TRATATUL DE LA MAASTRICHT

După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht, tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992.

Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al

II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepție de neconstituționalitate împotriva

acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993.

Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a

popoarelor Europei”.

Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului Comunității Europene și a Tratatului

EURATOM acest document este și actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim

pas pe calea adoptării unei constituții definitive a UE, care ulterior ar fi trebuit să înlocuiască

toate tratatele europene.

Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuiește însă vechile Comunități Europene, ci le

reunește sub un numitor comun, acela al unei noi “politici și forme de colaborare”. Împreună

cu celelalte elemente, Comunitățile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Uniunea monetară și economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape.

Conform Tratatului, moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1

ianuarie 1997 și cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o țară să participe la Uniunea

monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergență), prin

care trebuie asigurată stabilitatea monedei unice.

Criteriile de convergență sunt următoarele: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor

și al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul

de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai

pentru anul de referință 1997. Odată cu semnarea Tratatului s-a pus în mișcare un automatism,

conform căruia țările care îndeplinesc criteriile de convergență în urma constatărilor făcute de

Consiliul Uniunii Europene pot participa și la uniunea monetară. Numai Marea Britanie și

Danemarca și-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică

europeană.

Politica externă și de securitate comună

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE,

deciziile sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri era

nevoie de un vot în unanimitate.

Cetățenia europeană

Nu înlocuiește cetățenia națională, ci o completează. Cetățenia europeană este deținută de orice

persoană care are cetățenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele

dreptul de ședere, muncă, sejur, educație, stabilire pe întreg teritoriul UE, dreptul la protecție

consulară europeană, dreptul de vot pasiv și activ la alegerile locale, precum și dreptul de a

alege deputații din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a Tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta

Parlamentul European are în anumite domenii aceleași drepturi ca și Consiliul Uniunii

Europene. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a

asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne și juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătățirea colaborării în domeniul juridic și al afacerilor interne. Pentru

o mai bună coordonare a colaborării polițienești a fost înființat Oficiul European de Poliție

(EUROPOL), cu sediul la Haga.

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene (UE)

la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997. A intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui

inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea

profundă a UE a eșuat însă, făcând necesare alte măsuri (vezi Tratatul de la Nisa și Constituția

Europeană/Tratatul de la Lisabona).

Procesul de democratizare

Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia la procesul

decizional. Procesul codecizional fusese deja specificat în Tratatul de la Maastricht, aducând

Parlamentul la același nivel cu Consiliul Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam

dreptul Parlamentului de participare la luarea deciziilor a fost extins în toate domeniile în care

Consiliul Uniunii Europene hotărăște cu o majoritate calificată. Excepție face de la această

regulă politica agrară – domeniul cel mai costisitor al UE.

Drepturile Parlamentului European au fost extinse și în procesul de desemnare a membrilor

Comisiei Europene: Parlamentul nu numai că trebuie să fie de acord cu numirea membrilor

acesteia, ci și cu numirea președintelui Comisiei.

Au mai rămas totuși anumite deficite d.p.d.v. democratic, fiindcă Parlamentul – singurul organ

la UE ales direct de populație – nu are încă un drept de inițiativă în elaborarea proiectelor de

lege. Acest drept îl are în continuare numai Comisia Europeană. În plus, Comisia răspunde și

de aplicarea legislației europene, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului separației puterii

legislative de cea executivă. Acest lucru se va schimba însă odată cu intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona.

Politica ocupațională

Datorită creșterii șomajului în Europa tratatele conțin pentru prima dată elemente de politică

ocupațională. Chiar dacă această politică rămâne o sarcină a statelor membre, s-a stabilit totuși

o mai bună coordonare a măsurilor individuale luate de acestea.

Spațiu de libertate, securitate și justiție

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost instituit așanumitul “Spațiu de libertate, securitate și

justiție”. În acest context au fost extinse drepturile Oficiului European de Poliție (EUROPOL)

și a fost integrat în actele comunitare Tratatul de la Schengen. Statele membre au convenit

și asupra unei colaborări mai strânse în domeniul vizelor, azilului și imigrării.

Politica externă și de securitate comună (PESC)

În acest context a fost înființat postul de Înalt Reprezentant al Politicii Externe și de Securitate

Comună, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe.

Hotărârile din Consiliul de Miniștri se iau însă în continuare cu unanimitate de voturi, fiecare

țară având un drept de veto.

Reforma instituțiilor Uniunii Europene

Pentru ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune s-a stabilit ca țările mai mari să renunțe la

cel de-al doilea comisar.

TRATATUL DE LA NISA

Tratatul de la Nisa este un Tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele

de instituire a Comunităților Europene, precum și anumite acte conexe.

A fost semnat de șefii de stat și de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul

Consiliului European de la Nisa (Franța) și a intrat în vigoare după încheierea procesului de

ratificare: 1 februarie 2003.

Cele mai importante modificări:

• deciziile se iau prin întrunirea majorității calificate (se renunță la unanimitate);

• se introduce majoritatea dublă, care cere, pe lângă majoritatea calificată, majoritatea

statelor membre (pe principiul că fiecare stat ar avea un vot).

Compoziția și funcționarea organelor europene a fost modificată foarte puțin din anii 1950, deși

numărul de state membre a crescut de la 6 până la 15, iar Uniunea Europeană avea mai multe

atribuții decât la începuturile integrării europene.

O extindere a Uniunii Europene cu până la 12 state (10 în 2004 și 2 în 2007) fără adaptarea

instituțiilor acesteia ar fi trimis Uniunea în colaps. Într-o uniune de 27 de state, cu regulile de

până atunci, Comisia Europeană ar fi avut 33 de membri, numărul membrilor Parlamentului

European ar fi depășit cifra de 800, iar procesul de luare a deciziilor ar fi fost astfel puternic

încetinit.

După încheierea procesului de ratificare pentru noua Constituție europeană, aceasta din urmă

ar fi înlocuit Tratatul de la Nissa. Procesul de ratificare a fost însă blocat din cauza rezultatelor

negative ale referendumurilor din Franța și Olanda. Procesul de reformă a continuat odată cu

intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUȚII PENTRU EUROPA

Pe 18 iulie 2003, proiectul final al Tratatului constituțional (Tratat de instituire a unei

Constituții pentru Europa) a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru Viitorul Europei.

Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), în mod obișnuit denumit Constituția

Europeană, era un tratat internațional care avea ca scop crearea unei Constituții pentru Uniunea

Europeană. Acest Tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanți ai Statelor Membre, dar

două dintre acestea l-au respins ulterior prin referendum (Franța și Olanda).

Principalele sale scopuri au fost să înlocuiască suprapunerile existente în actualele tratate (vezi

Tratatele Uniunii Europene) care alcătuiesc actuala "constituție" a Uniunii; să dea o formulă

comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE și să fluentizeze procesul de luare a

deciziilor în organizația de 25 de State Membre.

TCE a fost semnat de către reprezentanți ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004 și a fost

supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanții francezi (29

mai) și olandezi (1 iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eșecul înregistrat de

constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau

să oprească procedura de ratificare, facând viitorul Constituției foarte incert. Dacă ar fi fost

ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006.

Tratatul acorda personalitate juridică UE în dreptul internațional (devenind astfel subiect de

drept internațional). Instituțiile UE ar fi fost conform Constituției Europene: Parlamentul

European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii

Europene. De asemenea prevedea și izvoarele dreptului comunitar: legea europeană (înlocuia

regulamentul), legea-cadru (înlocuia directiva), regulamentul - act non-legislativ edictat pentru

aplicarea unor acte sau prevedri specifice Constituției, decizia, recomandarea și avizul.

Tratatul ar fi înlocuit Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, Tratatul de la

Maastricht asupra Uniunii Europene și tratatele care le amendează pe acestea. Tratatul

Euroatom rămânea în vigoare. Carta drepturilor fundamentale ale UE era inserată în Tratat; se

deschidea astfel posibilitatea aderării UE la CEDO. Noul Tratat prevedea posibilitatea

dezvoltării apărării europene și introducea o clauză de solidaritate a UE în fața unui atac extern.

Înființa un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar și împotriva criminalității

grave. Tratatul nu a intrat niciodată în vigoare fiind înlocuit de Tratatul de la Lisabona.

TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional

care amendează două tratate de bază ale Uniunii Europene (UE). Tratatul de la Lisabona a fost

semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și ca Tratatul

de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de

asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

A se vedea ”Modificările institutționale aduse de Tratatul de la Lisabona”.