Tratatul de la Versailles (1919)

Tratatul de la Versailles este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria).

Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean.

Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Semnarea Tratatului de pace in Sala Oglinzilor de la Versailles

Conditii impuse Germaniei :

Prima parte a Tratatului prevedea crearea Ligii Națiunilor ( prima organizatie de pace mondiala) un țel important pentru președintele american Woodrow Wilson.

Liga Națiunilor avea să arbitreze conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele "14 puncte" ale președintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât și a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul naționalităților s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea Aliaților victorioși. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populație germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel național. Satisfacerea revendicărilor din partea Franței a fost obiectivul principal în acest tratat.

Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominație germană (Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-Vest - azi, Namibia -, Africa Germană de Est - azi, Burundi și Rwanda - și pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:

Alsacia-Lorena a fost redată Franței Nordul Schleswigului ,a fost redat Danemarcei majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") și estul regiunii Pomerania (Prusia de

Vest) au fost redate Poloniei zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost acordată Cehoslovaciei Estul Sileziei Superioare, a fost redat Poloniei

zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost acordată Belgiei; zona Soldau din Prusia de Est, incluzând calea ferată pe ruta Varșovia-Gdansk, a fost acordată

Poloniei

Refacerea si reparatiilePrin tratatul de la Versailles, Germania a fost obligata :

- sa renunte la serviciul militar obligatoriu;

- sa-si reduca armata la 100.000 de oameni;

- sa demilitarizeze toate teritoriile din stanga Rinului si de asemenea 50 kilometri in dreapta Rinului;

- sa opreasca toate importurile, exporturile si aproape toata productia de armament;

- sa-si limiteze flota la 24 de nave, fara submarine, personalul naval sa nu depaseasca 15.000 de oameni si sa abandoneze toata aviatia militara si navala pana la 1 octombrie 1919.

- William II trebuia judecat pentru crime de razboi de catre un tribunal international, dar procesul nu a avut loc niciodata.

Pentru pagubele provocate in timpul razboiului de Aliati, Germaniei i sa cerut sa faca reparatii financiare extinse. Pe langa bani, plata a fost facuta si sub forma de nave maritime, trenuri, animale si resurse naturale. Dificultati au aparut insa in colectarea platilor, iar situatia nu a fost reglementata decat dupa conferinta de la Lausanne in 1932.

Inconsecvența aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul național doar în detrimentul Germaniei, nu și în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit sămânța celui de-al Doilea Război Mondial.