Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

76
SUPORT DE CURS ANUL III Semestrele 5, 6 Cluj Napoca 2012 UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Specializările: CIG, ECTS, FB, IE, MG Disciplina: Tranzacţii Economice Internaţionale

Transcript of Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

Page 1: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

SUPORT DE CURS

ANUL III

Semestrele 5, 6

Cluj – Napoca

2012

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA

DISTANŢĂ ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor

Specializările: CIG, ECTS, FB, IE, MG

Disciplina: Tranzacţii Economice Internaţionale

Page 2: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

1

I. INFORMAŢII GENERALE

1.1.Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Lect.univ.dr. Monica POP

SILAGHI

Birou: FSEGA, str. Teodor Mihali, Nr.58-

60, birou 522, et.V

Telefon: 0264-418652/3/4, int. 5837

Fax: 0264-412570

E-mail: [email protected]

Consultaţii: se vor comunica la prima

intalnire

Date de identificare curs şi contact

tutori:

Numele cursului – Tranzacţii

Economice Internaţionale

Codul cursului – ELR0072

Anul, Semestrul – anul 3, sem. 5, 6

Tipul cursului – opţional

Tutori:

Asist drd. Stefana Varvari

E-mail: [email protected]

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs nu este condiţionată de parcurgerea şi promovarea altor

discipline.

1.3. Descrierea cursului

Obiectivele disciplinei: Disciplina Tranzacţii economice

internaţionale asigură informarea şi pregătirea studenţilor de la toate specializările în

problematica atât de complexă şi dinamică a afacerilor economice internaţionale.

Cursul începe cu analiza principalelor abordări ale teoriei economice asupra afacerilor

economice internaţionale, a relaţiilor dintre schimburile externe şi creşterea

economică precum şi a principalelor trăsături şi tendinţe ce caracterizează comerţul

mondial contemporan, în condiţiile unei analize detaliate a tipologiei politicilor

comerciale externe practicate de statele lumii. O componentă esenţială a cursului este

studiul riscurilor economice în condiţiile contemporane şi a principalelor tehnici şi

metode de evitare sau limitare a acestora.

Conţinutul disciplinei: O parte însemnată a cursului este consacrată

problemelor microeconomice, a particularităţilor şi mecanismelor de realizare a

tranzacţiilor comerciale externe începând de formele de organizare a schimburilor

economice externe, continuând cu tehnicile de informare asupra pieţei internaţionale

şi partenerilor externi, cu negocierea şi mai apoi cu elementele de conţinut şi clauzele

Page 3: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

2

contractelor comerciale (de vânzare) externă. În aceeaşi manieră se abordează

conţinutul operaţiunilor comerciale combinate (în contrapartidă), transferul de

tehnologie, leasingul si tehnica licitaţiilor şi tranzacţiilor de bursă şi activităţii la

bursele de mărfuri şi valori, punându-se accentul pe aspectele cu caracter practic

nemijlocit.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei: cunoaşterea mecanismelor

de realizare a tranzacţiilor internaţionale, cu particularităţile şi specificul lor,

înţelegerea metodelor de protejare împotriva riscurilor valutare şi de preţ, contractuale

şi extracontractuale.

Metodele utilizate în cadrul predării, al seminarului sau al lucrărilor practice:

prezentarea celor mai importante grafice în sistem power point şi în sistem animat la

curs, exemplificări din operaţiuni comerciale reale, studii de caz, prezentarea unor

materiale din manuale consacrate în domeniul International Business, rezolvări de

probleme.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe două module de învăţare, fiecare din aceste module

fiind la rândul lui structurat pe cate cinci unităţi de curs care reprezintă teme distincte

de studiu. La sfârşitul fiecărui modul sunt prezentate seturi de întrebări grilă aferente

fiecărei teme de studiu ce se constituie în exemple de lucrări de verificare.

Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiţi în

fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs,

veţi consulta sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor

de verificare impune, cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la

finele fiecărui modul. În situaţia în care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele

bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am menţionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe două

module. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât

şi muncă individuală. Consultaţiile, pentru care prezenta este facultativă, reprezintă un

sprijin direct acordat dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata

acestora vom recurge la prezentari contrase a informatiilor nucleare aferente fiecarui

modul dar mai cu seama vă vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale explicaţii

alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce

priveşte activitatea individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastra si se va

concretiza in parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea

lucrarilor de verificare. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva

fiecare activitate (lucrări de verificare, etc) sunt monitorizate de catre noi prin

intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea

acestor activitati obligatorii, în nota finală vă sunt precizate în secţiunea politica de

evaluare şi notare precum şi în cadrul fiecărui modul.

Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi

reglementările interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei

discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:

Page 4: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

3

a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de

consultaţii faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;

b. două lucrări de evaluare care vor fi rezolvate şi, respectiv trimise tutorilor în

conformitate cu precizările din calendarul disciplinei.

c. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat

de titularul disciplinei.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele

biblografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel

stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză şi facilitatrea

procesului de înţelegere a subiectelor abordate.

1. Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Editura

Risoprint, Cluj Napoca 2009

2. Ioan Popa ( coord.), Tranzacţii de comerţ exterior, Bucureşti, Ed. Economică,

2002

3. Puiu, Alexandru, Tehnici de negociere, contractare şi derulare în afacerile

economice internaţionale, Ed. Tribuna Ec., 1997

4. Krugman, Paul; Obstfeld, Maurice, International Economics. Theory and

Policy, 5th Edition, Edison-Wesley Publishing Co., Reading, 2000

Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate de la

Biblioteca FSEGA din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclamă accesul studenţilor la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele

electronice suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare

interactivă on line)

- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de

caz)

- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian

Blaga”)

- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului VI, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate

2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionarii,

nemediate, a oricaror nelamuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale.

Pentru prima întâlnire se recomandă lectura atentă a primului modul; la cea de a doua se

discută cel de-al doilea modul şi se realizeaza o secvenţă recapitulativă pentru pregatirea

examenului final. De asemenea în cadrul celor două întalniri studenţii au posibilitatea de

solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor lucrari de verificare,

în cazul în care nu au reuşit singuri. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor două

întalniri studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de

Page 5: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

4

curs cu parcurgerea obligatorie a cel puţin a uneia dintre sursele bibliografice de referinţă.

Datele celor doua întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei, vezi anexa A.

În acelaşi calendar se regăsesc şi termenele la care trebuie transmise/depuse lucrarile de

verificare aferente fiecărui modul.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfasurat în sesiunea

de la finele semestrului III. Nota finală se compune din: a. punctajul obţinut la acest

examen în proporţie de 60% (6puncte) b. aprecierea lucrărilor de evaluare pe parcurs

– câte 20% (adică 2 puncte) fiecare lucrare;

Modulul cuprinde cinci lucrări de verificare care vor fi transmise tutorelui la

termenele precizate în calendarul disciplinei. Aceste lucrări se regăsesc la sfârşitul

fiecărui modul. Instrucţiuni suplimentare privind modalităţile de elaborare, redactare,

dar şi criteriile de notare ale lucrărilor, vă vor fi furnizate de către titularul de curs sau

tutori în cadrul întâlnirilor faţă în faţă.

Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor.

Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizari sau pierderea punctajului

corespunzator acelei lucrări.

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a

notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii

lucrării. Dacă studentul consideră că activitatea sa a fost subapreciată de catre

evaluatori atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a

tutorilor prin email.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordrea notei

minime sau, in anumite condiţii, prin exmatriculare.

- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afisaj electronic.

- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar

soluţionarea lor nu va depaşi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprima disponibilitatea, în limita

constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a

informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în

funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate,

facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor

o planificare foarte riguroasa a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu

secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplină.

Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele

înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu

succes a acestei discipline.

Page 6: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

5

Modulul 1

SCHIMBURILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE –

PARTICULARITĂŢI, ORGANIZARE ŞI REGLEMENTARE

Obiective urmărite

Modulul 1 al disciplinei Tranzacţii economice internaţionale îşi propune să

familiarizeze studenţii cu problematica extrem de complexă a relaţiilor economice

internaţionale. În prima parte a modulului se prezintă aspecte privind principalele

teorii formulate asupra relaţiilor economice internaţionale şi fundamentele acestora;

principalii factori care determină participarea economiilor la circuitul mondial

contemporan şi trăsăturile fundamentale care caracterizează comerţul mondial

contemporan. Această prezentare teoretică are ca şi scop redarea unei viziuni de

ansamblu a comerţului mondial, din perspectiva teoriilor şi din perspectiva datelor

empirice. Practica relaţiilor economice internaţionale a demonstrat că ele se

desfăşoară în condiţii de risc şi incertitudine. Obiectivul nostru este de a reliefa

necesitatea protejării împotriva riscurilor comerciale, în special a riscurilor valutare şi

de preţ prin utilizarea de metode şi tehnici contractuale şi extracontractuale. Pentru

evitarea riscurilor specifice relaţiilor internaţionale, practica mondială a consacrat şi o

serie de modalităţi de organizare a schimburilor externe. Scopul nostru este să

evidenţiem rolul principalelor categorii de intermediari în circuitul economic mondial.

O modalitate foarte eficientă de combatere a riscurilor specifice tranzacţiilor

internaţionale o constituie informarea cât mai corectă asupra pieţei şi partenerilor

externi. O parte importantă a modulului este destinată înţelegerii metodologiei şi a

tehnicilor de informare asupra conjuncturii pieţelor externe, precum şi a procesului de

negociere internaţională.

Obiectivul final al modulului 1 este de a asigura înţelegerea conţinutului şi

mecanismelor măsurilor întreprinse prin politica comercială externă a statului.

Modulul prezintă principalele tipuri şi instrumente ale politicilor comerciale, precum

şi măsurile şi reglementările promoţionale şi de stimulare ale schimburilor externe cu

scopul de a reflecta necesitatea implicării statului, într-o anumită măsură, în

desfăşurarea optimă a relaţiilor economice externe.

Recomandări pentru studiu

Problematica relaţiilor economice internaţionale este una deosebit de

complexă având în vedere multitudinea şi diversitatea factorilor pe care îi presupune.

Un prim pas în cunoaşterea problemelor care vizează sfera relaţiilor economice

internaţionale este identificarea lor. Modulul 1 al disciplinei urmăreşte surprinderea

acestor probleme din perspectivă teoretică şi practică. Se recomandă studenţilor, pe

lângă consultarea manualului de Tranzacţii economice internaţionale, folosirea intensă

a surselor de informare disponibile pe Internet, respectiv a site-urilor elaborate de

Page 7: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

6

Organizaţia Mondială a Comerţului şi de Fondul Monetar Internaţional1. Statisticile

internaţionale elaborate de UNCTAD2 asigură înţelegerea principalelor trăsături ale

comerţului mondial. Studiul articolelor publicate în limba engleză în domeniul

comerţului internaţional, în revistele şi jurnalele de specialitate contribuie la o mai

bună însuşire a cunoştinţelor specifice şi a conceptelor de bază. Pentru a înţelege

necesitatea protejării împotriva riscurilor valutare şi de preţ şi pentru a aprofunda mai

bine efectele măsurilor de politică comercială, am prezentat aplicaţii specifice cu

rezolvările aferente. Recomandăm studenţilor să urmărească modul de rezolvare al

problemelor şi să efectueze calcule proprii pentru a verifica modul în care s-a înţeles.

Totodată, recomandăm studenţilor efectuarea de stagii la firme care desfăşoară

activităţi de comerţ exterior, pentru a surprinde practic modul în care se organizează

schimburile; modul în care se urmăreşte estomparea riscurilor comerciale precum şi

eficacitatea sau ineficacitatea măsurilor şi reglementărilor din sfera relaţiilor economice

externe.

Rezultate aşteptate

În urma consultării modulului 1 din cadrul disciplinei Tranzacţii economice

internaţionale, ne aşteptăm ca studenţii economişti să poată să conştientizeze pe

deplin dificultăţile cu care se confruntă o economie naţională, respectiv firmele din

cadrul acesteia, în momentul implicării lor în circuitul economic mondial. Expectaţiile

noastre se adresează abilităţii studenţilor de a putea face distincţie între noţiunile

prezentate şi de a le utiliza cu pricepere ori de câte ori sunt solicitaţi în acest sens.

Prezentarea relaţiilor din perspectivă teoretică ajută studenţii să urmărească

fundamentele de bază ale teoriilor formulate de-a lungul timpului, asupra comerţului

internaţional. Ne aşteptăm ca studenţii să identifice aspectele comune ale acestor

teorii precum şi realizarea lor în practică. La ora actuală, multe firme care desfăşoară

activităţi de comerţ exterior se confruntă cu pierderi imense datorate omiterii

includerii în prevederile contractuale a metodelor de protecţie împotriva riscurilor, în

special a riscului de preţ şi a riscului valutar. Prezentarea acestor metode şi tehnici are

ca scop facilitarea înţelegerii de către viitorii economişti, a faptului că în activitatea

contractuală, firmele trebuie să urmărească o gestionare cât mai bună a

disponibilităţilor lor valutare. Ori gestionarea corectă nu este posibilă decât prin

protejarea împotriva riscurilor care pot să apară, în special atunci când se încheie

contracte internaţionale. Aspectele pe care le-am prezentat privind informarea

partenerilor externi şi procesul negocierii internaţionale urmăresc familiarizarea

studenţilor cu măsurile de precauţie care trebuie luate de fiecare dată când se încheie

un contract cu un partener extern. Ne aşteptăm ca însuşirea cunoştinţelor specifice să

fie un prim pas al studenţilor economişti în rezolvarea problemelor cu care se

confruntă firmele care sunt implicate în circuitul economic mondial.

1 www.wto.org; www.imf.org

2 www.unctad.org

Page 8: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

7

Unitatea de curs 1

Tema: Comerţul internaţional contemporan

În unitatea de curs 1, sunt expuse aspecte privind comerţul internaţional

contemporan. Astfel, în prima parte, sunt prezentate succint, din perspectiva

premiselor istorice şi a rezultatelor semnificative la care s-a ajuns, teoriile principale

ale comerţului internaţional şi fundamentele pe care se bazează. Problematica

schimburilor internaţionale a fost abordată într-o primă fază de mercantilism. Politica

economică mercantilistă consta în esenţă în intervenţia masivă a statului în economie

prin protejarea activităţii comercianţilor autohtoni împotriva celor străini, pentru a

atrage investiţii şi a stimula exportul şi realizarea în acest fel a unei balanţe

comerciale active. De-a lungul timpului s-au pus mai multe întrebări privind

câştigurile din comerţ, structura sau modelul comerţului precum şi termenii

comerţului. Pentru a răspunde la aceste întrebări, exponenţii cei mai reprezentativi ai

şcolii clasice engleze au fost primii care au depus eforturi substanţiale concretizate în

lucrări de specialitate. Dintre aceştia, amintim pe Adam Smith, Robert Torrens, David

Ricardo, John Stuart Mill. Adam Smith în lucrarea sa fundamentală Avuţia Naţiunilor

(1776) respinge tezele avansate de mercantilişti atât în ceea ce priveşte izvorul sau

sursa bogăţiei cât şi relativ la modelul explicativ al schimburilor internaţionale.

Potrivit marelui clasic englez, eroarea principală a mercantiliştilor a fost aceea

că nu au făcut distincţia între bogăţie, care însuma stocul de bunuri consumabile şi

durabile împreună cu stocul resurselor naturale şi umane şi tezaur, ca stoc de metale

preţioase. La baza teoriei sale asupra comerţului internaţional se află ca premise

esenţiale: teoria valorii - muncă (care afirmă că munca este unicul factor de producţie

şi că într-o economie închisă bunurile se schimbă în funcţie de munca încorporată în

producerea lor), ipoteza pieţei cu concurenţă pură şi perfectă precum şi ipoteza

deplinei mobilităţi internaţionale a muncii. Pornind de la premisa că două ţări dispun

de aceeaşi cantitate de muncă dar produc cele două mărfuri (necesare consumului)

luate în studiu (pânză şi grâu) cu consumuri diferite (de muncă, singurul factor de

producţie considerat), satisfacerea nevoilor se realizează la un anumit nivel în condiţii

de autarhie şi la un alt nivel (mai ridicat) odată cu deschiderea pieţelor (apariţia

schimburilor externe). Explicaţia lui Adam Smith se bazează pe câştigurile ce rezultă

pentru fiecare partener din schimburile ce au la bază diviziunea internaţională a

muncii şi specializarea în producerea numai acelor bunuri la care statele deţin

avantaje absolute (produc mai ieftin în termeni de intrări de muncă/unitate de produs

finit). Potrivit concepţiei sale, Smith se declară împotriva oricărei imixtiuni în

mecanismul intim al pieţei pe care îl consideră autoreglator, în condiţiile în care o

mână invizibilă asigură canalizarea tuturor eforturilor individuale determinate de

interese egoiste spre realizarea binelui general. Astfel, situându-se din nou în opoziţie

faţă de mercantilişti, Adam Smith dezavuează orice formă de protecţionism, care ar

minimiza potenţialul de câştig de pe urma comerţului exterior.

Teoria avantajelor absolute nu şi-a mai găsit aplicabilitate decât în mod

excepţional deoarece situaţia cea mai frecventă în comerţul internaţional era aceea în

care unul dintre parteneri nu deţinea avantaj absolut la nici un produs dintre acelea

Page 9: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

8

care făceau obiectul schimburilor. Din această cauză, a apărut necesitatea apelării la

teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor reciproce, menită să explice

cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii. Noţiunea de cost comparativ

a fost găsită la englezul Robert Torrens în lucrarea Eseu asupra comerţului exterior cu

cereale ( 1815) în care demonstrează că poate fi avantajos schimbul internaţional

chiar dacă mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai

ridicate decât ar putea fi produse în ţara importatoare. Paternitatea teoriei este atribuită,

cu toate acestea, economistului David Ricardo, care în capitolul VII Despre comerţul

exterior al celebrei lucrări Despre principiile economiei politice şi impunerii

abordează alternativa, mult mai probabilă, potrivit căreia nu toţi partenerii deţin

avantaje absolute în producţia de bunuri şi va demonstra că avantajul absolut nu este

indispensabil pentru un comerţ profitabil. Potrivit lui Ricardo, cauza diviziunii

internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional o reprezintă consacrarea naturală

a capitalului şi muncii activităţilor mai avantajoase, criteriul alocării raţionale a

resurselor productive îl reprezintă avantajul relativ, iar rezultatele sunt reciproc

avantajoase pentru parteneri.

David Ricardo a adoptat, la fel ca Adam Smith, o puternică poziţie de

dezaprobare a protecţionismului şi în favoarea liberului schimb, declarându-se

împotriva celebrelor legi ale cerealelor, care impuneau taxe vamale glisante la

importul de cereale (cu cât scădea preţul în străinătate, cu atât creştea taxa de import),

constituind o eficientă barieră în calea aducerii grâului ieftin în Anglia şi menţinând

rente nejustificat de mari pentru proprietarii funciari în dauna profiturilor

întreprinzătorilor capitalişti. Concluzia la care ajunge Ricardo este aceea că singurul

efect al subvenţiilor şi taxelor este deturnarea unui capital de la utilizarea către care el

ar fi normal orientat. Alfred Marshall este autorul unui compromis între teoria

subiectivă a valorii (teoria valorii-utilitate) şi preţurilor şi teoria obiectivă (teoria

valorii-muncă): pe termen scurt explică preţurile mărfurilor în funcţie de utilitatea

acestora, iar pe termen lung (ca tendinţă) în funcţie de costul lor de producţie. În

concepţia sa, avantajul în comerţul internaţional constă în surplusul de cost pe care ar

fi trebuit să-l cheltuiască o ţară dacă şi-ar fi produs singură marfa importată, peste

costul produselor exportate pentru a-şi procura marfa respectivă. Marginaliştii au

introdus prin teoria pură a comerţului internaţional o tehnicizare accentuată a

investigaţiilor în domeniul comerţului internaţional, examinând cu preponderenţă

latura cantitativă a schimburilor, încercând modelarea lor matematică şi exprimarea

grafică prin curbe de indiferenţă şi au subapreciat rolul banilor, ceea ce a condus la o

“rupere” a teoriei pure de teoria monetară a relaţiilor economice internaţionale.

Teoriile dezvoltate de neoclasici au introdus două concepte fundamentale şi anume:

costurile de oportunitate crescătoare şi curbele de indiferenţă la consum colective.

Economiştii neoclasici au ridicat obiecţii serioase premisei ricardiene relative la

costurile de oportunitate constante: în primul rând aceasta contrazicea observaţia

empirică că în foarte multe ramuri de producţie se opera în condiţii de costuri

crescătoare, iar în al doilea rând costurile de oportunitate constante conduceau la

specializarea absolută sau completă, care la rândul ei nu corespundea vieţii economice

reale.

Page 10: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

9

De asemenea, luarea în considerare a cererii prin curbele de indiferenţă la consum

remedia lacuna lui Ricardo, care nu a fost în măsură să stabilească condiţiile echilibrului

internaţional deoarece modelul său considera doar oferta. Deşi discutabile ca şi concept,

curbele de indiferenţă colective (sau sociale) permit determinarea punctelor de echilibru

potenţial, a punctului de echilibru stabil al schimburilor internaţionale, iar rezultatele

furnizate sunt calitativ similare cu cele obţinute într-un mod mult mai laborios prin

utilizarea unui model total dezagregat.

Teoria contemporană asupra schimburilor economice internaţionale are o

reprezentare foarte importantă în modelul H.O.S. (Heckscher-Ohlin-Samuelson), care

urmărea înnoirea şi adaptarea teoriei neoclasice tradiţionale la realitatea interbelică.

Modelul preia din teoria clasică (şi implicit din varianta iniţială ricardiană) cel puţin

patru elemente: conceptul de cost comparativ, conceptul de avantaj relativ în comerţul

internaţional, conceptul de avantaj reciproc pentru partenerii comerciali şi politica

externă a liberului schimb, respingând însă orice legătură a teoriei comerţului

internaţional cu teoria valorii bazată pe muncă.

Baza metodologică a modelului HOS reconstituie teoria echilibrului economic

general, având ca punct de plecare teoria subiectivist-marginalistă despre utilitatea şi

productivitatea marginală a bunurilor economice şi factorilor de producţie. Nici

Ricardo şi nici Torrens nu au răspuns la întrebarea referitoare la factorii esenţiali care

determină avantajul comparativ. Potrivit teoriilor lor, el depindea de diferenţele

comparative ale productivităţii muncii (de fapt de diferenţele de tehnologie) în ţările

participante la schimburile internaţionale, fără însă a explica care sunt bazele unor

asemenea diferenţe.

Modelul Heckscher Ohlin foloseşte ipoteza ireversibilităţii intensităţii

factorilor, potrivit căreia intensitatea factorială a producţiei unui bun faţă de un altul,

oricare ar fi remuneraţia (productivitatea) factorilor este întotdeauna de acelaşi sens

(mai mare consumatoare de capital sau de muncă). Celelalte premise pe care se

sprijină teoria se referă la: numărul de ţări, de factori şi de bunuri luate în considerare;

randamentele de scară (considerate constante); tipul specializării; concurenţa pe

pieţele factorilor şi bunurilor; mobilitatea factorilor; gusturile sau preferinţele

consumatorilor; barierele în calea schimburilor; costurile de transport. Fiecare regiune

este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii

relativ abundenţi acolo, de unde ar rezulta concluzia că, comerţul internaţional este un

caz particular al comerţului regional şi factorii de producţie sunt mobili nu doar în

plan intern ci şi internaţional. Creşterea preţurilor de vânzare în raport cu piaţa internă

(ca urmare a specializării) determină sporirea remuneraţiei factorului mai intensiv şi

diminuarea remuneraţiei factorului mai puţin intensive.

Se produce un efect de amplificare în măsura în care remuneraţia factorilor

variază mai puternic decât preţul produselor. Acest aspect este dezvoltat mai târziu de

Rybczynski, care demonstrează că o anumită creştere a unui factor de producţie

antrenează, în preţuri constante, creşterea producţiei de bunuri intensive în factorul

respectiv, în detrimentul altor produse.

Teoriile tradiţionale asupra schimburilor şi specializării internaţionale s-au

finalizat, la începuturile anilor ‘50, prin mai multe tentative de verificare empirică (pe

baza datelor statistice). Cea mai cunoscută tentativă se datorează echipei de

Page 11: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

10

cercetători condusă de Wassily Leontief. În încercarea de a demonstra viabilitatea

modelului H.O.S., în anul 1953 Leontief a conceput un test bazat pe tabloul input-

output al economiei americane în anul de referinţă 1947 şi pe datele referitoare la

compoziţia (intensivitatea) în factori a exporturilor pentru a elabora o estimare a

cantităţilor de capital şi muncă încorporate într-o cantitate reprezentativă de exporturi

în valoare de 1 milion $. Deoarece nu se afla în posesia a câte unui tablou input-output

asemănător pentru fiecare dintre ţările din care Statele Unite realizau importuri,

Leontief a fost nevoit să calculeze, bazându-se tot pe datele statistice americane,

intensitatea factorială a producţiei naţionale substituite de importuri reprezentative în

valoare de 1 milion $. Paradoxul lui Leontief a generat o vastă cantitate de studii

teoretice şi cercetări empirice menite să-l explice şi să descrie mai exact atuurile şi

slăbiciunile modelului H.O.S. Unitatea de curs 1 prezintă în continuare principalele

explicaţii ale paradoxului lui Leontief. În urma explicaţiilor şi a încercărilor de

verificare empirică, specialiştii şi-au intensificat preocupările teoretice. Grefate pe

modelul HOS, dar luând în considerare inegalităţile dintre ţări în ceea ce priveşte

nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, teoriile de factură neotehnologică

consideră că factorul determinant al comerţului exterior este capacitatea de inovare în

domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de bază derivă denumirea generică a

acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care cele mai cunoscute sunt:

teoria decalajului tehnologic sau scara tehnologică şi teoria ciclului de viaţă al

produsului. Una dintre primele analize având ca obiectiv explicarea schimburilor

internaţionale prin prisma evoluţiilor tehnologiilor a fost efectuată de Posner, care a

pornit de la cercetarea corelaţiei dintre exporturile unei ţări şi eforturile de cercetare

anterioare acestora. Posner a observat că noile produse şi noile tehnologii se dezvoltă

în permanenţă. Ţările în care inovaţiile se realizează mai întâi (adică ţările în care se

fac cheltuieli mai mari de cercetare-dezvoltare) vor deţine, o perioadă de timp,

avantaje absolute asupra partenerilor lor, produsele respective fiind exportabile.

Hufbauer testează o teorie comparabilă asupra schimburilor cu produse aşa-zise

ştiinţifice, distingând două tipuri de schimburi: comerţul de ecart tehnologic şi

comerţul bazat pe costuri salariale scăzute.

Acest model a fost dezvoltat şi aprofundat mai apoi de Krugman, care a avut

în vedere două grupe de ţări: cele din “nord” şi cele din “sud”. Ţările din grupa “nord”

sunt mai dinamice, mai receptive la nou, aplică primele noile tehnologii, iar cele din

grupa “sud” intră în posesia acestor tehnologii abia după un anumit interval de timp

Punctul de plecare al teoriei ciclului de viaţă al produsului este ideea că

avantajul relativ nu este static, dat o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în

timp, în funcţie de modificările care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru

valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de

el concurenţii reali sau potenţiali.

Primul dintre autorii care abordează ciclul de viaţă al produsului pentru a

explica alte coordonate ale schimburilor economice internaţionale este Raymond

Vernon. In analiza efectuată de Vernon se combină fazele ciclului de viaţă a

produsului cu evoluţia prezenţei acestuia în comerţul internaţional. Durata şi

dimensiunea avantajului relativ, privit în mod dinamic, depind de etapele pe care le

parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă.

Page 12: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

11

În continuare, se analizează schimburile intraramura, care fac obiectul

cercetărilor din ultimele decenii. Schimburile internaţionale intraramură au fost

analizate şi prin prisma caracteristicilor ofertei, în condiţiile concurenţei de tip

oligopol sau monopol. Pe baza unei simetrii perfecte între produsele luate în studiu s-

au evaluat numai diferenţele de factură externă. Se introduc noi concepte şi anume

termenul schimburi prin specializare intraramură pe verticală, concept care arată că un

produs poate fi descompus în mai multe componente, fiecare dintre acestea putând fi

fabricate într-o anumită ţară, iar comercializare realizându-se de asemenea în mai

multe ţări. Datele statistice arată că mai bine de 40% din schimburile ce se realizează

între ţările dezvoltate sunt de acest tip. Pentru produsele finite sau intermediare care

nu se realizează prin acelaşi proces de producţie, dar care sunt puternic legate de

schimburile cu produse comparabile se realizează o specializare intraramură pe

orizontală. Sunt prezentaţi indicatorii cu ajutorul cărora se cuantifică schimburile

intraramură şi anume indicatorul Balassa şi indicatorul Loyd cu relaţiile lor de calcul,

şi cu semnificaţiile notaţiilor. În încheierea primei secţiuni a unităţii de curs 1 sunt

prezentate pe scurt modelul matematicianului Augustin Cournot şi aplicarea acestuia

de către Brander şi Krugman. Cournot îşi ilustrează modelul pornind de la o situaţie de

duopol (modelul este uneori denumit modelul duopolistic Cournot), dar concluziile pot

fi generalizate pentru mai multe firme. Premisa centrală a modelului este aceea că

fiecare duopolist consideră cantitatea de produs oferită de celălalt ca fiind fixă şi

independentă de propriile decizii de producţie. Deşi în mod explicit fiecare firmă o

ignoră pe cealaltă, echilibrul final reflectă totuşi interdependenţa care există între ele.

Aplicarea modelului Cournot asupra schimburilor internaţionale a fost studiată de

Brander şi Krugman. Studiul elaborat de ei porneşte de la următoarele premise: se

consideră doar două ţări, fiecare având doar câte o singură firmă ce monopolizează

producţia unui bun omogen pe plan mondial; la deschiderea schimburilor cele două

firme formează un tip special de “duopol”, încercând fiecare să exploateze piaţa externă

ca pe propria piaţă. Procesul de ajustare a cantităţilor furnizate de firme se încheie după

ce ofertele celor două firme se întâlnesc într-un punct de echilibru. Potrivit modelului

Brander-Krugman are loc deci un proces de dumping reciproc, producătorii fiind tentaţi

să vândă mai ieftin pe piaţa internaţională decât pe piaţa internă.

În secţiunea 2 a primei unităţi de curs, sunt prezentaţi factorii care facilitează

folosirea schimburilor externe ca factor al creşterii economice. Acest obiectiv este

extrem de important pentru toate statele lumii deoarece: schimburile economice

internaţionale trebuie să asigure înzestrarea economiei naţionale cu factorii de

producţie; participarea la schimburile economice internaţionale trebuie să permită

valorificarea (eficientă a) resurselor interne excedentare, sau specializarea pentru

export în ramurile în care ţara respectivă deţine avantajul comparativ; participarea la

circuitul economic mondial permite diversificarea ofertei interne de bunuri şi servicii;

racordarea economiei naţionale la fluxurile economice internaţionale permite lărgirea

seriilor de fabricaţie; participarea la circuitul economice mondial creează de asemenea

un climat favorabil în plan politic, militar, etnic, religios, cultural; schimbul

internaţional este “o cerere de diferenţă: acolo unde totul este identic schimbul devine

inutil". În continuare, sunt enumerate principalele curente şi schimburi între diferitele

blocuri comerciale respectiv curentul Nord-Nord; curentul Nord-Sud, curentul Sud-Sud;

Page 13: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

12

curentul Est-Est; curentul Est-Vest. Ca documente specifice de cuantificare a tranzacţiilor

comerciale, de importanţă majoră sunt balanţa de plăţi externe şi balanţa comercială, ca

parte componentă a balanţei de plăţi. Pentru măsurarea echilibrului schimburilor şi pentru

a se stabili dacă evoluţia schimburilor unei ţări cu o alta este sau nu favorabilă, literatura

de specialitate a introdus doi indicatori şi anume gradul de acoperire şi indicele raportului

de schimb. Sunt prezentaţi aceşti indicatori precum şi semnificaţia lor. Exprimarea

gradului de specializare a unei ţări se face cu ajutorul indicatorilor: coeficientul de

specializare şi coeficientul avantajelor comparative, care ajută la clarificarea situaţiei

privind avantajul în specializarea unei ţări într-un anumit produs.

În finalul unităţii de curs 1, este prezentată caracterizarea generală a

comerţului mondial contemporan. Sunt enumeraţi cei mai importanţi factori care au

stat la baza dezvoltării comerţului mondial postbelic şi anume: necesitatea lichidării,

într-un timp cât mai scurt, a urmărilor celui de-al doilea război mondial; consecinţele

politice şi economice ale războiului; mutaţiile profunde petrecute în raporturile dintre

principalele forţe economice pe plan mondial; transformările substanţiale în însuşi

procesul diviziunii internaţionale a muncii; revoluţia ştiinţifică şi tehnică

contemporană; apariţia şi apoi accentuarea proceselor de integrare economică

regională; tendinţa de liberalizare treptată a schimburilor internaţionale; caracterul

contradictoriu al măsurilor de politică comercială practicat de multe state; creşterea

capacităţii organismelor internaţionale cu atribuţii în soluţionarea problemelor

comerţului mondial (îndeosebi GATT/OMC) de a elabora programe viabile, care să

asigure echilibrul şi dezvoltarea; şocurile pe care le-a înregistrat economia mondială

(şocurile petroliere, ale nivelului dobânzilor, ale fluctuaţiei cursurilor principalelor

valute, “crahurile” de bursă, foarfecele preţurilor, datoria externă, etc.); dezvoltarea

foarte puternică a transporturilor şi telecomunicaţiilor; extinderea şi diversificarea

tehnicilor de comercializare şi a celor de cooperare internaţională.

Ca urmare a acestor factori s-au conturat principalele trăsături ale comerţului

mondial contemporan: ritmul deosebit de rapid de creştere a schimburilor economice

externe; devansarea ritmului de creştere a PIB, a producţiei industriale, şi a altor

indicatori macroeconomici naţionali de către comerţul exterior; ritmul de creştere a

comerţului exterior, în special a importurilor a devansat ritmul de creştere a

lichidităţilor internaţionale ale statelor. O consultare a statisticilor internaţionale a

relevat faptul că orientarea geografică a schimburilor economice externe a înregistrat

modificări importante, atât pe grupe de ţări cât şi pe continente sau regiuni.

Unitatea de curs 1 se încheie cu o prezentare succintă a perspectivelor de

evoluţie a comerţului internaţional şi anume: se observă o integrare tot mai profundă a

economiei mondiale, respectiv interesul crescând al naţiunilor de a intra în circuitul

economic mondial; se constată o divergenţă foarte mare între tendinţele demografice

din statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare; în ţările aflate în tranziţie se adoptă

strategii fundamentale de creştere bazate pe impulsionarea exporturilor; în ţările nou

industrializate o perspectivă importantă o constituie dereglementarea şi privatizarea

unor sectoare considerate strategice iar ultima perspectivă o constituie cea privind

diminuarea substanţială a tensiunilor politico-militare dintre state.

Page 14: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

13

Unitatea de curs 2

Tema: Riscurile în tranzacţiile comerciale internaţionale

În unitatea de curs 2 sunt prezentate aspecte privind conceptul de riscuri,

respectiv tipologia riscurilor; precum şi principalele metode şi tehnici contractuale şi

extracontractuale de acoperire împotriva riscurilor valutare şi de preţ.

Riscul este cauzator de rezultate nefavorabile, ce se pot materializa în

cheltuieli suplimentare, pierderi, imposibilitatea valorificării unui moment

conjunctural favorabil, dar incert. După natura lor, există riscuri cu conţinut economic

- datorate, în principal, evoluţiei contradictorii a pieţei mondiale, fluctuaţiilor care au

loc în economie (riscul de preţ şi cel valutar), sau nerespectării obligaţiilor

contractuale de către una sau cealalta dintre părţile semnatare ale contractului şi

riscuri de altă natură – adică varietate de riscuri (de la riscul de război sau de

schimbare a regimului politic şi până la riscul unor calamităţi naturale). După cauzele

care determină producerea lor, riscurile pot fi: naturale - determină distrugerea totală

sau parţială a mărfurilor (exemplu: recoltele agricole), sau întârzierea efectuării

transporturilor; politice - determină apariţia unor perioade de anarhie (vid legislativ),

sau instabilitate, schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale;

administrative - determină apariţia unui climat de neîncredere, tendinţa de reducere a

ponderii afacerilor de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacţiilor speculative,

conjuncturale; de management - determină obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare,

prin degradarea imaginii firmei faţă de exterior, diminuarea profiturilor realizate;

contractuale - determină rezultate nefavorabile în ceea ce priveşte păstrarea sau

câştigarea parte-nerilor, cât şi sub aspect financiar (plata de penalităţi etc.); de preţ -

determină obţinerea unor rezultate financiare nefavorabile; valutare - determină

producerea, pentru una sau cealaltă dintre părţile contractuale, unor pierderi financiare

importante. După locul unde se produc, riscurile pot fi: interne - se manifestă în cadrul

naţional, sau în cadrul firmei angajate în tranzacţii internaţionale şi internaţionale - se

manifestă pe piaţa internaţională, în cadrul mediului internaţional de afaceri,

determinând apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru importatori sau exportatori.

Sub aspectul tranzacţiilor economice internaţionale, s-a dovedit necesară

introducerea conceptului de risc comercial, în scopul de a da o explicaţie cât mai

precisă a elementelor şi conceptelor ce pot interveni. În practica activităţilor de comerţ

exterior pot să apară, printre altele, următoarele tipuri de riscuri comerciale: riscul

privind bonitatea partenerilor comerciali; riscul privind negocierea neurmată de

contractare; riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor şi manoperei; riscul

privind fluctuaţiile valutare; riscul privind vânzările pe credit; riscul privind

neîncasarea preţului, sau cel privind încasarea întârziată; riscul privind modificarea

condiţiilor de executare a contractelor comerciale internaţionale; riscul privind neplata

preţului; riscul de neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a obligaţiilor

contractuale.

În secţiunea 2 a prezentei unităţi de curs sunt prezentate principalele metode

de protecţie împotriva riscurilor, utilizabile în raport cu riscul valutar şi riscul de preţ.

Pentru a fi folosite aceste metode şi tehnici, este necesar ca ambii parteneri să fie de

Page 15: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

14

acord ca ele să fie înscrise ca şi clauze contractuale. Riscul valutar nu intervine decât

dacă între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei există un interval de

timp mai mare de 48 de ore şi numai pentru participanţii care încasează sau plătesc în

altă monedă decât cea naţională. În practica tranzacţiilor internaţionale, s-a

demonstrat că sunt foarte rare situaţiile în care plata se efectuează chiar în momentul

încheierii tranzacţiei. Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la

data încasării sumei (t1), valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare

mai mică decât la momentul încheierii contractului (t0) (valuta s-a depreciat). Pentru

importator (debitor), riscul valutar apare atunci când, la data plăţii (t1), valuta în care

s-a efectuat tranzacţia are o putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat) faţă de

momentul încheierii contractului (t0). Principalele tehnici de diminuare a riscului

valutar sunt: alegerea celei mai bune variante pentru moneda plăţii; anticiparea sau

întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea scadenţei plăţii şi introducerea

unor marje asiguratorii în preţ, corelate cu prognozele pentru evoluţia monedei plăţii;

realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în

afacerea respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută;

folosirea celor mai adecvate clauze valutare respective clauza valutară, clauza coş

valutar şi clauza monedă internaţională şi ultima tehnică constă desfăşurarea corectă şi

operativă a contractului comercial internaţional. Specificul şi caracteristicile acestor

clauze este redat succint. Decizia pentru alegerea monedei plăţii situează pe poziţii

esenţial diferite interesele exportatorului cu ale importatorului: vânzătorul

(exportatorul) este interesat să susţină ca plată să se efectueze în una din valutele

pentru care prognozele indică o tendinţă de apreciere iar cumpărătorul (importatorul),

la rîndul său, pentru a-şi proteja interesele, este motivat să susţină ca plata să se

efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de depreciere.

Dacă se prefigurează o tendinţă de apreciere a valutei plăţii, exportatorul va încerca să

amâne, atît cât este posibil, livrarea, pentru a beneficia astfel – în mod suplimentar- de

încasarea unei sume într-o valută mai “puternică”, după cum va grăbi livrarea

respectivă, dacă moneda contractului manifestă o tendinţă de depreciere.

La rîndul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata,

atunci când valuta manifestă o tendinţă de depreciere, sau să devanseze la maximum

plata, dacă valuta se apreciază. Includerea în preţul de ofertă a unei marje asiguratorii

este practicată de mulţi comercianţi, deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze

asiguratorii în contract (în urma negocierii) îi fereşte în totalitate de influenţele

negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor valutare. În alte situaţii, moneda în care

urmează să se efectueze plata nu este cea dorită. Acestă metodă de protecţie trebuie să

aibă în vedere evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţiile nedorite ale cursurilor valutare.

Firmele care desfăşoară atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export îşi pot

limita riscul valutar prin compensarea plăţilor şi încasărilor (veniturilor şi cheltuielilor)

într-o anumită valută, riscul afectând doar soldul operaţiunilor efectuate în aceeaşi

valută, sau pentru intervalele de timp în care nu se pot sincroniza plăţile şi încasările.

Clauza valutară presupune legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea

(valuta contractului) de una sau mai multe valute, având un curs (mai) stabil, sau de o

monedă internaţională (în cazul clauzelor DST şi EURO). Practic, aceasta înseamnă

că, la momentul semnării contractului (t0), se negociază şi stabilesc

Page 16: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

15

moneda( monedele) de referinţă, în raport cu care se va proceda la cuantificarea

evoluţiei cursului monedei plăţii la scadenţă(t 1). În practică se poate utiliza una din

următoarele variante ale caluzelor valutare: clauza valutară simplă care se bazează pe

“legarea”(indexarea), prin cursurile lor reciproce, a monedei contractului de o altă

valută, etalon sau de referinţă; clauza coş valutar care presupune ca moneda plăţii să fie

“indexată” de un grup de mai multe valute, ceea ce are ca efect compensarea evoluţiilor

contradictorii ale valutelor care compun coşul, reflectând, în acelaşi timp, mai real

tendinţele evoluţiei cursurilor valutare şi clauza monedă internaţională care constă în

alegerea unor coşuri valutare “oficiale”, al căror curs este stabilit de autorităţi monetare

internaţionale (cum sunt F.M.I. sau SME) cu o foarte bună reputaţie.

În ceea ce priveşte riscul de preţ, evitarea sau diminuarea acestuia se poate

realiza prin includerea în contract a unor clauze specifice, ceea ce contribuie la

creşterea eficienţei financiare a operaţiunii de comerţ exterior. Principalele clauze

specifice, destinate diminuării sau evitării acestui tip de risc sunt: clauza de

actualizare a preţului; clauza generală CEE/ONU de recalculare a obligaţiilor

beneficiarului faţă de furnizor; clauza de consolidare a valorii (“buy-back”); clauza de

rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţa reprezentativă a produsului.

Alături de aceste clauze, care au tehnici şi mecanisme specifice, mai rar se

folosesc şi altele, cum ar fi: includerea în preţ a marjei asiguratorii împotriva riscului

de modificare a preţului; vânzarea mărfurilor cu plata imediat; desfăşurarea corectă,

operativă a obligaţiilor contractuale etc.

Tehnicile şi metodele amintite anterior sunt tehnici contractuale, respectiv ele

sunt incluse în contract. Practica activităţii de comerţ exterior a impus existenţa unor

tehnici extracontractuale de diminuare a riscului valutar şi a riscului de preţ, respectiv

hedging valutar şi hedging cu marfă. Operaţinile de hedging valutar se realizează prin

intermediul unei înţelegeri scrise a firmei cu banca specializată, înţelegere care poate

să conţină anumite condiţii de desfăşurare a acestor operaţiuni. Hedgingul cu marfă

constă în combinarea unei vânzări/cumpărări imediat executabile - operaţiunea

propriu-zisă cu marfă fizică - cu o operaţiune inversă, la termen, respectiv executabilă

la o dată viitoare - operaţiune executată printr-un contract la termen. Spre exemplu, în

cazul unei vânzări la termen, dacă preţul mărfii va creşte, exportatorul pierde în prima

operaţiune (livrarea iniţială), dar câştigă în cea de a doua (operaţiunea de hedging

propriu-zisă) şi invers. În tehnicile de acoperire extracontractuală a riscului valutar se

înscriu operaţiunile de arbitraj valutar. Ele vizează atât structura disponibilităţilor

valutare de care dispune firma, cât şi desfăşurarea, din punct de vedere valutar, a

operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel, tranzacţiile pe piaţa valutară cuprind:

acoperirea la vedere, prin operaţiuni la vedere şi acoperirea la termen, prin operaţiuni

la termen. Trăsătura de bază a tehnicii de acoperire la vedere este aceea că, într-un

interval de timp foarte scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol

de a se deprecia obţin alte valute, mai bune, în curs de apreciere. Astfel, firma “scapă”

de valutele “în suferinţă”, procurând altele, denumite “valute de refugiu”.

Operaţiunile de acoperire la termen sunt foarte des utilizate pe plan

internaţional, fiind destinate diminuării sau evitării riscului valutar. Folosirea lor, de

regulă, este posibilă numai pentru tranzacţiile ale căror termene de finalizare nu

depăşesc un an. Riscul valutar este diminuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen

Page 17: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

16

pe piaţa valutară a valutelor care provin din încasări, sau a valutelor destinate plăţilor

viitoare. Tranzacţiile respective se încheie în baza unui curs la termen, iar între

desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiunilor la termen trebuie să

existe o legătură nemijlocită, o corelare riguroasă, îndeosebi în ceea ce priveşte

scadenţele.

Pentru ilustrarea metodelor de acoperire contractuale şi extracontractuale

împotriva riscului valutar, respectiv a riscului de preţ, la sfărşitul unităţii de curs 2 sunt

prezentate aplicaţii cu rezolvările aferente.

Unitatea de curs 3

Tema: Sisteme de organizare a comerţului exterior

În evitarea riscurilor comerciale care pot să apară în activitatea de comerţ

exterior, un rol deosebit de important îl joacă măsurile întreprinse la nivel de stat

privind organizarea schimburilor externe. Unitatea de curs 3 începe cu prezentarea

rolului statului în organizarea schimburilor economice externe. Cea mai importantă

atribuţie a statului în domeniul schimburilor economice externe este reglementarea

organizării şi desfăşurării fluxurilor economice cu străinătatea. Statul se poate implica

în realizarea schimburilor economice externe prin mijloace directe sau indirecte.

Gradul de implicare şi mijloacele utilizate în acest scop sunt foarte diferite de la o ţară

la alta. Astfel, prin monopolul statului asupra schimburilor externe, comerţul exterior,

în totalitatea sa, se realizează numai de către firmele de stat. În mod practic însă

monopolul statului asupra schimburilor externe nu dă cele mai bune rezultate

deoarece conducerea acestor unităţi de comerţ exterior nu poate beneficia de

autonomia necesară valorificării cu operativitate a situaţiilor conjuncturale favorabile

de pe piaţa internaţională.

Cele mai multe state nu se implică decât parţial în realizarea schimburilor

externe prin firme proprii. În aceste ţări, comerţul de stat acoperă doar fluxurile

comerciale esenţiale pentru economia respectivă: importul unor resurse naturale

vitale, importul de tehnică şi tehnologii necesare realizării unor programe naţionale de

dezvoltare cât şi valorificarea, pe piaţa externă, a resurselor excedentare ori a

produselor ce prisosesc în raport cu cererea internă. Statul îşi îndeplineşte însă

misiunea de a orienta specializarea pentru export a producţiei naţionale în ramurile

sau domeniile de activitate în care economia respectivă deţine avantaje comparative.

În secţiunea 2 a unităţii de curs sunt redate succint modalităţile de organizare a

schimburilor economice externe. Din punct de vedere organizatoric schimburile

economice externe pot fi realizate prin forme directe (integrale ori prin delegare sau

reprezentare) respectiv indirecte. Opţiunea pentru una din aceste soluţii este de-

terminată de dimensiunile firmei, de intensitatea legăturilor economice externe, de

reglementările naţionale, de ramura de activitate şi de alţi factori.

Întreprinderile mici şi mijlocii sau cele în care ponderea producţiei destinată

exportului este redusă, utilizează pentru comerţul exterior acelaşi compartiment pe

care-l folosesc şi pentru piaţa internă, în timp ce întreprinderile mari sau cele în care

schimburile cu străinătatea deţin o pondere ridicată, au structuri organizatorice şi

funcţionale destinate în exclusivitate comerţului exterior.

Page 18: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

17

Exportul direct poate să fie organizat sub forma vânzării directe integrale, caz

în care între producătorul exportator şi utilizatorul final nu intervine nici în amonte (în

ţara exportatorului), nici în aval (în ţara în care se exportă) vreun intermediar. A doua

formă de organizare a exportului direct constă într-o vânzare directă prin delegare

(sau reprezentare), caz în care, în aval poate interveni un agent comercial, eventual

unul sau mai mulţi subagenţi reprezentanţi.

În cadrul primei forme de organizare, firmele industriale se ocupă nu numai de

exportul direct al produselor, dar şi de importul direct al materiilor prime şi al

materialelor necesare. Pentru efectuarea operaţiunilor de import se creează diferite

unităţi de import sau secţii funcţionale: pe ramuri, teritoriale, societăţi-filiale de

import etc. În marile centre comerciale, unde cumpărările de mărfuri au un caracter

permanent, se folosesc reprezentanţe. Acestea sunt compartimente organizate pe piaţa

străină pentru procurarea mărfurilor locale direct de la producător sau, uneori, de la

firmele comerciale intermediare. Exporturile sau importurile directe prin delegare se

bazează pe utilizarea comercianţilor de intermediere care acţionează în numele, pe

contul şi riscul clientului. Folosirea comercianţilor de intermediere prezintă o serie de

avantaje şi anume: economia de mijloace financiare realizată de comitent; dispunerea

de către comercianţii de intermediere de propria lor bază tehnico-materială: depozite,

săli de expunere a mărfurilor, ateliere de reparaţii, iar câteodată chiar de propriile lor

magazine cu amănuntul. Firmele comerciale de intermediere îl eliberează pe

exportator de numeroase griji legate de realizarea livrării mărfii: formalităţi de

expediere şi asigurare, lucrările de sortare şi ambalare, reclamă şi adaptare la cerinţele

pieţei locale. Capitalul firmelor comerciale intermediare poate fi folosit pentru

finanţarea tranzacţiilor. O mare importanţă o au relaţiile stabile şi strânse ale

intermediarilor cu băncile, firmele de transporturi şi expediţie, companiile de asigurări.

Realizarea desfacerii prin intermediul firmelor comerciale intermediare

prezintă şi o serie de neajunsuri şi anume: exportatorul este lipsit de contacte directe

cu pieţele de desfacere şi depinde în întregime de buna credinţă şi posibilităţile

intermediarului comercial; intermediarii sunt verigi interpuse care duc la diminuarea

beneficiilor exportatorilor; firmele pierd mult timp şi mijloace pentru descoperirea

intermediarilor competenţi. În practica schimburilor internaţionale se utilizează,

serviciile mai multor categorii de intermediari: comisionari, dealeri, reprezentanţi.

Comisionarii sunt persoane fizice sau societăţi comerciale care participă la încheierea

operaţiunilor, în numele lor, dar pe contul altora. Comisionarul poate lucra

concomitent şi pe cont propriu. În funcţie de natura operaţiilor pe care le îndeplinesc,

firmele comisionare pot fi exportatoare şi importatoare. Firmele comisionare

exportatoare (export commission houses) pot acţiona pe contul vânzătorului sau pe cel

al cumpărătorului. Printre firmele comisionare exportatoare menţionăm casele de

confirmare (confirming houses) care îşi asumă riscurile de creditare a cumpărătorilor

şi nu solicită de la aceştia dovezi privind posibilităţile de rambursare a creditelor.

Firmele comisionare importatoare (import commission housses) acţionează ca

reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara lor şi transmit, pe contul acestora, comenzile

către producătorii exportatori străini.

Contractul de comision cuprinde o serie de elemente dintre care pe cele mai

importante sunt: depozitul de comision sau de consignaţi; limita de preţ; cumpărări pe

Page 19: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

18

cont propriu; comisionul; garanţia referitoare la stocul din depozit; delcrederea;

decontarea sumelor încasate din valorificarea mărfii.

În cadrul celei de-a doua forme de organizare a exportului direct,

reprezentanţii constituie o categorie de intermediari care lucrează în numele şi pe

contul altora. Aceşti intermediari nu preiau riscurile inerente tranzacţiilor de comerţ

exterior, funcţia lor fiind să reprezinte, temporar sau continuu, interesele comitentului.

Terminologia în definirea acestui tip de intermediar diferă de la o zonă la alta. Durata

mare în timp a relaţiilor dintre reprezentant şi comitent îl deosebeşte pe acesta de

broker şi de alte tipuri de intermediari, care nu au, ca regulă, împuterniciri, de lungă

durată, de a înfăptui operaţiuni de intermediere în tranzacţiile de comerţ exterior.

Firmele agent pot acţiona în ţara comitentului - ca agent de export, agent de import,

sau într-o ţară străină - ca agent de desfacere în străinătate sau agent de achiziţionare

din străinătate. Agentul de desfacere în străinătate este împuternicit, adesea, de

producător să vândă mărfurile acestuia în cadrul unui teritoriu determinat. Firmele

agent de achiziţionare din străinătate (buying agent) realizează operaţii intermediare

de achiziţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii lor, primind pentru

aceasta un comision.

Reuşita în colaborarea dintre un comitent şi un reprezentant este condiţionată,

în mare măsură, de contractul de reprezentare care se încheie între aceştia. Un

reprezentant trebuie să respecte nu numai dispoziţiile exprese ale contractului şi

normele legale, dar să ţină cont şi de uzanţele comerciale din ramura respectivă. În

contractele de reprezentare se poate înscrie clauza de exclusivitate, corespunzător

căreia firma exportatoare se obligă să acorde unui singur agent extern dreptul de a

plasa produsele sale pe un anumit teritoriu iar în unele ţări acesta se numeşte

reprezentant general. De asemenea, se poate înscrie clauza prin care agentul

reprezentant se obligă să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi

exportatori. Clauza poate fi deci reciprocă, bilaterală, dacă ea leagă atât pe exportator,

cât şi pe reprezentant sau unilaterală, dacă numai unul dintre aceştia este legat în

sensul anterior arătat.

Spre deosebire de agenţii reprezentanţi, brokerii nu intră în relaţii contractuale

de durată cu nici unul din cei doi parteneri, colaborarea având un caracter accidental.

De obicei, brokerul nu încheie personal contractul, ci după ce găseşte pentru vânzător

un cumpărător sau invers, pe baza consimţământului exprimat de fiecare, constată

încheierea contractului. Pentru serviciile sale el este remunerat cu un curtaj calculat

printr-un anumit procentaj din valoarea contractului, sau pe unitate cantitativă (tonă,

bucată etc.). Este necesar să fie menţionată existenţa unor asociaţii profesionale care

reunesc brokerii după criteriul domeniului de activitate. Aceste asociaţii, întâlnite mai

ales în Anglia, posedă capitaluri însemnate şi se bazează pe legături cu băncile,

finanţează tranzacţiile efectuate prin intermediul lor acordând credite cumpărătorilor

şi avansuri exportatorilor.

Cu toate că marile întreprinderi industriale au tendinţa de a recurge din ce în

ce mai mult la exportul şi importul direct, o mare parte a comerţului exterior a ţărilor

dezvoltate este derulată de întreprinderi comerciale specializate. În acest caz este

vorba despre schimburile indirecte. Acestea sunt realizate de către întreprinderile

comerciale care achiziţionează mărfuri de pe piaţa naţională sau din alte ţări şi le

Page 20: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

19

revând în străinătate. Ele încheie operaţiunile în nume şi pe cont propriu, cu alte

cuvinte cumpără şi revând marfa în numele, pe contul şi riscul lor, revenindu-le

profitul ce rezultă din diferenţa dintre preţul de achiziţionare şi cel de vânzare.

Există doua situaţii posibile de realizare a schimburilor indirecte şi anume:

comerciantul obţine mărfurile de la producător pe baza unui contract de vânzare-

cumpărare, fără ca între ei să existe o înţelegere prealabilă sau relaţia de cumpărare a

mărfurilor se realizează în condiţiile unei înţelegeri prin care producătorul acordă

exportatorului dreptul de vânzare pe termen lung. În acest din urmă caz, înţelegerea se

încheie prin contractul de cesionare care, la rândul său, poate fi contract de cesionare

obişnuită, în care producătorul exportator îşi rezervă dreptul de a vinde mărfurile pe

un teritoriu şi prin alte forme decât prin distribuitorul cu care a încheiat înţelegerea

sau contract de cesionare cu clauza de exclusivitate, în care caz, pe teritoriul respectiv,

nu se pot folosi alte reţele de comercializare decât cea asupra căreia s-a convenit.

Din punct de vedere al obiectului firmelor comerciale şi al formelor concrete

de organizare a procesului vânzării, se disting mai multe tipuri de unităţi comerciale şi

anume: case comerciale; firme exportatoare; firmele importatoare; firmele en gros;

firmele en gros; organizaţiile cooperatiste.

În desfăşurarea schimburilor indirecte, în cadrul societăţilor de intermediere un

loc aparte îl deţin companiile offshore cu rol de instrument financiar de planificare şi

evitare a taxelor, de creştere a profitabilităţii unei afaceri şi de coordonare a unei

activităţi productive. companiile offshore reprezintă firme înregistrate în anumite ţări

sau jurisdicţii care au o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte

reduse. De regulă, aceste jurisdicţii sunt cunoscute sub numele de paradisuri fiscale

(tax heaven). Pentru ca un teritoriu să fie considerat paradis fiscal trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii şi anume: fiscalitate redusă, birocraţie scăzută,

anonimitate, protecţia patrimoniului şi o infrastructură bine dezvoltată.

Unitatea de curs se încheie cu prezentarea schimburilor externe în România,

respectiv cu o analiză de ansamblu a activităţii de comerţ exterior în perioada de

tranziţie. În perioada de tranziţie, tendinţa principală spre care evoluează organizarea

activităţii de comerţ exterior este descentralizarea. Aceasta se manifestă prin mai

multe etape distincte şi anume: o “demolare” fără discernământ a întregului sistem

organizatoric din activitatea de comerţ exterior “vechi”; o descentralizare excesivă a

funcţiei externe, fiecare unitate având exporturi sau importuri înfiinţându-şi un

compartiment propriu de comerţ exterior; refacerea cadrului legislativ mult rămas în

urma transformărilor din activitatea economică concretă; reorganizarea treptată a

activităţii băncilor, a pieţei valutare, a activităţii societăţilor de intermediere, şi a

activităţii firmelor producătoare şi comerciale.

Unitatea de curs 4

Tema: Informarea cu privire la piaţă şi la partenerii externi

În domeniul relaţiilor economice internaţionale, mai mult decât în alte domenii,

aspectele "informaţionale" sunt adeseori mai importante decât aspectele "materiale"

ale afacerilor. Sistemul informaţional trebuie să permită urmărirea şi analiza zilnică a

Page 21: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

20

acoperirii necesarului cu contracte externe, să permită urmărirea realizării la export a

întregului fond de marfă contractat, a livrărilor conform condiţiilor de calitate şi

termenilor contractuali, urmărirea încasărilor în valută etc.

Prima secţiune a unităţii de curs prezintă necesitatea şi importanţa studiilor de

piaţă. Studierea pieţelor externe îndeplineşte mai multe funcţii printre care: descrierea,

evaluarea şi explicarea evenimentelor, proceselor şi fenomenelor fiecărei pieţe,

prevederea evoluţiei lor, care depinde în mod hotărâtor de corectitudinea şi rezultatele

cercetării. Cunoaşterea pieţei externe presupune studierea acesteia în mai multe etape:

stabilirea obiectivelor cercetării pieţei externe; identificarea şi selectarea surselor de

informaţii; selectarea metodelor de cercetare; culegerea informaţiilor; prelucrarea

informaţiilor; analiza şi interpretarea informaţiilor; redactarea studiului. În continuare,

sunt expuşi principalii indicatori conjuncturali care pot fi: indicatori avansaţi,

concomitenţi şi întârziaţi. Clasificarea respectivă se bazează pe legăturile temporare

reflectate de aceşti indicatori. Dacă se ţine seama de durata şi sensul diferit în care

acţionează numeroşi factori, atunci evoluţia oricărui fenomen al conjuncturii pieţei

poate fi rezultatul influenţei unor factori de durată, unor factori sezonieri sau a unor

factori aleatori. Cunoaşterea factorilor conjuncturali are importanţă pentru realizarea

unor analize şi previziuni conjuncturale ştiinţifice şi realiste. În principiu, cercetarea

conjuncturii urmăreşte evoluţia pieţei pe termen scurt (lunar, trimestrial, anual), dar ea

se poate extinde pe perioade medii.

Caracteristicile conjuncturii impun ca studierea ei să se bazeze în primul rând

pe date statistice provenite din surse secundare de informaţii. Diversitatea metodelor

concrete folosite în abordarea conjuncturală a pieţelor internaţionale include corelări

ale indicatorilor conjuncturali, balanţe, analiza şi extrapolarea seriilor cronologice,

anchete şi teste conjuncturale.

Principalii indicatori folosiţi pentru evaluarea dimensiunilor pieţei sunt:

volumul, potenţialul, capacitatea pieţei şi cota de piaţă. Volumul pieţei este un

indicator care ilustrează ansamblul bunurilor şi serviciilor vândute, achiziţionate sau

consumate în mod efectiv sau considerate astfel. Potenţialul pieţei reprezintă volumul

probabil al pieţei; poate fi exprimat ca potenţial total, potenţial de absorbţie şi de

ofertă. Capacitatea pieţei reprezintă mărimea globală a cererii sau ofertei teoretice de

mărfuri, indiferent de condiţiile de comercializare; poate fi determinată sub aspectul

capacităţii de absorbţie, totală şi de import şi, respectiv sub aspectul capacităţii de

ofertă, totală şi pentru export. Cota de piaţă este partea dintr-o piaţă deţinută sau

sperată a fi obţinută de către un exportator, calculată ca procente din volumul total al

pieţei respective şi în raport cu ceilalţi concurenţi.

Segmentarea pieţei este o necesitate obiectivă determinată de marea

eterogenitate a pieţelor externe şi de posibilităţile limitate ale oricăror exportatori sau

importatori, ceea ce îi obligă ca pentru a desfăşura o activitate eficientă, să cunoască

părţile diverselor pieţe de interes pentru ei.

Mijloacele de care dispune firma pentru activitatea pe pieţele externe sunt

definite de mixul de marketing. În cadrul acestuia produsul reprezintă axa centrală în

jurul căreia se construieşte politica de marketing a firmei. Selectarea şi introducerea în

fabricaţie şi pe piaţa externă a unor produse care să corespundă sub aspectul calităţii,

al gradului de noutate şi al prezentării pieţelor externe, reclamă o reconsiderare atentă

Page 22: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

21

a noţiunii de produs. El trebuie să fie privit într-o optică nouă în care, alături de latura

materială, este înglobată ambianţa care îl înconjoară.

Informarea asupra pieţei şi programul de marketing internaţional trebuie să

creeze premisele pentru iniţierea legăturii dintre exportator şi importator.

Contactarea partenerului potenţial se poate realiza în cadrul acţiunilor

promoţionale, destinate să sporească gradul de informare al consumatorilor asupra

particularităţilor ofertei firmei respective. O parte foarte însemnată a activităţii de

promovare şi de contactare a partenerului extern revine corespondenţei comerciale.

Componentele principale ale corespondenţei comerciale consacrate acestor obiective

sunt: cererea de ofertă şi oferta. Cererea de ofertă reprezintă manifestarea de voinţă a

unei firme (a unui importator) de a cumpăra o marfă. Oferta, unul din documentele

comerciale cele mai importante reprezintă propunerea pentru încheierea unei

tranzacţii. Se emite de furnizor sau poate fi un răspuns la o cerere de ofertă.

Din perspectiva afacerilor internaţionale, negocierea poate fi definită ca un

proces organizat de comunicare între doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, care

urmărind adaptarea progresivă a poziţiilor lor în scopul realizării unei înţelegeri

reciproc acceptabile, materializată în contractul extern. Reuşita negocierilor

comerciale internaţionale presupune o pregătire riguroasă a acestora, respectiv crearea

premiselor pentru prezentarea poziţiilor părţilor, comunicarea deschisă dintre

parteneri şi finalizarea avantajoasă a tratativelor. În acest sens, practica internaţională

relevă câteva etape în pregătirea negocierilor: cunoaşterea pieţei externe, a climatului

general de afaceri şi identificarea partenerilor potenţiali; definirea obiectivelor proprii

în negocieri şi stabilirea legăturilor de afaceri. Unitatea de curs 4 prezintă în

ultima parte aspecte privind desfăşurarea tratativelor de negociere, respectiv tacticile

şi cursele folosite în negocieri. Premisa esenţială a tratativelor o reprezintă menţinerea

caracterului deschis al comunicării, asigurarea unui climat de lucru, de cooperare între

părţi. În tranzacţiile internaţionale, deşi procesul negocierilor este finalizat prin

comunicări scrise, comunicarea verbală are un rol primordial atât din punctul de

vedere al spaţiului pe care îl ocupă (etapa de selecţie, tratativele propriu-zise, perioada

de redactare a clauzelor contractuale, aspectele de derulare, activitatea post-negociere

etc.), cât şi din punctul de vedere al conţinutului. Un rol important în menţinerea

caracterului deschis al negocierilor revine disponibilităţii partenerilor la concesii şi

compromisuri în vederea realizării unui acord reciproc acceptabil.

Sunt des întâlnite situaţiile când un partener încearcă să preia iniţiativa în

procesul de negociere, să menţină conducerea discuţiilor căutând să dezechilibreze

poziţia celeilalte părţi determinând-o să facă o serie de concesii. Tehnica deţinerii

controlului discuţiilor poate fi realizată în activitatea curentă prin mai multe tehnici.

Alte tehnici folosite în negocieri sunt: pârghia timpului alocat pentru negociere;

stratagema surprizei; stratagema faptului împlinit. Cursele folosite în negocieri se

caracterizează prin aceea că spre deosebire de cazurile anterioare, când presiunea

exercitată de partener din lipsă de răbdare sau experienţă, partenerul poate să cadă în

diferite capcane lansate pe parcursul negocierii. Dintre acestea, cele mai frecvente în

procesul negocierii sunt: tactica exploatării primului impuls; tactica folosirii

extremelor; tactica dezinformării; tactica de tip categoric; tactica pasageră.

Page 23: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

22

Unitatea de curs 5

Tema: Sistemul politicilor comerciale externe

Ultima parte a modulului urmăreşte, prin prezenta temă, încadrarea aspectelor

legate de comerţul internaţional în atribuţiunile statului privind activitatea de comerţ

exterior. În această unitate de curs, se analizează sistemul de politici comerciale şi

influenţa restricţiilor tarifare şi netarifare, precum şi influenţa unuia din principalele

organisme internaţionale şi anume Organizaţia Mondială a Comerţului.

Politica comercială este una dintre componentele de bază ale politicii economice

generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice externe. Politica

comercială trebuie să îndeplinească trei funcţii şi anume: funcţia de promovare, funcţia de

protejare şi funcţia de realizare a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi.

Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială s-au utilizat ca şi

criterii orientarea generală a schimburilor şi scopul principal urmărit prin politica

comercială. Analiza, după aceste criterii, reliefează trei tipuri principale de politici

comerciale: autarhia, sau substituirea importurilor ca urmare a izolării economice;

liberul schimb sau liberalizarea schimburilor comerciale; protecţionismul şi

neoprotecţionismul. Teoria lui David Ricardo, prezentată în prima unitate de curs, a

adus în discuţie politica de liber schimb şi avantajele care decurg din aceasta.

Modelele comerţului cu produse manufacturate, inclusiv comerţul intra-ramură, au

indicat modul în care schimburile bazate pe exploatarea economiilor de scară şi a

diferenţierii produselor pot satisface cererea pentru varietate, spori venitul real şi pot

servi ambelor părţi angajate, chiar în cazurile în care proporţiile factorilor şi

preferinţele consumatorilor sunt identice. În ceea ce priveşte protecţionismul şi

neoprotecţionismul, teoria economică a prezentat atât argumente pro cât şi argumente

contra. Din cadrul argumentelor pro amintim: argumentul existenţei unor industrii

începătoare, al susţinerii unor industrii îmbătrânite, argumentul redistribuirii interne a

veniturilor între ramuri sau industrii, argumentul ocupării forţei de muncă, argumentul

apărării naţionale şi al comerţului strategic, argumentul tarifului optim.

Formele protecţionismului tind să fie foarte complexe şi uneori greu de

depistat, fiind nu de puţine ori “camuflate” sub aspectul altor măsuri de politică

economică dar având de fapt aceeaşi finalitate.

Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe utilizarea, într-o cât mai strânsă

corelaţie a unui sistem de pârghii şi instrumente, dintre cele mai diverse, publice sau

cu caracter secret, generale ori cu caracter particular, definite pe o lungă perioadă de

timp sau cu titlu conjunctural. Taxele vamale reprezintă cea mai veche modalitate de

control a statului asupra relaţiilor economice externe, aplicarea de taxe vamale

echivalând cu o intervenţie indirectă a statului în afacerile pe care agenţii economici

indigeni le au cu parteneri din alte tari. Taxele vamale se folosesc pe scară largă în

sistemul reglementărilor de politică comercială contemporane deoarece relaţiile de tip

marfă-bani reacţionează foarte prompt la asemenea pârghii. După scopul impunerii

(sau nivelul impunerii) taxele vamale se împart în: taxe vamale cu caracter fiscal (cu

nivel redus) şi taxe vamale cu caracter protecţionist (cu nivel ridicat). După obiectul

impunerii fiscale taxele vamale pot fi: de import (percepute supra măfurilor importate),

Page 24: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

23

de export (percepute la exportul de mărfuri) şi de tranzit (percepute în condiţiile

tranzitării). Utilizarea taxelor vamale de import (cele mai importante) produce asupra

funcţionării economiei o serie de efecte pozitive, între care cele mai importante sunt:

protecţia vamală; folosirea taxelor vamale poate conduce la reducerea importurilor şi

stimularea producţiei indigene; un regim vamal propriu permite adoptarea de măsuri

cu caracter sancţional faţă de acei parteneri comerciali care promovează o politică

discriminatorie; permite statului respectiv să participe la negocierile internaţionale şi

să beneficieze de consecinţele pozitive ale reducerilor tarifare reciproce ori de

măsurile cu caracter preferenţial; generează insă, pentru consumatori, pierderi

importante ca urmare a fenomenului de creştere a preţurilor pe piaţa internă ceea ce

determină şi o reducere generală a consumului. După modul de percepere taxele

vamale se grupează în: taxe vamale ad- valorem; taxe vamale specifice şi taxe vamale

mixte. Taxele vamale ad-valorem se percep asupra valorii (declarate) în vamă a

produselor şi se stabilesc în cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a

mărfurilor respective. Taxele vamale specifice se stabilesc în sumă fixă pe unitate

fizică de marfă importată sau exportată(bucată, tonă, m3 etc.) şi se stabilesc sub forma

unei cifre (sume) absolute în moneda ţării respective. Taxela vamale mixte se bazează

pe două moduri de combinare a utilizării taxelor vamale ad valorem cu specifice.

Astfel, se pot utiliza taxele vamale ad valorem - de regulă ca formă principală, pentru

cele mai multe poziţii din lista vamală - combinat cu cele specifice, care se percep

doar la bunurile la care este necesar un grad de protecţie foarte ridicat. Practica a

consemnat şi varianta stabilirii atât de taxe vamale ad valorem cât şi de taxe specifice

pentru acelaşi produs, organul vamal fiind abilitat să aplice modul de percepere care

asigură protecţia cea mai ridicată.

Clasificarea după modul de fixare, structurează taxele vamale in: taxe vamale

autonome, taxe vamale convenţionale; taxe vamale autonomo - convenţionale; taxe

vamale asimilate. Taxele vamale autonome se instituie în mod independent, de către

fiecare stat, pentru mărfurile sau relaţiile comerciale cu anumite ţări, cu care nu sunt

încă încheiate nici un fel de înţelegeri de natură vamală. Taxele vamale convenţionale

se percep asupra mărfurilor provenind din ţările care îşi acordă reciproc clauza

naţiunii celei mai favorizate. Gruparea simultană a celor două categorii de taxe redau

taxele vamale autonomo-convenţionale. Taxele vamale asimilate se bazau pe

preluarea regimului vamal de la un alt stat, în prezent nu se mai practică.

După scopul urmărit taxele vamale se împart în: taxe vamale protecţioniste;

taxe vamale preferenţiale; taxe vamale de retorsiune. Taxele vamale protecţioniste

urmăresc diminuarea capacităţii concurenţiale a mărfurilor de import în raport cu

produsele similare din producţia indigenă, în beneficiul ramurilor proprii de producţie

şi al balanţei comerciale. Taxele vamale preferenţiale au - în raport cu celelalte taxe

vamale - un nivel mai redus, fiind aplicate tuturor sau numai anumitor mărfuri

importate din anumite ţări în scopul de a stimula schimburile comerciale cu ţările

respective şi nu se extind asupra mărfurilor provenite din alte ţări. Taxele vamale de

retorsiune sunt componente ale regimului comercial sancţional; acestea se instituie -

de regulă - ca măsuri de răspuns la politicile comerciale discriminatorii sau neloiale

practicate de unele state sau firme partenere. Din categoria taxelor de retorsiune (dar

având o dublă natură, atât tarifară cât şi netarifară) mai cunoscute şi folosite sunt

Page 25: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

24

taxele antidumping şi cele compensatorii. Taxele antidumping se percep asupra

produselor de import în scopul de a anihila efectele dumpingului comercial practicat

de unii exportatori. Fiind o măsură de retorsiune, se aplică numai la acele produse la

care strategia de penetrare pe piaţa internaţională este dumpingul (inclusiv cel

valutar).Taxele compensatorii se percep asupra mărfurilor de import care au beneficiat

- în ţara de origine - de subvenţii (sau prime de export, etc.) din partea bugetului de

stat.

Tariful vamal cuprinde Nomenclatorul mărfurilor supuse impunerii vamale cât

şi taxele vamale aferente fiecărui produs sau grupa de produse. Ca regulă generală,

sunt cuprinse în acest catalog şi produsele scutite de impunerea vamală la importul lor

pe teritoriul vamal al ţării respective (sau la export). Tariful vamal simplu are o

singura coloana de taxe vamale pentru toate mărfurile, indiferent de provenienţa

acestora. În prezent este folosit foarte rar (doar de unele ţări în curs de dezvoltare cum

ar fi Tunisia sau Etiopia) şi echivalează cu nediferenţierea pe parteneri a regimului

vamal. Tariful vamal compus cuprinde cel puţin două coloane de taxe vamale,

diferenţiate pe mărfuri în funcţie de provenienţa acestora. În mod practic, fiecare

coloană de taxe vamale fixează regimul vamal pentru o anumită ţară sau grup de ţări.

Negocierile internaţionale, având ca obiectiv reducerea discriminării vamale şi a

nivelului protecţionist, au ca punct de pornire tariful vamal al fiecărui stat. Concesiile

tarifare au în vedere aplicarea unor reduceri directe de taxe vamale la anumite mărfuri

sau grupe de mărfuri, aplicabile pentru toate statele sau doar pentru unele dintre

acestea, sau consolidări de taxe vamale, adică menţinerea nivelului “de bază” (cel de

la negocieri) al taxelor pentru o perioadă de timp, ori neimpunerea de taxe vamale la

produsele la care nu au mai fost utilizate asemenea impozite.

În continuare, sunt prezentate, în unitatea de curs 5, principalele tipuri de

blocuri comerciale. Uniunea vamală se formează în situaţiile în care două sau mai

multe state hotărăsc, printr-un acord special, desfiinţarea barierelor comerciale (în

primul rând a celor vamale) din relaţiile reciproce şi instituirea unui regim vamal

comun (unic) în relaţiile cu terţii. Fenomenul de uniune vamală duce la apariţia

fenomenelor de creare de comerţ în interiorul uniunii şi de deturnare de comerţ

dinspre uniune. Piaţa comună constituie o uniune vamală în care ţările membre permit

libera circulaţie a factorilor de producţie între ele (forţa de muncă şi capital) între ele.

Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală, mai puţin

angajantă din punct de vedere al instituţionalizării legaturilor dintre statele membre.

Uniunea economică şi monetară este situaţia în care ţările realizează unificarea

politicilor economice, bugetare, monetare şi sociale, alături de politici comerciale şi

de politici de imigrare şi de emigrare a forţei de muncă.

În schimburile comerciale internaţionale, pe lângă barierele tarifare, se

întâlnesc o serie de restricţii netarifare. Importanţa reglementărilor netarifare a

înregistrat o creştere permanentă în ultimii ani, ca urmare a eficienţei tot mai limitate

a regimului vamal, a faptului că, în urma negocierilor internaţionale, s-a ajuns treptat

la o slăbire a protecţiei tarifare. Interesul pentru folosirea cu precădere chiar a

restricţiilor netarifare în ansamblul reglementărilor de politică comercială se datorează

şi tendinţelor neoprotecţioniste ce se manifestă foarte puternic în ultimele decenii.

Pentru caracterizarea principalelor tipuri de restricţii netarifare se utilizează cea mai

Page 26: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

25

răspândită clasificare a acestora (realizată de GATT). Instrumentele din aceasta

categorie se pot împărţi în: instrumente care produc efecte directe asupra volumului

importurilor, mai frecvent numite restricţii cantitative; instrumente ce influenţează

preţurile mărfurilor importate; bariere ce decurg din formalităţile vamale şi cele

administrative, din normele tehnice, de calitate şi sanitare cât şi din participarea

statului la activitatea de comerţ exterior, numite în mod obişnuit măsuri de

protecţionism administrativ. Din categoria restricţiilor cantitative fac parte numeroase

şi foarte rafinate, soluţii practice de instituire a restricţiilor, printre care cel mai des

utilizate sunt: interdicţia sau prohibiţia; contigentele sau cotele de import sau export;

licenţe de import-export; limitări voluntare la export; extinderi voluntare ale

exporturilor; acordurile pentru comercializarea ordonată. În cadrul restricţiilor ce

determină limitarea importurilor prin mecanismul preţurilor se includ: prelevările

variabile; preţurile limită; ajustările fiscale la frontieră şi restricţiile valutare.

În afara acestor instrumente, practica a consemnat folosirea unei game foarte

variate de soluţii care, la prima vedere, par simple cerinţe de ordin tehnic, sanitar, etc.,

dar care, în realitate pot reprezenta bariere netarifare dintre cele mai eficiente. Cele

mai frecvent folosite sunt următoarele:determinarea valorii în vamă; documente şi

formalităţi cerute la import; participarea statului la schimburile externe; limitarea

importurilor prin reglementări tehnice.

Alături de preocupările pentru limitarea importurilor, s-au accentuat tot mai

mult eforturile pentru impulsionarea exporturilor. Funcţia de promovare a politicilor

comerciale dobândeşte la acest început de mileniu o importanţă covârşitoare.

Instrumentele şi pârghiile practice care se utilizează în sprijinul exportatorilor şi a

produselor pentru export pot fi împărţite în două categorii: măsuri de promovare şi

măsuri de stimulare.

Măsurile de promovare a exporturilor au drept obiectiv orientarea interesului

clienţilor (externi), a cumpărătorilor potenţiali, pentru produsele naţionale, disponibile

pentru export ori care vor putea fi obţinute până la o anumita scadenţă. Dintre acestea

cele mai importante sunt: negocierea şi încheierea de acorduri comerciale

internaţionale şi de plăţi; sprijinirea participării firmelor naţionale la târguri sau

expoziţii internaţionale; organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale in

străinătate, a reţelei de consilieri şi ataşaţi comerciali permanenţi în cadrul

ambasadelor din străinătate; organizarea - în străinătate - a informării clienţilor externi,

cât şi prestarea unor servicii de consultanţă sau asistenţă de specialitate in favoarea

acestora; asigurarea unei publicităţi externe cât mai eficiente pentru a face cunoscute

produsele destinate exportului, publicitate care pentru a convinge potenţialii clienţi să

opteze pentru produsele respective, trebuie să fie cât mai bine şi corect realizată;

participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite aranjamente

multilaterale, menite sa faciliteze schimburile economice externe.

Fiecare din aceste instrumente are importanţa sa, primul loc deţinându-l

acordurile comerciale încheiate cu alte state. Conţinutul acordului comercial poate

cuprinde (fără a fi obligatorii) caluzele acordului precum şi prevederi particulare

fiecărei înţelegeri.

Măsurile de stimulare a exporturilor au drept scop creşterea competitivităţii

mărfurilor destinate exportului şi sporirea gradului de cointeresare a producătorilor şi

Page 27: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

26

exportatorilor în realizarea şi livrarea de produse la export. Aceste măsuri pot fi

aplicate atât la scara microeconomică cât şi la nivel macroeconomic. La nivel

microeconomic măsurile care se folosesc nu pot fi considerate decât componente

indirecte ale politicii comerciale. Ele se bazează pe soluţii şi practici care conduc la

creşterea nivelului tehnic şi calitativ al producţiei pentru export, la ridicarea

competitivităţii acesteia, la reducerea costurilor, la creşterea productivităţii muncii şi

la stimularea personalului. La nivel macroeconomic se urmăreşte stimularea globală a

exporturilor, orientarea lor în plan geografic şi structural; aceste măsuri stimulative

pot fi grupate in următoarele categorii:măsuri de stimulare bugetară (subvenţii directe,

subvenţii indirecte şi prime de export); măsuri de stimulare fiscală (sistemul de

drawback); măsuri de stimulare financiar-bancară ( credite de export) şi măsuri de

stimulare valutară ( primele în valută şi deprecierea monedei naţionale).

Perioada contemporană se caracterizează prin tendinţa, tot mai pronunţată, de

instituţionalizare a reglementărilor de politică comercială prin codificarea anumitor

domenii (cum sunt relaţiile valutar-financiare sau cele de credit) şi statuarea unor

norme - larg acceptabile - după care trebuie să se conducă statele în relaţiile

economice externe cât şi prin constituirea (sau intensificarea activităţii) unor

organisme sau organizaţii cu vocaţie internaţională, la activitatea cărora participă un

număr foarte mare de state. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General

Agreement on Tariffs and Trade - GATT) a fost principalul aranjament care a asigurat

materializarea caracterului multilateral al politicilor comerciale din perioada

postbelică. La baza întregii activităţi GATT au stat următoarele principii:

nediscriminarea; reciprocitatea; taxele vamale trebuiau să fie principalul instrument de

politică comercială; neadmiterea concurenţei neloiale; folosirea metodei consultărilor;

transparenţa măsurilor de politică comercială. Rezultatele activităţii GATT s-au

materializat prin cele 8 runde de negocieri, dintre care cea mai răsunătoare a fost

Runda Uruguay. Actul final al rundei Uruguay (1994, Marrakech) a marcat crearea

Organizaţie Mondiale a Comerţului (OMC) care a început să funcţioneze din 1

ianuarie 1995 şi care înglobează GATT-ul în întregul său. Organizaţia Mondială a

Comerţului (OMC) este o organizaţie internaţională independentă care reprezintă,

alături de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială unul dintre pilonii

funcţionării economiei mondiale moderne. Există numeroase avantaje care fac ca

existenţa OMC să reprezinte o ameliorare a mediului economic printer care:

promovarea păcii, rezolvarea neînţelegerilor într-o manieră constructivă, liberalizarea

schimburilor; lărgirea gamei produselor etc.

Procesul de mondializare economică, antrenat şi susţinut de liberalizarea

comerţului şi a investiţiilor şi de armonizarea politicilor economice la nivel unilateral,

regional şi multilateral impune eforturi intense de aducere la zi a problematicii şi

stadiului negocierilor specifice OMC. Politicile comerciale şi economice ale

majorităţii statelor (deşi având ritmuri diferite, grade de intensitate proprii) sunt în

continuare axate pe deschiderea economică spre exterior. Potrivit acestor evoluţii se

pot distinge anumite obiective ale sistemului comercial internaţional a căror

soluţionare se află în prezent pe agenda organizaţiei. Primul obiectiv constă în

îndeplinirea efectivă a programului de lucru “moştenit” de la Runda Uruguay (şi

respectiv Conferinţa ministerială de la Singapore) privind unele domenii esenţiale,

Page 28: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

27

cum ar fi: aderarea la OMC al unor noi state, continuarea procesului de reformă în

agricultură, finalizarea negocierilor asupra comerţului cu anumite servicii,

reexaminarea unui număr de acorduri derivate din negocierile Rundei Uruguay. Cel

de-al doilea obiectiv îl reprezintă compatibilizarea acordurilor comerciale regionale cu

regulile comerciale multilaterale, ceea ce semnifică faptul că principiile OMC trebuie

să se situeze la baza tuturor mecanismelor referitoare la schimburi prin eliminarea

diferenţelor între reglementările regionale referitoare de pildă la originea produselor,

exceptări ş.a.m.d. Ultimul obiectiv şi totodată cel cu incidenţa cea mai mare constă în

analizarea noilor domenii definite ca atare la Singapore şi examinarea modului în care

deschiderea pentru participare străină a canalelor investiţionale şi - în paralel -

asigurarea unei manifestări efective, neîngrădite a jocului concurenţial în vederea

obţinerii maximului de beneficii pentru consumatori pot influenţa măsurile de politică

comercială şi pot amplifica efectele negocierilor multilaterale în materie de schimburi.

În încheierea unităţii de curs 5 se prezintă aspecte legate de politica comercială

a României în anii tranziţiei. Printre măsurile comerciale promoţionale folosite de

România în această perioadă de tranziţie se numără: reînnoirea cadrului juridic

internaţional de desfăşurare a relaţiilor externe prin încheierea de acorduri comerciale

şi de plăţi, de cooperare economică, de evitare a dublei impuneri; participarea la/şi

organizarea de târguri şi expoziţii internaţionale, numărul participărilor fiind într-o

permanentă creştere; reorganizarea sistemului Camerelor de Comerţ şi Industrie şi

transformarea acestora în adevărate centre de consultanţă pentru firmele naţionale şi

străine care doresc să intre în relaţii comerciale; reprezentarea comercială în

străinătate; măsură deosebit de importantă, care asigură informarea agenţilor

economici; privind evoluţia pieţei interne şi internaţională; înfiinţarea şi dezvoltarea

unui sistem informaţional care să se constituie într-un instrument eficient şi flexibil al

aplicării reformei în comerţul exterior; constituirea Centrului Naţional de Comerţ

Internaţional care are menirea să acorde asistenţă tehnică de specialitate agenţilor

economici în acţiunea de promovare a exporturilor; participarea României la acorduri,

convenţii şi organizaţii economico-financiare internaţionale. România este membră

GATT-OMC, UNCTAD, FMI, BIRD, BERD şi în această calitate, a contribuit şi va

contribui la îmbunătăţirea activităţii acestora, urmărind promovarea intereselor sale

economice, comerciale şi financiare.

Măsurile de stimulare efectivă a exporturilor se centrează pe scutirea sau

restituirea TVA, pe introducerea sistemului vamal draw-back, pe deschiderea unor noi

surse de creditare-finanţare.

Rezumat

Modulul 1 al disciplinei Tranzacţii economice internaţionale prezintă aspecte

privind schimburile economice internaţionale. Unitatea de curs 1 reliefează

principalele abordări ale teoriei economice asupra schimburilor economice

internaţionale; relaţiile dintre schimburile externe şi creşterea economică precum şi

principalele trăsături ale comerţului mondial contemporan. Toate teoriile formulate

de-a lungul timpului au căutat să explice mecanismele schimburilor internaţionale, să

surprindă factorii care determină structura schimburilor economice externe şi efectele

Page 29: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

28

produse de acestea asupra statelor participante. Astfel, sunt prezentate fundamentele

acestor teorii şi modul în care ele reuşesc să răspundă la întrebările fundamentale

ridicate de problema schimburilor economice internaţionale. Întrucât participarea

economiilor naţionale la schimburile economice externe reprezintă o condiţie şi o

sursă importantă pentru realizarea unei creşteri durabile, ea reprezintă un obiectiv

important pentru toate statele lumii. Sunt expuşi factorii care determină realzarea

acestui obiectiv precum şi documentele care cuantifică schimburile internaţionale ale

unui stat. Pentru a se stabili dacă evoluţia schimburilor unie ţări cu o alta este sau nu

favorabilă, literatura de specialitate a introdus indicatori ai raportului de schimb, a

căror modalitate de calcul este prezentată în prima unitate de curs. Pe baza factorilor

care influenţează evoluţia comerţului mondial, se conturează principalele trăsături ale

comerţului mondial contemporan. Ca o particularizare, unitatea de curs 1 se încheie

cu prezentarea trăsăturilor comerţului exterior al României în anii tranziţiei.

Unitatea de curs 2 se axează pe probleme privind riscurile economice care

guvernează schimburile economice externe şi pe principalele metode de evitare a lor.

Mediul economic internaţional este guvernat de risc şi incertitudine. Pentru a realiza

tipologia riscurilor, s-au utilizat mai multe criterii şi anume: natura lor, cauzele care le

produc şi locul în care se produc. Metodele şi tehnicile contractuale şi

extracontractuale de protejare împotriva riscurilor vizează riscul valutar şi riscul de

preţ. Sunt prezentate aceste metode, cu accentuarea situaţiilor în care se recomandă

aplicarea lor. Aplicaţiile practice ajută la aprofundarea şi înţelegerea completă a

acestor metode şi tehnici.

Modulul se continuă cu unitatea de curs 3 care prezintă aspecte privind

sistemele de organizare ale comerţului exterior. În evitarea riscurilor comerciale care

pot să apară în activitatea de comerţ exterior, un rol deosebit de important îl joacă

măsurile întreprinse la nivel de stat privind organizarea schimburilor externe. Este

expus rolul statului în organizarea schimburilor economice externe şi mijloacele prin

care el se poate implica. Modalităţile de organizare a comerţului exterior sunt

determinate de dimensiunile firmei, de intensitatea legăturilor economice externe, de

reglementările naţionale şi de alţi factori. Modulul prezintă ambele modalităţi de

organizare, şi anume schimburile economice directe şi indirecte, formele acestora,

avantaje şi dezavantaje şi comercianţii, respectiv societăţile de intermediere prin care

se realizează. Ca o particularizare, se prezintă succint organizarea schimburilor

economice externe în România, respectiv tendinţele principale care au marcat evoluţia

comerţului exterior în perioada tranziţiei.

Sistemul relaţiilor economice internaţionale depinde în mod decisiv de

sistemul informaţional economic. Din acest motiv, modulul continuă, prin a aborda în

unitatea de curs 4, necesitatea informării cu privire la piaţă şi la partenerii externi, în

momentul în care se încheie contracte internaţionale. Studierea pieţei externe se

realizează în mai multe etape, fiecare etapă fiind prezentată succint. Situaţia

conjuncturală se evidenţiază cu ajutorul unor indicatori care ilustrează legături

temporale Diversitatea metodelor concrete folosite în abordarea conjuncturală a

pieţelor internaţionale include corelări ale indicatorilor conjuncturali, balanţe, analiza

şi extrapolarea seriilor cronologice, anchete şi teste conjuncturale. Modulul analizează

aceste aspecte şi abordează conţinutul studiilor de piaţă prin prisma indicatorilor care

Page 30: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

29

permit evaluarea cantitativă a dimensiunilor acesteia. Informarea asupra pieţei este

strâns legată de programul de marketing internaţional, astfel că este alocată o atenţie

specială şi elementelor ce ţin de mixul de marketing. În realizarea de contracte externe,

firmele trebuie să cunoască modul în care se desfăşoară procesul negocierii. Sunt

redate astfel, o parte din principiile, tehnicile şi cursele folosite în negocieri.

Ultima parte a modulului, respectiv unitatea de curs 5, tratează aspecte privind

sistemul politicilor comerciale externe, care vizează sfera relaţiilor economice externe.

Prin intermediul politicii comerciale, statul realizează funcţia sa externă. Sunt redate

principalele tipuri de politici comerciale- autarhia, liberul schimb şi protecţionismul şi

instrumentele politicilor comerciale, respectiv instrumentele tarifare şi instrumentele

netarifare. Aceste instrumente au rolul de a limita importurile. Practica mondială a

demonstrat că pe lângă aceste măsuri, sunt necesare măsuri şi reglementări

promoţionale şi de stimulare a exporturilor. Este realizată o prezentare sistematică a

rolului, principiilor şi influenţelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului în procesul de

modernizare a economiei mondiale.

În încheiere, se etalează aspectele privind politica comercială a României în

tranziţia spre economia de piaţă, respectiv funcţiile tarifului vamal de import şi

condiţiile determinate de strategia de dezvoltare naţională.

Teme de control

Unitatea de curs 1

1. Participarea economiilor naţionale la circuitul economic mondial: a. nu

modifică condiţiile economice interne; b. poate constitui un factor favorizant

al creşterii economice interne; c.nu mai reprezintă o prioritate datorită “noului

protecţionism”; d.se poate constitui într-o frână a dezvoltării economice

sustenabile; e. duce la reducerea ratei interne a creşterii economice.

2. Schimburile economice externe: a. permit valorificarea superioară a

capacităţilor productive interne; b. se justifică numai în relaţiile dintre state cu

niveluri diferite de dezvoltare; c. pot asigura completarea ofertei interne de

bunuri de producţie şi consum; d. nu favorizează creşterea calităţii ofertei

interne de bunuri şi servicii; e. pot diminua gradul de satisfacere a nevoilor de

consum interne.

3. Participarea la fluxurile comerciale internaţionale: a. prezintă mai multe riscuri

decât avantaje pentru statele în curs de dezvoltare; b. poate duce la obţinerea

unor economii de scară pentru industriile exportatoare; c. constituie un

obstacol în calea difuzării progresului tehnic, datorită riscurilor suplimentare

care apar odată cu licenţierea; d. este o necesitate obiectivă pentru orice

economie naţională; e. este inutilă pentru economiile mari.

4. Fluxurile comerciale: a. Nord – Nord reprezintă schimburi între ţările

capitaliste dezvoltate; b. Nord – Sud constituie o reminiscenţă a sistemului

colonial care trebuie abandonată, deoarece contribuie la pauperizarea statelor

în curs de dezvoltare; c. Est – Vest au cunoscut o dezvoltare deosebită în

Page 31: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

30

ultimul deceniu; d. Sud – Sud nu pot contribui la dezvoltarea economică a

statelor sărace; e. Est – Est au crescut în amploare în ultimul deceniu.

5. Gradul de acoperire al importurilor prin exporturi se calculează ca: a. produs

între valoarea producţiei interne şi valoarea importurilor unui stat; b. raport

procentual între valoarea importurilor în preţuri FOB şi valoarea exporturilor

în preţuri CIF; c. diferenţă între exporturile şi importurile unei ţări; d. raport

procentual între valoarea exporturilor în preţuri FOB şi valoarea importurilor

în preţuri CIF; e. niciuna dintre formulele de mai sus.

6. Indicele raportului de schimb al unei ţări: a. se determină ca raport procentual

între indicele preţurilor importurilor şi indicele preţurilor exporturilor; b. se

determină ca raport procentual între indicele preţurilor exporturilor şi indicele

preţurilor importurilor; c. poate indica dacă schimburile comerciale au fost

avantajoase sau nu; d. exprimă cantitatea de exporturi necesară pentru a achita

importurile; e. indică necesarul valutar pentru finanţarea schimburilor externe.

7. Diviziunea internaţională a muncii şi specializarea economică: a. sunt procese

care au cunoscut de-a lungul timpului mutaţii de structură importante; b. sunt

posibile numai în cazul economiilor dezvoltate; c. sunt profitabile numai în

cazul economiilor relativ mici; d. sunt stabilite periodic, în cadrul unor

consultări economice multilaterale; e. nu mai sunt caracteristice economiilor

moderne.

8. În perioada postbelică, schimburile comerciale internaţionale s-au aflat sub

incidenţa a numeroşi factori, printre care: a. eşecul organismelor internaţionale

în a asigura liberalizarea treptată a fluxurilor comerciale; b. liberalizarea

treptată a schimburilor comerciale; c. creşterea continuă a protecţionismului

tarifar; d. diversificarea tehnicilor de comercializare internaţională; e. niciunul

din factorii de mai sus.

9. Comerţul mondial contemporan este caracterizat de: a. o creştere a proporţiei

produselor agricole în totalul schimburilor; b. o diminuare a ponderii

sectorului terţiar în totalul schimburilor; c. o scădere accentuată a contribuţiei

statelor în curs de dezvoltare la exporturile de produse manufacturate; d.

stagnarea nivelului valoric total al schimburilor în ultimele decenii; e. un ritm

ridicat de creştere în termeni reali şi valoric.

10. Ce fluxuri comerciale sunt favorizate de aprecierea monedei naţionale? a.

exporturile pentru că devin mai ieftine; b. exporturile pentru că aduc profituri

mai mari; c. importurile deoarece se ieftinesc; d. aprecierea monedei

avantajează toate fluxurile comerciale externe; e.toate răspunsurile de mai sus

sunt greşite.

Unitatea de curs 2

1. Riscul economic reprezintă: a) o alternativă (cealaltă fiind şansa) a condiţiilor

de finalizare a unei afaceri comerciale; b) o metodă eficace de protecţie

împotriva fluctuaţiilor valutare; c) un mod de prevenire a deprecierii monedei

naţionale în raport cu alte monede; d) o tehnică folosită în operaţiunile la

termen; e) o metodă de evaluare a pieţei internaţionale.

Page 32: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

31

2. După natura lor, riscurile pot să fie: a) riscuri naturale, politice, administrative,

de management, contractuale, de preţ şi valutare; b) naturale şi economice; c)

cu conţinut economic şi de altă natură; d) interne şi internaţionale; e) privind

bonitatea agentului economic, privind fluctuaţiile valutare, riscuri comerciale

3. În ce situaţie apare riscul valutar pentru un exportator (creditor)? a) atunci

când, la data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de

cumpărare mai mare decât la momentul încheierii contractului; b) atunci când,

la data încasării sumei, preţul internaţional al produsului comercializat

prezintă variaţii foarte mari; c) atunci când, la data încasării sumei, valuta în

care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul

încheierii contractului; d) numai în situaţia în care în contract se menţionează

posibilitatea utilizării acreditivului back to back; e) riscul valutar nu poate să

se manifeste pentru un exportator.

4. În ce situaţie apare riscul valutar pentru un importator (debitor)? a) atunci

când, la data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat plata are o putere de

cumpărare mai mică decât la momentul încheierii contractului; b) în situaţia în

care consolidarea valutară se efectuează folosind moneda unei ţări terţe; c)

când tranzacţia se încheie în mai puţin de 48 de ore; d) numai dacă se recurge

la plata în produse rezultate; e) atunci când, la data încasării sumei, valuta în

care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul

încheierii contractului;

5. Clauza valutară presupune: a) fixarea unui preţ ferm, într-o valută convertibilă;

b) evitarea efectuării de plăţi în valută şi recurgerea la operaţiuni în regim de

contrapartidă; c) alegerea monedei de contract; d) legarea valutei în care se

efectuează plata/încasarea de o altă valută, de un “coş valutar”, sau de o

monedă internaţională; e) toate variantele de mai sus sunt corecte.

6. Relaţia de calcul a coeficientului de fluctuaţie, valabilă pentru valutele care

cotează indirect este: a) Kf = (C0/C1 – 1)x100; b) Kf = (C0/C1 +1)x100; c) Kf =

(C1/C0 – 1)x100; d) Kf = C0/C1 – 100; e) Kf = Kfi/(n – 100).

7. Pentru un exportator, riscul de preţ apare în situaţia în care: a) între intervalul

dintre contractare şi plată valuta plăţii a suferit o depreciere; b) în intervalul

dintre momentul contractării şi cel al încasării, a avut loc o creştere de preţ pe

plan internaţional; c) preţul produsului se determină pe baza clauzei privind

alegerea monedei de contract; d) se decide utilizarea clauzei coş valutar

simplu, deoarece se alege o singură valută ca etalon; e) toate răspunsurile de

mai sus sunt corecte.

8. Operaţiunile la vedere sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri: a)

obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale; b) respectarea

principiilor O.M.C. privind “transparenţa” relaţiilor comerciale; c) modificarea

structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de optimizare; d)

asigurarea legăturii între operaţiunile de hedging cu marfă şi operaţiunile

paralele; e) în cadrul clauzei de consolidare a valorii (“buy-back”).

9. Cum se realizează operaţiunile la termen complexe pe piaţa valutară? a) prin

combinarea unei operaţiuni propriu-zisă cu marfă fizică, cu o operaţiune

executabilă printr-un contract la termen; b) prin vânzarea fizică a unui produs

Page 33: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

32

simultan cu cumpărarea unui număr de contracte la termen echivalente în

unităţi fizice; c) prin efectuarea simultană a două operaţiuni valutare: una de

vânzare şi alta de cumpărare, la scadenţe diferite; d) prin stabilirea unui termen

de valabilitate a “coşului valutar” negociat; e) toate răspunsurile de mai sus

sunt greşite.

10. Care din următoarele elemente reprezintă tehnici contractuale de prevenire şi

diminuare a riscului valutar? a) operaţiunile la termen pe piaţa valutară; b)

hedging-ul cu marfă; c) utilizarea acreditivului irevocabil confirmat; d)

introducerea unei marje asiguratorii în preţ; e) anticiparea sau întârzierea

efectuării plăţii sau încasării.

Unitatea de curs 3

1. Implicarea statului în organizarea şi desfăşurarea schimburilor economice

externe: a. este specifică doar statelor cu economie centralizată; b. vizează

urmărirea şi aprobarea fiecărei tranzacţii internaţionale; c. vizează în principal

definirea cadrului juridic şi compatibilizarea reglementărilor interne cu

uzanţele internaţionale; d. trebuie să urmărească conservarea monopolului

statului aspra comerţului exterior; e. diferă de la ţară la ţară.

2. În ce constă avantajul principal al formelor directe de organizare a comerţului

exterior? a. creează posibilitatea sporirii impozitelor plătite de firmele

exportatoare; b. se pot obţine informaţii de calitate asupra pieţei şi preţurile

cele mai avantajoase; c. se elimină cheltuielile mari necesare întreţinerii

aparatului propriu de comerţ exterior; d. se poate spori gradul de adaptare a

producţiei la cerinţele pieţei; e. toate răspunsurile sunt greşite.

3. Printre funcţiile specifice direcţiilor de export – import independente se

numără: a. prospectarea pieţei internaţionale; b. contactarea investitorilor

externi; c. asigurarea unui nivel tehnic corespunzător al producţiei; d.

negocierea tranzacţiilor internaţionale; e. prospectarea pieţei interne a

bunurilor intermediare.

4. Comercianţii de intermediere acţionează: a. în nume propriu, dar pe contul şi

riscul clientului; b. în numele clientului, dar pe cont şi risc propriu; c. în

numele şi pe contul clientului, dar pe risc propriu; d. în numele asociaţiei

profesionale pe care o reprezintă, dar pe cont şi risc propriu; e. în numele, pe

contul şi riscul clientului.

5. Apelarea la comercianţii de intermediere în cadrul schimburilor directe prin

delegare prezintă ca dezavantaje, următoarele: a. beneficiile comercianţilor pot

fi afectate dacă nu se acordă exclusivitatea; b. beneficiile exportatorilor sunt

diminuate prin plata comisionului; c. comercianţii de intermediere nu au

contact cu alţi furnizori din amonte; d. exportatorii sunt lipsiţi de contactul

direct cu pieţele de desfacere; e. monopolizarea pieţelor anumitor mărfuri de

către firmele comerciale de intermediere.

6. Printre cele mai importante elemente ale contractului de comision, se pot

menţiona: a. comisionul; b. garanţia referitoare la stocul din depozit; c.

localizarea depozitelor comisionarului, în cazul în care acestea există; d.

Page 34: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

33

acordul furnizorilor din amonte, în cazul clauzei de exclusivitate; e.

delcrederea.

7. În cadrul contractului de comision, delcrederea reprezintă: a. garanţia

referitoare la stocul din depozitul comisionarului; b. o retribuire adiţională a

comisionarului pentru preluarea riscului valorificării pe credit a mărfurilor; c.

comisionul cuvenit intermediarului; d. o sumă suportată de către comisionar; e.

o economie realizată de către comitent, ca urmare a vânzării pe credit.

8. Particularităţile principale ale contractului de reprezentare sau de agent faţă de

contractele altor intermediari sunt următoarele: a. brokerii acţionează în nume

şi pe risc propriu; b. reprezentanţii acţionează în nume şi pe risc propriu; c.

reprezentanţii nu participă ca parte la contractul de vânzare-cumpărare; d. între

reprezentant şi comitent există de regulă relaţii de durată; e. între reprezentant

şi comitent nu există de regulă relaţii de durată.

9. Curtajul reprezintă: a. o cotă procentuală din valoarea contractului sau pe

unitate cantitativă, cuvenită brokerilor; b. o cotă procentuală din valoarea

contractului sau pe unitate cantitativă, cuvenită reprezentanţilor sau agenţilor;

c. retribuţia curtierilor pentru intermedierea contractelor de vânzare-cumpărare;

d. plata suplimentară datorată comitenţilor pentru creditele comerciale

acordate; e. niciunul dintre răspunsurile de mai sus.

10. Cesionarea poate îmbrăca următoarele forme: a. cesionare obişnuită, în care

producătorul îşi rezervă dreptul de a vinde şi prin alte reţele decât cele ale

intermediarului; b. cesionare autentică, în care producătorul autentic al bunului

este unicul îndreptăţit să distribuie mărfurile; c. cesionare deschisă sau închisă,

după forma de comercializare; d. cesionare simplă sau multiplă, după numărul

intermediarilor; e. toate variantele de mai sus sunt corecte.

Unitatea de curs 4

1. Care este finalitatea pe care urmăreşte un studiu de conjunctură? a. acumularea

unui volum cât mai mare de informaţii despre concurenţă; b. elaborarea

strategiei produsului pe piaţa respectivă; c. determinarea ciclului de viaţă al

produsului; d. caracterizarea perspectivelor evoluţiei pieţei respective; e.toate

răspunsurile sunt corecte.

2. Având în vedere faptul că indicatorii conjuncturali relevă legături temporale,

aceştia pot fi: a. indicatori simpli şi complecşi; b. indicatori ai pieţei bunurilor

de consum sau ai pieţei bunurilor de folosinţă îndelungată; c. indicatori

avansaţi, concomitenţi sau întârziaţi; d. indicatori avansaţi şi indicatori mai

puţin performanţi; e. indicatori statici şi dinamici.

3. Indicatorii conjuncturali avansaţi: a. relevă evoluţia mai rapidă a unor

componente ale conjuncturii decât dinamica de ansamblu a acesteia; b. relevă

evoluţia mai lentă a unor componente ale conjuncturii decât dinamica de

ansamblu a acesteia; c. caracterizează cu un grad mai ridicat de fidelitate

evoluţia pieţei decât ceilalţi indicatori; d. pot fi utilizaţi numai în domeniul

construcţiilor sau lucrărilor cu o durată de finalizare relativ îndelungată; e. ajung

la un anumit nivel după ce conjunctura generală a depăşit nivelul respectiv.

Page 35: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

34

4. Starea conjuncturală generală a pieţei poate fi influenţată de un întreg

ansamblu de factori, care, din punct de vedere al duratei diferite în care

acţionează, se pot împărţi în factori: a. concomitenţi, avansaţi şi întârziaţi; b.

de durată, ciclici şi aleatori; c. aleatori şi nealeatori; d. simpli şi complecşi; e.

direcţi şi indirecţi.

5. Printre metodele cele mai folosite de studiere a conjuncturii economice se

numără: a. corelarea indicatorilor; b. metoda bilanţurilor; c. ancheta de

conjunctură; d. corelarea balanţelor; e. niciuna dintre cele enumerate mai sus.

6. Potenţialul de import: a. se poate exprima prin numărul cumpărătorilor

potenţiali ai unui produs; b. se determină ca raport între volumul mediu

probabil al importului şi preţul mediu de import; c. se calculează ca produs

între numărul importatorilor potenţiali, volumul mediu probabil al importului

şi preţul mediu de import; d. reprezintă o parte a potenţialului de absorbţie al

pieţei; e. include potenţialul de absorbţie al pieţei.

7. Capacitatea pieţei: a. reprezintă mărimea globală a cererii sau ofertei teoretice

de mărfuri; b. este inclusă în potenţialul pieţei; c. este inclusă în volumul pieţei;

d. poate fi determinată numai pentru importuri; e. relevă gradul de saturare al

unei pieţe.

8. Segmentarea pieţelor externe se poate face în funcţie de: a. cota de piaţă a

concurenţilor principali; b. caracteristicile socio-economice ale ţintei; c.

capacitatea de export a pieţei ţintă; d. caracteristicile mărfii; e. toate criteriile

de mai sus.

9. Printre efectele principale ale standardizării produselor se numără şi

următoarele: a. încurajează creativitatea şi inovarea; b. antrenează costuri de

marketing suplimentare; c. generează economii îndeosebi în fazele de

producţie şi de marketing; d. face inutilă segmentarea pieţelor; e. descurajează

consumul de masă.

10. În cadrul negocierilor internaţionale, strategia “fără concesii”: a. este

echivalentă strategiei “win-win”; b. poate fi aplicată numai atunci când părţile

participante la tratative au puteri egale; c. poate fi aplicată mai ales atunci când

părţile participante la tratative au puteri inegale; d. este bazată pe identificarea

intereselor comune ale părţilor; e. presupune obţinerea unor concesii

importante prin însumarea treptată a unor concesii mai mici.

Unitatea de curs 5

1. Funcţiile de promovarea şi de protecţie sunt compatibile într-un sistem coerent

de reglementări comerciale? a. nu, pentru că nu se poate realiza - în mod

simultan - atât stimularea cît şi protecţia schimburilor externe; b. da, pentru că

se aplică diferenţiat, de la o ţară la alta; c. nu, pentru că ar produce

discriminarea comercială a unor parteneri; d. da, pentru că se aplică unor

fluxuri comerciale distincte; e. nu, pentru că întreprinderile indigene nu sunt

avantajate de taxele vamale mari la importuri.

2. Efectul protecţionist al taxelor vamale se produce în situaţiile în care: a. gradul

de protecţie efectivă este mai mare decât protecţia nominală; b. nivelul

Page 36: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

35

protecţiei efective încurajează importurile de produse de bază; c. costul total al

importurilor depăşeşte preţul produselor indigene similare; d. nivelul protecţiei

nominale este mai mic de 100% pentru a încuraja importurile; e. toate

răspunsurile sunt corecte.

3. Taxele vamale de export se utilizează în scopul: a. descurajării importurilor de

completare; b. protejării produselor indigene de concurenţa celor străine; c.

reducerii tentativelor de evaziune fiscală; d. pentru corelarea preţurilor

produselor de import cu cele indigene; e. toate răspunsurile de mai sus sunt: e1.

corecte; e2. false;

4. Taxele vamale “ ad valorem” se utilizează mai frecvent decît cele “specifice”,

deoarece: a. taxele “ad valorem” se percep asupra importurilor; b. taxele “ad

valorem” au efecte protecţioniste mai puternice; c. taxele “ad valorem” permit

realizarea de venituri sigure pentru bugetul de stat; d. perceperea “ ad valorem”

este mai simplă; e. toate răspunsurile de mai sus sunt: e1. corecte; e2. false;

5. Taxele compensatorii se utilizează pentru: a. corelarea preţurilor produselor de

export cu cele ale pieţei mondiale; b. pentru descurajarea importurilor

neperformante; c. pentru anularea efectului subvenţiilor acordate în ţara de

origine a mărfurilor; d. pentru majorarea veniturilor bugetului local; e.

folosirea taxelor compensatorii este interzisă prin acorduri internaţionale.

6. Taxele antidumping se practică în scopul: a. eliminării tentativelor de evaziune

fiscală; b. sancţionării practicilor comerciale neloiale în domeniul preţurilor; c.

descurajării importurilor de produse “sensibile” d. sporirii competitivităţii

produselor indigene; e. toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.

7. Tariful vamal asimilat se utilizează: a. în toate situaţiile în care legăturile

comerciale dintre două ţări sunt foarte puternice; b. pentru facilitarea integrării

statului respectiv într-o “zonă” comercială de mare interes; c. pentru a facilita

asimilarea noilor tehnologii de fabricaţie; d. pentru a respecta unele norme

internaţionale; e. toate răspunsurile de mai sus sunt: e1. corecte; e2.false.

8. Crearea de fluxuri comerciale se produce: a. prin înlocuirea furnizorilor

tradiţionali(mai competitivi); b. prin realizarea de acorduri de cooperare în

producţie; c. prin încurajarea schimburilor cu ţările în curs de dezvoltare; d.

prin renunţarea la taxele vamale de export; e. prin înlocuirea furnizorilor mai

puţin competitivi cu alţii mai performanţi.

9. Efectul de armonizare al taxelor vamale se obţine prin: a. folosirea metodei

“liniare” de reducere tarifară; b. alinierea la standardele internaţionale a

formalităţilor vamale; c. diminuarea diferenţelor mari între nivelurile taxelor

vamale la acelaşi produs; d. folosirea unui nivel foarte apropiat al taxelor

vamale pentru acelaşi produs; e. formarea de uniuni vamale.

10. Restricţiile netarifare sunt utilizate pentru: a. efectele protecţioniste mai sigure

pe care le produc; b. a compensa eficienţa mai scăzută a taxelor vamale; c. (că)

oferă posibilităţi mai largi de control asupra comerţului exterior; d. (că)

asigura posibilitatea diferenţierii mai “rafinate’ a politicii comerciale; e. toate

răspunsurile de mai sus sunt: e1.corecte; e2. false;

Page 37: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

36

Bibliografia

1. Bari, Ioan, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Bhagwati, Jagdish, VERs, Quid Pro Quo DFI and VIEs: Political-Economy-

Theoretic Analyses, International Economic Journal 1 (1987):1-14

1. Brander, J.A, Krugman P. - A Reciprocal Dumping Model of International Trade,

Journal of International Economics, 1983

2. Bye, Maurice, De Bernis, Gėrard Dastanne, Relations Economiques

Internationales, Editions Dalloz, Paris, 1987

3. Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Editura

Risoprint, Cluj Napoca 2009

4. Grubel, H.G., Lloyd., P.J., Intra-industry Trade, Mac Millan, London 1975

5. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economica, 2004

6. Jacques, Henry, La theorie du commerce exterieur dans le temps historique, PUF,

1991

7. Krugman, Paul, A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World

Distribution of Income, Journal of Political Economy, 2,1979

8. Krugman, Paul, Obstfeld, International Economics, New York, 2006

9. Lindert, Peter, Economie internationale, 8é edition, Paris, 1990

10. Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,

11. Mănăilă, Adrian, Companiile offshore sau economia fiscală legală, Editura All

Beck, 1999

12. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002,

ISBN: 973-590-662-7

13. Posner, M., International Trade and Technical Change, Oxford Economic

Papers, Oct.1961 p.323-341

14. Rainelli, Michel, Comerţul internaţional, Ed.Humanitas, 1992

15. Reich, Robert, Munca Naţiunilor, Ed.Paideia, Bucureşti, 1996

16. Ricardo, David, Opere alese, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1950

17. Roberts – Craig, Paul, A growing menace to free trade: U.S. Sanctions, Business

Week, Nov.24, 1997

18. Rotariu, Ioan (coord.), Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de

funcţionare, Editura Mitron, 2001

19. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

20. Vernon, Raymond, “International Investment and International Trade in the

Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, mai 1966

21. Winters, Alan W., International Economics, 4th Edition, Routhledge, London,

1994.

* * * WTO – Annual report 2001-2005

* * * Anuarul Statistic al Romaniei 2000, Institutul Naţional de Statistică

Page 38: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

37

Modulul 2

TEHNICI ŞI MECANISME ÎN TRANZACŢIILE ECONOMICE

INTERNAŢIONALE

Obiective urmărite:

Studierea acestui modul are ca obiective familiarizarea studenţilor cu

problematica microeconomică, cu particularităţile şi mecanismele de realizare a

tranzacţiilor comerciale externe. Mai întâi se abordează problematica vânzărilor

internaţionale şi a încheierii contractelor de vânzare internaţională, ceea ce presupune

cunoaşterea elementelor de conţinut şi a clauzelor cuprinse în acestea privitoare la

cantitatea şi calitatea bunurilor ce fac obiectul contractului, condiţiile de livrare,

preţurile precum şi mecanismul plăţilor externe. În aceeaşi manieră se prezintă în

următoarea unitate de curs conţinutul operaţiunilor comerciale combinate (în

contrapartidă) făcând distincţia între ceea ce reprezintă operaţiuni paralele şi

compensaţii propriu-zise, precum şi a ceea ce diferenţiază barterul de clearing.

Următoarea unitatea de curs prezintă problemele legate de transferul de tehnologie, de

tranzacţiile specializate pe comerţul cu brevete de invenţii şi inovaţii, pe know-how,

franchising şi leasing, precum si tehnica licitaţiilor, punându-se accentul pe aspectele

cu caracter practic nemijlocit. Un capitol distinct este consacrat tranzacţiilor de bursă

şi activităţii la bursele de mărfuri şi valori oferind studenţilor elementele necesare

înţelegerii operaţiunilor bursiere, a modului în care acestea se desfăşoară, precum şi a

modului în care aceste operaţiuni se pot folosi pentru obţinerea de câştiguri atunci

când acestea au o natură pur speculativă, sau urmăresc acoperirea împotriva unor

riscuri.

Recomandări pentru studiu:

Pentru a accentua valenţele practice ale studierii acestui modul al cursului de

Tranzacţii Economice Internaţionale, studenţilor la această formă de învăţământ, care

sunt deja angajaţi în activitatea economică nemijlocită li se recomandă să folosească

pentru ilustrarea caracteristicilor operaţiunilor studiate, documente de firmă,

contractele concret încheiate cu partenerii, documentele bancare ce arată modalităţile

de plată folosite, mergând de la ordine de plată, la acreditive documentare. La acestea

adăugându-se presa economică de specialitate, în special pentru ilustrarea

operaţiunilor bursiere, precum şi a site-urilor de internet ale marilor burse de mărfuri

şi valori din lume.

Rezultate aşteptate:

În urma studierii acestui modul studenţii vor dobândi cunoştinţele necesare pentru

ca în activitatea practică să poată aprecia care sunt elementele concrete ce trebuiesc

specificate pentru ca interesele firmei, indiferent de tipul de tranzacţie în care este

implicată, să poată fi urmărite astfel încât eficienţa să fie maximă. Astfel studenţii vor

Page 39: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

38

înţelege care sunt clauzele de determinare a calităţii se pot folosi în mod concret într-

un contract în funcţie de marfa ce face obiectul contractului; care este clauza de

livrare adecvată unei situaţii concrete, precum şi modalitatea de plată preferabilă

pentru a avea siguranţa încasării sumelor. De asemenea studierea acestui modul le va

oferi studenţilor, abilităţile necesare pentru a judeca în cunoştinţă de cauză avantajele

şi dezavantajele implicării în tranzacţii în contrapartidă, sau în tranzacţii special de

genul transferului de tehnologie, al leasingului sau participarea la licitaţii

internaţionale fie ele de vânzare sau de cumpărare. În plus studierea acestui modul le

va asigura deschiderea necesară pentru a putea înţelege lumea fascinantă a burselor şi

le va oferi elementele necesare pentru a putea interpreta datele privind evoluţia acestui

sector atât de dinamic al economiei.

Unitatea de curs 6:

Tema: Contractul de Vânzare Internaţională

1.Caracteristicile generale ale contractului de vânzare internaţională

Schimburile economice externe se concretizează în principiu în acte de

vânzare-cumpărare a căror suport juridic îl reprezintă contractele de vânzare

internaţională.

Contractul de vânzare internaţională este un act juridico-economic prin care

una din părţi (vânzătorul, adică exportatorul) se obligă să transmită pro-

prietatea asupra unui bun al său specificat celeilalte părţi (cumpărătorului, adică

importatorului, care aparţine unui alt stat) şi care la rândul său se obligă să

plătească preţul stabilit ca valoare a bunului tranzacţionat, respectiv a

contractului.

Ca rezultat al procesului de negociere între parteneri de contractle de vânzare

au unele caracteristici specifice vânzării din dreptul intern, dar şi elemente specifice

mediului internaţional în care contractul se va realiza. Astfel, contractul de vânzare

internaţională este bilateral, consensual, sinalagmatic, translativ de proprietate, cu

titlu oneros.

În practica negocierii şi contractării internaţionale se utilizează aşa-numitul

contract tip, practică ce conferă comercianţilor o serie de avantaje legate de durata şi

dificultatea procesului de negociere, claritatea formulării, omisiunea unor clauze

importante sau chiar interpretarea acestora.

CONTRACTUL TIP este un model de contract standardizat care poate fi

completat sau modificat de comun acord de către negociatori şi la care părţile fac

referinţă.

2 Clauze şi condiţii ale contractelor de vânzare internaţională

Ca regulă generală, contractul comercial internaţional este consacrat printr-un

act scris. Principalele componente de fond ale contractului de vînzare internaţională

sunt clauzele şi condiţiile contractuale.

Page 40: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

39

CLAUZELE ŞI CONDIŢIILE CONTRACTUALE reprezintă prevederi cuprinse în

conţinutul contractului care reglementează strict toate condiţiile de desfăşurare

efectivă (realizare) a tranzacţiei comerciale; sunt o expresie detaliată a acordului de

voinţă realizat între părţi cu privire la aspectele asupra cărora s-a convenit (obiect,

preţ, durată, reglementarea diferendelor, exonerarea de răspundere, etc.).

Contractele comerciale cuprind două categorii de clauze:

a). clauze esenţiale - sînt cele în absenţa cărora contractul nu este valabil încheiat

(clauzele referitoare la părţile contractului, la obiect sau la preţ);

b). alte clauze

ANEXELE la contract detaliază o serie de aspecte tehnice, financiare sau

juridice. De regulă, anexele cuprind contracte conexe, documente suport (piese

aferente brevetelor, mărcilor, rezultate ale auditului, etc.) sau documente de plată.

Obiectul contractului; condiţii de ambalare şi marcare

OBIECTUL CONTRACTULUI este reprezentat de marfa asupra căreia se poartă

negocierile şi care va trece în proprietatea cumpărătorului după ce acesta va achita

preţul convenit vânzătorului, în conformitate cu prevederile contractuale.

Identificarea exactă a obiectului tranzacţiei constă în stabilirea aspectelor legate de

tipul de marfă, cantitate, calitate, ambalaj şi precizarea obligaţiilor părţilor referitoare

la acestea.

Denumirea mărfii care face obiectul contractului trebuie astfel specificată

încât să nu lase loc interpretărilor subiective.

Cantitatea mărfii se determină prin folosirea unităţilor de măsură adecvate, în

funcţie de uzanţele cu privire la măsuri şi greutăţi de pe piaţa clientului. De asemenea

în contract trebuie să se prevadă locul unde va fi determinată cantitatea şi documentul

care să ateste ce cantitate a expediat exportatorul.

În contracte există alte două aspecte de mare importanţă: ambalarea şi

marcarea mărfurilor pentru export. Tipul de ambalaj este negociabil şi se stabileşte în

funcţie de caracteristicile mărfii ambalate şi de condiţiile de transport. Ambalajul de

export are şi o importantă funcţie promoţională, alături de cele de protecţie, facilitarea

manipulării, a transportului şi chiar a consumului.

Marcarea ambalajului este o altă cerinţă importantă uzitată în contractul

extern; aceasta trebuie să asigure identificarea exportatorului şi a tipului de marfă,

uneori şi a importatorului. Contractul cuprinde descrierea amănunţită a marcajelor:

conţinut, limba utilizată, locul şi modul de aplicare, în unele cazuri specificarea

şabloanelor de marcare, a etichetelor, vignetelor sau a ambalajelor individuale special

imprimate.

Marca de fabrică sau de comerţ este un element distinctiv utilizat pentru a

desemna un produs care formează obiectul proprietăţii comerciale. Marca de fabrică

indică provenienţa produsului, constituind totodată şi o garanţie puternică în privinţa

calităţii produsului respectiv; face obiectul protecţiei drepturilor de proprietate industrială

şi poate fi comercializată.

Page 41: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

40

2.Clauzele şi condiţiile cu privire la calitatea mărfurilor

Calitatea mărfurilor este unul din elementele cheie ale succesului într-o

operaţiune de export import; calitatea mărfurilor este negociabilă. Din momentul în

care părţile au convenit asupra unei anume calităţi ( determinate şi verificabile în

baza unei din clauzele şi metodele care vor fi prezentate în continuare) a mărfurilor ce

trebuie să fie livrate, respectarea acestei clauze este cea mai importantă obligaţie

contractuală a exportatorului.

Calitatea mărfurilor se determină prin mai multe metode:

1). determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere

2). determinarea calităţii prin mostre O variantă specială este mostra sondă.

3). determinarea calităţii mărfii pe bază de tipuri şi denumiri uzuale

4). determinarea calităţii prin indicarea mărcii de fabrică, a celei de comerţ sau

serviciu

5). determinarea calităţii pe baza vizionării mărfii - constă în examinarea directă a

mărfii de către cumpărător, şi poate avea două variante: - vânzarea-cumpărarea cu

clauza văzut-plăcut sau vânzarea-cumpărarea cu clauza după încercare

6). determinarea calităţii prin utilizarea unor clauze (formule) consacrate - constă

în prevederea în contract a următoarelor clauze posibile: formula "tel quel"; clauza

"sănătoasă la descărcare" (sound delivered sau S.D.); clauza "comerţului cu secară"

(rye terms sau R.T.)

3 Condiţiile de livrare

În cadrul derulării contractelor comerciale internaţionale sunt foarte

importante prevederile convenite de către părţi privind livrarea mărfurilor ce fac

obiectul tranzacţiei, adică acele condiţii legate de determinarea locului şi momentului

în care o dată cu trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător are loc şi transferul

cheltuielilor şi al riscurilor pe care le implică livrarea.

CONDIŢIILE DE LIVRARE sunt prevederi contractuale care stabilesc obligaţiile

şi răspunderea părţilor în legătură cu formalităţile şi cheltuielile necesare pe

parcursul expediţiei mărfurilor de la exportator la importator, precum şi riscurile

suportate pe timpul transportului (inclusiv cele legate de stocarea, încărcarea, trans-

bordarea, stivuirea, descărcarea mărfurilor).

Negocierea condiţiilor de livrare presupune din partea fiecăruia dintre

comercianţi o echipă de negociatori foarte bună precum şi asumarea unor riscuri esen-

ţiale: omiterea unor aspecte importante, exprimarea insuficient de precisă a unor

obligaţii (care poate da naştere unor interpretări pertinente), etc., riscuri care se pot

finaliza în litigii greu de soluţionat.

Termenii INCOTERMS au fost acceptaţi de majoritatea comercianţilor, mai

puţin cei britanici şi americani. Aceştia din urmă utilizează începând din 1941 un alt

cod de termeni denumit R.A.F.T.D. (Revised American Foreign Trade Definitions),

cuprinzând 8 termeni de livrare.

Regulile INCOTERMS au fost revizuite în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 şi

2000 în sensul adăugării unor termeni sau comasării altora; astfel, din 2001 se aplică

noul sistem ce cuprinde 13 termeni uzuali, care prin colaborarea Camerei

Internaţionale de Comerţ de la Paris (C.C.I.) cu Organizaţia Naţiunilor Unite au o

denumire standard şi o abreviere consacrată (din 3 litere). Folosirea termenilor

Page 42: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

41

INCOTERMS nu este subînţeleasă, fiind necesar ca în contractul comercial partenerii

să menţioneze expres şi fără echivoc referirea la un anume termen şi versiunea

documentului C.C.I. în care acesta este cuprins.

Astfel, regulile INCOTERMS fac referiri exprese asupra tuturor etapelor şi

operaţiunilor unei livrări internaţionale, şi anume:

1. Obligaţiile ferme ale părţilor contractante

2. Cheltuielile cu ambalarea mărfurilor de export

3. Controlul cantitativ şi calitativ al mărfii

4. Locul şi momentul trecerii cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător.

5. Transportul mărfii şi avizarea partenerilor contractuali:

6. Încheierea contractului de transport internaţional şi obţinerea documentelor

legate de livrare;

7. Obţinerea altor documente aferente exportului sau importului

8. Asigurarea vămuirii mărfurilor şi plata taxelor vamale.

Uzanţele INCOTERMS cuprind 4 clase distincte de termeni comerciali:

- clasa "E" stabileşte ca vânzătorul să pună mărfurile la dispoziţia

cumpărătorului în spaţii proprii (livrarea se face din depozitele furnizorului); cuprinde

o singură condiţie:

(1) Ex Works...(adresa fabricii furnizorului) EXW

- clasa "F" care stabileşte ca vânzătorul să predea mărfurile unui cărăuş numit

de cumpărător; cuprinde 3 termeni:

(2) Free Carrier... named place FCE

(3) Free Alongside Ship... (portul şi dana) FAS

(4) Free on Board... (portul şi dana) FOB

- clasa "C" care stabileşte că vânzătorul este obligat să suporte cheltuielile cu

transportul, şi în unele cazuri şi cele cu asigurarea, dar fără să îşi asume riscul

pierderii sau al deteriorării mărfurilor şi fără să suporte cheltuielile suplimentare

legate de efectuarea transportului; caracteristica principală a condiţiilor acestei clase

este reprezentată de faptul că punctul critic (momentul şi locul) care marchează

transferul cheltuielilor nu coincide cu cel de transfer al riscurilor (de la vânzător la

cumpărător); cuprinde 4 condiţii:

(5) Cost and Freight... port de destinaţie CFR

(6) Cost Insurance and Freigh …port de destinaţie CIF

(7) Carriage Paid to... port de destinaţie CPT

(8) Carriage and Insurance Paid to... port de destinaţie CIP

- clasa "D" care stabileşte ca vânzătorul să suporte toate cheltuielile şi riscurile

aferente transportului mărfurilor până la punctul de destinaţie; cuprinde 5 termeni:

(9) Delivered at Frontier … DAF (10) Delivered ex Ship... port de destinaţie DES

(11) Delivered ex Quay... port de destinaţie DEQ

(12) Delivered Duty Unpaid... port de destinaţie DDU

(13) Delivered Duty Paid... port de destinaţie DDP

2.4 Termenul de livrare

Pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către cele

două părţi este importantă stabilirea clară a termenului de livrare (sau a modalităţii de

determinare a acestuia).

Page 43: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

42

TERMENUL DE LIVRARE reprezintă momentul înfăptuirii livrării, al predării

mărfurilor de la vânzător la cumpărător (în mod direct, prin intermediul cărăuşului

sau al altui intermediar de genul antrepozitelor de mărfuri, terminalelor de

containere, etc.).

În practică se utilizează mai multe tipuri de termene de livrare:

- termen de livrare determinat, care poate fi la rândul lui cert sau indicativ;

- termenul de livrare cert se fixează cu maximă precizie

- termenul de livrare indicativ (orientativ) stabileşte un interval de timp mai

mare (decada, luna, trimestrul, etc.);

- termen de livrare determinabil

Data livrării este considerată data trecută pe documentele de transport, termen

ce indică predarea mărfii cumpărătorului sau reprezentanţilor acestuia; aceasta poate

confirma respectarea (sau nu) a clauzelor contrac-tuale prin compararea cu temenul de

livrare convenit.

2.5 Formarea preţului mondial; clauzele şi condiţiile referitoare la preţ

Contractul de vânzare-cumpărare prevede ca transferul proprietăţii asupra

bunului tranzacţionat să se realizeze doar după ce cumpărătorul plăteşte preţul mărfii

în cauză.

PREŢUL reprezintă suma de bani, determinată sau determinabilă, pe care

cumpărătorul (importatorul) este obligat prin contractul încheiat să o plătească

vânzătorului (exportatorului) în schimbul mărfurilor tranzacţionate.

Preţul se înscrie în contract fie pe unitatea de produs, fie ca o sumă globală

pentru întreaga cantitate tranzacţionată, în funcţie de natura bunurilor.

Prin negociere sau pe baza uzanţelor trebuie neapărat precizate unele aspecte

legate de preţul mărfii: cantitatea pentru care se calculează preţurile, valuta în care se

face plata, reducerile de preţ pe care le acordă vânzătorul cumpărătorului. Practica

internaţională a consacrat mai multe metode de stabilire a preţului:

metode bazate pe costuri, O astfel de metodă este metoda pragului de

rentabilitate sau a punctului critic.

metode bazate pe cerere

metode bazate pe concurenţă

În practică, vânzătorul se obligă prin contract sau ulterior să acorde

cumpărătorului unele bonificaţii, fie prin creşterea cantităţii livrate faţă de cea

facturată, fie direct asupra preţului. Astfel de reduceri asupra preţului de care poate

beneficia cumpărătorul sunt:

scontul de reglementare (casso sconto)

rabatul

remiza

Page 44: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

43

Unitatea de curs 7:

Tema: Modalităţi de plată în relaţiile internaţionale

Între livrarea mărfii şi efectuarea plăţii există o strânsă interdependenţă, acestea

fiind, de fapt, principalele obligaţii ale celor două părţi contractante, obligaţii care pot fi

privite de pe poziţii divergente.

Cerinţa de asigurare a interdependenţei dintre executarea principalelor

obligaţii ale celor două părţi, a condus la o practică specifică activităţii de comerţ

exterior - efectuarea tranzacţiilor în anumite condiţii de plată. De regulă, condiţiile de

plată se referă la locul şi la termenul de decontare a preţului, la modalitatea de plată,

la moneda în care se va efectua plata, la garanţiile oferite de cumpărător şi la

documentele necesare.

MODALITATEA DE PLATĂ constituie mecanismul prin care documentele ce

atestă livrarea mărfii şi reprezintă marfa sunt trimise cumpărătorului, iar în

schimbul acestora el va trebui să plătească preţul convenit, sau să se angajeze

printr-un instrument de plată că va plăti ulterior.

MODALITĂŢILE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE cuprind totalitatea

operaţiunilor şi a tehnicilor de plată, controlul bancar, circuitul documentelor prin

intermediul cărora creditorul încasează de la un debitor creanţa rezultată din

schimburile economice externe. Modalităţile de plată mai frecvent folosite sunt:

creditul documentar (în variantele acreditiv documentar şi scrisoare de credit

comercială), incassoul documentar şi ordinul de plată.

Pentru derularea corespunzătoare a plăţilor internaţionale, un rol însemnat îl au

anumite reglementări recunoscute şi acceptate în relaţiile bancare: Regulile şi uzanţele

internaţionale uniforme privind creditele documentare, Reguli uniforme pentru

incassouri, elaborate de Camera de Comerţ Internaţional de la Paris. Asemenea

reglementări permit desfăşurarea plăţilor internaţionale în condiţiile de siguranţă

sporită şi contribuie la dezvoltarea schimburilor economice externe.

1.Plăţile prin incasso documentar

INCASSO DOCUMENTAR ca modalitate de plată utilizată în relaţiiile

internaţionale este reglementată prin documentul intitulat "Reguli uniforme pentru

incasso", cunoscut şi sub numele de Publicaţia 522, elaborată de Camera de Comerţ

Internaţional de la Paris, şi constă în faptul că importatorul (cumpărătorul) acceptă

plata documentelor remise de către exportator (vânzător), operaţiune care se

realizează prin băncile celor doi parteneri: banca exportatorului, la care acesta

depune documentele de expediţie şi cea a importatorului, care ţine contul acestuia.

În funcţie de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incassouri:

- simplu - este un incasso de documente financiare neînsoţite de documente

comerciale;

- documentar - este un incasso de documente comerciale însoţite sau nu de

documente financiare.

Denumirea părţilor în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său

simplu sau documentar este consacrată prin Publicaţia 522:

Page 45: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

44

- ordonatorul sau exportatorul este cel care iniţiază operaţiunea.

- cumpărătorul;

- banca remitentă sau banca exportatorului;

- banca însărcinată cu încasarea, în cazul în care operaţiunea nu poate fi

realizată direct de banca însărcinată cu încasarea, aceasta apelează la o altă bancă -

banca prezentatoare - care preia sarcina de a prezenta documentele şi de a obţine

încasarea.

Riscurile derulării plăţii prin incasso documentar

Întrucât plata prin incasso nu presupune nici o obligaţie sau garanţie în afara

obligaţiei asumate de cumpărător prin contractul comercial, rezultă ca incassoul e o

sursă de riscuri deloc neglijabile pentru vânzător. Cele mai frecvent întâlnite în

practica curentă sunt următoarele:

a) Riscul întârzierii la plată; b) Riscul de neplată din partea importatorului; c) Riscul

diminuării încasării; d) Riscul pierderii mărfii

Modalităţi de diminuare a riscurilor

În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi evitat prin includerea

în contract a unor clauze acceptate de importator ce pot avea în vedere:

- solicitarea unui avans de la importator; stipularea în contract a plăţii prin

utilizarea cambiilor; solicitarea unei scrisori de garanţie bancară prezentată de

exportator privind efectuarea plăţii.

În faza expedierii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului,

trebuie avute în vedere: executarea cât mai corectă a contractelor; stoparea livrării

oricând; întocmirea unor documente, care să permită exportatorului controlul asupra

mărfii; VINCULAŢIA.

Plăţile prin acreditivul documentar

ACREDITIVUL DOCUMENTAR reprezintă un angajament prin care o bancă

(emitentă, ordonatoare), acţionând la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile

clientului său (ordonatorul acreditivului, cumpărătorul), se obligă să efectueze o plată

către o persoană (beneficiarul acreditivului, vânzătorul) sau să plătească, ori să

accepte, ca urmare a ordinului dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost

trase de către aceasta.

În derularea plăţii prin acreditiv documentar (AD) sunt implicate patru părţi

principale, care au denumiri consacrate:

1. Ordonatorul AD - în relaţia contractuală este importatorul

2. Beneficiarul AD - în relaţia contractuală este exportatorul

3. Banca emitentă - este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, îşi

asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiţii

3. Banca exportatorului - este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă

în ţara exportatorului.

Forme şi tipuri de acreditiv documentar

În practică, termenul de AD este însoţit de una sau mai multe sintagme care îl

definesc în raport cu anumite caracteristici în derulare şi utilizare. Sintetic aceste

precizări se referă la:

Page 46: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

45

a) forma AD: revocabile; irevocabile; confirmate; neconfirmate.

b) după locul domicilierii AD: în ţara exportatorului; în ţara importatorului;

într-o terţă ţară

c) modul de utilizare: cu plata la vedere, cu plată amânată (diferată), cu plată

prin acceptare, cu plată prin negociere.

d) după clauzele pe care le conţine: transferabil, revolving (reînnoibil), clauză

roşie (red clause), stand-by, de compensaţie, subsidiar (back to back), transferabil,

cesionat.

Opţiunea exportatorului pentru plata prin acreditiv trebuie să aibă în vedere avantajele

pe care această modalitate le prezintă pentru el.

Avantajele utilizării AD pentru exportatori:

risc minim de neplată a mărfurilor livrate.

cumpărătorul nu poate revoca plata sub diferite pretexte.

derularea plăţii e promptă şi strict reglementată de Publicaţia 500.

riscul de pierdere sau deteriorare pe canal bancar este minim.

în măsura în care AD presupune utilizarea prin cambii trase la anumite termene,

exportatorul poate utiliza cambiile acceptate de bănci ca o metodă de finanţare

Dezavantajele utilizării AD de către exportator:

poziţia competitivă a exportatorului este diminuată deoarece comisioanele şi

spezele bancare sunt mari şi cad în sarcina ordonatorului.

sumele de încasat sunt inerent supuse riscului de curs valutar.

Alegerea de către exportator a AD ca modalitate de plată trebuie să aibă în

vedere cel puţin două considerente:

- creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţii,

- corelaţia acreditivului cu construcţia financiară a afacerii în ansamblul ei.

Ordinul de plată. Caracteristici

ORDINUL DE PLATĂ constituie cea mai simplă modalitate de realizare a unei

plăţi, respectiv încasări. Esenţa sa constă în transmiterea unei sume de bani de la

persoana care datorează acea sumă, în favoarea altei persoane care este titulara

creanţei respective. Plata se derulează pe o anumită filieră, prin conturi bancare, în

scopul de a transmite efectiv banii la distanţa care separă, de regulă, pe plătitor de

benficiarul plăţii.

Din punct de vedere al modalităţilor de încasare, poate fi:

- simplu, încasarea nefiind condiţionată de prezentarea documentelor sau o

explicaţie cu privire la scopul plăţii. Acest tip de ordin de plată se aseamănă cu cecul.

- documentar, încasarea fiind condiţionată de prezentarea setului de

documente specificate de ordonator.

În relaţiile comerciale, utilizarea ordinului de plată ca modalitate de plată a

unor exporturi e foarte rar întâlnită, datorită riscului de revocare pe care îl prezintă.

Page 47: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

46

Scrisoarea de garanţie bancară

SCRISOAREA DE GARANŢIE BANCARĂ reprezintă un înscris prin care o

bancă, denumită garant, se angajează în mod irevocabil că, în cazul în care o

anumită persoană (fizică sau juridică), debitorul principal, nu va plăti la un anumit

termen o sumă determinată şi indicată expres în scrisoare, să plătească ea însăşi

suma neachitată în favoarea beneficiarului de drept.

Prin scrisorile de garanţie bancară, băncile nu garantează fapte, ci preiau

întotdeauna obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit

obligaţia contractuală. Luând în considerare drept criteriu de clasificare angajamentul

băncii garante, scrisorile de garanţie bancare pot fi: simple şi solidare.

În emiterea şi utilizarea scrisorilor de garanţie bancară nu există uzanţe

internaţionale, astfel băncile emitente trebuie să îşi ia toate măsurile de siguranţă

necesare pentru ca debitorul principal să plătească suma cuvenită şi numai într-o

situaţie extremă banca să achite această valoare (având posibilitatea de a-şi recupera

sumele de la debitor).

Unitatea de curs 8:

Tema: Operaţiuni comerciale combinate

OPERAŢIUNILE COMERCIALE COMBINATE sunt afaceri internaţionale care

îmbină elemente ale operaţiunilor de export, import, prestări de servicii etc., într-un

mecanism tranzacţional unic, conceput şi pus în aplicare, de regulă, de

compartimente de comerţ exterior sau firme specializate în acest domeniu.

Relaţiile în contrapartidă presupun eliminarea sau reducerea folosirii

instrumentelor de plată tradiţionale şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de

mărfuri şi servicii, însoţite, în multe situaţii de diferite aranjamente financiare.

Noţiunea de CONTRAPARTIDĂ este utilizată, în literatura de specialitate, în

două accepţiuni. În sens larg, ea se referă la toate formele de coordonare bi sau

multilaterală a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acţiunilor de

cooperare industrială. În sens restrâns, operaţiunile în contrapartidă constau în

legarea importurilor de anumite exporturi, în scopul asigurării unor schimburi

comerciale echilibrate între parteneri.

Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat şi a cunoscut o extindere însemnată

mai ales: în perioadele de instabilitate monetară, în zonele unde lichidităţile sunt

insuficiente, în ţările cu monede mai slabe, neconvertibile, între partenerii care au

încercat să găsească soluţii în afaceri pentru reducerea efortului şi a riscului valutar.

Dezvoltarea acestui gen de operaţiuni are la bază mai mulţi factori:

“imaginaţia comercială”, preocuparea firmelor de comerţ exterior de a oferi noi

modalităţi de promovare a tranzacţiilor internaţionale şi de sporire a profitului;

diferenţe de nivel şi performanţă între ţările participante; amplasarea geografică în

raport cu partenerii comerciali; deosebiri şi imperfecţiuni în mecanismele de piaţă

dintre diferite ţări; regimul juridic general şi comercial în diferite ţări; politicile

valutară şi comercială a diferitelor state etc.

Page 48: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

47

Contrapartida are şi unele limite sau inconveniente care explică prudenţa

manifestată de unele firme faţă de acest gen de operaţiuni. Dintre acestea, amintim:

- interesul partenerilor pentru mărfurile de care dispune fiecare este uneori inegal,

echilibrul menţinându-se cu dificultate, sau deteriorându-se cu uşurinţă;

- compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este, uneori, greoaie, iar cu

timpul se pot crea dezechilibre care pot frâna aceste operaţiuni;

- unele firme, mai ales din ţări dezvoltate, au tendinţa de a exporta mărfuri depăşite

din punct de vedere tehnic, solicitând în schimb materii prime importante.

Tipologia tranzacţiilor în contrapartidă

Tranzacţiile în contrapartidă se clasifică în funcţie de mai multe criterii.

A) după gradul de compensare prin marfă şi/sau servicii, se disting:

1) operaţiuni paralele, care se realizează, în schimburile reciproce, parţial cu

mărfuri şi/sau servicii, o parte din afacere incluzând şi moneda, ca termen de schimb;

2) compensaţiile, care elimină total moneda din afacerea comercială.

B) După numărul de parteneri de afaceri:

1) operaţiuni în contrapartidă bilaterale,

2) operaţiuni în contrapartidă multilaterale.

C) În funcţie de nivelul la care se realizează:

1) operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprindere,

2) operaţiuni la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri,

3) la nivel de state (clearing).

Operaţiunile paralele

OPERAŢIUNILE PARALELE (engl. parallel trading) au ca obiect schimbul de

mărfuri şi servicii, constând, în esenţă, în condiţionarea unui import de mărfuri de

un export concomitent, sau a unui export de un import, fapt pentru care mai poartă

denumirea de operaţiuni conexate, conjugate, de reciprocitate, sau tranzacţii

comerciale legate.

După natura tranzacţiei, se disting mai multe tipuri de operaţiuni paralele:

a) Achiziţionările (cumpărările) legate se bazează pe obligaţia exportatorului de a

cumpăra o serie de produse naţionale oferite de către partenerul din ţara de import. b)

Operaţiunile iunctimate sau adresate (compensaţii inverse, reverse concurenţiale)

constau în faptul că o firmă care urmează să exporte un anumit bun, de regulă, de

valoare mare, cumpără în prealabil de la clientul său o anumită marfă industrială,

îndeplinindu-şi “ex ante” obligaţia în contrapartidă.

c) Plata în produse rezultate (‘buy-back”) constă in faptul că exportatorul de

bunuri de echipament, instalaţii, utilaje complexe, în contul valorii exportului său,

importă de la beneficiarul livrării iniţiale produse realizate cu maşinile şi instalaţiile

respective.

Compensaţiile

Schimburile de mărfuri şi servicii prin compensaţii presupun realizarea de

tranzacţii echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţionale.

Livrările în compensaţie au serie de elemente comune, cum sunt:

- partizile de mărfuri de export şi de import nu se plătesc în valută, ci se

compensează reciproc, compensarea fiind, de regulă, integrală;

Page 49: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

48

- baza juridică a operaţiunii o constituie un singur contract, care se referă

atât la operaţiunile de import, cât şi la cele de export.

Operaţiunile de compensaţie se pot clasifica, în funcţie de sfera lor de

cuprindere, în următoarele categorii:

A) - compensaţii particulare sau individuale, practicate sub formă de tranzacţii

încheiate între firme sau întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc

schimburile de mărfuri şi/sau servicii. Aceste operaţiuni pot să fie, la rândul lor,

compensaţii simple sau lărgite;

B) - compensaţii globale, ce se practică în cadrul acordurilor de clearing şi privesc

atât schimbul de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de firme, a

unei ramuri, sau a întregii economii naţionale.

A) Compensaţiile particulare sau individuale

a) Compensaţiile individuale simple

Se încheie între două întreprinderi din ţări diferite, fiecare dintre ele apărând

atât în calitate de exportator, cât şi de importator, iar valorile celor două partizi de

mărfuri sunt egale, compensându-se reciproc.

b) Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea a doi sau mai mulţi

parteneri din fiecare ţară, atât ca parteneri de export, cât şi de import. Partizile de

mărfuri de import/export se compensează integral în natură. În această situaţie,

mărfurile circulă între cele două ţări, iar decontările se fac în interiorul fiecăreia

dintre aceste ţări, între partenerii care figurează în calitate de exportatori sau de

importatori în relaţiile externe. Aceasta implică faptul că exportatorul dintr-o ţară va

primi valoarea mărfurilor exportate de la importatorul din propria ţară, în monedă

naţională, nefiind necesară circulaţia devizelor între cele două ţări.

c) Compensaţiile triunghiulare şi în lanţ presupun participarea la operaţiuni a unor

firme din trei sau mai multe ţări, livrarea mărfurilor având forma unui circuit închis.

În acelaşi mod se efectuează şi stingerea obligaţiilor, evitându-se, şi de această dată,

decontările valutare externe. Se încheie contracte între firmele participante din diferite

ţări, operaţia fiind multilaterală.

B) Compensaţiile globale (clearingul)

CLEARINGUL (engl. to clear = a compensa) este un acord între două sau mai

multe ţări care are în vedere o compensare globală a fluxurilor de bunuri şi servicii

reciproce, pe o perioadă determinată de timp, de obicei un an, cu excluderea totală

sau parţială a transferului valutar.

După numărul de ţări angajate în acord, clearingul poate fi:

a) - bilateral, realizat între două ţări;

b) - multilateral, la care participă trei sau mai multe ţări, stingerea obligaţiilor

făcându-se într-un mod mai elastic, prin antrenarea mai multor parteneri.

Din punctul de vedere al tehnicii utilizate, se disting:

1) clearingul cu două conturi, situaţie în care fiecare ţară deschide câte un cont

unde se înscriu operaţiile de plăţi şi încasări;

2) clearingul cu un singur cont, care se deschide numai într-una dintre ţările

semnatare ale acordului, în moneda acesteia, operaţiunile comerciale fiind

înregistrate numai în acest cont; cealaltă ţară are poziţia de client bancar

obişnuit.

Page 50: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

49

În acordul de clearing pot să apară o serie de clauze specifice. Dintre acestea,

amintim: 1) clauza de devize; 2) Clauza switch; 3) Clauza de rectificare

(consolidare valutară); 4) Modalităţi de acoperire a eventualului sold activ

Acordurile de clearing prezintă unele avantaje specifice contrapartidei, dar şi

unele limite. Astfel:

- deşi schema unui acord de clearing este simplă, funcţionarea sa efectivă presupune

numeroase formalităţi şi un număr relativ mare de documente;

- acordurile de clearing nu pot funcţiona în mod corespunzător decât în condiţiile în

care fluxul de plăţi este echilibrat în ambele sensuri.

Operaţiunile de reexport şi swap

REEXPORTUL este o operaţiune de comerţ exterior constând în cumpărarea

şi revânzarea unei mărfi în vederea obţinerii unui beneficiu rezultat din diferenţa

de preţ, sau în scopul promovării relaţiilor comerciale cu diferite ţări.

Operaţiunile de reexport se pot clasifica, în funcţie de scopurile urmărite, în

următoarele categorii:

1) reexporturi destinate obţinerii unui beneficiu,

2) Reexporturi efectuate în vederea promovării relaţiilor comerciale

reciproce.

3) Reexporturi motivate de importul prealabil al unor partizi mari de marfă,

făcute ca urmare a obţinerii unor avantaje comerciale (remiză de preţ etc.), dar care

depăşesc posibilităţile de desfacere pe plan intern;

4) importul pentru constituirea unor “pachete” optime de export (gamă

diversificată, calitate superioară etc.);

5) importul în compensaţie/clearing, cu reexport în valută convertibilă.

O variantă de reexport este PRELUCRAREA ÎN LOHN (operaţiune denumită şi

reexport cu prelucrare). Această operaţiune constă dintr-un import efectuat de către o

firmă (executant) de materii prime, materiale, semifabricate şi prelucrarea acestora

cu propriile capacităţi de producţie, în vederea reexportării produsului finit.

Operaţiunea mai poartă şi numele de “vânzare de manoperă”, deoarece, de fapt,

obiectul operaţiunii este în principal folosirea forţei de muncă din cadrul firmei

executante.

În funcţie de sensul operaţiunii, se poate vorbi de:

a) lohn activ

b) lohn pasiv

Plata pentru munca depusă se poate face printr-o sumă compensatorie

stabilită în valută, sau prin livrări reciproce de mărfuri. Materiile prime, piesele de

schimb, accesoriile beneficiază de un tratament vamal preferenţial, dacă fac obiectul

operaţiunilor de prelucrare în lohn.

Marile avantaje ale exportatorului de manoperă constau în faptul că acesta

este eliberat, în mare măsură, de sarcina aprovizionării cu materii prime şi de

preocuparea privind valorificarea produselor obţinute. Lohnul favorizează importul de

tehnologie, creşte calificarea forţei de muncă angrenate în operaţiune, deschide

perspective de cooperare, diminuează necesarul de active circulante etc.

Operaţiunile de swap cu marfă (“substituirea”) îmbină elemente ale

contrapartidei cu raţiuni specifice reexportului. SWAP-ul constă, în esenţă, într-un

Page 51: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

50

aranjament dintre doi exportatori de mărfuri similare, situaţi la distanţă unul faţă

de celălalt, prin care una din părţi livrează bunuri unui terţ situat pe o piaţă

apropiată, cealaltă parte, titularul obligaţiei de livrare către terţul respectiv, livrând,

în schimb marfa sa unei firme, situate pe o piaţă apropiată, faţă de care primul

partener avea obligaţia de livrare.

Operaţiunile de switch

Operaţiunile de SWITCH constau dintr-o întrepătrundere a tranzacţiilor

comerciale în contrapartidă cu o serie de operaţiuni valutar-financiare, având ca

scop transformarea unor disponibilităţi din valută clearing, în devize libere (sau în

disponibilităţi pentru alte clearing-uri), sau a schimbării unor fonduri din devize

libere, în rezerve de clearing.

Operaţiunile de switch se pot clasifica, în funcţie de sensul alimentării

contului de clearing, în:

- operaţiuni de tip aller, sau de alimentare a contului de clearing;

- operaţiuni de tip retour, sau vânzarea de disponibilităţi de clearing;

- operaţiuni de tip aller-retour, prin care, combinându-se două operaţiuni de

sensuri opuse, se asigură funcţionarea normală a acordurilor de clearing şi obţinerea

de beneficii în valută.

După obiectul operaţiunilor de switch, acestea pot fi:

- operaţiuni de switch cu marfă, care se bazează pe flexibilitatea unor acorduri

comerciale şi în care intervin tranzacţii efective cu mărfuri;

- operaţiuni de switch valutar, prin care are loc cumpărarea sau vânzarea unor

poziţii de clearing, recurgându-se la fonduri în valută liber convertibilă.

După numărul participanţilor la realizarea operaţiunilor, acestea pot fi:

- operaţiuni de switch simple, normale sau primare, la care participă trei ţări,

dintre care două sunt semnatare ale unui acord de clearing, iar cea de a treia este ţara

pe piaţa căreia se negociază mărfurile care fac obiectul tranzacţiei contra devize libere;

- operaţiuni de switch în lanţ sau multiple, la care participă mai mult de trei

ţări, condiţia esenţială fiind ca cel puţin două din participante să fie semnatare ale unui

acord de clearing.

Unitatea de curs 9:

Tema: Tranzacţii comerciale speciale

1. Transferul internaţional de tehnologie

Transferul internaţional de tehnologie înglobează un număr important şi divers de

tranzacţii comerciale, între care cele mai importante sunt:

comerţul cu brevete de invenţii şi inovaţii;

comerţul cu know-how;

franchisingul;

operaţiunile de consulting-engineering.

Page 52: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

51

Toate la un loc şi fiecare în parte se bucură de un interes major în toate ţările

lumii, fiind calea prin care se asigură asimilarea rapidă a noilor cuceriri ale ştiinţei şi

tehnicii.

A. Comerţul cu brevete de invenţii şi inovaţii

INVENŢIA poate fi considerată creaţia care prezintă noutate şi progres faţă

de stadiul cunoscut al tehnicii şi al practicii mondiale (creaţia care nu a mai fost

brevetată sau făcută publică în ţară sau străinătate) şi care reprezintă o soluţie ce

poate fi aplicată prin rezolvarea unor probleme ale vieţii economice şi sociale.

BREVETUL DE INVENŢIE este un titlu eliberat de stat, care atestă caracterul

de invenţie al obiectului său. În temeiul brevetului, titularului i se conferă o serie de

drepturi, dintre care cel mai important este dreptul de folosire exclusivă a invenţiei,

în sensul că numai titularul poate dispune de obiectul brevetului, fie exploatându-l

personal, fie autorizând pe alţii să-l exploateze. Brevetul creează premisele pentru

recompensarea autorului.

Brevetul de invenţie îndeplineşte o serie de funcţii: de garantare de către stat a

dreptului de proprietate asupra invenţiei; de informare cu privire la progresul ştiinţei

şi tehnicii, concretizat în invenţiile brevetate; de facilitare a transferului dreptului de

exploatare a invenţiei, ceea ce constituie un puternic stimulent pentru dezvoltarea

comerţului şi a cooperării economice internaţionale în acest domeniu; de

comercializare a produselor realizate pe baza unor invenţii în alte state.

CONTRAFACEREA este o atingere adusă dreptului exclusiv de exploatare a

titularului unui brevet; ea poate îmbrăca mai multe forme, cum sunt: contrafacerea

prin fabricare, respectiv producerea materială a unui produs brevetat sau utilizarea

unui procedeu acoperit prin brevet; contrafacerea prin folosire, respectiv

întrebuinţarea obiectului brevetului în scopuri comerciale; contrafacerea prin punerea

în circulaţie de obiecte contrafăcute, vânzare sau expunere spre vânzare.

Comerţul cu brevete de invenţii cunoaşte, în ultimele decenii o puternică

dezvoltare şi se realizează prin mai multe forme şi tehnici comerciale.

CESIUNEA este una din formele de comercializare prin care titularul unui

brevet de invenţie transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului ca atare,

unei terţe persoane. În lipsa unor prevederi specifice, cesiunea urmează regimul

juridic de drept comun al contractului de vânzare-cumpărare şi poate fi: definitivă sau

temporară. În ceea ce priveşte întinderea cesiunii, aceasta poate fi totală, dacă priveşte

brevetul în întregime şi întregul teritoriu pe care invenţia este protejată, şi parţială,

parţialitatea vizând teritoriul, aplicaţiile posibile ale invenţiei, conţinutul dreptului

transmis (se poate conceda, de exemplu, dreptul exclusiv de a fabrica un anumit

produs, dar nu şi cel de comercializare etc.).

LICENŢIEREA reprezintă înţelegerea pe bază de contract prin care titularul

unui drept de proprietate industrială transmite, în acest mod, unei alte persoane, în

total sau în parte, folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare, în schimbul plăţii

unei sume de bani sau alte foloase. Titularul dreptului a cărui folosinţă se transmite

se numeşte licenţiar, iar beneficiarul folosinţei acestui drept, licenţiat.

Clasificarea contractelor de licenţă se face în funcţie de mai multe criterii.

Astfel, după conţinutul drepturilor conferite licenţiatului, distingem: contracte de

licenţe exclusive şi contracte de licenţe simple.

Page 53: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

52

Licenţa exclusivă presupune faptul că licenţiarul acordă licenţiatului dreptul

exclusiv de utilizare a invenţiei, renunţând la concedarea unor drepturi identice

terţilor. Astfel de licenţe cunosc, la rândul lor, două variante: o formă atenuată şi alta

absolută.

Licenţa simplă presupune faptul că licenţiarul, acordând licenţiatului dreptul

de exploatare a invenţiei brevetate, îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză şi

altor beneficiari.

Contractele de licenţă se mai pot clasifica şi în licenţe limitate sau parţiale,

care se deosebesc de cele nelimitate sau totale prin întinderea diferită a teritoriului pe

care îşi produc efectele, a duratei exploatării sau a naturii activităţii pentru care licenţa

este acordată (fabricare, comercializare, export etc.).

Stabilirea preţului licenţei de brevet se pot face prin mai multe metode. Astfel,

decontarea de către licenţiat a unor redevenţe periodice (running royalties) calculate

ca procente pe unitatea de produs fabricat sau comercializat sub licenţă sau metoda ad

valorem (calculul se face la volumul valoric al produselor comercializate sub licenţă).

Altă metodă constă în plata de către licenţiat a unor sume forfetare (lump sum)

sau a unei combinaţii de sume forfetare şi redevenţe periodice. Aceste metode se

utilizează mai ales când licenţierii au reţineri în a pune la dispoziţia licenţiaţilor date

privind producţia obţinută sub licenţă.

Contractele internaţionale de transfer de tehnologie pot avea ca obiect, în mod

simultan, două sau chiar mai multe drepturi diferite de proprietate industrială. De

exemplu, licenţa de brevet poate fi însoţită şi de transferul drepturilor de utilizare a

mărcii, precum şi comunicarea de know-how.

B. Comerţul cu know-how

Contractul de know-how reprezintă înţelegerea prin care una din părţi denumită

furnizor, transmite celeilalte părţi, denumită beneficiar, contra plăţii unei sume de bani

sau a unei alte prestaţii, cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetabile sau nebrevetate,

privind fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii industriale. Acest contract

este consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, generator de drepturi de creanţă şi

intuitu personae. În clasificarea contractelor după criterii care ţin cont de ponderea pe

care know-how-ul o deţine în economia generală a contractului, deosebim:

- contracte de know-how pur, în care transferul de know-how nu este legat de

alte operaţiuni comerciale. Numărul acestor contracte este inferior acelora în care

transferul de know-how este asociat cu remiterea altor drepturi, în primul rând din

domeniul proprietăţii industriale;

- contractul de know-how mixt sau combinat, în care transferul know-how-ului

intervine simultan cu transferul în cadrul aceluiaşi contract şi al altor drepturi de

proprietate industrială, iar în unele cazuri este asociat unei vânzări de utilaje complexe,

livrări “la cheie” a acestora. Astfel de contracte sunt cele mai numeroase;

- contracte de know-how complementar apar atunci când condiţiile de transfer

de know-how adiacent unei operaţiuni comerciale complexe de genul celor amintite fac

obiectul unui contract separat.

Determinarea preţului şi a modalităţilor de decontare este asemănătoare celei

utilizate în contractele de licenţă de brevet. În contract se poate înscrie: plata unei

Page 54: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

53

sume forfetare; plata unei sume globale iniţiale, completată apoi cu redevenţe; plata

de redevenţe. În cazul unor acţiuni de contrapartidă sau de cooperare se poate conveni

ca achitarea contravalorii de know-how să se facă în produse sau servicii.

C. Franchising — cesionarea dreptului de comercializare

FRANCHISINGUL reprezintă o tehnică de comercializare sau de distribuţie,

prin care o firmă cedentă - franchisor - cedează unor persoane sau firme

individuale - franchisa - dreptul sau privilegiul de a face afaceri într-un anumit

mod, pe o anumită perioadă de timp şi într-un anumit loc determinat.

În evoluţia franchising-ului, se pot distinge două mari etape.

a) Apariţia şi dezvoltarea lanţului de magazine (chain stores).

b) Apariţia şi evoluţia propriu-zisă a franchising-ului.

CONTRACTUL DE FRANCHISING combină concesi-unea unei mărci (de

produse sau de servicii) cu concesiunea ansamblului de metode şi mijloace apte să

asigure exploatarea şi gestiunea canalelor de desfacere în cele mai bune condiţii de

rentabilitate.

Acest contract este considerat pe de o parte, ca o varietate recentă şi foarte

răspândită a contractului de concesiune comercială, iar pe de altă parte, dacă se

examinează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, se poate aprecia că acest

contract împrumută din caracteristicile contractelor de vânzare cu monopol, ale celui

de licenţă, de know-how sau de reprezentanţă, cu un întins drept de control din partea

cedentului asupra activităţii cesionarului. Prin intermediul acestui contract se

realizează o unitate economică suplă a unor întreprinderi specializate în vânzarea

exclusivă a produselor sau serviciilor cedentului, o concentrare şi integrare

economică, în cadrul căreia cesionarul prelungeşte actul creator al producătorului

până la stadiul comercializării.

Contractul de franchising, fiind o variantă a contractului de concesiune

comercială, are în general, aceleaşi caracteristici ca şi primul şi anume, o exclusivitate de

vânzare sau de cumpărare (deci exclusivitate unilaterală) ori o dublă legătură de

exclusivitate cu o clauză de teritorialitate simplă (dreptul de a vinde numai într-o anumită

zonă contractual determinată) sau teritorialitatea absolută (interdicţia de a vinde în afara

unei anumite zone, care îl priveşte nu numai pe cesionarul teritorial, ci şi pe toţi

revânzătorii din sistem).

Datorită diversităţii domeniilor de aplicare şi întinderii diferite a drepturilor

acordate cesionarului în cadrul operaţiunilor de franchising nu există, în prezent,

contracte tip. Marile companii de franchising îşi elaborează, de regulă, propriile tipuri

de contracte, care se folosesc în cadrul lanţului respectiv de comercializare. Cu toate

că există o varietate tipologică de comercializare, unele clauze sunt comune

contractelor de franchising.

Partenerii într-un contract de franchising sunt cedentul (franchisor) şi

cesionarul (franchisa), care sunt menţionaţi în preambul odată cu afirmarea obiectului

operaţiunii: actul de cesionare de pe poziţiile celor două părţi (franchisorul cedează

dreptul de a opera sub marca sa celeilalte părţi - franchisa).

TAXA DE INTRARE SAU DE ADERENŢĂ reprezintă remunerarea cedentului

pentru acordarea dreptului de a folosi marca şi sistemul său de lucru. Ca atare, ea

este considerată ca preţul admiterii în afaceri, variind în funcţie de importanţa afacerii

Page 55: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

54

şi perspectivele acesteia. În funcţie de mărimea ei se asigură o anumită selectivitate a

cesionarilor.

REDEVENŢA SAU DREPTURILE DE ROYALTY reprezintă remunerarea

serviciilor pe care franchisorul le prestează, în permanenţă pentru cesionar,

constituind alături de vânzările de echipament şi de produse sursa cea mai

importantă a veniturilor cedentului. Clauza care stabileşte mărimea taxelor

precizează, totodată, termenele şi modul în care acestea vor fi plătite: sub forma unor

procente sau cote fixe (de regulă cca. 5 ) din volumul vânzărilor.

Transmiterea franchisei unei terţe persoane poate avea loc prin vânzarea ei de

către cesionar, prin cedarea acesteia de către creditorii cesionarului în urma unei

ipoteci sau gaj sau prin cedarea testamentară.

Contractul de franchising ia sfârşit odată cu expirarea perioadei pentru care a

fost încheiat. De asemenea, în cazul nerespectării clauzelor contractuale de către părţi

poate să intervină anularea sau rezilierea contractului.

Reînnoirea franchisei are loc prin formularea expresă a celor două părţi în

acest sens, la încheierea termenului de valabilitate a contractului. Evoluţia

evenimentelor şi a situaţiei de pe piaţă poate să determine, în acest caz, unele

modificări ale clauzelor contractuale iniţiale.

D. Tranzacţiile de consulting-engineering

ACTIVITATEA DE CONSULTANŢĂ (CONSULTING) - desfăşurată, în general, de

către instituţii specializate, de unităţi de cercetare ştiinţifică şi cele de învăţământ

superior - se referă la: acordarea de asistenţă tehnică în vederea organizării unor

activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi funcţionării unor întreprinderi şi

instituţii prin formularea unor recomandări menite să ducă la optimizarea

deciziilor de ordin economic, tehnic şi chiar social-cultural.

Activitatea de consulting-engineering acoperă o gamă variată de tipuri de

lucrări şi operaţiuni dintre care menţionăm:

- elaborarea de studii tehnice şi economice pentru fundamentarea investiţiilor

destinate unor obiective industriale, cu luarea în considerare a factorilor tehnici,

economici şi financiari, care stau la dispoziţia beneficiarului, cunoscute mai ales sub

denumirea de studii de fezabilitate;

- recomandarea furnizorilor în vederea selectării lor pentru echiparea

diferitelor obiective industriale, agro-industriale, construcţii de aeroporturi, gări, căi

ferate, instituţii socio-culturale etc.;

- elaborarea caietelor de sarcini, documente precontractuale de o deosebită

importanţă, folosite la licitaţii internaţionale;

- îndrumarea şi controlul modului de realizare şi punere în funcţiune a

instalaţiilor care se construiesc pe baza proiectelor furnizate;

- urmărirea şi coordonarea executării unor lucrări de construcţii;

- cercetarea şi crearea de procedee industriale noi şi exploatarea brevetelor ce

rezultă din acestea;

- adaptarea de tehnologii noi şi aplicarea lor la scară industrială;

- optimizarea proceselor de producţie, de organizare şi conducere, prin

utilizarea unor metode moderne;

Page 56: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

55

- elaborarea de studii şi proiecte pentru creşterea eficienţei tehnice şi

economice a proceselor de producţie.

În practica internaţională s-a consacrat utilizarea contractului de consultanţă

pentru un proiect de ansamblu, în care serviciile consultantului apar ca etape

consecutive în realizarea obiectivului, iar ducerea la îndeplinire a unei etape

condiţionează continuarea activităţii în etapa următoare şi a contractului de

consultanţă pe părţi ale proiectului. În contractul de consulting-engineering, indiferent

de tipul acestuia, sunt inserate clauzele uzuale: părţile, preambulul care defineşte

intenţiile şi interesul părţilor în realizarea obiectivului, definirea termenilor folosiţi în

contract, obiectul şi scopul contractului, termenele de începere şi terminare ale

serviciilor de consultanţă, drepturile şi obligaţiile contractuale ale consultantului,

drepturile şi obligaţiile clientului, consecinţele neîndeplinirii obligaţiilor contractuale,

modificarea circumstanţelor şi adaptarea contractului, probleme financiare, regimul

proprietăţii intelectuale şi al informaţiilor aferente, soluţionarea litigiilor.

Contractul de consultanţă conţine prevederi referitoare la păstrarea de către

ambele părţi a caracterului secret al informaţiilor, de regulă pe perioade ce depăşesc

durata contractului sau chiar pe timp nelimitat, deoarece informaţiile şi datele care

circulă între consultant şi beneficiar şi de a căror acurateţe depinde îndeplinirea în

bune condiţii a contractului, au de cele mai multe ori caracter confidenţial.

Plata serviciilor de consulting-engineering se face pe baza determinării

sumelor cuvenite consultantului cu ajutorul mai multor metode, care pot fi modificate

şi adaptate la specificul fiecărei tranzacţii comerciale, la iniţiativa şi prin acordul

părţilor.

2. Leasingul internaţional

LEASINGUL este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere)

de către societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri

către clienţi ce realizează aceste operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabil sau în

care nu dispun de suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra.

Leasingul este o operaţiune de finanţare la termen, care are drept suport juridic un

contract de închiriere de bunuri.

Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a

investiţiilor. Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special, echipamentele

electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele de transport,

maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole, unele bunuri de

folosinţă îndelungată etc. În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar,

având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială, comercială sau

turistică, clădiri administrative, şi chiar unele bunuri pentru uz şi confort personal

(autoturisme, locuinţe, reşedinţe etc.)

Avantajele şi limitele operaţiunilor de leasing

Avantajele leasingului, pentru client, constau în:

- plata de leasing, constituie un avantaj prin economisirea, în faza iniţială, a

capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie;

- bilanţul firmei nu se modifică deoarece atât maşinile închiriate, cât şi

obligaţiile ce decurg din plata chiriei nu apar în bilanţ, chiria fiind considerată o

cheltuială a întreprinderii şi nu o investiţie;

Page 57: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

56

- mărimea constantă a chiriei facilitează programarea mai riguroasă a

cheltuielilor;

- durata perioadei de închiriere poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să

fie dotată permanent cu maşinile cele mai moderne şi cu cel mai bun randament;

- economie importantă care se realizează în perioada relativ scurtă, de

utilizare a maşinilor pentru care nu se justifică cumpărarea;

- se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul închiriat, cu altul mai

modern, importatorul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale, foarte intensă în

condiţiile revoluţiei ştiinţifice-tehnice actuale;

- furnizorii de leasing pot permite folosirea şi în continuare şi după încheierea

perioadei contractuale, a bunurilor cu perceperea unor chirii mai reduse.

Pentru furnizor, leasingul prezintă o serie de avantaje:

- contribuie la promovarea şi dezvoltarea exporturilor, furnizorul având

posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradiţional şi pe cel în leasing, al cărui

mecanism contribuie efectiv la extinderea cererii pentru o serie de mărfuri de valoare

ridicată;

- permite atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti întregul preţ, în cazul

vânzărilor cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;

- câştigarea de noi clienţi şi ca atare rolul promoţional al leasingului se

realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat,

pentru a-l convinge pe client de randamentul său, iar în cazul unui rezultat pozitiv, acesta

poate achiziţiona echipamentul (leasingul experimental);

- asigură obţinerea unor câştiguri suplimentare din revânzarea sau

reînchirierea maşinilor şi utilajelor care au fost returnate după expirarea perioadei de

închiriere de bază;

- bilanţul nu este afectat de datorii, în ciuda refinanţării, deoarece vânzarea

creanţelor nu presupune o cerere de credit şi permite realizarea unor câştiguri de

închiriere, câştiguri care n-au ajuns însă la scadenţă.

Leasingul prezintă însă şi anumite limite şi comportă unele riscuri, atât pentru

client, cât şi pentru furnizor. Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru

client, menţionăm:

- este eficient numai în condiţiile în care se poate exploata obiectul contractului

de leasing în toată perioada de închiriere;

- adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opţiunea pentru o

astfel de operaţiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte

domenii foarte rentabile;

- operaţiunea devine realmente rentabilă în situaţii numericeşte limitate (avem

în vedere în special leasingul financiar). Cu alte cuvinte, leasingul are limite în ceea ce

priveşte posibilităţile de a oferi importatorului avantaje economice.

Pentru furnizor (exportator) leasingul comportă anumite riscuri:

- înstrăinează numai folosinţa, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi

deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare, iar cauzele sunt greu de stabilit;

- după prima închiriere este posibil să nu se mai găsească alţi utilizatori.

Decizia asupra folosirii leasingului trebuie să ţină cont de numeroşi factori,

dintre care unii au o acţiune contradictorie. În ansamblu, însă, leasingul se dovedeşte

Page 58: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

57

o formă modernă de finanţare şi circulaţie a mărfurilor cu perspective însemnate de

extindere în comerţul internaţional.

Tipuri de leasing

Dacă se ia în considerare poziţia furnizorului în contractul de leasing, se

disting leasingul direct şi indirect.

Societăţile de leasing pot fi: Societăţi generale de leasing; Societăţi de leasing de

intermediere; Societăţi de leasing integrate; Băncile şi societăţile financiare;

Societăţile de asigurare.

În funcţie de conţinutul ratei de leasing, raportată la preţul de export,

distingem:

Leasingul financiar, care presupune că în perioada de închiriere de bază

(prima închiriere) să se realizeze întregul preţ de export la obiectului contractat,

inclusiv costurile auxiliare, precum şi un beneficiu.

Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o

parte din preţul de export al obiectului contractului.

În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în: brut

şi net.

Leasingul brut, cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii

(total sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Leasingul net,

cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de închiriat (respectiv cota

de amortizare aferentă perioadei de închiriere).

Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de

forme speciale de leasing.

Lease-back, Time-sharing, Operaţiuni hire, renting.

Contractul de leasing face parte din categoria contractelor de locaţie,

prezentând o serie de aspecte specifice ce ţin de obiectul şi tehnica de realizare a

acestei operaţiuni comerciale. Particularităţile pe care le prezintă diferitele forme de

leasing se reflectă şi în contractele ce reglementează aceste operaţiuni, neexistând un

tip de contract universal valabil. Astfel, în cazul în care este vorba de un leasing

indirect, în afara contractului de locaţie, în cadrul operaţiunii mai intervin un contract

de vânzare-cumpărare şi un contract de mandat comercial.

În practică întâlnim o varietate mare de contracte de leasing; dincolo de

particularităţile acestora se desprind unele elemente comune, cu valabilitate mai largă,

pentru toate aceste contracte. Printre elementele comune ale contractului de leasing

menţionăm: perioada de închiriere, modul de determinare a taxei de leasing precum

şi obligaţiile şi drepturile ce revin părţilor.

Eficienţa operaţiunilor de leasing

Eficienţa economică a leasingului trebuie apreciată prin prisma efectelor

economice pe care le produce la beneficiar, la societatea de leasing şi la producător.

Astfel, pentru societatea de leasing şi producători, eficienţa este determinată de

taxele de leasing încasate, a căror nivel este de regulă ridicat; nivelul ridicat este

justificat, în mare măsură, de riscurile pe care le comportă aceste operaţiuni.

Pentru beneficiari, determinarea eficienţei operaţiunii de leasing, (absolut

necesară în vederea fundamentării deciziei în politica de investiţii, şi a opţiunii pentru

leasing) se face, de regulă, prin comparaţie cu alte operaţiuni, ca de pildă, cumpărarea

Page 59: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

58

cash, sau pe credit. În condiţiile penuriei de capital, leasingul apare, oricum, ca

alternativa cea mai potrivită pentru utilizatorii care nu dispun de capital propriu

suficient pentru a realiza investiţiile iniţiale. Pe calea leasingului se poate porni o

afacere în condiţiile unei investiţii iniţiale minime de capital propriu, cheltuielile de

leasing se suportă din costurile producţiei realizate( ceea ce înseamnă că profiturile

nu sunt prea mult afectate), iar în final bunul respectiv poate fi achiziţionat la

valoarea sa reziduală (sau chiar la o valoare mai mică).

3. Licitaţiile internaţionale

LICITAŢIA poate fi definită ca o formă specială de comercializare ce se

bazează pe concentrarea cererii şi ofertei reprezentative în timp şi spaţiu (oferta se

concentrează într-un timp foarte scurt, fie ca o ofertă efectivă de mărfuri, fie

scriptic sub formă de documentaţie) şi pe o tehnică specifică de formare a preţului.

Scopul licitaţiei este de a identifica ofertantul care oferă condiţiile cele mai

avantajoase şi mai ales preţul cel mai redus (licitaţii de cumpărare) sau acel

cumpărător care oferă preţul cel mai ridicat (licitaţii de vânzare).

Licitaţiile întrunesc o serie de caracteristici distinctive care le deosebesc de

alte tehnici de comercializare, şi anume: ele se desfăşoară pe bază de regulamente

proprii, care cuprind metode şi norme speciale, cu caracter general sau specific naturii

obiectului comercializat, legislaţiei şi reglementărilor care guvernează organizarea lor;

reduc rolul negocierilor comerciale; În principal, licitaţiile internaţionale au ca scop

vânzarea (cumpărarea) unor bunuri; există însă şi licitaţii mai speciale (care au un

calendar anual cunoscut) şi care au ca scop formarea preţului la anumite mărfuri

neprelucrate (lână, ceai, blănuri) prin compararea de către experţi a calităţii produselor

în formă brută cu calitatea standard a produselor comercializate la bursă.

Criteriile de clasificare a licitaţiilor:

după regimul juridic şi posibilităţile de participare se disting: licitaţii deschise

(publice), la care numărul de participanţi este nelimitat, putând lua parte cu şanse egale

toate firmele interesate, şi licitaţii închise (limitate), organizate numai pentru un anumit

număr de firme specializate, invitate de organizatori;

după frecvenţa organizării licitaţiile pot fi: periodice, care au loc cu

regularitate la anumite date, în anumite locuri dinainte cunoscute şi ocazionale,

organizate atunci când este necesar, având în cele mai multe cazuri un caracter

nerepetabil;

după funcţia pe care o îndeplinesc şi poziţia organizatorilor în actul de

vânzare-cumpărare distingem: licitaţii pentru vânzare (de export), numite şi “aucţiuni”

şi licitaţii pentru cumpărare (de import), numite şi “tratative de concurenţă” sau

“adjudecări”);

după mărimea partizilor de mărfuri comercializate licitaţiile pot fi: cu ridicata

sau cu amănuntul;

după natura obiectului tranzacţiei, există: licitaţii pentru produsele de bază

(materii prime, semifabricate), licitaţii pentru produsele finite, precum şi cele pentru

anumite lucrări şi obiective economice complexe şi licitaţii pentru servicii.

Page 60: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

59

LICITAŢIILE PENTRU VÂNZAREA (EXPORT) DE MĂRFURI (AUCŢIUNI)

Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de producători,

de către vânzători sau organizaţii specializate în aceste tehnici de comerţ (agenţi

specializaţi denumiţi “auction-brokers”); în unele cazuri organizarea se realizează cu

participarea băncilor.

Societatea de licitaţie, publică un catalog cu mărfurile grupate pe “poziţii”

specifice acestor tehnici comerciale, făcând cunoscute cumpărătorilor datele mai

importante referitoare la marfă, ca de exemplu: unde este depozitată întreaga cantitate,

preţul minim de strigare, pasul de modificare a preţului cât şi condiţiile de admitere a

participanţilor etc. La licitaţii mărfurile pot fi examinate iar cumpărătorii pot constata

calitatea lor în mod nemijlocit deci comunicarea calităţii în cataloage este facultativă.

La licitaţie preţurile de vânzare pot fi formate, prin diferite modalităţi. O

modalitate de determinare a preţului constă în începerea licitării cu un preţ minim de

strigare (metoda clasică). Preţul de strigare este acel preţ minim la care vânzătorul a

acceptat să-şi valorifice marfa. O altă modalitate de formare a preţului porneşte de la

stabilirea unui preţ maxim (metoda olandeză), care va fi redus treptat până când unul

dintre cumpărători sau reprezentanţii lor îşi anunţă oferta de preţ. Dacă preţul convine

vânzătorului, atunci cel care a făcut oferta devine proprietarul mărfii.

Aucţiunile conferă avantaje atât pentru vânzători, cât şi, pentru cumpărători.

Pentru vânzători avantajele constau în faptul că marfa este comercializată de către

specialişti, se pot obţine credite pe considerentul că marfa este depozitată în vederea

licitării etc. Pentru cumpărători licitaţiile constituie oferte ferme, iar preţurile exprimă

valoarea reală a mărfurilor, deoarece influenţa factorilor subiectivi este redusă.

Sistemul licitaţiilor comportă şi unele dezavantaje pentru vânzători, cum ar fi:

cheltuielile ocazionate de înmagazinarea mărfurilor, comisioanele intermediarilor,

taxele ocazionate de procurarea certificatelor de origine, de calitate etc.

Licitaţiile de cumpărare (de import)

Licitaţiile de import, cunoscute şi sub denumirea de “tratative de concurenţă”

sau “adjudecări”, sunt iniţiate de importatori, în mod direct sau prin firme

specializate, şi au un rol însemnat mai ales în importurile complexe, cele de instalaţii,

construcţii de întreprinderi economice şi instituţii social-culturale, porturi, drumuri

etc., deci în afaceri economice de mare anvergură.

Licitaţiile de import prezintă o serie de particularităţi, printre care menţionăm

faptul că ofertele participanţilor se întocmesc pe baza unui Caiet de sarcini elaborat

de organizatori, care are funcţia unei cereri de ofertă, iar adjudecarea se face pe baza

unei proceduri specifice concretizate în reglementări cu valabilitate mai largă sau în

regulamentele licitaţiilor. Interesul sporit pentru tehnica licitaţiilor se explică printr-o

serie de avantaje pe care le oferă atât organizatorilor (importatori), cât şi ofertanţilor

(exportatori).

a) Mecanismul şi tehnica de angajare şi derulare a licitaţiilor internaţionale

de import

b) Caietul de sarcini şi oferta - documente principale ale licitaţiei de import

Caietul de sarcini sau de condiţii, documentul cel mai important al

mecanismului de angajare a unei licitaţii de import, îndeplineşte funcţia de cerere de

Page 61: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

60

ofertă şi cuprinde: denumirea şi descrierea amănunţită a bunurilor care fac obiectul

licitaţiei; condiţiile contractuale; instrucţiuni pentru ofertanţi. Întocmirea caietului

cade în sarcina organizatorilor care, pentru elaborarea lui apelează, de regulă, al firme

de consultanţă care au competenţa necesară în domeniul respectiv. Condiţiile înscrise

în caietul de sarcini pot fi grupate în trei categorii: tehnice, comerciale şi generale.

c) Oferta de mărfuri sau servicii pentru licitaţia de import

d) Deschiderea şi evaluarea ofertelor, adjudecarea şi încheierea contractului

Unitatea de curs 10:

Tema: Tranzacţiile la bursă

Bursa este un segment distinct al pieţei naţionale şi internaţionale, ce

realizează tranzacţii concurenţiale după o tehnică specifică, care presupune

concentrarea cererii şi a ofertei reprezentative (pentru active reale sau

financiare).

Bursele de mărfuri şi bursele de valori

În funcţie de felul activelor care fac obiectul operaţiunilor bursiere, se disting:

burse de mărfuri (unde se tranzacţionează titluri reprezentative asupra unor bunuri) şi

burse de valori (pentru titluri financiare), burse pentru asigurări, burse pentru navluri.

În cele ce urmează ne vom concentra atenţia asupra burselor de mărfuri şi burselor de

valori. Piaţa de tip bursier se caracterizează prin anumite elemente comune:

În primul rând, obiectul tranzacţiilor bursiere îl constituie active care au un

caracter omogen: mărfuri fungibile, titluri financiare, valute.

În al doilea rând, bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea

directă şi deschisă a cererii şi a ofertei disponibile pentru titlurile respective.

În al treilea rând, bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se

realizează conform unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de

participanţi.

În al patrulea rând, bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper

pentru toate tranzacţiile ce se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea

constituie piaţa organizată.

Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu

oricărei tranzacţii bursiere, bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori, au funcţii

diferite în economie.

Bursele pot fi generale sau specializate.

În cadrul burselor generale se tranzacţionează o gamă variată de

mărfuri, precum şi titluri financiare şi devize.

Bursele specializate se ocupă de o gamă determinată de mărfuri, uneori

chiar de o singură marfă sau numai de hârtii de valoare.

Bursele de mărfuri au ca obiect de activitate încheierea de tranzacţii pentru

mărfurile fungibile. În funcţie de gama de produse comercializate, acestea au un

nomenclator mai larg sau mai restrâns.

Page 62: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

61

Bursele de valori sunt burse specializate (se mai numesc şi burse de fonduri

sau capitaluri); rolul lor principal este de a asigura formarea preţului (cursului) pentru

hârtii de valoare sau efecte comerciale (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, alte

titluri de proprietate industrială) cotate la bursă, şi, pe această cale, de a determina un

proces continuu de redistribuire a capitalurilor (colectarea acestora din zonele în care

sunt insuficient valorificate şi realizarea de plasamente în zonele sau domeniile cele

mai active).

Bursele de devize (valute) au apărut după 1970, cea dintâi fiind International

Monetary Market înfiinţată la Chicago în 1972. Ulterior bursele de valute s-au

dezvoltat în principalele centre financiare ale lumii şi asigură realizarea de operaţiuni

pentru principalele devize (mai frecvent folosite în plăţile internaţionale).

Organizarea şi funcţionarea burselor

Bursele sunt, de regulă, constituite sub forma societăţilor pe acţiuni, au un

număr limitat de membri fondatori, persoane fizice sau juridice specializate în

afacerile cu mărfuri sau valorile care fac obiectul acestor tranzacţii.

Conducerea bursei este asigurată de un Consiliu de administraţie, numit de

membrii bursei şi este format din oameni de afaceri aleşi datorită experienţei şi

standing-ului lor economico-financiar. Conducerea activităţii curente revine

Administraţiei bursei, care este constituită dintr-un Comitet ce cuprinde: un director

general şi mai mulţi directori.

Intermediarii care participă la burse pot fi clasificaţi în două categorii:

brokerii (curtierii), care execută ordine pentru terţi, în speţă pentru firme de comerţ,

producători, importatori şi exportatori, adică cei ce folosesc bursele pentru acoperirea

riscului de preţ; dealerii, denumiţi în unele burse operatori, care acţionează în nume şi

pe cont propriu. În cadrul acestor intermediari un rol important revine speculanţilor,

respectiv cei ce utilizează operaţiunile de bursă în scopul obţinerii unui profit din

diferenţa dintre preţurile de cumpărare şi cele de vânzare.

Tranzacţiile se încheie cu ajutorul acestor la intermediari, cărora li se

plăteşte un comision, al cărui nivel este negociabil, în funcţie de volumul

tranzacţiei. Brokerii acţionează pe baza unor mandate (ordine de vânzare

sau de cumpărare). Aceste ordine sunt de mai multe feluri, în funcţie de

interesul clientului (la vânzare sau cumpărare).

Bursele funcţionează în baza unor contracte multilaterale la care au aderat

membrii săi şi care cuprind:

a) Obiectul tranzacţiei, b) Condiţiile de calitate şi modul de arbitrare în caz

de litigiu, c) Unităţile de măsură în tranzacţiile de bursă d) Termenele ce se

tranzacţionează la bursă e) Modul de cotare a preţurilor f) Lichidarea operaţiunilor

g) Obligaţiile financiare pentru participanţii la activitatea bursei h) Condiţiile

contractului tip de vânzare-cumpărare. Practic, toate elementele activităţii la bursă

sunt uniformizate şi bine precizate, participanţilor rămânându-le numai să indice

brokerului calitatea sa de vânzător sau cumpărător, să indice cantitatea (numărul de

contracte) şi limita de preţ.

Ordinele de execuţie, care se transmit firmei broker, pot fi de mai

multe feluri, după dorinţa clientului (vânzător sau cumpărător).

Page 63: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

62

Casa de clearing. Garantarea tranzacţiilor încheiate la bursă se asigură prin

intermediul casei de clearing sau de compensaţie. Aceasta este o asociaţie de persoane

fizice sau juridice, membre ale bursei, care garantează necondiţionat că orice

tranzacţie efectuată de membrii bursei, va fi onorată conform prevederilor contractului.

Cumpărătorii şi vânzătorii de contracte nu-şi creează obligaţii financiare între ei, ci

fiecare îşi crează obligaţii la casa de clearing, care apare în calitate de cumpărător sau

vânzător pentru marfa tranzacţionată.

Tranzacţiile de bursă

Preţurile la care se încheie tranzacţiile la bursă poartă denumirea generică de

cotaţii sau cursuri. Nivelul cotaţiile se stabileşte zilnic, atât pentru tranzacţiile “la

vedere”, cât şi pentru cele “la termen”.

Cotaţiile de bursă pot fi clasificate după mai multe criterii:

Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor de bursă, cotaţiile sunt:

efective şi nominale.

După modul de calcul, cotaţiile pot fi: medii, limită şi de lichidare.

Ţinând seama de momentul publicării, cotaţiile pot fi: oficiale şi neoficiale.

Publicaţiile de specialitate şi unele cotidiene comunică pe lângă cotaţii şi

tendinţa bursei, prin care se estimează conţinutul şi sensul acţiunii factorilor care

influenţează asupra preţurilor şi care determină evoluţia viitoare a acestuia.

După scopul urmărit la încheierea contractului, operaţiunile de bursă sunt

efective, speculative şi de acoperire şi tranzacţii cu opţiuni.

a) Operaţiunile efective pot fi la vedere sau la termen. Cele dintâi au ca

obiect tranzacţii de mărfuri care, de regulă, au livrare şi plată imediată

numite operaţiuni “spot” (la disponibil). Acestea se caracterizează prin

faptul că, imediat după stabilirea preţului are loc livrarea mărfii şi,

respectiv, plata acesteia.

b) Operaţiunile la termen (futures) constau în aceea că operatorii îşi asumă

obligaţia de a preda (la vânzare) sau a prelua (la cumpărare) o anumită

cantitate de marfă, la o dată ulterioară (1 lună, 3 luni, 6 luni etc.), la

preţul stabilit în momentul încheierii contractului. La scadenţă, livrarea

nu are loc efectiv, ci se decontează diferenţa de preţ care s-a format la

bursă între ziua încheierii tranzacţiei şi ziua executării.

Contractele futures prezintă mai multe caracteristici:

În primul rând, într-un contract futures condiţiile contractuale sunt

standardizate în ceea ce priveşte natura activului de bază (o anumită calitate a mărfii)

şi cantitatea contractuală, numită şi unitate de tranzacţii sau lot (de exemplu, 5000

busheli).

În al doilea rând, preţul contractelor futures se stabileşte în bursă prin

procedura specifică de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate.

În al treilea rând, contractul futures poate fi executat prin livrare efectivă, dar

aceasta reprezintă excepţia în tranzacţiile bursiere.

Prin trăsăturile sale: caracter standardizat, valoare de piaţă şi negociabilitate

pe piaţa secundară la bursă, contractul futures se defineşte ca un titlu financiar

Page 64: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

63

(valoare mobiliară), dar unul derivat, constituit pe un activ de bază, care poate fi o

marfă, o valută, un instrument financiar etc.

Lichidarea contractului futures pe marfă se poate face în două modalităţi: prin livrare,

adică prin predarea/ plata mărfii, sau prin lichidarea poziţiei, adică prin compensare

cu o operaţie de sens contrar.

b) Operaţiuni speculative. Aceste operaţiuni urmăresc obţinerea unui câştig ca

urmare a diferenţelor de preţ între momentul încheierii contractelor şi momentul

lichidării lor. Operaţiunile speculative la termen se clasifică, după speranţa

operatorilor într-o anumită tendinţă a bursei, în: “a la hausse” (la creştere) şi “a

la baisse” (la scădere).

Aceste două tipuri de operaţiuni stau la baza tuturor tranzacţiilor de bursă cu

caracter speculativ.

Operaţiunile speculative mai pot fi: operaţiuni ferme şi operaţiuni

condiţionate.

- Operaţiunile ferme constau în faptul că cele două părţi contractante convin

să-şi îndeplinească fără rezerve, după o anumită perioadă de timp obligaţiile asumate

prin contract, indiferent de rezultatele cu care acestea se finalizează.

- Operaţiunile condiţionate presupun corelarea îndeplinirii obligaţiei la

termen, de anumiţi factori. Aceste obligaţiuni, la rândul lor, sunt de mai multe feluri:

operaţiuni cu primă (reziliabile), report, deport şi stellage.

c) Operaţiuni de hedging (de acoperire)

Definiţia cea mai concentrată a operaţiunii de hedging este asigurarea

preţului la bursa de mărfuri printr-o operaţiune inversă celei de cumpărare sau vânzare.

În esenţă orice operaţiune de hedging porneşte de la ideea de a fi protejat

împotriva riscurilor de preţ la o anumită marfă, pe o perioadă determinată de timp.

Există două tipuri de operaţiuni hedging: short hedging şi long hedging.

Hedgingul este o strategie indicată pentru acoperirea riscului atunci când preţurile la

marfa fizică oscilează mai mult decât oscilează baza, situaţie care, conform studiilor

empirice, este cea mai frecventă.

d) Tranzacţiile cu opţiuni. Privită în general, opţiunea poate fi definită ca

un acord prin care una din părţi, vânzătorul opţiunii (option seller, writer), acordă

celeilalte părţi, cumpărătorul (option buyer, holder), dreptul, dar nu şi obligaţia, de a

cumpăra sau vinde un activ (marfă sau titluri financiare), în anumite condiţii de preţ şi

la un termen determinat.

Principalele caracteristici ale tranzacţiilor cu opţiuni în bursă sunt

următoarele: Contractul-tip; Durata opţiunii; Preţul de exercitare a opţiunii;Preţul

opţiunii;Valoarea opţiunii; Casa de compensaţii (clearing); Lichidarea (executarea)

contractului se poate face prin: lichidarea, exercitarea sau expirarea opţiunii.

La bursă există două mari tipuri de contracte cu opţiuni - de “cumpărare”-

call, şi de “vânzare”- put - şi mai multe combinaţii ale acestora.

Opţiunile call (de cumpărare). Opţiunea “call” este un contract, în formă

negociabilă, care dă dreptul cumpărătorului ca, într-o anumită perioadă de timp, să

cumpere de la vânzătorul opţiunii un anumit număr de titluri cotate în bursă la un preţ

stabilit prin contract. Pe de altă parte, vânzătorul opţiunii “call” îşi asumă obligaţia de

a vinde, în condiţiile precizate, titlurile respective cumpărătorului opţiunii.

Page 65: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

64

Opţiunile put (de vânzare) sunt contracte care dau dreptul cumpărătorului

opţiunii să (re)vândă vânzătorului opţiunii un anumit număr de titluri cotate la bursă la

un preţ stabilit (de exercitare), într-un interval de timp.

În funcţie de natura activului de bază al contractului futures, opţiunile pe

contracte futures pot fi pe marfă, pe valută, pe instrumente de datorie sau pe indici de

bursă. Opţiunile pe contracte futures cu marfă sunt frecvent utilizate în tranzacţiile

comerciale internaţionale pentru scop de acoperire a riscului de preţ la marfa fizică

(hedging), reprezentând o alternativă la acoperirea prin contracte futures.

Cumpărătorul unei opţiuni futures are următoarele posibilităţi: să o exercite, până la

data expirării, şi în acest caz, el dobândeşte o poziţie pe contractul futures, care poate

fi long, dacă a deţinut un call, sau short, dacă a deţinut un put; să o vândă până în

ultima zi de tranzacţii, iar atunci el poate obţine un profit sau poate înregistra o

pierdere, dar riscul său este limitat la mărimea primei; să o abandoneze, lăsând-o să

expire, iar dacă opţiunea este "fără bani", deţinătorul ei pierde prima.

Rezumat

În acest modul intitulat Tehnici şi mecanisme în tranzacţiile economice

internaţionale, care este format din cinci unităţi de curs sunt tratate aspecte privind

modul în care se desfăşoară tranzacţiile economice internaţionale. În prima unitate de

curs: Contractul de vânzare internaţională se explică ce este un contract de vânzare

internaţională şi care sunt caracteristicile sale, precum şi clauzele care trebuiesc

specificate pentru ca acesta să aibă valabilitate. Se porneşte de la clauzele privind

determinarea cantităţii, marcarea şi ambalarea mărfurilor, se continuă cu modalităţile

de determinare a calităţii, cu condiţiile de livrare care sunt standardizate sub

denumirea INCOTERMS, cu termenele de livrare ce se pot asocia diferitelor tipuri

concrete de tranzacţii şi se încheie cu modul în care se determină preţul într-un

contract şi eventualele reduceri ce pot fi acordate.

În cea de a doua unitate de curs: Modalităţile de plată internaţională, plecăm de la

faptul că între livrarea mărfii şi efectuarea plăţii există o strânsă interdependenţă,

acestea fiind, de fapt, principalele obligaţii ale celor două părţi contractante, obligaţii

care pot fi privite de pe poziţii divergente.

Cerinţa de asigurare a interdependenţei dintre executarea principalelor

obligaţii ale celor două părţi, a condus la o practică specifică activităţii de comerţ

exterior - efectuarea tranzacţiilor în anumite condiţii de plată. De regulă, condiţiile de

plată se referă la locul şi la termenul de decontare a preţului, la modalitatea de plată,

la moneda în care se va efectua plata, la garanţiile oferite de cumpărător şi la

documentele necesare. Ca urmare se explică mai întâi ce reprezintă o modalitate de

plată şi cum se utilizează acestea în mod concret în tranzacţiile internaţionale. Se

defineşte acreditivul documentar şi se detaliază variantele pe care un întreprinzător le

poate folosi în funcţie de situaţia specifică fiecărei tip de afacere încheiată. Arătăm

apoi în ce constă utilizarea incassoului documentar şi a riscurilor pe care le implică,

iar în continuare arătăm ce presupune folosirea unui ordin de plată şi a cazurilor în

care se foloseşte, explicând totodată şi utilitatea scrisorilor de garanţie bancară.

Page 66: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

65

În cea de-a treia unitate de curs: Operaţiunile comerciale combinate arătam că

nu toate operaţiunile comerciale internaţionale se finalizează prin transfer de monedă

pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale, întrucât există o varietate de operaţiuni

care presupun acoperirea obligaţiilor prin livrări reciproce de mărfuri, ceea ce face ca

tranferul de valută să fie eliminat în totalitate în cazul compensaţiilor sau cel puţin

parţial în cazul operaţiunilor paralele. Arătam de asemenea care este esenţa

clearingului, precum şi a modalităţilor de deblocare a acestuia prin desfăşurarea

operaţiunilor de switch. De asemenea ne aplecăm atenţia asupra operaţiunilor de

reexport care în condiţiile actuale ale dezvoltării economice în ţara noastră, au ajuns

să reprezinte o pondere deosebită în totalul activităţilor prin care firme româneşti sunt

implicate în relaţii economice cu străinătatea.

În unitatea următoare de curs facem o prezentare a principalelor tipuri de

tranzacţii internaţionale care au cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada ultimelor

decenii. Ne referim aici la transferul de tehnologie internaţională, fie că îmbracă

forma comerţului cu brevete de invenţii şi acordării de licenţe, a comerţului cu know-

how, a comerţului în franciză, sau a consulting-engineeringului şi a specificului

acestora. Facem apoi o prezentare a ceea ce înseamnă operaţiunile de leasing şi a

avantajelor şi limitelor acestora, precum şi a formelor specifice pe care aceste

operaţiuni le îmbracă. Această unitate de curs se încheie cu prezentarea licitaţiilor

internaţionale, unde după o clasificare a acestora în funcţie de cele mai folosite criterii

ne concentrăm atenţia asupra licitaţiilor internaţionale de vânzare şi a licitaţiilor de

import, a etapelor pe care le presupune desfăşurarea eficientă a acestora şi a

modalităţilor de formare a preţurilor.

Ultima unitate de curs: Tranzacţiile bursiere, permite studenţilor familiarizarea

cu câteva concept cheie în domeniu. Arătam mai întâi care sunt particularităţile pieţei

bursiere, făcând distincţia între burse de mărfuri şi bursele de valori, iar după câteva

repere privind organizarea burselor, abordăm tipurile de tranzacţii care se desfăşoară

la bursă şi anume tranzacţiile efective care au ca scop acoperirea unor necesităţi reale,

tranzacţiile cu scop speculativ al căror scop exclusiv este obţinerea de câştiguri din

valorificarea diferenţelor favorabile de curs al activelor, precum şi operaţiunile de

hedging car urmăresc acoperirea unor riscuri existente pe pieţele cash sau fizice. De

asemenea sunt prezentate reperele principale ale tranzacţiilor cu contracte futures şi

ale opţiunilor de vânzare şi cumpărare.

Parcurgerea de către studenţi a acestui modul le va permite obţinerea în final a

unui set de cunoştinţe extrem de importante în activitatea practică, mai ales în

contextul în care implicarea firmelor româneşti în tranzacţii internaţionale tinde să

devină un fapt din ce în ce mai obişnuit în condiţiile actuale ale dezvoltării ţării

noastre.

Page 67: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

66

Teme de control

Unitatea de curs 6

1. Ce semnificaţie are faptul că un contract de vânzare este cu titlu oneros ? a.

arată necesitatea plăţii în valută; b. arată că tranzacţia are un preţ ridicat; c.

transmite dreptul de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător; d.

arată că transmiterea proprietăţii se face în schimbul plăţii preţului negociat; e.

arată că patrimoniul exportatorului este separat de cel al importatorului.

2. Ce semnificaţie are caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare

internaţională? a. arată caracterul internaţional al operaţiunii; b. exprimă

acordul de voinţă neviciat al părţilor; c. arată că este încheiat între două părţi

distincte: vânzătorul şi cumpărătorul; d. generează drepturi şi obligaţii pentru

ambele părţi contractuale; e. arată că e necesară stabilirea unei legi a

contractului.

3. Un contract comercial internaţional este întotdeauna un act translativ de

proprietate? a. da, cu condiţia ca unul dintre semnatari să fie proprietarul

autentic al bunului; b. nu, pentru că nu toate actele de comerţ exterior

presupun vânzarea şi cumpărarea mărfurilor negociate; c. nu, pentru că nu

toate contractele de comerţ exterior pot fi semnate de managerul general al

firmei respective; d. da, pentru că orice tranzacţie comercială presupune o

formă sau alta de contraprestaţie; e. toate răspunsurile de mai sus sunt: e1.

corecte; e2. false;

4. Există deosebiri între marca de fabrică şi marcarea mărfurilor de export? a. da,

marca de fabrică asigură transportul în siguranţă al mărfurilor; b.da, marcarea

mărfurilor garantează calitatea mărfurilor vândute; c. nu, marca de fabrică şi

marcarea folosesc însemne standardizate cunoscute; d. da, marca de fabrică

permite identificarea producătorului şi garantează calitatea produsului; e. toate

răspunsurile sunt corecte.

5. În cazul condiţiei de livrare Ex Works vânzătorul are obligaţia: a.să

pregătească marfa pentru livrare, aceasta însemnând individualizarea, lotizarea,

ambalarea, etc; b. să efectueze vămuirea mărfii pentru export; c. să suporte

cheltuielile legate de încărcarea mărfii în mijlocul de transport; d. să acţioneze

ca agent al cumpărătorului; e. să asigure mijloacele de transport necesare.

6. Neprecizarea în cadrul unui contract comercial internaţional a cantităţii mărfii

vândute constituie: a. nerespectarea unei condiţii de validitate privind cauza

contractului; b. nerespectarea unei condiţii de validitate privind obiectul

contractului; c. nici un fel de viciu; d. o practică frecventă în relaţiile

comerciale internaţionale; e. o necesitate în anumite cazuri

7. Ce semnificaţie are clauza de calitate “văzut plăcut”? a. cumpărătorul are dreptul

să refuze mărfurile ce se degradează în timpul transportului; b. vânzătorul trebuie

să ofere cumpărătorului cataloagele publicitare de calitate, necesare prezentării

mărfurilor în magazine; c. mărfurile se examinează şi se acceptă din punct de

vedere calitative înainte de semnarea contractului; d. refuzul ulterior poate

Page 68: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

67

interveni doar in cazul viciilor ascunse cu viclenie; e. toate răspunsurile de mai

sus sunt corecte.

8. Când se recomandă utilizarea “mostrei sondă” ? a. la comercializarea

produselor aparţinând industriei extractive; b. pentru produsele complexe, ce

presupun executarea unor lucrări de construcţii montaj la beneficiar; c. mostra

sondă se foloseşte la determinarea calităţii ambalajului; d. pentru livrările în

cantităţi mari, către beneficiari aflaţi la mare distanţă de exportator; e. în nici

una din situaţiile prezentate mai sus.

9. În ce punct are loc transferul riscurilor la folosirea condiţiei de livrare CIF? a.

în portul de încărcare asigurarea urmând să-l protejeze pe cumpărător; b. în

portul de destinaţie pentru că toate cheltuielile sunt efectuate de vânzător; c. în

portul de destinaţie se transferă atât riscurile cât şi cheltuielile; d. în portul de

îmbarcare cumpărătorul urmând să efectueze toate cheltuielile privind

transportul până la destinaţie; e. toate răspunsurile sunt greşite

10. În cazul condiţiei de livrare DAF: a. marfa se transportă pe riscul

cumpărătorului dar pe cheltuiala vânzătorului până în portul de destinaţie; b.

cumpărătorul trebuie să obţină un document de transport direct si o poliţă de

asigurare pentru tot parcursul mărfii; c. vânzătorul are obligaţia de a vămui

marfa la import în punctul de frontieră stabilit; d. riscurile şi cheltuielile

aferente livrării cad în sarcina vânzătorului până la punctul stabilit; e. toate

răspunsurile sunt greşite.

Unitatea de curs 7

1. Ordinul de plată este o modalitate de plată care: a. se foloseşte frecvent în

relaţiile internaţionale datorită simplităţii sale şi costurilor reduse; b. se

foloseşte cu precădere pentru plata operaţiunilor auxiliare: comisioane,

cheltuieli de transport, taxe vamale, contrastalii, etc. c.se foloseşte la iniţiativa

beneficiarului, d.datorită caracterului său revocabil poate provoca prejudicii

majore exportatorului; e.toate răspunsurile de mai sus sunt greşite.

2. Scrisoarea de credit este: a. o formă specială a scrisorii de garanţie bancară;

b. o variantă de acreditiv documentar cu plata prin negociere; c. este

întotdeauna domiciliată în ţara vânzătorului; d. mai avantajoasă pentru

importator decât acreditivul clasic, pentru ca nu presupune acoperirea cu

fonduri a angajamentului de plată încă de la emiterea sa; e.o modalitate ce

conferă exportatorului mai puţină siguranţă decât acreditivul documentar

obişnuit.

3. Banca poate refuza plata acreditivului documentar în următoarele situaţii:

a. când au intervenit litigii între importator şi exportator; b. când documentele

prezentate de exportator sunt incomplete; c. dacă din setul de documente

lipseşte cererea de ofertă; d. când prezentarea documentelor s-a făcut după ce

termenul de valabilitate a expirat; e. în toate situaţiile prezentate mai sus.

4. În cazul unui refuz al băncii de a efectua plata creditului documentar,

exportatorul poate: a. să solicite deschiderea unui nou credit documentar; b. să

Page 69: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

68

acţioneze în judecată banca emitentă; c. să solicite un amendament la

condiţiile creditului documentar care să facă documentele acceptabile; d. să

rezilieze contractul; e. toate răspunsurile de mai sus sunt:e1. corecte;

e2. greşite.

5. Scrisoarea de credit este domiciliată: a. în ţara vânzătorului; b. în ţara

cumpărătorului; c. poate fi domiciliată şi într-o ţară terţă; d. toate răspunsurile

de mai sus sunt corecte.

6. În cazul reexporturilor se poate utiliza ca modalitate de plată: a. acreditivul

revocabil; b. acreditivul revolving; c. acreditivul de compensaţie; d. acreditivul

back-to-back; e.acreditivul transferabil.

7. Acreditivul documentar dă naştere unei relaţii între patru părţi: ordonatorul,

banca ordonatoare, banca mandatată, şi beneficiarul. În ce situaţie cei patru pot

fi doar trei? a. în cazul acreditivului transferabil; b. în cazul acreditivului cu

plata diferată; c. în cazul acreditivului domiciliat în ţara cumpărătorului; d. în

cazul acreditivului domiciliat în ţara vânzătorului; e. în nici o situaţie.

8. Când se recomandă utilizarea unui acreditiv de tip revolving ? a. atunci când

banca nu acceptă un angajament de plată pentru toată suma odată; b. pentru

acoperirea suplimentară împotriva riscului neefectuării plăţii; c. la livrările în

mai multe tranşe; d. în situaţiile în care se permite plata în rate; e. pentru

achiziţiile de tehnică militară.

9. Care variantă a acreditivului permite sincronizarea plăţilor cu încasările?

a. acreditivul confirmat; b. acreditivul irevocabil confirmat; c. acreditivul cu

clauză roşie (red clause); d. acreditivul back to back; e. acreditivul nu permite

sincronizarea operaţiunilor valutare

10. Acreditivul cu clauză roşie se foloseşte: a. atunci când e necesară o revizuire a

sumelor de plată stabilite iniţial; b. atunci când se doreşte stabilirea unor relaţii

foarte bune cu partenerul exportator; c. pentru acordarea unor avansuri

vânzătorului necesare procurării mărfii; d. în cazul operaţiunilor de

intermediere când exportatorul are mai mulţi furnizori locali ce trebuie plătiţi

imediat ce marfa a fost cumpărată; e. ca o alternativă la folosirea acreditivului

transferabil.

Unitatea de curs 8

1. Prin ce se deosebesc operaţiunile paralele de compensaţiile propriu-zise?

a) prin faptul că, în cazul primelor, valoarea celor două partizi de mărfuri nu

trebuie să fie egală; b) operaţiunile paralele nu admit plata în devize libere, pe

când compensaţiile, da; c) operaţiunile paralele nu sunt operaţiuni comerciale

combinate; d) operaţiunile paralele se desfăşoară doar la nivel de state;

e) numărul partenerilor din ţări diferite nu este egal, în cazul operaţiunilor

paralele.

2. Achiziţionările (cumpărările) legate reprezintă: a) combinarea unor operaţiuni

paralele cu compensaţii propriu-zise; b) un tip special de operaţiuni de switch

cu marfă; c) obligaţia exportatorului de a cumpăra o serie de produse naţionale

Page 70: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

69

oferite de partenerul din ţara de import; d) operaţiuni desfăşurate doar în cazul

depăşirii limitei impuse de creditul tehnic; e) tranzacţii desfăşurate doar în

domeniul tehnologiei de vârf.

3. Ce avantaje oferă operaţiunile “buy-back” pentru exportatorul de instalaţii şi

utilaje complexe? a) obţinerea unor tehnologii avansate din alte ţări; b)

posibilitatea deblocării conturilor de clearing; c) lărgirea pieţei externe pentru

unele echipamente ajunse în stadiul de maturitate; d) valorificarea

cunoştinţelor tehnice; e) depăşirea dificultăţilor generate de plata în valută a

importului.

4. Caracteristic pentru compensaţiile individuale simple este faptul că: a) o parte

din valoarea importului este acoperită prin plata în devize libere; b) dau

posibilitatea stabilirii cu exactitate a valorii devizelor-clearing; c) se

desfăşoară între ramuri economice din doar două ţări; d) unii agenţi economici

pot plăti în valute neconvertibile; e) se încheie între două întreprinderi din ţări

diferite, iar valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale.

5. Compensaţiile triunghiulare şi în lanţ: a) sunt mai elastice decât cele simple,

dar generează riscuri şi costuri mai mari; b) reprezintă, de fapt, o

întrepătrundere a tranzacţiilor comerciale cu operaţiuni valutar-financiare; c)

se desfăşoară prin participarea unor întregi ramuri industriale din ţări diferite;

d) necesită stabilirea cu exactitate a valorii creditului tehnic; e) nu există astfel

de operaţiuni.

6. Din punctul de vedere al tehnicii utilizate, se disting: a) clearing bilateral şi

multilateral; b) clearing cu conturi de clearing şi fără conturi de clearing; c)

clearing aller şi retour; d) clearing cu două conturi şi clearing cu un singur

cont; e) clearing la nivel de state şi clearing la nivel de firme.

7. Ce este creditul tehnic? a) plafonul valoric de refinanţare a băncilor

internaţionale; b) limita maximă admisă în relaţiile de credit-beneficiar

stabilite între agenţii economici; c) un plafon valoric care are menirea de a

permite realizarea în condiţii normale a exportului şi care admite dezechilibrul

(până la acest nivel), ca fiind o trăsătură specifică a clearingului; d) un element

specific al compensaţiilor bilaterale lărgite; e) toate răspunsurile de mai sus

sunt greşite.

8. Operaţiunile de switch reprezintă: a) un tip special de operaţiuni paralele; b) o

metodă eficientă de asigurare a echilibrului tranzacţiilor de buy-back; c) o

metodă de protecţie a importatorului în cazul întârzierii livrării; d) o metodă

eficientă de depăşire a crizelor financiare; e) o întrepătrundere a tranzacţiilor

comerciale în contrapartidă cu o serie de operaţiuni valutar-financiare.

9. Operaţiunea de switch cu marfă de tip retour: a) este iniţiată de firma de

switch în favoarea ţării care deţine un sold cronic pasiv; b) permite obţinerea

unui agio; c) poate fi declanşată numai de o ţară terţă; d) este iniţiată de firma

de switch în favoarea ţării ce deţine un sold cronic activ; e) nu implică

importul sau exportul de bunuri.

10. În funcţie de sensul alimentării contului de clearing, operaţiunile de switch pot

fi: a) aller, retour şi aller-retour; b) cu marfă şi valutar; c) simple, normale sau

primare; d) în lanţ sau multiple; e) nu există un asemenea criteriu de clasificare.

Page 71: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

70

Unitatea de curs 9

1. Care din următoarele elemente sunt considerate funcţii ale brevetului de

invenţie? a) garantarea de către stat a dreptului de proprietate asupra invenţiei;

b) oferă informaţii în privinţa caracteristicilor transferului internaţional de

tehnologie; c) facilitează transferul dreptului de exploatare a invenţiei;

d) descrie modul de organizare al firmelor din domeniul tehnologiilor de vârf;

e) toate variantele de mai sus sunt greşite.

2. Care din următoarele elemente se constituie în forme ale comerţului cu brevete de

invenţii? a) leasingul internaţional; b) licitaţiile internaţionale; c) operaţiunile de

switch; d) cesiunea; e) licenţierea.

3. “Limitarea actelor de exploatare”, ca restricţie inclusă în contractele de licenţă,

vizează: a) volumul sau valoarea producţiei şi a comercializării; b) fabricarea

unui produs sub licenţă, dar nu şi comercializarea acestuia; c) faptul că

exploatarea brevetului nu este permisă decât în anumite unităţi productive;

d) limitele teritoriale predefinite; e) toate variantele de mai sus sunt corecte.

4. Ce presupune licenţa exclusivă? a) licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda

licenţa în cauză şi altor beneficiari; b) licenţiarul dispune cedarea dreptului de

proprietate intelectuală exclusiv unui singur beneficiar; c) cumularea

prevederilor licenţei cu cele ale cesiunii; d) licenţiarul acordă licenţiatului

dreptul exclusiv de utilizare a invenţiei, renunţând la concedarea unor drepturi

identice terţilor; e) toate răspunsurile de mai sus sunt greşite.

5. Ce presupune licenţa simplă? a) licenţiarul acordă licenţiatului dreptul

exclusiv de utilizare a invenţiei, renunţând la concedarea unor drepturi identice

terţilor; b) licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză şi altor

beneficiari; c) nu există o asemenea noţiune; d) licenţiarul renunţă definitiv la

dreptul de proprietate asupra brevetului; e) toate răspunsurile de mai sus sunt

corecte.

6. Care dintre următoarele afirmaţii reprezintă factori ce au influenţat dezvoltarea

comerţului cu know-how? a) preferinţa pentru protecţie şi transferul sub formă

de know-how; b) necesitatea de a recurge la investiţii de portofoliu în

străinătate; c) caracteristicile licenţierii simple; d) caracteristicile cesiunii

parţiale; e) toate variantele de mai sus sunt greşite.

7. Franchisingul reprezintă: a) înţelegerea pe baza căreia titularul unui drept de

proprietate industrială transmite unei alte persoane folosinţa dreptului său

exclusiv de exploatare; b) un titlu eliberat de stat, care atestă caracterul de

invenţie al obiectului său; c) o tehnică de comercializare prin care o firmă

cedează, altor firme sau persoane, dreptul de a face afaceri într-un anumit mod,

pe o perioadă şi într-un loc determinat; d) înţelegerea prin care una din părţi

transmite alteia cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetate; e) toate răspunsurile de

mai sus sunt greşite.

8. De ce contractul de franchising nu este identic cu un contract de reprezentare?

a) pentru că primul prevede întotdeauna clauza de exclusivitate temporară;

b) deoarece franchisingul este aproape identic cu time sharingul; c) pentru că

franchisingul se practică exclusiv în domeniul comerţului cu tehnică de calcul;

Page 72: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

71

d) deoarece cesionarul acţionează sub numele cedentului, dar nu în numele

acestuia; e) cele două contracte sunt identice.

9. Activitatea de consultanţă se referă la: a) cedarea dreptului, sau privilegiului,

de a face afaceri într-un anumit mod, pe o perioadă de timp; b) acordarea de

asistenţă tehnică în vederea organizării unor activităţi economice,

perfecţionării conducerii, prin formularea unor recomandări; c) transmiterea

unor cunoştinţe tehnice secrete, nebrevetate, privind fabricarea unui produs;

d) dreptul unui titular de a folosi exclusiv invenţia sa; e) regimul financiar-

valutar cu privire la repatrierea de redevenţe.

10. Tipuri de lucrări acoperite de activitatea de consulting-engineering pot fi:

a) elaborarea caietelor de sarcini; b) autorizarea funcţionării unui magazin sau

a unei unităţi de prestări servicii sub marca cedentului; c) remunerarea

serviciilor prestate de franchisor; d) realizarea de exporturi în numele şi contul

altei persoane juridice; e) elaborarea de studii tehnice şi economice pentru

fundamentarea investiţiilor destinate unor obiective industriale.

Unitatea de curs 10

1. Bursele sunt pieţe libere deoarece: a. tranzacţiile se desfăşoară în mod liber

fără nici o reglementare; b. sunt amplasate în zone libere; c. asigură

confruntarea liberă şi directă a cererii cu oferta; d. participanţii la tranzacţii

sunt agenţi liberi; e. întrucât permit comercializarea unei largi varietăţi de

mărfuri.

2. Caracterul simbolic al bursei rezultă din: a. caracterul formal al tranzacţiilor;

b. utilizarea de coduri pentru determinarea mărfurilor; c. faptul că la bursă se

negociază titluri asupra mărfurilor iar contractele se finalizează de regulă nu

prin livrarea mărfii ci prin plata unei diferenţe în bani; d. faptul că se apropie

cel mai mult de modelul pieţei cu concurenţă perfectă; e. toate răspunsurile de

mai sus sunt greşite.

3. Bursa este o piaţă reprezentativă, deoarece: a. tranzacţiile efectuate în afara ei

sunt foarte rare; b. cotaţiile de bursă reflectă în modul cel mai fidel valoare reală

a mărfurilor; c. pe această piaţă nu se tranzacţionează mărfuri propriu-zise ci

titluri care le reprezintă; d. reprezentanţii celor mai importante firme

producătoare se întâlnesc în acest cadru; e. cotaţiile bursiere servesc ca reper

pentru toate tranzacţiile ce se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor

burse în întreaga lume.

4. În cadrul bursei, brokerii: a. operează în nume propriu dar pe contul clientului;

b. operează în numele şi pe contul clientului; c. operează în nume şi pe cont

propriu; d. de la caz la caz pot opta pentru oricare din situaţiile de mai sus.

5. Cotaţiile nominale sunt acele cotaţii care: a. se stabilesc zilnic pentru fiecare

marfă sau titlu în parte; b. sunt publicate de casele de clearing pentru

lichidarea tranzacţiilor la termen; c. se publică după încheierea sesiunii de

seară; d. care influenţează sensibil preţul altor mărfuri; e. se stabilesc pentru

mărfuri ce cotează curent la bursă, dar pentru care din lipsa cererii sau ofertei

nu s-au încheiat tranzacţii.

Page 73: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

72

6. Dacă un agent economic achiziţionează contracte futures pe obligaţiuni şi

vinde contracte futures pe bonuri de tezaur, care din următoarele scheme de

lucru conduc la pierderi? a. operarea pe o piaţă futures de tip bull (în urcare) în

care preţul obligaţiunilor creşte mai repede ca cel al bonurilor de tezaur; b.

operarea pe o piaţă de tip bear (în scădere) în care preţul obligaţiunilor scade

mai încet decât cel al bonurilor de tezaur; c. preţul obligaţiunilor rămâne

nemodificat în timp ce preţul bonurilor de tezaur creşte; d. preţul obligaţiunilor

creşte în timp ce preţul bonurilor de tezaur rămâne nemodificat.

7. În general cumpărătorul unui contract de opţiune call se aşteaptă ca preţul

activului: a. să crească; b. să scadă; c. să rămână stabil.

8. Care din următoarele operaţiuni intră în categoria operaţiunilor speculative

condiţionate: a. operaţiunile cu primă dublă; b. operaţiunile de stellage; c.

tranzacţiile cu opţiuni de tip put; d. toate acestea; e. nici una dintre acestea.

9. La livrările în tranşe de mărfuri fungibile se va utiliza: a. preţul fix; b. preţul mobil,

cu niveluri diferenţiate în funcţie de calitate; c. preţuri determinabile; d. preţuri de

bursă; e. preţurile de referinţă.

10. Ce este o tranzacţie speculativă? a. o operaţiune ilegală; b. o tranzacţie ce

urmăreşte repatrierea profiturilor; c. o tranzacţie ce urmăreşte diminuarea

impozitelor plătite statului; d. o tranzacţie prin care se plasează mărfuri de

contrabandă; e. toate răspunsurile sunt: e1 corecte; e2 false

Bibliografie:

1. Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Editura

Risoprint, Cluj Napoca 2009;

2. Gaftoniuc, Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

2000;

3. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe, Management şi tehnici de comerţ

exterior, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

4. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, 2004;

5. Marin, George, Puiu, Alexandru, Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993;

6. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura CH Beck, Bucureşti,

2006;

7. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti,

2002;

8. Popa, Ioan, Burse, vol I şi II, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993;

9. Săndulescu, Ion, Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL Beck,

1998;

10. Sută, Nicolae (coord.), Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Editura ALL, Bucureşti, 1995.

Page 74: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

73

Bibliografia completă a cursului

1. Bari, Ioan, Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Bhagwati, Jagdish, VERs, Quid Pro Quo DFI and VIEs: Political-Economy-

Theoretic Analyses, International Economic Journal 1 (1987):1-14

3. Brander, J.A, Krugman P. - A Reciprocal Dumping Model of International Trade,

Journal of International Economics, 1983

4. Bye, Maurice, De Bernis, Gėrard Dastanne, Relations Economiques

Internationales, Editions Dalloz, Paris, 1987

5. Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii economice internaţionale, Editura

Risoprint, Cluj Napoca 2009;

6. Gaftoniuc, Simona, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

2000;

7. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe, Management şi tehnici de comerţ

exterior, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

8. Grubel, H.G., Lloyd., P.J., Intra-industry Trade, Mac Millan, London 1975

9. Işan, Vasile, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, 2004;

10. Jacques, Henry, La theorie du commerce exterieur dans le temps historique, PUF,

1991

11. Krugman, Paul, Obstfeld, International Economics, New York 2006

12. Krugman, Paul, A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World

Distribution of Income, Journal of Political Economy, 2,1979

13. Lindert, Peter, Economie internationale, 8é edition, Paris, 1990

14. Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice

internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,

15. Mănăilă, Adrian, Companiile offshore sau economia fiscală legală, Editura All

Beck, 1999

16. Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura CH Beck, Bucureşti,

2006;

17. Popa, Ioan, Burse, vol I şi II, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1993;

18. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002,

ISBN: 973-590-662-7

19. Popa, Ioan, Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică, Bucureşti,

2002;

20. Posner, M., International Trade and Technical Change, Oxford Economic

Papers, Oct.1961 p.323-341

21. Rainelli, Michel, Comerţul internaţional, Ed.Humanitas, 1992

22. Reich, Robert, Munca Naţiunilor, Ed.Paideia, Bucureşti, 1996

23. Ricardo, David, Opere alese, vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1950

24. Roberts – Craig, Paul, A growing menace to free trade: U.S. Sanctions, Business

Week, Nov.24, 1997

25. Rotariu, Ioan (coord.), Sistemul economiei mondiale şi mecanismele sale de

funcţionare, Editura Mitron, 2001

Page 75: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

74

26. Săndulescu, Ion, Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL Beck,

1998;

27. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Ed. All, Bucureşti, 1995

28. Vernon, Raymond, “International Investment and International Trade in the

Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, mai 1966

29. Winters, Alan W., International Economics, 4th Edition, Routhledge, London,

1994.

30. * * * Anuarul Statistic al Romaniei 2007, Institutul Naţional de Statistică

31. * * * WTO – Annual report 2001-2008

32. www.wto.org

33. www.worldbank.org

34. www.ccin.ro

35. www.insse.ro

36. www.bnr.ro

Page 76: Tranzactii Econ Internationale_alte Sectii_suport Curs IDFR

75

CUPRINS

Modulul 1 Schimburile economice internaţionale –

particularităţi, organizare şi reglementare

5

Unitatea de curs 1: Comerţul internaţional contemporan 7

Unitatea de curs 2: Riscurile în tranzacţiile comerciale internaţionale 13

Unitatea de curs 3: Sisteme de organizare a comerţului exterior 16

Unitatea de curs 4: Informarea cu privire la piaţă şi la partenerii externi 19

Unitatea de curs 5: Sistemul politicilor comerciale externe 22

Modulul 2 Tehnici şi mecanisme în tranzacţiile economice

internaţionale

37

Unitatea de curs 6: Contractul de Vânzare Internaţională 38

Unitatea de curs 7: Modalităţi de plată în relaţiile internaţionale 43

Unitatea de curs 8: Operaţiuni comerciale combinate 46

Unitatea de curs 9: Tranzacţii comerciale speciale 50

Unitatea de curs 10: Tranzacţiile la bursă 60

Bibliografie 72