SEMIOLOGIA EXPRESIEI VERBALE ŞI NONVERBALE

Cadrul general

Expresia este acţiunea de a exprima sau de a exterioriza conţinutul gândirii sau al vieţii

emoţional-afective a unei persoane. Ea este strict personală şi are prin aceasta un caracter de

originalitate, fiind o importantă sursă de cunoaştere a individului respectiv.

Expresia are o valoare deosebit de importantă în psihopatologie, ea fiind prima formă de

manifestare (mimica, limbajul) a unui bolnav în întâlnirea acestuia cu medicul. Prima impresie este

dată de aspectul şi expresia bolnavului (ca formă şi conţinut). A.Hesnard şi A.Porot au descris chiar

„sindroamele expresionale” în psihopatologie. Acestea sunt, în primul rând, aspecte mimice şi de

limbaj, care frapează la bolnavii psihici, prin următoarele aspecte: exces, discordanţă, sărăcie,

lentoare, stereotipie, manierism sau bizarerie.

Tulburările de expresie verbală reunesc totalitatea aspectelor psihologice ale limbajului care

apar, de regulă, în cursul evoluţiei clinice a psihozelor endogene, în special a celor din grupul

schizofreniei. În aceste situaţii, tulburările de limbaj sunt în legătură directă cu halucinaţiile şi ideile

delirante ale bolnavilor pe care le exprimă. S.Piro aduce în discuţie o problemă deosebit de

importantă a tulburării limbajului în unele boli psihice, de ordin semantic, pe care o numeşte

disocierea limbajului.

Aspectul nonverbal al expresiei se bazează pe ideea că schimburile de informaţie dintre două

elemente (definiţia psihocibernetică a comunicării) se axează în cadrul comunicării interumane pe

ansamblul specific de procese psihomotorii în care canalul principal este cel verbal la care se adaugă

canalele nonverbale. Codurile folosite în transferul de informaţii sunt standardizate sociocultural şi

condiţionate biologic de integritatea receptorilor şi emiţătorilor. Prezenţa limbajului ca modalitate

de comunicare verbală dă specificitate intercomunicării umane, oferindu-i o polivalenţă

semnificativă infinită. Comunicarea nonverbală se realizează prin utilizarea unor mijloace cu funcţie

de semnalizare – ţinută, mimică, atitudine, care vin să întregească sau „să înlocuiască” limbajul,

având însă cel mai adesea o funcţie de complementaritate faţă de acesta.

Apărut pe baza limbajului oral, limbajul scris nu constă într-o simplă transpoziţie a acestuia în

forma grafică, ci are caracteristici proprii, iar desfăşurarea lui corectă impune anumite rigori. Lipsit

de sprijinul şi beneficiul expresivităţii, limbajul scris are un caracter predominant contextual, unde

sensurile, semnificaţiile sale decurg exclusiv din context, din modul de construcţie a frazei. Tocmai

de aceea conservarea rigurozităţii logice şi gramaticale, folosirea judicioasă a lexicului, grija pentru

stil, dobândesc o importanţă deosebită în situaţia limbajului scris. Expresie grafică a vorbirii auzite,

limbajul scris urmează, în eventualitatea sa patologică, tulburările limbajului oral.

Descrierea tulburărilor de expresie verbală

Tulburările de expresie verbală sunt reprezentate prin tulburările limbajului oral, vorbit. Ele

se clasifică în următoarele trei categorii:

– dislogii sau tulburări mentale ale limbajului, fiind consecutive modificărilor de formă şi

conţinut ale gândirii şi evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului şi ale aparatului

logomotor;

– disfazii, sinonime afaziilor, constau în ansamblul tulburărilor comprehensiunii şi

exprimării limbajului oral şi scris, provocat de o leziune cerebrală;

– dislalii – sunt tulburări de pronunţare, determinate de modificări de intensitate

patologică ale funcţiilor aparatului logomotor.

Dislogiile includ două categorii ample de tulburări:

tulburări de formă (ale activităţii verbale);

tulburări de conţinut (ale funcţiei lingvistice şi semantice a limbajului).

Tulburările de formă includ:

1) Tulburări de intensitate, înălţime şi timbru ale activităţii verbale

Vocea de intensitate crescută, cu tonalitate înaltă. Se poate întâlni în stările de excitaţie

psihomotorie, stările nevrotice şi psihotice, schizofrenie, PMD, psihopatii. În normalitate se

întâlneşte la extroverţi, în euforie şi excitabilitate ridicată. Vocea de o intensitate scăzută şi

tonalitate joasă sau medie. Se întâlneşte în depresii, psihastenie şi uneori în schizofrenie. Vocea

mai poate exprima neliniştea, anxietatea sau dezorientarea. În unele stări delirante expansive,

vocea poate fi declamatoare.

2) Tulburări ale debitului, ritmului şi coerenţei vorbirii

Hiperactivitatea verbală simplă este o tulburare de debit şi reprezintă vorbăria care nu are o

tematică bine conturată, se mai numeşte în psihopatologie bavardaj şi se întâlneşte în cadrul

normalităţii, în special la femei. Bavardajul exprimă o puternică notă de extroversie. În situaţii

patologice se întâlneşte în isterie pentru a atrage atenţia celor din jur fără a ţine cont de opiniile

interlocutorilor. În stările de anxietate, bavardajul este utilizat pentru compensarea insecurităţii.

Accentuarea activităţii verbale în sensul creşterii patologice a ritmului şi debitului verbal

reprezintă logoreea, ea fiind o consecinţă a accelerării ritmului ideativ. Logoreea se întâlneşte în

intoxicaţii uşoare, manie.

Hipoactivitatea verbală simplă este o tulburare de debit şi se manifestă prin vorbirea

monotonă, ezitantă. Se observă la persoanele timide, în stările de inhibiţie, astenie. Scăderea

debitului verbal până la dispariţie duce la mutism, care poate fi de mai multe feluri:

Mutismul absolut reprezintă o tulburare manifestată prin pierderea vorbirii şi a motricităţii.

Bolnavul este inert, reacţionează greu şi tardiv la stimulii psihosenzoriali, dar îi urmăreşte cu

privirea pe cei din jur, dând impresia că e prezent în mediu. Se întâlneşte în bolile neurologice,

schizofrenia catatonică, isterie, stuporul depresiv.

Mutismul relativ – bolnavii comunică prin mimică, pantomimică, interjecţii. Se întâlneşte

în schizofrenie, demenţă.

Mutismul electiv – bolnavii se adresează doar anumitelor persoane, nu relatează anumite

situaţii, de obicei stresante. Se întâlneşte în nevroze, oligofrenii, demenţe.

Mutacismul este un mutism voluntar, care poate fi întâlnit la simulanţi, la unele persoane,

ca o reacţie de protest. În patologie se întâlneşte la oligofreni, demenţi, psihopaţi.

Afemia – imposibilitatea de a vorbi, deşi subiectul mişcă limba şi buzele, îşi exprimă

incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică. Se caracterizează printr-un mutism,

întrerupt uneori de fenomene care exprimă mulţumirea, nerăbdarea sau negarea. Se întâlneşte în

leziuni neurologice.

Ritmul neregulat sau blocajul verbal apare în barajul ideativ. Se întâlneşte în stările

confuzionale, schizofrenie.

Palilalia – repetarea involuntară a unor cuvinte, de obicei a ultimelor sau a ultimului cuvânt

din frază. Unii autori consideră că palilalia constă în tendinţa patologică de a repeta unele

cuvinte în ritm din ce în ce mai rapid. Se întâlneşte în leziuni ale corpului striat şi în demenţe

senile Pick şi Alzheimer.

Ecolalia – repetarea involuntară exactă a cuvintelor auzite. Acest simptom psihopatologic nu

se întâlneşte izolat, ci, de obicei, este însoţit de ecomimie (imitarea expresiei mimice a

interlocutorului) şi ecopraxie (imitarea gesturilor interlocutorului). Se întâlneşte în schizofrenie,

oligofrenie, demenţă.

Psitacismul – (vorbire de papagal) cea mai gravă tulburare a coerenţei vorbirii. Constă într-o

sonorizare mecanică a unor foneme lipsite de orice conţinut semantic. Se întâlneşte în idioţie,

demenţe avansate.

Tulburările de conţinut ale limbajului se caracterizează prin alterarea sensului cuvintelor

sau inventarea de cuvinte noi modificând astfel aspectul logic al comunicării. Se disting:

– paralogismele patologice ce reprezintă cuvinte modificate, trunchate, fuzionate, formate

prin inversiunea fonemelor sau prin aceea că bolnavul le conferă o accepţiune proprie, diferită de

accepţiunea comună;

– neologismele patologice sunt cuvinte imaginare, inventate întâmplător de bolnavii psihici

sau cu intenţia de a exprima, după părerea lor, cât mai fidel mesajul transmis. Aceste modificări

se datoresc ruperii unităţii psihismului, deteriorării ori nedezvoltării funcţiilor cognitive sau

alunecării spre ideile delirante. Neologismele patologice pot fi active, unde bolnavii utilizează

intens cuvintele nou-create în comunicare şi pasive, unde cuvintele sunt create întâmplător, fără

semnificaţie şi utilizare;

– glosolalia sau jargonofazia reprezintă fenomenul abundenţei utilizării neologismelor

patologice şi pronunţiei cu accent străin în discursul bolnavului psihic;

– schizofazia este patologia unde după primele combinări comprehensibile cuvintele pot fi

asociate superficial, sau reunite întâmplător, ceea ce realizează astfel o disociere a limbajului.

Disfaziile (afaziile) reprezintă ansamblul tulburărilor înţelegerii şi exprimării limbajului

oral şi scris provocat de o leziune cerebrală.

Afaziile reprezintă tulburări complexe de limbaj privind vehicularea, înţelegerea, exprimarea

şi elaborarea gândirii. Ele apar în cazul unor leziuni cortico-cerebrale ale centrilor limbajului.

Sunt asociate cuprinzând alături de tulburări de limbaj şi de tulburări gnozice sau praxice, şi

tulburări de natură intelectuală privind elaborarea gândirii abstracte sau sintetice de diferite grade

şi intensităţi. Afaziile reprezintă un grup mare de tulburări reprezentate prin diferite tipuri clinice

de afectare a limbajului, aşa cum se poate vedea mai jos:

afazia globală constă în disoluţia limbajului în totalitatea sa, atât în ceea ce priveşte

înţelegerea, cât şi expresia vorbirii;

afazia senzorială (Wemicke) interesează elaborarea limbajului, identificarea şi înţelegerea

simbolurilor verbale sau scrise (surditate şi cecitate verbală);

afaziile sintactice sunt reprezentate prin două forme clinice:

agramatismul lui Pick, în care tulburările privesc, în mod predominant, elaborarea frazelor,

bolnavul utilizând un stil de limbaj telegrafic cu o structură gramaticală elementară;

paragramatismul lui Kleist, în care deşi în parte este conservată sintaxa, individul utilizează

greşit, rezultând „jargonofazia”;

afaziile nominale, cuprind următoarele tipuri de tulburări:

afazia nominală motorie a lui Lichtheim sau afazia transcorticală a lui Wernicke, în cursul

căreia limbajul spontan este abolit, fiind posibil numai limbajul repetat, în schimb înţelegerea

vorbirii şi a lecturii sunt conservate, ca şi limbajul interior;

surditatea nominală sau afazia senzorială transcorticală a lui Wernicke corespunde, în

parte, cu afazia nominală a lui Head. Tulburările predomină în domeniul înţelegerii sensului

cuvintelor;

afazia amnestică a lui Pitres este o amnezie nominală. Cuvântul este corect înţeles, dar nu

poate fi evocat, fiind înlocuit prin perifraze;

afaziile pure sunt reprezentate prin următoarele forme clinice:

surditatea verbală a lui J.Dejerine sau afazia senzorială subcorticală a lui Wernicke. Ea este

o tulburare de înţelegere a limbajului vorbit cu conservarea limbajului interior şi a vorbirii

spontane, lecturii şi a scrisului;

anartria sau afazia motorie pură subcorticală, sau afazia verbală a lui Head, priveşte funcţia

de elocuţiune, de articulare a limbajului, fără a fi însoţită de tulburări ale funcţiilor nominale sau

sintactice. Limbajul interior, scrisul şi cititul sunt păstrate;

afazia Broca sau afemia este o tulburare de expresie motorie a limbajului, cu conservarea

înţelegerii vorbirii, a scrisului şi a cititului.

Disfaziile sunt întotdeauna însoţite de alexie care constă în incomprehensibilitatea limbajului

scris. Ele se întâlnesc în leziuni neurologice, în special tumori, traumatisme şi hemoragii

cerebrale.

Dislaliile reprezintă dificultatea sau imposibilitatea pronunţării, manifestându-se în mod

predilect pentru: anumite sunete, silabe, cuvinte. Dislaliile pot apărea atât pe fondul limitelor

normalului, cât şi preponderent la deficienţii mintali şi senzoriali, cu deosebirea că la cei din

urmă ele sunt mai pronunţate şi mai frecvente. În funcţie de diverşi factori distingem mai multe

clasificări:

După complexitatea afectării aparatului logomotor, distingem:

dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii. Se manifestă în cazul

surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinţi, limbă etc.;

dislalia funcţională datorată funcţionării defectuoase a aparatului logomotor. Apare în cazul

atrofiei sau neexersării muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin, al traseului greşit pe care-l

ia curentul de aer expirat, insuficienţei în dezvoltarea atenţiei auditive etc. În multe cazuri

dislalia funcţională este condiţionată de astenie psihică şi fizică în urma suportării diferitelor

boli infecţioase sau endocrine, limbajul incorect al adulţilor din anturajul copilului, surmenaj,

audiţie dificilă.

După gradul de extindere a dislaliei (numărul de sunete alterate), există:

dislalie simplă sau parţială, când este afectat un sunet;

dislalie complexă, când sunt afectate mai multe sunete.

După modalitatea de afectare a sunetului, se evidenţiază:

1. dislalia sunetelor în cadrul căreia pot exista următoarele forme

de tulburare a pronunţiei lor:

dislalia prin omisiune de sunete – la pronunţare sunetul afectat lipseşte;

dislalia prin alterare – la pronunţie sunetul deficitar este alterat;

dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia);

2. dislalia silabelor ce cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor

silabe;

3. dislalia cuvintelor ce reprezintă dificultatea sau imposibilitatea

pronunţării anumitor cuvinte.

În funcţie de sunetul afecta,t mai frecvent se întâlnesc următoarele tipuri de dislalii:

Rotacismul – defecte în pronunţarea sunetului “r”. Această formă dislalică constă în deformarea,

omisiunea şi înlocuirea sunetului “r”. Emisiunea corectă a lui “r” presupune o anumită

dezvoltare a aparatului logomotor şi mişcări fine de sincronizare. Din aceste motive, la

majoritatea copiilor antepreşcolari mici, se produce afectarea sunetului “r” sau se înlocuieşte cu

“l” şi mai rar cu “d, h, v”. Se disting:

1) rotacism palatal – când “r” se produce cu vârful limbii situat mult înapoi şi vălul palatin

vibrează;

2) rotacism graseiat – este produs de numai vibrarea vălului palatin;

3) rotacism nazal – apare ca un “r” hârâit (aerul iese pe nas);

4) rotacismul bucal – se produce prin vibrarea obrajilor;

5) rotacismul bilabial – este produs de vibrarea buzelor, sunetul semănând cu sforăitul

calului “prrr”;

6) rotacismul interdental – este produs prin vibraţia limbii aşezată între dinţi.

La baza producerii rotacismului stau anomaliile anatomice şi funcţionale ale limbii, leziuni

ale nervului hipoglos, deficienţele de auz, imitaţiile deficitare ale pronunţiei celor din anturajul

copilului, existenţa unor factori negativi de natură psihosocială şi culturală etc.

Sigmatismul – sunetele şi silabele afectate sunt cele sigmatice “s, ş, z, ţ, j, ci, ce, gi, ge”.

Apare aşa-numita sâsâială. Se disting mai multe forme de sigmatism:

1) sigmatism interdental – când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi coloana

de aer emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi, mai ales în perioada schimbării

dinţilor;

2) sigmatism lateral, când aerul trece între marginile laterale ale limbii şi dinţii molari din

ambele părţi – sigmatismul bilateral, sau numai dintr-o parte: corespunzător –

sigmatismul lateral sting, sigmatismul lateral drept;

3) sigmatism nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;

4) sigmatism predentar – marginea anterioară a limbii închide spaţiul dintre incisivi, ceea ce

provoacă dificultăţi în expulzarea jetului de aer;

5) sigmatism siflant – vârful limbii este puţin retras de la dinţi, ceea ce determină un sunet

şuierător, moale;

6) sigmatism labiodentar – la articularea sunetului, în afară de limbă participă şi buza

inferioară, care se apropie de incisivii superiori.

Sigmatismul poate să apară şi în cazurile, când organele aparatului vorbitor au o structură şi

funcţie normală, fiind o manifestare a nedezvoltării generale a limbajului. Adesea sigmatismul

este condiţionat de anomaliile structurale şi funcţionale ale organelor vorbitoare, în special ale

dinţilor, macroglosia, mobilitatea insuficientă a limbii.

Activitate:

Prezentaţi elementele unui program de terapie pentru un elev din clasa I cu sigmatism, folosind

materialele din anexa 6.

Lambdacismul – tulburare de pronunţie a consoanei “l”. Se deosebeşte:

1) lambdacism lacunar – în care sunetul este omis;

2) lambdacism semimuiat, când aerul se scurge pe părţile laterale şi sunetul îşi pierde

sonoritatea;

3) lambdacism nazal, când aerul trece în cea mai mare parte pe cale nazală;

4) lambdacism bilabial, când sunetul este pronunţat cu limba între buze.

Deşi cu o frecvenţă mai mică, se pot produce tulburări şi a celorlalte sunete:

Betacism – când este afectat sunetul “b”;

Capacism – când este afectat sunetul “c”;

Gamacism – când este afectat sunetul “g”;

Deltacism – când este afectat sunetul “d”;

Fitacism – când este afectat sunetul “f”;

Mutacism – când este afectat sunetul “m”;

Nutacism – când este afectat sunetul “n”;

Hamacism – când este afectat sunetul “h”.

Vocalele sunt mai rar afectate, iar atunci când se întâlnesc asemenea situaţii pot fi un

indiciu al unei patologii grave. De obicei, se întâlnesc deficienţe în pronunţarea vocalelor a, e, u.

După V.Predescu, atunci când la tulburările de pronunţie (dislalii) se asociază tonii sau clonii

ai musculaturii fonatorii sau respiratorii, apare balbismul (bâlbâiala). Balbismul este o tulburare

mai gravă nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu seamă prin efectele negative ce le are

asupra personalităţii şi comportamentului persoanei. Repetarea silabelor se produce, în primul

rând pentru cele care necesită un efort mai mare în emisie (pl, bl, cr, sâ) sau pentru sunetele ce

apar mai târziu în ontogeneză (z, s, ş, r). La unii pacienţi apar sunete sau silabe parazitare ce sunt

intercalate în vorbire. În funcţie de diverşi factori, distingem mai multe clasificări.

După complexitatea afectării musculaturii fonatorii şi respiratorii ale aparatului logomotor,

distingem:

– Balbismul clonic, care se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul sau

mijlocul cuvântului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin repetarea cuvintelor. Au loc

contracţii alternative ale diferitelor grupe de muşchi ale aparatului fonoarticulator.

– Balbismul tonic ce se manifestă prin apariţia spasmelor care sunt puternice, iar subiectul

nu poate pronunţa primul sunet, silabă sau cuvânt. Spasmele de la nivelul aparatului

fonoarticulator sunt însoţite de mişcări uşoare ale buzelor, grimase, încordări ale feţei şi chiar ale

întregului corp, gesticulaţie de prisos sau, dimpotrivă, o rigiditate exagerată, o inhibiţie a

întregului organism. Vorbirea nu este ritmică şi cursivă. Apare o contracţie tonică a întregii

musculaturi a aparatului fonoarticulator.

– Balbismul mixt – când bâlbâiala se manifestă atât prin prima formă, cât şi prin a doua.

După vârsta apariţiei afectării, distingem:

– balbismul primar, care apare în jur de 2 - 2,5 ani;

– balbismul secundar, ce apare după o perioadă de vorbire normală.

Deseori balbismul are un impact negativ, provocând unele modificări psihice, cum ar fi:

dezorganizare în activitate; stare de încordare şi nelinişte permanentă în legătură cu activitatea de

vorbire; nevoia de a fi ocrotit; negativism; astenie; înstrăinare şi izolare socială; emotivitate

crescută şi labilă manifestată prin anxietate, nesiguranţă; tulburări de concentrare a atenţiei,

datorate supraâncordării permanente şi a dominantei în legătură cu vorbirea etc.

Balbismul influenţează cititul, dar şi în scris pot apărea confuzii sau repetări. În citire

deficientul de limbaj repetă silabe sau cuvinte, face pauze după cuvinte, iar uneori sare cuvintele

dificile sau le modifică după posibilităţile de pronunţare. Balbismul, de obicei, se agravează

odată cu înaintarea în vârstă, iar conştientizarea defectului din perioada pubertăţii complică

foarte mult tabloul simptomatologic. Balbismul se transformă în logonevroză atunci când există

sau apare un fond nevrotic, cauzat de deficienţa dată, şi trăirea acesteia ca pe o dramă.

Logonevroza include pe lângă simptomele de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor,

modificarea atitudinii faţă de vorbire şi mediul înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a

grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul vorbirii.

Unul dintre mecanismele balbismului constă în faptul că în această tulburare se creează o

lipsă de coordonare între ceea ce gândeşte şi ceea ce spune persoana. Acest impas se datorează

apariţiei unor focare de inhibiţie în scoarţă. Ele determină spasme musculare de articulare,

fonaţie şi respiraţie care pot ţine de la 3 până la 90 secunde, inhibând pronunţarea normală a

fonemelor, silabelor şi cuvintelor.

În ceea ce priveşte etiopatogenia balbismului există o diversitate de păreri. După Lafon,

balbismul este o nevroză comportamentală manifestată prin mânie, agresivitate, indisciplină,

ostilitate, inhibiţie, inadaptabilitate. Stein explică balbismul ca pe o tulburare a evoluţiei

limbajului, interpretându-l fie ca pe o oprire într-un stadiu infantil, fie ca pe o reântoarcere la o

formă arhaică de vorbire a copilului. Teoriile bazate pe reflexe (Marinescu) consideră balbismul

ca o „tulburare de condiţionare”. Alte teorii consideră balbismul o nevroză mai mult sau mai

puţin amplă care condiţionează modificarea personalităţii. Adler, Freud consideră balbismul un

simptom nevrotic cu valoare de apărare împotriva anxietăţii. Ea apare ca un compromis între

dorinţa de a spune ceva şi frânele care se opun acestei realizări. Există opinii că balbismul este

preponderent de natură organică, leziunea localizându-se la nivelurile scoarţei cerebrale,

sistemului piramidal şi striopalidar. Nici una dintre aceste teorii, luate în parte, nu explică

originea şi mecanismul complet al balbismului.

Descrierea tulburărilor de expresie nonverbală

Tulburările de expresie nonverbală constau, la rândul lor, din tulburări de expresie motorie

(ţinuta, mimica, gestica) şi tulburări de expresie grafică (scrisul).

Tulburările de expresie motorie (ţinuta, mimica, gestica)

Ţinuta se referă la aspectul exterior: îmbrăcămintea, pieptănătura, atitudinea bolnavului şi

semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă socială. Ea este în raport cu

vârsta, sexul biologic, necesităţile sociale. Se disting:

– ţinuta dezordonată ce reprezintă pierderea aptitudinilor de autoângrijire, întâlnindu-se în

stările confuzionale, oligofrenii, demenţe, manie etc.;

– rafinamentul vestimentar se întâlneşte în isterie, homosexualitate etc.;

– ţinuta excentrică cu detalii vestimentare bizare, întâlnindu-se în schizofrenii, deliruri

cornice, stări maniacale etc.;

– ţinuta pervertită, care este reprezentată de două forme particulare:

cisvestismul – o ţinută nepotrivită cu vârsta sau situaţia în care se află subiectul. Se

întâlneşte la personalităţile disarmonice, maniacale şi schizofrenice;

transvestismul este folosirea îmbrăcămintei sexului opus de către persoane al căror sex

biologic este bine exprimat. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecvent la

bărbaţi.

Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală, folosind drept support expresia facială

şi modificările acesteia după coduri cu o importantă determinare socioculturală şi etnică.

Tulburările de expresie mimică se pot grupa în trei categorii principale (R Ermiane, H.Baruk,

A.Porot), şi anume:

hipermimia este expresia mimică exagerată care traduce o stare de excitaţie generală, o

dispoziţie emoţional-afectivă exaltată. Ea este întâlnită în cursul excitaţiilor maniacale, stările de

euforie alcoolică, stările delirante onirice, în cursul sindroamelor delirante de tip pasional, în

agitaţia anxioasă, la epileptici. Deliranţii mistici au o privire inspirată şi adoptă atitudini extatice.

La paranoici observăm o atitudine de superioritate, distanţă faţă de cei din jur, orgoliu exagerat,

rezervă precaută.

hipomimia, este expresia mimică săracă sau negativă întâlnită în cursul stărilor de inhibiţie

stupuroasă, sindromul catatonic, depresii, melancolie, negativism sau stereotipii.

paramimia (mimica discordantă) este expresia neconcordanţei dintre starea psihică şi

atitudinile expresive ale bolnavului. Ea poate fi întâlnită în schizofrenie sub formă de grimase,

manierisme sau stereotipii, în isterie etc. Paramimia poate lua aspectul ecomimiei însoţite de

ecopraxie, ca forme de expresie care reproduc atitudinile şi gesturile interlocutorilor bolnavilor

psihici.

Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu funcţie de

expresie, simbolizare, conduite cu o anumită semnificaţie. Din gestică fac parte: ticurile,

manierismul, bizareriile gestuale, negativismul, stereotipiile şi perseverările gestuale.

Ticurile sunt gesturi scurte, repetate involuntar, fără necesitatea obiectivă, atingând grupe

musculare în legătură funcţională, reproducând în general o mişcare reflexă sau un gest cu

funcţie precisă în condiţii normale în absenţa oricărei cauze organice. Ele se pot prezenta într-o

nesfârşită varietate clinică de la mişcări simple (clipit, tuse, ridicări de umăr etc.) până la acte cu

un grad mai mare de complexitate. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii, stări

conflictuale şi diminuează atunci când subiectul este liniştit. Apar în tulburări anxioase, obsesiv-

compulsive, la structurile psihastenice. Ca o variantă particulară amintim aici sindromul Gilles

de la Tourette (boala ticurilor), reprezentat de asocierea unor ticuri multiple afectând în special

regiunea capului şi membrele la care se adaugă ticuri vocale (plescăituri, mormăituri etc.) şi

impulsiunea irezistibilă de a rosti obscenităţi (coprolalie).

Manierismul este reprezentat de mişcări parazitare care accentuează inutil expresivitatea

gesticii dându-i o configuraţie artificială. Se întâlneşte în simulaţie şi ca un semn de mare valoare

în schizofrenie, isterie.

Bizareriile gestuale reprezintă o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind

încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.

Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiectului la orice solicitare exterioară, prin

refuzul stabilirii comunicării. Se întâlneşte în schizofrenie, dar poate exista într-o formă

incomplet exprimată şi având o altă semnificaţie, în întârzierile mintale, stările confuzionale şi

depresie.

Stereotipiile gestuale sunt conduite repetitive, atitudinale, cu caracter mai mult sau mai puţin

simbolic şi deci cu un grad mai mare de inteligibilitate. Majoritatea autorilor sunt de acord

asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii, deoarece actele au o logică în sine, dar

aceasta este inadecvată momentului actual. Se întâlnesc în schizofrenii, oligofrenii, demenţe,

afecţiuni neurologice cronice.

Perseverările gestuale se traduc prin persistenta anumitor atitudini şi gesturi cu caracter ite-

rativ, când nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă şi se întâlnesc în tulburările

demenţiale, în oligofrenii, în schizofrenie.

Tulburările de expresie grafică (scrisul)

Tulburările de expresie grafică se impart în trei categorii:

1) Tulburări ale activităţii grafice

Hipoactivitatea grafică (scăderea activităţii grafice până la refuzul de a scrie). În unele

cazuri această tulburare este asociată negativismului verbal.

Hiperactivitatea grafică poate avea diferite grade, iar în forma sa maximă, când se

manifestă ca o tendinţă patologică şi irezistibilă de a scrie, se numeşte graforee, fiind

corespunzătoare (sau probabil consecinţa) logoreei. Se întâlneşte mai rar decât logoreea,

deoarece bolnavii fiind instabili nu au răbdarea să transpună grafic cantitatea expresiei lor

verbale. Poate exista o veritabilă disociere a logoreei de expresia sa grafică.

Grafomania – se caracterizează prin predilecţia manifestată în exces, pentru exprimarea

grafică. Dacă în graforee se depistează incoerenţa, atunci în grafomanie se respectă

coerenţa şi rigorile stilistice ale limbajului scris. Se distinge grafomania prin conţinut şi

cantitate. Se întâlneşte în special la persoanele cu delir cronic sistematizat, care îşi expun

detaliat planurile de reformă, invenţie, la procesomani (persoane ce intentează procese

fără temei), care îşi exprimă în scris interminabilele plângeri, acuzaţii, proteste etc.

Incoerenţa grafică – unde cuvintele sau frazele sunt lipsite de legătură între ele. Aceasta

exprimă incoerenţa verbală şi incoerenţă ideativă. În clinică aceste trei aspecte coexistă.

Stereotipiile grafice constau în repetarea unei conjuncţii, cuvânt sau frază şi în

intercalarea repetitivă a acestora în expunerea grafică. Sunt expresia stereotipiilor

verbale. Una din formele de stereotipie grafică constă în scrierea cu majusculă a fiecărui

cuvânt din frază sau a fiecărui cuvânt de la început de rând.

2) Tulburările morfologiei grafice

Starea afectivă a bolnavilor psihici se poate exprima prin aspectul scrisului.

Scris cu litere de dimensiuni mari şi cu rânduri ascendente – se întâlneşte în manie şi

stări de excitaţie psihică.

Scris cu litere mărunte şi cu rânduri descendente – se întâlneşte în stările depresive.

Scris suprapus – exprimă simbolismul gândirii, autismul bolnavilor schizofreni.

Scrisul de la dreapta la stânga (ân oglindă) este expresia unor tulburări de percepţie

spaţială sau a manierismului bolnavilor schizofreni.

Scrisl în ghirlandă se întâlneşte în schizofrenie, manifestări delirante şi în demenţe.

Scrisul seismic, cu litere inegale, cu abundenţă de ghilimele şi majuscule, cu arabescuri,

sublinieri – sunt tulburări de expresie grafică frecvent întâlnite.

Grifonajul are aspectul unei mâzgălituri, întâlnindu-se în oligofrenii, demenţe.

3) Tulburările semanticii grafice

Paragramftismele – reprezintă transpoziţia de litere şi cuvinte, substituirea şi omisiunea

acestora. Se întâlnesc în special în schizofrenie.

Neografismele – grafisme inventate. Se întâlnesc în schizofrenia paranoidă, paranoia.