Protocolul de la Kyoto

Comunitatea științifică internațională consideră că civilizația umană este responsabilă de încălzirea globală (conform Forumului Interguvernamental al Experților privind Schimbarea Climatică) ce se datorează eliminării gazelor cu efect de seră. Numeroase studii au demonstrat ca temperatura a crescut, în medie, cu 0,6°C la fiecare suta de ani. Concentrația actuala de gaze cu efect de sera pare sa fie cea mai ridicata din ultimii 160.000 de ani. S-au prevazut, în funcție de modelul de simulare ales, creșteri ale temperaturilor cuprinse intre 1,4°C zi 5,8°C, pana în 2100. Marja mare de variație dintre cele doua cifre este cauzata de lipsa de informații cu privire la anumite fenomene fizice și cu politicile de protecție a mediului care ar putea fi adoptate. Procesul de încălzire nu va fi uniform, fiind mai intens în cazul latitudinilor polare și tropicale și mai pronunțat pe continente decât pe oceane. Acest fenomen va accentua topirea ghețarilor și seceta din zonele care au deja un grad ridicat de ariditate. Cele cinci tipuri de gaze cu efect de seră sunt responsabile pentru 97% din încălzirea globală.

Pana in 2030 emisiile globale de dioxid de carbon vor creste cu peste 39%, daca nu se vor infiinta noi reguli si nu se vor incheia alte protocoale pentru a stopa incalzirea globala. Fara un acord nou in care sa fie sustinute tehnologiile emergente, precum energia solara sau eoliana, ingroparea dioxidului de carbon sub pamant etc., emisiile de gaze din intreaga lume ar putea atinge 40,4 miliarde de tone metrice pana in 2030, fata de 29 miliarde de tone metrice, inregistrate in 2006.

Protocolul de la Kyoto este un acord internațional privind mediul, al cărui scop este reducerea efectului de seră. Protocolul a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de țări. Unul dintre scopurile protocolului era ca statele semnatare să ajungă împreună, până în 2012, la un nivel de emisii de GEF cu 5,2 % mai mic decât cel din 1990. Reducerile negociate pentru fiecare stat variază de la 8% pentru Uniunea Europeană, 7% pentru Statele Unite, 6% pentru Japonia și 0% pentru Rusia. Tratatul permite o creștere cu 8% a nivelului emisiilor pentru Australia și cu 10% pentru Islanda. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia 1) să fie ratificat de cel puțin 55 de națiuni (condiție deja îndeplinită) și 2) care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului. În noiembrie 2004 țările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada, China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei 25 de membri ai Uniunii Europene împreună cu România și Bulgaria, precum și Republica Moldova.

Printre țările care nu au ratificat acest protocol se află și Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră. Protocolul a fost semnat în până în 2009 de 183 de state.

Protocolul prevede crearea unor ”mecanisme flexibile” pentru scăderea emisiilor, cum ar fi comerțul cu emisii, mecanismul dezvoltării curate și implementarea comună. Scopul acestor mecanisme este de a asigura parțile semnatare ale tratatului că reducerea emisiilor poate fi realizată într-un mod care este economic eficace. Pricipala problema ce apare în lipsa acestor mecanisme este că reducerile de emisii au costuri diferite în diferite regiuni. În unele regiuni combustibilii fosili sunt mai ieftini deoarece resursele de petrol sau cărbuni sunt ușor accesibile. De asemenea, în aceste regiuni energia alternativă poate să nu fie o opțiune economică eficientă. Ca atare, nu ar exista motive puternice pentru a accepta reducerile de emisii. Însă mecanismele flexibile permit totuși realizarea unei reduceri indirecte ale emisiilor prin finanțarea unor proiecte de creștere a capacității de absorbție a dioxidului de carbon ((re-) împăduriri, extragerea tehnologică a dioxidului din atmosferă și înmagazinarea lui etc.). Pentru a putea folosi aceste mecanisme flexibile, țările participante trebuie să ratifice Protocolul, să li se calculeze cantitatea maximă de emisii (de CO2 sau echivalentul în CO2) pe care o pot elimina, trebuie să aibă un sistem național de estimare a emisiilor și absorbției de CO2.

Comerțul cu emisii implică cumpărarea și vânzarea unor cantități de emisii de CO2 atribuite cuiva dar neutilizate. Ca atare, CO2 devine o resursă naturală ca alte resurse (petrolul, aurul, cărbunele etc.) și se creează o piață a carbonului unde se poate vinde și cumpăra dreptul de a emite (tone de) carbon în atmosferă.

Desigur, procesul Kyoto nu trebuie privit drept cea mai bună și singura soluție posibila la starea de fapt existentă, nici măcar dintre cele posibile, ci, mai degrabă, ca un început care marchează ieșirea din starea de confuzie și supunere în fața inevitabilului și exprimă dorința de a se trece la acțiune conjugată la nivel mondial.

Consider însă că, acest act internațional, prin care statele semnatare se obligă la un control global al emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) este foarte important și trebuie ratificat și adoptat de cât mai multe state pentru a stabiliza concentrarea de gaze nocive în atmosferă, la nivelul eliminării perturbațiilor antropice periculoase.