostei colonii italiene.

În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populația ei nu depășea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinație potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigrație după război.

Dezacordul dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independența acestei țări, sub conducerea regelui Idris I. La data de 21 noiembrie 1949, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluţie care să ateste că Libia ar trebui să devină independenţa înainte de 1 ianuarie 1952.

Regele Idris a reprezentat Libia în cadrul negocierilor desfasurate la ONU iar Libia și-a declarat independenţa la 24 decembrie 1951 Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obținut independența.

Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze și alte colonii africane să revendice independența. În plus, așa s-a pierdut o ultimă șansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mării Mediterane. Din punct de vedere politic, din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic.

Muammar Gaddafi a devenit liderul de facto al Libiei in septembrie 1969, cand, conducand un grup de tineri ofiteri libieni impotriva regelui Idris I, a dat o lovitura de stat fara varsare de sange. Regele Idris I a fugit din tara si Consiliul Comandamentului Revolutiei in frunte cu colonelul Moammar Gaddafi a preluat conducerea tarii, abolind monarhia si proclamand Republica Araba Libia.

Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya („statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă și islamică sui generis („Cartea verde”), și având la dispoziție mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acțiuni de gherilă și atentate împotriva țărilor occidentale și SUA.

În urma unor asemenea acte, președintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli și în orașul Benghazi. În aceste bombardamente au pierit și un număr de civili, între care și Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.

De-a lungul timpului este demn de menționat ca Muammar Gaddafi a încurajat și sprijinit diverse miscari teroriste sau extremiste fapt ce a condus la izolarea Libiei pe plan international culminând desigur cu bombardarea Libiei de către SUA în 1986.

În ultimii ani, represiunea oricaror posibili oponenți ai regimului s-a intensificat. Convorbirile pe teme politice cu un străin se condamnau cu trei ani de inchisoare, media libiană era în totalitate cenzurată și sub controlul Gardienilor Revoluției

CONTEXTUL INTERNAȚIONAL LA MOMENTUL DECLANȘĂRII CRIZEI

Din punct de vedere al contextului international este deosebit de util de analizat fenomenul cunoscut sub denumirea „Primavara araba”. Acest fenomen socio-politic a demarat in Tunisia pe 18 decembrie 2010 cand Mohamed Bouazizi sa auto-incendiat in semn de protest fata de coruptia din politie si de relele tratamente aplicate de autoritati.

Acest gest a determinat miscari de strada de mare amploare in decembrie 2010, care au culminat cu plecarea presedintelui Ben Ali in exil in Arabia Saudita in data de 14 ianuarie 2011, incheind astfel o dominatie de 23 de ani la carma Tunisiei.

Totusi sa remarcam faptul ca in ultimii trei ani Tunisia a cunoscut numeroase proteste prelungite, cum ar fi cel din zona miniera Gafsa din 2008.

Ca urmare a protestelor din Tunisisa și a succesului înregistrat de protestatrii tunisieni, au demarat în 25 ianuarie 2011 protestele din Egipt. Cu cateva zile înainte, pe data de 20 ianuarie disidentul egiptean Mohamed ElBaradei avertiza asupra iminentei unei „explozii în stil Tunisia” la Cairo și în intregul Egipt.

În 28 ianuarie guvernul egiptean a suspendat accesul la internet pentru ca protestatrii sa nu mai aibă posibilitatea de a se organiza utilizând rețelele de socializare. A fost pentru prima oara când o revoltă populară a fost declanșată și organizată cu ajutorul rețeleolor de socializare.

Cu toate acestea protestele au continuat în Piata Thrir, devenită element simbolic al libertății egiptenilor. În aceeași zi Hosni Mubarack a demis guvernul numind mai apoi un nou cabinet. Cu zeci de mii de protestatri în stradă, Mubarak a anunțat pe data de 10 februarie că cedează puterea prezidențială Vice-Președintelui Omar Suleiman, urmând ca el să rămână Președinte până la sfarșitul mandatului sau.

Cu toate acestea protestele au continuat și a doua zi Suleiman a anuntat ca Mubarak a demisionat și a transferat întreaga putere Forțelor Armate Egiptene. Revoltele în Siria au demarat în ianuarie și în aceași perioadă, ianuariefebruarie, în Yemen, Bahrain, Algeria, Iordania, Mauritania, Sudan, Arabia Saudita, Kuweit, Maroc si Sahara de Vest.

Practic acest val de proteste a cuprins intreaga lume araba. Nevoia de democrație, dreptate și echitate sociala, dorinta de renuntare la regimurile autoritare si autocrate a determinat cele mai ample mișcări sociale din Africa și Orientul Mijlociu. Intreaga lume civilizata a incurajat miscarile legitime de protest din lumea araba, de fiecare data facand apel la liderii contestati sa renunte la putere in mod pasnic si fara a se ajunge la victime.

CRIZA DIN LIBIA

După succesul revolutiei în Tunis, la data de 14 ianuarie 2011, se declanșează un protest în Libia în orasul Bayda. Protestatarii s-au ciocnit cu poliția în încercarea acestora din urmă de a înăbuși demosntrațiile. Protestarii au atacat și incendiat birourile guvernamentale din oras.

A doua zi pe 15 februarie se declanseaza proteste ample în Libia. Pana pe data de 18 februarie opoziția controla mare parte din orasul Bengazi, al doi-lea oras ca mărime din țară. Guvernul libian trimite trupe de elita in incercarea de a recuceri Bengazi-ul si de a inabusi protestele, dar acestea nu rausesc sa recucereasac orasul.

Pana la 20 februarie protestele s-au raspandit si in capitala Tripoli. Reprimarea brutala si sangeroasa a revoltelor opozantilor regimului Gaddafi, utilizand tehnica militara, conduc la mii de victime fapt ce scandalizeaza comunitatea internationala. Analizand in acest punct criza din Libia, identificam cu usurinta caracteristicile crizei:

A) Ameninţarea: Intreaga comunitate internationala a perceput actiunile de reprimare sangeroasa desfasurate de regimul Gaddafi ca fiind o amenintare deosebit de serioasa la adresa cetatenilor libieni si o incalcare flagranta a Drepturilor si Libertatilor Omului. Cu toate ca amenintarea nu viza securitatea si pacea internationala, asemenea acte de cruzime fata de propriul popor nu pot fi neglijate de catre statele civilizate pe de o parte pentru ca prevederile Dreptului Umanitar International interzic asemenea practici, pe de alta parte pentru ca s-ar creea un precedent periculos.

B) Urgenţa: Din punct de vedere al urgentei, s-a constat ca pe masura ce protestele se apropiau de Cairo, represiunea devenea din ce in ce mai atroce, fapt ce impunea stoparea imediata a atacurilor impotriva civililor.

C) Surpriza: Atat amploarea manifestarilor de protest cat si dimensiunea represiunii nu au putut fi anticipate.

D) Presiunea timpului: Comunitatea internationala nu s-a mai confruntat cu asemenea amplare a represiunii impotriva civililor fapt care a condus la inexistenta unui plan de actiune dinainte stabilit ca raspuns la un asemenea tip de criza.

E) Incertitudinea: Dezvoltarea crizei libiene nu putea fi anticipata, existand multiple interactiuni si determinari atat din partea opozantilor regimului cat si din partea guvernamentala.

F) Intensitatea mărită: Odata cu trecerea timpului, numarul victimelor si a atrocitatilor savarsite de trupele fidele col. Gaddafi se amplifica crescand totodata si intensitatea crizei pe dimensiunea ei umanitara.

Astfel constatam ca la acel moment existau toate elementele constitutive necesare pentru a defini situatia din Libia ca fiind o criza.

DESFĂȘURAREA CRIZEI

La finalul lunii februarie, ca urmare a nenumaratelor dovezi ale represiunii sangeroase si a atacurilor abominabile asupra populatiei civile libiene, Consiliul pentru Drepturile Omului condamna violentele care au loc in Libia si solicita trimiterea de urgenta a unei comisii independente de ancheta internationala care sa investigheze toate incalcarile legislatiei internationale privind drepturile omului.

In aceleasi zile Liga Araba, Uniunea Africana si Secretarul General al Organizatiei Conferintei Islamice condamna incalcarile grave ale drepturilor omului si ale Dreptului International Umanitar.

Pe data de 21 februarie Secretarul General NATO se arata socat de utilizarea fortei impotriva protestatarilor si deplange pierderea de vieti omenesti. La data de 26 februarie este convocat Consiliul de Securitate al ONU. In cadrul sedintei este adoptata Rezolutia 1970 cu unanimitate de voturi. Rezolutia 1970 este fundamentata juridic pe Capitolul VII articolul 41 din Carta Natiunilor Unite si contine urmatoarele idei esentiale:

Condamna "incalcarea grava si repetata a drepturilor omului" de catre autoritatile Libiene

Cere Libiei incetarea de indata a violentelor Instituie un embargou asupra armelor Instituie o interdictie de calatorie pentru Gaddafi, familia acestuia si

principalii responsabili ai masacrului Inghetarea activelor lui Muammar Al-Gaddafi, ale familiei acestuia si a

inaltilor functionari ai Guvernului libian Sesizeaza Curtea Penala Internationala cu privire la incalcarile grave ale

drepturilor omului ce se pot transforma in crime impotriva umanitatii.

A doua zi dupa adoptarea Rezolutiei 1973 NATO declara ca :

"... NATO saluta Rezolutia CS al ONU. Rezolutia transmite un mesaj clar si puternic din partea intregii comunitati internationala catre regimul Gaddafi: Incetati imediat violenta brutala si sistematica impotriva poporului libian! NATO a finalizat planificarea si este gata sa demareze cele mai potrivite actiuni in sprijinul Rezolutiei CS al ONU, ca parte a efortului international.“

Totodata Franta, prin vocea Presedintelui Sarcozy se erijeaza in liderul actiunilor militare impreuna cu Marea Britanie cu sprijinul SUA. De remarcat faptul ca SUA nu-si asuma un rol de lider in acesta actiune, confirmand pozitia rezervata a Presedintelui Obama privind implicarea SUA intr-un nou conflict militar si decizia acestuia de a lasa partenerii europeni sa conduca Coalitia Internationala.

De altfel SUA afirma ca ofera spriijn coalitiei franco-britanice pentru a demara cat mai repede actiuni menite a pune in practica prevederile Rezolutiei 1973

La doar cateva ore de la adoptara Rezolutiei Franta afirma ca atacuri asupra trupelor libiene aflata in deplasare catre Benghazi sunt iminente, apreciind ca "... in urmatoarele ore avioane franceze de lupta vor lovi obiective militare de pe teritoriul libian."

De remarcat este si declaratie Cancelarului Angela Merkel care afirma ca " ... Abtinerea Germaniei de a vota Rezolutia 1973 nu trebuie confundata cu neutralitatea."

Totodata subliniaza faptul ca Gernamia nu va lua parte la actiunile militare dar intelege si accepta obiectivele Rezolutiei CS al ONU. Acest semnal indica faptul ca Germania nu s-a opus in cadrul Consiliului NATO privind interventia NATO in conflict, fara insa a se implica militar in conflict.

Identificam in desfasurara acelei zile luari de pozitie exprimate public de majoritatea statelor NATO, deoarece la orele 15.55 Purtatorul de cuvant al NATO sublinia ca "... NATO a decis sa urgenteze pregatirile Planului pentru o posibila interventie in Libia, dar cu toate acestea, NATO nu a decis inca daca va interveni in acest conflict."

De asemenea constatam ca Romania si Turcia care au avut atitudini rezervate in privinta unei posibile implicari in conflict nu ofera nici un fel de declaratii publice (cazul Turciei) sau au declaratii care intrevad posibilitatea exprimarii unui vot favorabil in Consiliul Nord Atlantic.

In data de 24 martie in urma deciziei luate in Consiliul Aliantei NATO, NATO preia responsabilitatea asigurarii Zonei de Interdictie Aeriana din Libia. La acea data, Secretarul General Rasmussen declara:

"Ceea ce am decis in acesta seara este ca NATO sa isi asume responsabilitatea pentru aplicarea Zonei de Interdictie Aeriana cu scopul de a proteja populatia civila, iar mandatul NATO nu merge mai departea de aceasta, desigur putem sa actionam si in auto-aparare, dar ceea ce vom face va fi sa asiguram Zona de Interdictie Aeriana pentru protectia civililor."

In aceeasi Conferinta de presa, SG al NATO i s-a adresat o intrebare astfel:

"Asta inseamna ca daca membrii asa numitei coalitii, sa zicem in particular Franta, ar dori sa loveasca trupele lui Gaddafi ce se indreapta catre tinte civile, care ar fi partea misiunii NATO in acel moment?"

Raspunsul lui Rasmunssen este edificator: "In acest moment va exista in continuare o operatiune a Coalitiei si o operatiune

a NATO. Dar noi consideram in continuare ca NATO ar trebui sa-si asume o responsabilitate mai mare, in concordanta cu rezolutia 1973, dar aceasta decizie nu a fost inca luata."

De abia in data de 27 martie, Consiliul NATO a decis sa preia responsabilitatea intregii operatiuni militare din Libia. Intr-o declaratie a SG al NATO, Aders Fogh Anderssen, acesta afirma:

"Aliaţii NATO au decis să-şi asume toată responsabilitatea operaţiei militare în Libia în cadrul stabilit de Rezoluţia Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Scopul nostru este de a proteja civilii şi zonele populate aflate sub ameninţarea unui atac din partea regimului Gaddafi. NATO va pune în aplicare toate aspectele legate de rezoluţia ONU. Nimic mai mult, nimic mai putin. Acesta este un pas foarte important, ceea ce demonstrează capacitatea NATO de a lua măsuri decisive. În ultima săptămână, am stabilit împreună un pachet complet de operaţiuni pe cale maritimă şi aeriană în sprijinul Rezolutiei Naţiunilor Unite. Suntem deja in faza de executare a embargoului asupra armelor şi a Zonei de Restrictie Aeriana. Vom acţiona în strânsă coordonare cu partenerii noştrii internaţionali şi regionali pentru a proteja oamenii din Libia."

De abia din acest moment putem spune ca NATO a preluat comanda operației militare din Libia.

OPERAȚIA UNIFIED PROTECTOR ÎN CIFRE

NATO a preluat controlul tuturor operațiilor militare pentru Libia în baza Rezoluțiilor Consiliului de Securitate ONU 1970 & 1973 la 31 martie 2011.

Operația Unified Protector a constat din trei elemente: un embargo asupra armelor, no-fly-zone și acțiuni pentru a proteja civilii de atacuri sau amenințări de atac din partea trupelor fidele col. Gaddfi.

Embargoul asupra armelor a început la 23 martie 2011. No-Fly Zone (Zona de interdicție aeriană) a început la 25 martie 2011. Protecția civililor a început la 31 martie 2011.

Temei juridic: Operația U.P. a fost mandatată în baza Capitolului VII al Cartei ONU. Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU 1970, 1973 și 2009 se referă direct la misiunea NATO.

Cifre militare la Operația U.P. au participat: Aproximativ 8.000 de militari. Peste 260 de mijloace aeriene (avioane de vânătoare, de supraveghere și avioane de recunoaștere, alimentatoare cu carburanți aer-aer, vehicule aeriene fără pilot și elicoptere de atac). 21 Active navale (nave de aprovizionare, fregate, distrugătoare, submarine, nave amfibie de asalt și portavioane)

Misiuni aeriene: Peste 26.500 de ieșiri, inclusiv peste 9.700 misiuni de atac * * Misiunile de atac sunt menite să identifice și să se angajeze obiective adecvate, dar ne utilizând în mod necesar muniție de fiecare dată.

Direcționarea: Au fost distruse peste 5900 de obiective militare, inclusiv peste 400 pisese de artilerie sau lansatoare de rachete și peste 600 de tancuri și vehicule blindate.

Embargoul asupra armelor: A acoperit o zonă de supraveghere maritimă de aproximativ 61000 mile pătrate marine. Peste 3.100 de nave au fost salutate. În jur de 300 de nave au fost abordate. Unsprezece nave au fost refuzate la transit în sau din porturile libiene pentru ca navele sau încărcătura lor a prezentat un risc pentru populația civilă.

Asistența umanitară: Peste 2.500 de mișcări de aer, sol și maritime în Libia au fost de-conflictate de NATO.

Ocrotirea vieții omenești pe mare: Activele maritime ale NATO au ajutat direct la salvarea a peste 600 de migranți în pericol pe mare în timpul Operației Unified Protector.

Costuri financiare: Fiecare națiune contributoare a plătit costurile rezultate din utilizarea capacităților lor utilizate ca parte a Operațiunii Unified Protector. Airborne Early Warning și aeronave de control (AWACS) au fost capabilități NATO, făcând obiectul unei finanțări comune NATO.

Costul total de 24/7 pentru desfășurarea NATO AWACS au fost estimate la 5,4 milioane de euro / luna. În plus, Costul complementare pentru structurile și personalul de la sediu implicate în Operațiunea Unified Protector au fost estimate la 800.000 euro / luna (sub rezerva unei verificări finale ale autorităților financiare NATO)

Operația Unified Protector s-a încheiat oficial la data de 31 octombrie 2011 la ora 23.59 ora locală îndeplinindu-și toate cele trei obiective.

CONCLUZII

Poziția geostrategică a Libiei în cadrul zonei de inters strategic a Uniunii Europene, resursele de hidrocarburi importante pe care Libia le deține ar trebui să genereze o atitudine de RESPPONSABILITATE a Uniunii Europene față de statul libian.

Dacă ar fi să privim criza libiană, mai ales în debutul său, am putea constata o relativă incapacitate a UE de a gestiona criza din Libia, fie și doar pe dimensiunea umanitară a acesteia. De aici și nevoia de a prelua de către NATO a Operației de protejare a populației libiene din anul 2011. Cu toate că, având în vedere Acordul Berlin+, prin care „brațul înarmat” al UE este și va rămâne o perioadă de timp de acum încolo Alianța Nord Atlantică, cu toate acestea era de așteptat ca Uniunea Europeană să manifeste ceva mai multă responsabilitate pentru gestionarea crizei în care statul libian se află.

Ca o urmare firească a încheierii operației militare în Libia, ne așteptam ca în câteva luni să asistăm la lansarea unor programe de asistență pentru reconstrucție care să se adreseze Libiei din partea Uniunii Europene, cu atât mai mult cu cât membrii importanți ai UE cum af fi Franța, Italia, Marea Britanie, au fost „vârfuri de lance” în declanșarea operațiilor. Cu toate acestea am asista la declarații și destul de timide oferte de asistență pentru recosntrucție post-conflict.

Avem în vedere aici în primul rând asistență în reconstrucția instituțională, asistență privind tranziția țării de la o economie etatistă la una de piață, unde UE prin membrii săi, inclusiv România, au acumulat experință valoroasă, ce poate fi pusă în slujba unui asemenea obiectiv. Am amintit de responsabilitate deoarece consideram că, așa cum am mai subliniat criza libiană nu s-a rezolvat odată cu încheierea Operației U.P.. Nici măcar odată cu instalarea noii puteri interimare.

Libia este și va râmne în starea de criză încă câțiva ani de acum încolo. Încurajarea schimbărilor, de altfel necesare și legitime, de către actorii occidentali credem că determină și responsabilități privind reconstrucția Libiei.

Ca urmare am identificat cel puțin trei interese majore ale Uniunii Europene pentru construirea unui stat libin puternic și stabil.

1. Cel mai important inters al UE este cel de securitate la granița sa. Consider că un stat libian instabil, sau chiar cu un potențial de colaps, este un risc la care UE nu ar trebui să rămână indiferentă. Avem aici în vedere toate cele ce decurg din acesta: proliferarea organizațiilor teroriste într-un spațiu politic instabil, proliferarea comerțului ilegal cu arme, a traficului de persoane precum etc.

2. Rezervele și capacitățile de exploatare a hidrocarburilor de care dispune Libia sunt în măsură să sucscite interesul actorilor europeni, mai ales în contextul tendinței UE de a î-și reduce dependența energetică față de spațiul ex-sovietic.

O Libie democratică, previzibilă, în care arbitrarul unei conduceri ne-democratice a statului este exclus, devine un furnizor valoros pentru UE.

3. Odată cu trecerea la economia de piață se dezvoltă o clasă de mijloc, ca motor al oricărei economii sănătoase, care va fi capabilă să dezvolte consumul de bunuri înalt prelucrate din spațiul european, consumul de tehnologie, constituindu-se într-o piață cu valori importante. Aceasta fără a mai avea în vedere și alte avantaje ce decurg de aici: locuri de muncă în UE, impozite și taxe încasate în statele europene, echilibrarea balanței de plăți în relația cu statele furnizoare de resurse energetice etc.

Îndrăznesc să afirm că Uniunea Europeană, s-a oprit la jumătatea drumului, fără a continua cu consitență programe de reconstrucție menite să asiste și să ajute statul libian să iasă din criză.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de autor CRĂCIUN, Ion, „Prevenirea Conflictelor și Managementul Crizelor”; Editura UNAP, București, 2006 GHIBA, Daniel, „Managementul Crizelor – Note de curs”; Editura UNAP, București, 2011

Lucrări de specialitate "World Economic Outlook Database", Ediția Aprilie 2010; International Monetary Fund “Human Development Report 2010”; United Nations 2010 "The Military Balance 2009", International Institute for Strategic Studies

Pagini web: www.nato.int www.un.org www.mae.ro www.cia.gov www.indexmundi.com