Transilvania_1941

8/7/2019 Transilvania_1941

http://slidepdf.com/reader/full/transilvania1941 1/82

SIBIU

©BCU CLUJ



p m,Anul 72. Mai 1941 Nr. 3.

T R A N S I L V A N I A

Exact cu un deceniu înainte de proclamarea Independenţei Regatului Român, s'a născut, în Botoşanii Moldovei, ca odraslă a unei familii cu verif icate tradiţii cărturăreşti, un copil fenomena l: N i c o l a el o r g a . Acestu i copil-m lnune, cu trupul deşirat, dar cu ochii mari şlputernici ca două reflectoare, ursitoarele generoase îi fixaseră, încă din

leagăn, un curriculum vitae unic în felul său, — aş îndrăsnl să afirm —în întreaga poveste dramatică a intelectualităţii umane. Mlruindu-1 dintruînceput cu harul unei genialităţi complexe şl cu o putere de muncăde-a-dreptul înspăimântătoare, no cred că Providenţa ar fi putut fi maigeneroa să decât a fost, faţă d e neam ul smerit, apro ape necun oscut,care 1-a zămislit făptura şi care tocmai atunci se opintea ca, dupălungi veacuri de robie trupească şl spirituală, să păşească, cu fruntea

ridicată şi cu mândria renăscută a vrerilor sale celor mal îndreptăţite,în lumina istoriei contim poran e. Destinul onorofic, fără per ech e d etriumfal, era următorul:

prlntr'o nemai întâlnită sete de a şti, Nicolae Iorga avea să devoreze , asem eni unul uriaş pururea nesăţios, timpul şl spaţiul, îm pingând pânădincolo d e imaginabil marginile cognoscibilului [într'o scurtă vieaţă d e o m ;

printr'o nepotolită osârdie de a orândui acest cognoscibil fără de

margini, d e a-1 stăpâni critic şl d e a-1 des pr ind e, totdeau na îndrăzneţşi original, înălţătoarele, duioasele şl hrănitoarele semnificaţii, NicolaeIorga trebuia să fie un neîntrecut reconstructor şi îndrumător de umanitate;

prlntr'o identificare caldă, zl de zl şl noapte de noapte, cu celemai legitime aspiraţii ale fraţilor săi întru românism, identificare căreiain zadar l-am căuta altundeva asemănare, Nicolae Iorga avea menireaprofetică de a revărsa, peste cadrele politice abia înfiripate ale tânărului

stat rom ân, ca dintf'un vulcan în neobo sită erupţiune, lav a fierbinte aenergiilor spirituale româneşti, răscolite ori unde în spaţiu şl din pulbereatuturor veacu rilor ap use, dâ nd noţiunilor de „neam rom ânesc" şl de „statindependent", vreme de-o jumătate de secol, imboldul măreţ al conştiinţei

Organ al ASTREI

t N I C O L A E I O R G A

©BCU CLUJ



174 N . BUTA

de sine şl dându-le, cu deosebire, acel Irezistibil avânt dinamic, careduce din izbândă in Izbândă şi care nu-şl strânge aripile, pentru oclipă, decât în bucuria firească a biruinţelor definitive, răsunătoare.

A ce stu i destin copleşitor, ca te ar fi putut constitui, nu che m areadistinctivă a unui muritor singuratic, ci o sarcină strivitoare pentru oîntreagă generaţie eroică de Sturm und Drang, copllul-mlnune NicolaeIorga 1-a întrupat prescrlţiile întocmai, pân ă la ultima virgulă. Ş l-a în trebuinţat talantul cu râvna celor mai aprinşi dintre apostoli. A urcat,treaptă de treaptă, linia destinului, fără pereche de glorios, cu prodigioasa rodnicie şl siguranţă cu care activează forţele elementare alenaturii. Şi a dovedit, mai ales, contimporanilor săi uluiţi, că dacă fiinţaetnică a unul neam e răspândită pe un spaţiu geografic redus şl dacăconjuncturi istorice deosebit de adverse nu i-au îngăduit afirmări politice şl militare de vastă reclamă universală, în schimb, acelaşi poporpoate săruta stelele şl-şl poate răcori fruntea, prin atingere cu bolta cerească, dărulndu-şl sieşi şl umanităţii exemplare de elită, de-o sublimăvrednicie şl valoare spirituală.

La şase ani, deci la vârsta în care noi abia dacă izbutlam sărostim un Tatăl Nostru fără greşeli, Nicolae Iorga ştia o mare parte dincronicele Moldovei. La 13 ani publica poezii; ceva mal târziu temerareşl savante eseuri de critică literară. La 19 ani era absolventul precoce,pe buzele tuturor, al Fac. de Litere şi Filosofie, un poliglot, un atoateştiutor pentru vremea şi adolescenţa sa, am putea spune, deci: o personalitate. Cel câţiva ani petrecuţi în Germania şl Franţa l-au adusşi consacrarea plină de uimire a străinătăţii; iar la vârsta de 25 de ani,

când semenii săi se luptau încă din greu cu mrejele tinereţii visătoare,N ico lae Iorga era înscăunat ca titular al catedr ei d e Istorie universa lăa Universităţii din Bucureşti, era „profesorul predestinat", al cărui prestigiu, în furtunoasă creştere, înfrângea, suveran dincoace şl dincolo degraniţe, toate împotrivirile.

Drumul pe care 1-a parcurs, de atunci încoace, activitatea Iul torenţială va rămâne, de-a-pururl, de domeniul miracolului. Cu pasiunea

sa de cercetător neostenit, neţărmurită ca o furtună în veşnică deslăn-ţuîre, el s'a năpustit literalmente asupra câmpului, mai vast decât oricare altul, al trecutului speciei umane, desgropându-1 sub aspectele:politic şl militar, religios, filosofic, literar, economic, artistic, cu un cuvânt, sub aspectul atât de variat al conceptelor cardinale de cultură şicivilizaţie, din a căror plăsmuire continuă, interpenetraţiune perpetuă şlInfluinţare reciprocă s'a urzit însăşi drama mişcătoare a umanităţii. Din

acest punct de vedere — al trudnicei deveniri în toate domeniile devieaţă superioară — profesorul Nicolae Iorga a ajuns să cunoască, dela

©BCU CLUJ



t NICOLAE IORGA 17 5

biblicul Adam până in zilele noastre, trecutul tuturor seminţiilor deseamă, care s'au iscat, au înflorit şi sau stins vreodată pe suprafaţapăm ântului. Tot ce a fost sublim sau trag lc-om ene sc între cel do i poli

ai globului terestru a trecut măcar odată-prin lentila de foc a pătrunderiisale superioare. Sub bolta craniului său, încăpătoare ca o superbăcupolă, şl-au găsit, aşadar, locul şl amintirea cuvenită, rând pe rând,toate veacurile, toate experienţele, toate înfăptuirile cu tâlc, toate arcuirile de d estin vr edn ice d e luat am inte, fie c olectiv e, fie Individuale.

Pentru a se înălţa pe un astfel de piedestal al omniprezenţei spirituale, el a citit, mal întâi, cu viteza unui telegar d e sân ge arab , totce se acum ulase, cu privire la preocu pările sale, în bibliotecile rom âneşti şi străine. A răscolit apoi, ca un pârjol de curiozitate, toate arhiv ele mari ale Eu rop ei, păstrate în rafturi scu m pe , ca la British Ma-seum, sau în saci, ca la Constantlnopol, culegând şl reţinând în adevărate mormane de note sau cu memoria prodigioasă, o informaţieaproa pe nemărginită. Cu noscând, înafară de cele slave şi fino-ugrice, toatelimbile continentului nostru, vorblndu-le sprinten şl scriind în oricare dinele cu uşurinţă, a Izbutit astfel, în timp record, să fie apreciat ca o auto

ritate ştiinţifică m on dială , în spec ial în ce priveşte istoria E uro pei C en trale, Sud-Estice şi Răsăritene, întemeindu-şi reputaţia universală penumeroase serii de publicaţii documentare proprii, pe mal multe zecide volume de interpretare judicioasă a problemelor celor mal controversate ale câmp ului d e cercetare ales şi pe cuprinzătoare încercăride sinteză cutezătoare, care l-au împrăştiat numele şl preţuirea pentruneamul său, cu litere aurite, săpate în scoarţa de piele a volumelor revelatoare, in toate colţurile lumii. Aceste lucrări proprii, ca şl cele privitoare la trecutul neam ului său, despre care v om vorbi m al încolo, auputut să pr ezin te, cum e şl firesc, anum ite Insuficienţe în ce prive ştepuricarea metodică a amănuntelor, pentru care o gigantică strădanieca aceasta nu-i îngăduia răgazul necesar, dar sub raportul Intuirii geniale a sub iectelor şl sub ac ela al unui miraculos 'dar d e transpunerea propriei sale inteligenţe calde în lumea de idei şi de sentimente amomentelor Istorice tratate, ele au deschis. în totdeauna, largi şl gene

roase perspective de înţelegere reală, cuceritoare şi dădeau, în toatecazurile, sugestii dintre cele mai ispititoare istoriografilor de pretutindeni.

Pe planul istoriografiei universale acesta este cel mai sgârcit bilanţde activitate ce se poate înscrie la activul său, bogat ca un Bărăgande grâne cu spicul încovoiat de povară, bilanţ în faţa căruia nici apo-stolia pedagogică a Ceaiului Comenlus, nici puzderia de scrieri a marelui V o i ta l r e şl nici chiar op era prevestitoare de vârtej revoluţionar

a E n c l c l o p e d l ş t l l o r f r a n c e z i l a u n l o c n u sunt, ca v olu m d e Im petuozitate scrlpturistică, decât aproximativi termeni de comparaţie.r

©BCU CLUJ



176 N . B U T A

Dar vâlvătaia pasiunei de cercetăto r a lu) N lco lae Iorga, una d eproporţii care nu se ivesc d ecât — poa te — o singură dată intr'o jum ătate d e m ileniu, a cuprins, în primul rând, cum er a şl natural, p o vestea îndurerată a propriului său nea m . A cea stă pov este smerită, darpilduitoare, totuşi, în multe privinţe, zăcuse îngropată, timp prea îndelungat, în vicisitudinile punctului geografic de întâlnire al unor „strâm-bătăţl" cutropitoare. Pân ă la apariţia lui pro viden ţială, puţinul c e seştia despre acest trecut de două milenii răzbătuse, până la urechilenoastre, din răzleţe le, fragmentarele şl, ad ese a, inextr icabilele însem năricronicăreştl autohtone sau străine, din studiile întâmplătoare ale altora,

care nu i-au spintecat vălul decâ t ici-co lea, tangenţial, rec e şl tend en ţios, istoriografia noastră propriu zisă căznindu-se, tocmai în acel timp,să înc heie faza primei sale înmuguriri rom antice. D acă un ele dintrecapitolele sau m om entele acestui. trecut se învredniciseră, anterior, de -oaten ţiune specială , cât d e cât m etod ică şl ştiinţifică în sensul m odernal cuvântului, interesul nostru pentru trecut se mărginea încă la liniapur politică a destinului daco-roman în ac est e părţi ale lu m ii. Istoriatotalităţii etnicului rom ânesc şi a! totalităţii form elor sale de man ife

stare de-a -lung ul vremurilor răm ăsese învăluită în mister. Ve acuri întregi de afirmare autentic românească, atât dincoace cât şl dincolo deCarpaţi, erau copleşite încă de întunericul cel mai desăvârşit şi — poa te —din pricina arătată, unele dintre neamurile vecine, mai sărace în istoriepoz itlv-creato are, dar c u înfumurări rasiale cu atât m ai sgom otoa se,n'au întârziat să ne prezinte ca pe un popor fără obraz şl carte de vizită, deci fără drepturi fireşti imprescriptibile, întemeiate pe-o străvechevrednicie proprie, în numeroasa familie, totdeauna cam certăreaţă, a

spaţiului european.A răsărit însă pe neaşteptate, ca un gigant de după creasta unul

munte dela marginea zărilor, făptura istoricului Nicolae Iorga şl, în scurtătrecer e d e tim p, perde aua întunericului a fost prefăcută în sdre nţe. Lu mina cunoaşterii multilaterale, pe care geniul lui a izbutit să o proiecteze peste pulberea groasă a veacurilor, a deslegât complet „enigma"celei mai nenorocite dintre ramurile latinităţii. Istoriografia românească

a intrat atunci, cu un alaiu măreţ, în Canaanul unei fertilităţi nebănuite,istoriografii adversari ai neam ului nostru căz ân d d e , pe azi p e m âin e,într'o perioadă de strâmtorare, vrednică, pur şl simplu, de compătimire.Au fost suficiente circa două decenii de Blitz~Krieg istoriografie sprea Ie distruge din tem elii m inciuna savant organizată şi spre a înfăţişafiinţa şi trecutul românismului în cadrele adevărului istoric adevărat.Răsplata încordării supra-um ane s'a ivit înd ată : N icolae Iorga, lăsândmult în urmă g loria lu i D l m i t r i e C a n t e m ir , a ajuns să troneze , ca

un suveran necontestat al cărturărimel româneşti şl în numele poporului „necunoscut" de ieri, în toate congresele Istorice internaţionale,,.

©BCU CLU



t N I C O L A E I O R G A 177

Spre a-i caracteriza cât de palid nobila Ispravă in acest din urmădomeniu, aş recurge la o imagine. Inchipuiţl-vă o ve ch e casă bo ierea scă, ctitorită odin ioară de -o familie ilustră, în care au vleţuit, ve a

curi de-a -rân du l, generaţii după generaţii şi care ar fi năpă dită, încursul anilor, de bălării stufoase pe dinafară şl de păianjeni deşi pedinlăuntru. Cu ţigla ţăndărită, cu zidurile crăpate, gata să se prăbuşească, cu uşile înfundate d e cine ştie cân d şl cu pivniţa plină d e lucruri netr ebn ice, intrate în putrefacţie, ea ar aştep ta meşterul Iscusit,care să-i redea splendoarea veridică a vremurilor dispărute. Sub oastfel de mizeră înfăţişare se prezenta icoana trecutului nostru, în linie

mare, când sosi reconstructorul genial N icolae Iorga, fixându-şl cu lăcom ie ochii asupra el şl propa nându -şi să o restaureze întocmai, S'aapucat d ec i d e lucru, m al întâlu cu ca zm aua , îndepărtând bălăriilecrescu te pân ă la streaşină şl făcân du -i acc esib ile intrările. I-a forţatîn al doilea rând, uşile zăvorite, i-a şters păiangenll şi i-a curăţit subsolul, spre a-i inventaria precis toate articulaţiile în suferinţă, Printr'omigăloasă şl ucigaşă muncă de decenii, 1-a refăcut, apoi, unitatea şlconsistenţa arhitectonică, stilul gingaş cu toate colţurile de umbră şl de

lumină , m ergând până Ia ce le mai neîn sem nate d etalii. In sfârşit, sprea-şl înscrie numele, ca nimenea altul, în slava cerului, a reînviat, unuldup ă altul, p e toţi ce lc e au trăit şi s'au consum at, supe rior-um an, incuprinsul el Intim de odinioară, reîmprospătându-ne, ca intr'a duioasăsuccesiu ne cinematogra fică, vieaţa însăşi care s'a scurs, viforoasă uneor i,senină altădată, între zidurile adăp ostitoare. D acă cei ce au locuit-ovreoda tă au fost voev ozl, le -a reîntlnerit, cu bagh eta mag ică a puterii

sale d e evo car e, dup ă caz , fie ţinuta majestuoasă, fie caricatura vr ed nică de osândă. Dacă au fost principi ai bisericii sau simpli preoţi cucernici, le- a desgropat amintirea dela străjnlcla cu care au păzit do gm ele sacre ale legii strămoşeşti, până la amănun tul ticului nerv os, cucare-şl frământau mătănille între degete. De au fost poeţi veritabili sausimpli versificatori mărunţi, le-a relevat sbuclumul şi chemarea, le-arăscolit cenuşa şl le-a reînhumat-o, cu cuvenita evlavie, fie sub les

pedea de marmoră a Panteonului românesc, fie undeva, în cimitirul dinjurul cupolei. Dacă au fost conducători de oşti, care au îngenunchlatvijelioase trufii de sultan, le-a reînviorat aureola de „atleţi al creştinătăţii", iar de au făcut parte, ca simple rămurele verzi, din codrul deţărani al neam ului însuşi, le -a descifrat eroismul şi le- a preţuit contribuţia masivă la stăruinţa noastră pe aceste meleaguri cu ochii înlăcrimaţi, de bucurie spirituală, al unul adevărat duhovnic al veacurilor.. .

întreagă această operă m ăreaţă d e suum cuique dare, într'un răstimpatât de va st, a rodit ma l mu lte sute de vo lum e, mii d e conferinţe tipărite în broşuri, râuri veritabile de încrestări fugare sau de acerbă

©BCU CLUJ



178 N. BUTA

polemică cu oricine ar fl schiţat măcar vreun gest de contestare a concluziilor la care s'a oprit mintea vajnicului Istoric, Pentru ca , d e aziînainte, nimeni să nu mal poată scrie vreun rând, în materie de Istorie

românească, fără a face, în prealabil, un popas lung în vasta bibliotecăp e care a scris-o el însuşi, d e unul singur,; lucrând cât trel-patru g eneraţii de specialişti la un Ioc,

Oricât de titanică a fost însă opera de Istoriografie politică, militară, religioasă, filosofică, literară şi a. m. d,, a lui Nicolae Iorga, trecutul nu i-a confiscat, pe cum sar fi putut aştepta contimporanii săi,toată capacitatea de muncă, toată acea vulcanică dăruire de sine, carene înfiorează cugetul. Alături de reconstructorul de vieaţă universală şlrom ânea scă, Ni col ae Iorga a Izbutit să cuprindă, prin pred estlnaţle, înaceeaşi făptură singuratică şi pe cerberul sever al actualităţii. Cel puţinpatru decenii nu 1-a scăpat un amănunt, oricât de prizărit, al cotidianului politic, cultural, econom ic şl social, nu a fost mo men t intern, cuoricât d e m ică răsfrângere asupra societăţii româneşti în gen ere , p ecare el să nu-1 fi cântărit, aprobat, înţeles, îndrumat sau combătut. Sub

acest raport el ne-a întruchipat pe cel mal aprig, mai prodigios şl maivijelios sensibil dintre gazetari, pe conferenţiarul cu vervă inepuizabilă,cu un cuv ân t: pe neîntrecutul dascăl al nostru de flecare zl, pe „pr ofesorul de naţie" în cel mai clasic înţeles. N u cred să existe un dev a,în cuprinsul hotarelor noastre etnic e, un om măcar, ca re să nu-1 fl auzitde nume şl nici intelectual, care să nu se fi împărtăşit, măcar în treacătdin clocotul acestui perpetuam mobile al voca ţiei a pos tolice. El a în registrat doar fiece înmugurire de talent, a semnalat din timp pe toţi

fruntaşii de astăzi ai spiritului românesc, fără să mai amintim influlnţasa hotăritoare asupra generaţiei eroice a războiului nostru de întregire,după părerea mea, cea mai sublimă operă de educaţie patriotică pecare ne -a cinstit-o. Ar dea lul şl celelalte provincii au fost smu lse asu pritorilor de alt neam, în primul rând, cu „politica instinctului naţional",pe care el a deslănţuit-o în mare măsură, cu credinţa, atotbiruitoare,care s'a desprins din cărţile, articolele incendiare şl conferinţele salemăturătoare de îndoială, iar momentul tragtc al bejeniei din „triunghiul

morţii" a fost brava t, d e către Dinastie şl N eam ul însângerat, datorităasaltului moral pe care el 1-a dat, necruţător.'lasupra conştiinţelor încumpăna impasului greu, făcând să biruiască m uceniceasca iluminare înfuncţie de răscumpărarea finală.

Ceea ce a însemnat Nicolae Iorga pentru Ardealul românesc, socotesc că apr oap e nu mai este n ecesar să arăt, stăruitor, în p aginile revistei de faţă, care se adresează, înainte de toate, cadrelor intelectuale

©BCU CLUJ



t NICOLAE IORGA 179

ale pro vinciei noastre. Oricât d e strivit n e-ar fl sufletul d e piatra d emoară a prezentului, ajunge o simplă tresărire de memorie spre a-i măsura Importanţa covârşitoare in ce priveşte Integrarea noastră, a Ardelenilor, splritual-organ ic, în ldeea-for ţă a panr om ânlsm ului. E suficient,cred , să spun, că ne -a cercetat, în tinereţe ma l ales, toate vetr ele d erezistenţă daco-romană, ne-a văzut şi preaslăvlt, cu largi orizonturi devultur vizionar, toate clopotniţele în picioare ale neînfrântei noastre autohtonii. După asemenea peregrinări pioase, făcute sub paza vigilentăde fiecare clipă a „penelor de cocoş" de odinioară, întors în inima Re

gatului Independent, a întemeiat dincolo de munţi, cultul Ardealului.A po i din tiparniţele, care nu mai prid ideau a-1 Imprima volu m ele, elne -a strecurat în suflete, prin poş ta obişn uită, sau şl m al sigur, prinstrămoşeasca „vam ă a cucuiul", lozinca vrăjită! Fiţi mândr i, A rd elen i,de isprava dârjenlei voastre şl veghlaţl clipa apropiată a împlinirii „visului de aur" cu candela aprinsăI . . .

Acum când încheiu, cineva ml-ar putea zice, că n'am încercat săschiţez un portret omenesc, ci, din jucăuşă fantezie puerilă, am făuritun basm. Din fericire însă pentru neamul meu, basmul nu e basmj clvleaţă reală, uluitoare, este dâra triumfală a trecerii pe pământ a celuicar e a fost Nic ola e Iorga. Om ul acesta m inune a trăit aiev ea . A ţâşnit,ca o năvalnică fântână arteziană, din glia noastră străveche. Timp de-ojumătate de veac l-am auzit paşii de drumeţ spre stele. Tot atâta timpl-am văzut, străfulgerând zările trecutului şl ale prezentului, harul divinal genialităţii. A împărăţlt, sub ochii noştri, peste întreaga cărturărlmeromânească, din toate timpurile. Şi şi-a încheiat vleaţa intr'un chip tragic,care 1-a adăugat un Imens spor de aureolă;

Când un neam întreg îl aruncă prima floare pe mormântul proaspăt,să mulţumim deci Providenţei generoase pentrucă ni 1-a trimis.

N. BUTA

t

©BCU CLUJ



ROMANII DINTRE T IMOC Şl MORAVAIn Iugoslavia sunt trei regiuni cu populaţie românească: Banatul

iugoslav, M acedonia şi Sârbia orientală dintre râurile Tim oc şi M orava.După unele publicaţii străine, ca de ex. Knauers Weltatlas, (Berlin,1938, pag. 147), numărul total al Românilor din Iugoslavia se ridică laaproape o jumătate de milion de suflete: vreo 100.000 în Banatul înstrăinat, tot atâţia în M ace don ia, iar în Sârb ia d e răsărit aprox ima tiv

300 .000 . A ici, intre Du năre , Tim oc şi Morava, etnograful bulgar S t o 1 a nR o m a n s k y , după ce cutreerase toată regiunea, a găsit , la sfârşitulrăzboiului mondial (1918), 212.405 Români. Astăzi, în această regiune,trăiesc, după profesorul german M. B 1 o c k care a vizitat-o nu dem ult,aproximativ 300.000 de suflete.

Dintre Românii din Iugoslavia aceştia sunt cei mal numeroşi şl,în acelaşi timp, cel mal puţin cunoscuţi de opinia noastră publică.

In părţile răsăritene ale regiunii dintre Dunăre, Timoc şi Morava,

prin cercurile Doni Milanovaf, Cladova, Barza Palanca, etc. aceştiRomâni formează majorităţi de 82°/ 0 , 91%, 88%, etc . Dacă tragem olinie la răsărit d e râul M orava apr oap e paralelă cu ace sta, despărţlndregiunea mai sârbească din apropierea Moravei de regiunea mai românească dinspre răsărit, obţinem un teritoriu locuit de vreo 370,000de suflete dintre care 73% sunt Români.

Du pă graiu, port şi tip, Rom ânii dintre Tim oc şi M orava se împart în două grupuri bine distincte. Unul mai mare, apusean, al „Ungurenilor", şl unul mult mai mic, format din sate le aşez ate pe ţărmulDunării dela Cladova la vale şl pe Valea Timoculul în sus până laZaiecear, al „ Ţăranilor". Cei dintâi au foarte multe asemănări cu Bănăţenii, iar cel din urmă cu Oltenii.

„Ungurenii" par a fi, in marea lor majoritate, colonişti veniţi dinBanat, iar „Ţăranii", din Oltenia. De altfel aceştia din urmă formeazămajoritatea pop ulaţiei rom âneşti a regiunii dintre mu nţii M lrocl, D u -

©BCU CLUJ



R O M Â N I I DI NT R E T I M O C Ş l M O R A V A 181

năre şl cursul Inferior al Timocului, numită Cralna, foarte asemănătoaredin punct de ve de re geografic Olteniei, de care o desparte Dun ărea.

Colonizarea cu Rom âni a Sârb iei orientale, in bună parte m un

toasă, acoperită de păduri seculare, aproape nelocuită in veacurile trecute, s'a făcut in secolul al XVI şt al XVII. Sârbii din aceste părţi suntmai noi. Cei din Cralna sunt Montenegrini, stabiliţi aci abia în secolulal XIX.

Sunt treizeci d e ani de cân d doi învăţaţi români, profesorul G .Gluglea şl regretatul G. V âlsan , au vizitat pe aceşti fraţi ai noştri aşade puţin cunoscuţi (v. G i u g l e a - V â l s a n , Românii din Serbia în

Anu arul de Geografie şi Antropogeografie, anul II, 1910—1911 şl DelaRomânii din Serbia, Bucureşti, 1913). De atunci nu s'a aventurat nl-ciun cercetător de al nostru pe aceste meleaguri.

Acum patru ani, în toamna anului 1937, făcând anchete dialectale pentru Atlasul Linguistic Român, am petrecu t vre o 10 zile însatul Jdrela, din Valea râului Mlava, care se varsă în Dunăre la vreo15 km spre Apus de Bazlaş. In rândurile ce urmează dau câteva observaţii pe care le-am făcut, cu acest prilej, privitoare la starea culturală şi politică a Românilor din această parte neumblată de nlciun intelectual român.

Ţin să acc entu ez de la început că autorităţile loca le iugo slave nunumai că nu mi-au făcut nicio greutate cât timp am petrecut la Jdrela,cl dimpotrivă au fost cât se poate de prevenitoare cu mine, S'au îngrijit să fiu bine găzduit şi bine hrănit, N'am fost spionat, n'au fostinterogaţi s'au ameninţaţi sătenii cu care am stat de vorbă, cum ml s'a

întâmplat cân d am încercat — zadarnic — să anc hete z pentru A L Run sat din regiunea Vldinulul în Bulgaria. Impresia mea a fost că autorităţile iugoslav e nu av ea u nici ce a mal m ică bătaie de cap cu Ro mânii din interiorul Iugoslaviei.

D e fapt, Românii aceştia — vorbesc despre „Ungureni" — n'aunici cea mai rudimentară conştiinţă naţională şi nici urmă de vreo organizaţie culturală, economică sau politică. Au — e adevărat — o con

ştiinţă etnică; ştiu că sunt Români şi nu SârbiŞco li — natural sârbeşti — n'au a proa pe de loc prin părţileacelea. Ştiutori de carte sunt foarte puţini printre dânşii. De altfel niciaceştia nu citesc niciodată vreo gazetă sau vreo carte sârbească.

Li se pare foarte natural ca administraţia, şco ala , biser ica să în trebuinţeze oficial exclu siv limb a sârbească . N u le-ar ven i nici odatăîn minte să se plângă că copiilor nu le e permis să pronunţe niciovorbă românească nu numai în şcoală, dar nici chiar in curtea şcoalel.£1 sunt convinşi că aşa trebue să fie şl că aşa este pe tot rotocolul pământului.

©BCU CLUJ



182 E. P E T R O V I C I

Când le-am spus că la Cluj nu ştie nimeni sârbeşte, o femele,foarte mirată, a exclamat:

— Val, dar voi la Cluj n'aveţl şcoli?Intelectuali n'au deloc. In satul Jdrela nu era niciun elev de liceu.

De asemenea nici in celelalte sate româneşti din Valea Mlavel,Cazul notarului din Jdrela care era român, pe jumătate sârblzat,

e cu totul excepţional. De altfel Înainte de a fi numit la Jdrela nici nupre a ştia rom âneşte. A ci a Învăţat lim ba satului, ase m en ea celor ma imul(i dintre intelectualii sârbi care stau mai mult timp în regiune.

Bisericile sunt foarte rare pe aici: la zece sate câte o biserică.E deci dela sine înţeles că educaţia religioasă a poporului e Inexistentă.Oamenii nu ştiu nici să zică un Tatăl nostru. De altfel nici nu ştiu cee aceea. La întrebarea mea cum se roagă, mi-au răspuns:

— N e rugăm să ne dea Du m nezeu sănătate, să dea rod îm belşugat, etc,

Fiind locaşurile de rugăciune atât de rare, nici nu au obiceiul dea merge la biserică. Un preot din satul fruntaş românesc Sânmihal, din

Banatul iugoslav, ml-a spus că de douăzeci de ani, în fiecare toamnă,vin o mulţime de Români de peste Dunăre — mulţi chiar din satulJdrela — să se tocmească la culesul porumbului în satele româneştidin Banat. In dumineci şl sărbători stau în grupuri mari de bărbaţi şlfem ei în piaţa bisericii şi aşteaptă să fie angajaţi d e vreun gosp oda rmal chiabur. De douăzeci de ani acest preot n'a văzut niciunul dintreei Intrând în biserică.

Preoţlmea sârbească, crescută în spirit naţional sârbesc, se preocupă mal mult de sârbizarea acestei populaţii decât de educarea eiîn spirit religios, cee a ce nu s'ar putea fac e decâ t în limba pop oru lui.

Şi lucrul acesta îl găsesc Românii de pe Valea Mlavel natural capreotul să facă slujba in limbă slavă şl să se înţeleagă cu ei sârbeşte.Cu atât mai rău pentru acela care nu ştie sârbeşte. O singură dată mls'a plâns o femeie bătrână că nu se poate spovedi, căci n'o înţelegepreotul. In loc să-i asculte spovedania, preotul îl şi pune patrafirul pe

cap — bătrâna îl zicea patrafirului „catrinţa popii" — bolboroseştecâteva rugăciuni neînţelese, ia onorarul cuvenit şl o lasă pe biata bătrână cu sufletul nepregătit pentru Înfricoşatul ceas al morţii.

Asem ănă toare e starea la aproape toţi Rom ânii dintre Tim oc şlMorava. Numai „Ţăranii" din Craina, din apropierea Dunării şl Tlmo-culul, avân d o brumă de Intelectuali şl o ţărănime mai chiabură, încearcă să se organizeze pe baze naţionale. De o camdată au întemeiatvreo 5 0 d e coo per ative de consum , grupate într'o federaţie a co ope rativelor din Craina. Scriptele organizaţiei se fac sârbeşte. Nici In titlunu se aminteşte nimica despre Români.

©BCU CLU



R O M A N I I DINTRE T I M O C Ş l M O R A V A 183

Din Iniţiativa federaţiei cooperativelor româ neşti din Banatul Iugoslav, s'a hotărât contopirea celor două grupări economice româneşti.Autorităţile centrale iugoslave s'au opus Insă energic.

De altfel orice ar putea contribui la deşteptarea naţională a acestor Români era ţinut cu grijă la distanţă de aceste regiuni de către guvernanţii dela Belgrad, Astfel n'au permis elevilor originari din Crainasă se înscrie în secţia românească a liceului de stat din Vârşeţ, cu motivare a că acea stă secţie a fost înfiinţată num ai pentru Ro m ânii dinBanatul iugoslav.

Statul român n'a putut face pân ă acum a nim ic pentru Rom ânii

din Sârbla, In cursul tratativelor dintre România şt Iugoslavia in vederea încheierii unei convenţii şcolare şl bisericeşti, ori de câte ori delegaţii noştri au amintit num ai de existenţa acestor Ro m âni, delega ţiaiugoslavă a respins — de-a-d reptu l indignată — id ee a posibilităţii extinderiipostulatelor convenţiei şl asupra lor.

In felul acesta au reuşit autorităţile sârbeşti să me nţie, in seco lulal XX, mase mari de Români într'o stare de totală lipsă, nu numai de

cele mal elementare drepturi naţionale, dar şl de cea mal mică licărirede voinţă de a şi le câştiga.Aşa ceva e de neînchipuit în altă parte. Să ne aducem aminte

că la noi şl Ţiganii s'au organizat într'o Asociaţie a „Romilor",Astfel, stăpânitorli de la Belgrad sperau că aceşti Rom âni se vor

sârblza încetul cu încetul, înainte de a se deştepta. Am auzit, chiardela notarul din Jdr ela, care vorb ea şl desp re satul lui natal Raşanaţ

— curat românesc, cu 1630 de suflete — că, mai spre Apus, prin satecurat româneşti, sunt multe familii care au adoptat ca limbă vorbită încasă limba sârbă. In Jdr ela şl în satele din jur n'am observat nim icasemănător.

Mal degrabă se românizează, Sârbii din satele pur româneşti. LaJdrela, in singura „căfană" din sat, l-am auzit pe notar, secretarul primăriei, învăţătorul — ultimii doi sârbi — vorbind ore întregi numairom âneşte, cu familia cafegiului, glumind într'un graiu băn ăţenesc savuros cu fiica acestuia, care nu de mult se logodise. Pe urmă am aflatcă proprietarul cafenelei era Sârb. Cât am stat la Jdrela nu l-am auzit,pe el şl familia Iul, pronunţând un singur cuvânt sârbesc. Şl de aceştiasunt mulţi, mai ales în părţile mai româneşti de către răsărit.

Prin urm are, în ciuda lipsei unei conştiinţe naţiona le, Rom âniidintre Timoc şi Morava rezistă destul de bine sârbizăril. Se naşte acumÎntrebarea: Oare aceşti Români nu se vor deştepta în sfârşit şi ei la o

vieaţă naţională, asemănătoare Românilor din Ardeal? Am văzut căexemplul fraţilor lor din Banatul iugoslav nu-i atinge. De douăzeci deani cutreeră ca bieţi muncitori agricoli bogatele sate româneşti din Ba-

©BCU CLUJ



184E. PE TROVI CI

natul Iugoslav şi n'au idee că bisericile şl şcoalele de acolo sunt româneşti. Intre gospodarii români bănăţeni, mândri de averea lor şi de

standardul de vieaţă pe care l-au atins, şi această turmă sâracă, timidă,în căutare d e lucru nu s'a stabilit niciun contact. A m aflat Ia Jdr elalucruri şl mai uluitoare. Re giu ne a fiind destul d e săracă — păm ântularător e cam pietros, neroditor şl puţin — locuitorii din Jd rela şl dinsatele învecina te se du c tn alte părţi la mu ncă, în Banat, după cumam văzut ca muncitori agricoli, şi tn localităţile Bor şl Senjskt Rudnik,ca minieri. înainte de războiul mond ial mergeau în... Rom ânia. îi an gaja un agent, îl du cea în grupuri mari Ia Ra duiev aţ, lângă N egotln,de unde cu vaporul îl transporta pe moşia de pe malul Dunării a unui„prenţ", cum ziceau el. Acest prinţ trebue să fi fost un Obrenovlci, careşl astăzi ml se pare are întinse moşii în judeţul Dolj, Nenorociţii aceştia, care în vieaţa lor au făcut de vreo zece ori drumul în România,n'au văzut niciun sat, cu atât ma l puţin un oraş rom ânesc. Cu săteniilocalnici n'au avut niciun contact. De altfel putem să ne închipuim căţăranii d e p e m oşia prinţului n u se uitau cu ochi prietenoşi la aceşticoncurenţi care făceau să scadă preţul mu ncii. E probabil că adm inistratorii d e p e m oşiile prinţului şt agenţii care îi angajau erau tot sâr bi.

Perspectiva deşteptării conştiinţei naţionale a Românilor din Sârblaorientală este deci destul de întunecată. Administraţia sârbească, in opoziţie cu c ea bu lgărească d in regiun ea Vid inului, a av ut abilitatea să nufacă simţită de aceşti Români presiunea continuă, exercitată asupra lor,pentru a-i menţine în amorţire. Dacă se vor găsi tineri entuziaşti caresă încerce să-i caute pe aceşti Români la ei acasă, ca să le deschidă

ochii să vad ă că, în ziua d e astăzi, ei sunt ca o rămăşiţă din vea cu rile trecute» când se mal găseau neamuri care să trăiască în beznalipsită de oric e licărire a conştiinţei, da că atunci aceşti fraţi al noştrivor începe să de a sem ne d e vieaţă, vecinii noştri sârbi să nu ne -o iaîn nume de rău. La fel au făcut şl el cu fraţii lor de sub stăpâniristrăine; la fel ar face şl ei în locul nostru,

E. PETROVICI

©BCU CLUJ



PREABUNUL ÎMPĂRAT

Ro m a atinge cea m al înaltă culm e a puterii şi gloriei p e timpuld om niei î m p ă r a t u l u i T r a i an . Du pă ce secole dearândul a luptat îm potriva unui destin neînduplecat, care o împingea spre cucerirea lumiiîatregl şl care reze rva se poporului rom an o mă reţie neîngădu ită altorneamuri, Roma găseşte în acest împărat întruparea volnţli ei de realizare universală. Căci împăratul nu era decât umilul servitor al ideii imperiale rom ane, pe care o reprezenta divinitatea abstractă a R om ei : m aiestăţii el erau închinate toate faptele lui strălucite şl dela ea se revărsaapoi asupră-1 puterea şl aureola gloriei.

Tralan s'a pus în slujba Romei, concepută ca eternitate in timpşi universalitate in spaţiu, încă înainte de a îmbrăca hlam ida de îm părat ; a ser vit-o ca ostaş la frontierele Imperiului, ce ea c e a rămasîntotdeauna, m al fntâtu şi ma l presus d e toate, apărând şl du cân d lavictorie inslgniile Romei. El a fost ridicat mal sus decât ar fi sperat

vreodată, la o putere mai mult decât omenească, dupăce a onorat numele Romei şl 1-a impus respectului multor popoare. Incărcându-şi num ele cu gloria faptelor d e arm e, el a sosit în leagănu l şl reşedinţa Im periului cu faţa arsă de soarele fierbinte al Siriei şl înăsprită de vânturile îngheţate din Flandra, dar cu ochii strălucitori de mândria de afi împodobit pretutindeni nebiruitele aquile romane cu laurii lsbânzH.

Dupăce bătrânul senator, înălţat pe tron, Nerva, şl-a închis ochii,

Traian nu s'a grăbit spre Roma. atras de purpura imperială, ci a maizăbovit un an in Germ ania Superioară, un de era ne vo e de prezenţaunui general d e prestigiul lui spre a impu ne respec t triburilor barbarecare turburau această provincie. Pentruca Imperiul să se poată desvoltaşl propăşi în interior trebuia să fie asigurată mai întâi liniştea la hotarele cele mal îndepărtate. In felul acesta, Traian îşi începe domnia prina rămânea soldat, a cărui misiune primordială era apărarea frontierelor ;întârzierea lui în Nordul Imperiului reprezintă un program politic, estemanifestul d e început de do m ole al unui so ld at Iar cân d a intrat în

©BCU CLUJ



NICOLAE LASCU

cetatea celor şapte coline, simplul şl modestul soldat din provincia ro*m anizată a Span iei, n'a adm is să i se facă nici o primire fastuoasă şltriumfală: el venea pe jos, fără nici un cortegiu, umil pelerin spre tem

plul M arel Ze iţe R o m a ; copleşit şl Înfiorat d e Destinul ce-1 Îndrumapaşii intr'acolo, el îl ad uc e prinos de închinare şl recunoştinţă pentrufaptul că învredn icea p e cel dintâi provincial cu diadem a imperială.Era acesta un om agiu adus Ro m ei d e către toate provinciile care primiseră binefacerile stăpânirii ei şl, în acelaşi timp, se stabilea o unitatesimbolică a întregului Imperiu. Şi Spania, întâia provincie romanizată,işl trimite pe cel mai ales fiu al ei să lupte pentru onoarea, puterea şl

victoria Romei-Mame.înălţat la rangul suprem , Tra lan n'a fost cuprins, ca unii dintreînaintaşi, d e beţia şt d e vârtejul înălţimilor, ci s'a arătat, cu atât m aimult, stăpânit de sentim entul răspunderii pe care i-o imp unea putereasa nemăsurată. Deşi născut departe de Roma, conştiinţa misiunii lui dereprezentant al maestăţli ei pe pământ şl de înfăptuitor al volnţli eide stăpânire universală a făcut din Tralan un Roman în cea mai înaltăaccepţiune a cuvântului. Roma fiind pentru el o entitate de natură di

vină şl eternă, Tralan are un respect religios pentru trecutul ei de glorieşl pentru tradiţiile el, care l-au dat strălucirea prin veacur i. D e ac ee a,el a căutat să-şi asociez e la dom nie toţi factorii care duseseră la m ăreţia Romei, încă din cele mai vechi timpuri, reluând firul tradiţiei puterii romane. Pentru acest militar îazestrat cu un spirit hotărît şl lucid,deprins prin educaţia de soldat să cunoască valoarea autorităţii, Imperiul nu era dec ât o formă politică Impusă de n oile condiţii de viea ţă,create de extinder ea frontierelor geopo litice. A cea sta nu implica ne socotirea formelor şi instituţiilor care au contribuit la naşterea şi mărireaImperiului prin cucerirea lum ii; dimpotrivă, e le trebuiau înconjurate derespect şl deferentă, ca un ele care sintetizau sâm burele dădător d evieaţă şl totodată, elementul de continuitate dealungul timpurilor. Numaiaşa se explică de ce Tralan s'a străduit să dea Senatului, care personifica, în pregnanta formulă Senatus Popvlusque Romanus, întreagaistorie şl trecutul glorios al R om ei, prestigiul lui d e od inio ar ă; el a

restabilit, astfel, firul tradiţiei ro m ane , p e car e unii dintre înaintaşi, or biţi d e zădă rnicia unei străluciri efem ere , au încercat s'o ca lce în pi cioare. Această semnificaţie trebue dată repunerii în circulaţia generalăa monetelor republicane, în care se vedea triumful lui Paulus Aemillussau care repr ezen tau pe M arce llus, oferind Iul Iupiter Feretrlanul trofeul unui general duşman omorît.

Reînviind glorioasele tradiţii ale Romei republicane, împăratul şi-acâştigat d e par tea sa ve ch ile familii no bile, care au contribuit la m ărirea Rom ei, au salvat-o în m om entele grele dela începuturi, când îşi

©BCU CLU



P R E A B U N U L IMPÂRAT 187

refăcea puterile din înfrângeri catastrofale, dar care mal făceau încăopoziţie regimului imper ial. C eva mal m ulţi a dat Senatului, care in

ultimul timp fusese îndepărtat dela conducerea efectivă a Statului, autoritatea de pe timpul când impunea popoarelor lumii legile Romei,împăratul se consider a numai un com andant militar suprem ale căruiacte de politică externă erau consfinţite prlntr'o hotărîre a Senatului.Astfel, pentru a cita un singur caz, când , în primul răzb oiu cu D acii,Traian a înfrânt Sarmizegethusa, ultima fortăreaţă a lui Decebal, şl cândregele dac a fost silit să ceară pace, condiţiile Impuse de învingător autrebuit să fie ratificate de Se na t; trimişii Iul D ece ba l s a u du s la R om a

şl s'au adresat Senatului, iar pacea n'a fost considerată definitivă, decâtdupă această ratificare. In felul acesta, bătrânii Romei îşi reluau rolulde odinioară, botărînd asupra destinelor lumii, Faţă de vederile politice, atât de înţelepte, ale lui Traian, de a respecta şl pune în onoar evechile tradiţii romane, Senatorii, care vedeau în împărat personificareaputerii de expansiune mondială a Romei, nu s'au amestecat în conducerea Imperiului, de cât atunci cân d împăratul le cerea aceasta, şi nu

au luat niciodată altă iniţiativă, decâ t ac ee a d e a înmulţi pe m onu m entele publice mărturiile admiraţiei şl recunoştinţei lor pentru Monarh;ei au căutat să fie, nu conducătorii, cl servitorii Statului şi al Rom ei,aşa cum era împăratul, înaintea tuturora.

Dar Traian s'a îngrijit nu numai de reabilitarea vechilor instituţiipolitice, ci s'a străduit să ridice şl pe plan social demnitatea poporului,decăzut în ultimul timp din cauza adulaţiunilor şl, mai ales, a delega-

ţiunilor ce se practicau pe scară întinsă. Proclamând, încă dela luareaîn mână a frânelor Imperiului, că nici un cetăţean cinstit nu trebue sămai aibă teamă pentru viea ţa şl bun urile sale , că a fost înlăturatăpentru totdeauna mărturia sclavilor împotriva stăpânilor pentru crimede Stat, Traian îşi dădea seama că dacă e greu să guvernezi un poporde nesupuşi, este imposibil să dom neşti peste un popor servil. M ăsurile pe care acest admirabil administrator le-a luat în favoarea poporului, i-au atras afecţiunea şi devotamentul nemărginit al acestuia. Traiana lucrat cu cea mal mare ardoare la asigurarea bunel stări a supuşilorsăi, instaurând cea mai fericită epocă pentru locuitorii Imperiului.Abundenţa şi prosperitatea au fost readuse în Italia, atât de greu încercată încă de pe timpul războaielor civile şl din cauza invaziei marelproprietăţi; m edaliile şi mo num entele publice sunt o mărturie a re cu noştinţei arătate împăratului pentru renaşterea pe care Italia a cunoscut-o.Italia dăd use od inioară pe c ei mal buni fii al el pentru cucerirea Im

periului, de aceea, această ţară trebuia să-şi reia vechea înfăţişare, cuplugari robuşti şi harnici, cu odrasle numeroase şi pline de vigoare.Rom a av ea ne vo ie d e soldaţi, pe care nu-1 putea da o ţară săracă şl

©BCU CLUJ



188 N I C O L A E L A S C U

de po pu lat ă; de alei efortul Iul Traian d e a reda Italiei prosperitateaprin reîntoarcerea la munca pământului italic, precum şi prin reglementarea asistenţei copilului la oraşe, din care împăratul şl-a făcut un titlu

d e onoare» Prin această asistenţă el d ev en ea binefăcătorul şi părinteleune i generaţii întregi car e se ridica p e cheltuiala împăr atului, spre aservi apoi în armată pentru mărirea Romei.

Traian a avut o deosebită grijă şi pentru monumentalitatea Romei,capitala lumii, înfrumuseţând-o cu o mulţime de opere arhitectonice.Era ace asta o dator ie de la car e nu se pu tea sustrage, iar nu o am biţiea împăratului, pentrucă nu exista nici un alt oraş care să se poată ase

măna cu Roma, singura Urbs, care se confunda cu însuşi rotogolul pământului (OrbisJ. Şi în acest d om en iu el a fost un fidel continuator alunei vechi şl neîntrerupte tradiţii romane; Romanii se pregăteau pentrustăpânirea lumii, de aceea împodobeau Roma ca pe o capitală de dimensiuni gigantice, care să poată cuprinde Universul întreg. Profundroman prin caracter, spirit şl gusturi, Traian readuce arta romană pecăile sale tradiţionale, du păce sub N ero şi Dom iţlan ea împrum utaseunele trăsături de somptuositate şi fast asiatic, redându-i calităţile ei

naţiona le d e m ăreţie practică şl utilitate grand ioasă. Rom anii au realizatîn artă m ăreţia m aterială în toată realitatea ei, exp rim ând forţa, trăinicia, durata. Caracteristica artei romane din timpul domniei lui Traianeste eminam ente romană prin monum entalitatea el. Tr ecân d peste n enumăratele opere arhitectonice de utilitate publică, amintim doar Forullui Traian, cea mal aleasă podoabă a Romei şl — după mărturia scriitorilor antici — o operă unică în lume. Dar nu numai Roma, ci şlItalia şl întregul Imperiu au fost împodobite cu monumente de tot felul.

N ici unu l dintre îm păraţii din Fam ilia Iulia sau Dinastia Fia viilor n'acontribuit în aşa măsură ca Traian să acopere lumea cu monumentelemăreţiei romane. Intre ruinele ce ne-au rămas pe cuprinsul Imperiuluice le mal num eroase datează din timpul domniei acestui împărat, carea întemeiat oraşe nouă, a restaurat altele ruinate, a construit apaducte,terme, gimnazii, teatre, foruri, aşa încât epitetul de „arhitect al Universului", dat lui de Eutroplu, corespundea unei realităţi unanim recunoscute. To ate aceste m onum ente arhitectonice erau un instrument ad m irabil în opera lui de stăpânire şl pacificare universală; în acelaşi timp,ele făceau „să strălucească fericirea omenirii" şl arătau gloria împăratului. Ele dădeau satisfacţie trebuinţelor şl gustului artistic al poporuluiroman, mândru de aceste creaţiuni, Iar pentru supuşi constituiau o consolare şi o mulţumire de a fi părtaşii atâtor binefaceri pe care împăratul le revărsa asupra Imperiului. Căci ce aspiraţii mal înalte pu teauavea neamurile pământului de sub scutul ocrotitor al Romei, decât de

a trăi în siguranţa binefăcătoare a păcii romane, de a fl apăraţi în in-

©BCU CLU



PREABUNUL IM PÂRÂT 189

terior de dreptatea — devenită legendară — pe care împăratul o împărţea tuturor, de a se şti conduşi de o administraţie, supraveghiatădirect d e către împărat şl de a se bucura de prosperitatea gener ală

ce domnea în Imperiu ? IDacă pe plan intern Tralan a reluat, printr'o serie de măsuri sa

lutare, firul vechel tradiţii romane, în politica externă domnia lui, caracterizată printr un imperialism agresiv şl cuceritor, reprezintă o cu l-mlnare a expansiunii teritoriale a Imperiului, Interpret al volnţii de dominare a Romei, el simţea că este datoria sa cea mai înaltă şi cea malabsolută de a se subordona acestei voinţe; lnafară de orice conside

rente de însuşiri personale sau de avantajil publice şl de prestigiu, elsimţea că această voinţă de dominare este însăşi raţiunea de a fi şi necesitatea fundamentală a existenţei Imperiului. împăratul, acolitul divinal Zeităţii Protectoare a Universului, avea datoria sacră de a înlăturaorice nesiguranţă, orice primejdie ce ar fi putut aduce vreo atingereeternităţii destinului imperial al Rome). Testamentul politic lăsat de Au-gustus urmaşilor, ca Imperiul să rămână între frontierele pe care sepărea că natura le fixase — Oc eanu l la Vest, Rinul şl Du nărea laNord, Eufratul la Est, deserturile Arablei şl Africei la Sud — era depăşit acum de starea de spirit generală, care afla în Traian un demnînfăptuitor al celor hotărîte d e R om a Eternă. Am intirea ve ch e! gloriimilitare a Romei nu se stinsese cu totul din sufletul Romanilor. El nuputeau trece cu vederea că mândria lor naţională sângera incă de umilinţa de a fi fost învinşi de Parţl, iar ruşinea de a plăti tribut regeluiD eceb al trebuia spălată cu orice sacrificii. M işcarea aceasta a opiniei

publice corespundea de minune cu dorinţele tainice ale împăratului,care prim ise edu caţie militară şl-şl valorificase talentele de general pecâm pul d e luptă. In felul ace sta, Traian, sprijinit în acţiuni militare gl o rioase, de sentimentele de revanşă ale poporului, de afecţiunea admirativă a Senatului şl de hoiărîrea şl forţa combativă a legiunilor Romei,a dat Imperiului, prin cucerirea Daciei şl a Mesopotamlel, cea mai mareîntindere pe care a avu t-o v reod ată. Ş i Destinul a volt ca acest soldat,

ridicat prin faptele Iul de arme la cea mai înaltă treaptă a Imperiului,să-şi găsească moartea pe cân d con duc ea un războiu în Răsărit, N icinu se putea un apus mai măreţ pentru el, decât printre soldaţi în mijlocul cărora îşi dusese ce a m al mare parte a vieţii, după ce şi in timpde pace, printr'o politică înţeleaptă şl generoasă, a servit ideia imperială romană. Senatul în semn de recunoştinţă pentru devotamentul cucare a servit această*ldee, pentrucâ domnia lui a fost „epoca cea malfericită pentru neamul omenesc", 1-a acordat epitetul onorific de „Op-timus", Preabunul. Până la căderea Imperiului, el a personificat însuşirile caracteristice ale figurii imperiale: spiritul de dreptate, bunătatea

2

©BCU CLUJ



190 N I C O L A E L A S C U

şl mal ales, valoarea militară, Iar universalitatea acestei judecăţi erasintetizată în aclamaţia ce se făcea la urcarea pe tron a unul nou dom

nitor: „Să fii mal fericit decât August şl mal bun decât Traian". Insecolele următoare faima puterii şl a spiritului său de dreptate a înflorit în legendă; Imaginaţia Evului Mediu a pus pe Papa Grlgore celMare să se roage pentru salvarea din Infern a acestui păgân, singuruldintre oamenii născuţi după venirea lui Crist mântuiţi fără botez, IarDante îl întâlneşte printre sufletele fericite care primesc răsplata glorieiveşnice, pentrucă au iubit şl împărţit dreptatea în lume.

Pentru noi el este Preabunul împărat, întemeietorul. Cucerind ţaracelor ce credeau în nemurire, a adus pe aceste plaiuri o frântură dineternitatea Romei. In inima Cetăţii Eterne in măreţul for al împăratuluicuceritor, stă săpată în marm oră, mal tare dec ât dintele miilor de ani,Cartea Facerii neamului nostru. Coloana lui Traian, cea mal grandioasăexpresiune Istorică la care arta figurată romană a ajuns vreodată, înfăţişează epopeea luptei unui popor dispreţuitor de moarte, dar care-şl

iubia ţara, împotriva puterii nemăsurate a Romei, Nu ştii ce să admirimal mult, hotârîrea fermă a Romanilor de a învinge, sau dârzenla şldisperarea cu care poporul lui Dec eb al îsl apără glia strămoşească.Scenele ce reprezintă desfăşurarea întâmplărilor din cele două războaieau o succesiune din ce in ce mai dramatică, până spre desnodământulfinal, dare este ce a mal patetică scenă d e p e întreaga coloană . Cândse d ov ede şte zad arnică orice încercare d e a opri înaintarea implacab ilăa soldaţilor împărăteşti, când fruntaşii preferă să bea cupa cu venin

decât să cadă în robie, Decebal, văzându-şi spulberat orice vis deglorie şl măreţie, pierdută însăşi existenţa patriei, se străpunge cu pro-prla-1 sabie, înainte de a fi prins de cavaleria romană. Dar Destinul îşiurm ează ca lea : printre autohtonii legaţi de ogorul străbun apa r oam eninoul, adu şi din toate co lţur ile. Imperiului; cu toţii vin însă în num eleRo me i Eterne, aducătoare d e bunăstare şl civilizaţie. Căci, prin cu ce rirea lui, Traian nu aduce în Dacia pustiul distrugerii, ci asvârle cu. dărnicie, în brazda scăldată In sânge, sămânţa rodnică a unei vieţi nouă:Dela Cezar şl Augustus, care au pus temelii trainice civilizaţiei romaneîn Apus, geniul Romei nu s'a mai manifestat cu atâta putere creatoareca acuma. Lumina civilizaţiei, adusă de Traian aici, a rămas mereuaprinsă prin veacuri; ea n'a putut fi stinsă de nlcluna din vicisitudinileIstoriei. Va luri de barbarie, jafuri şi pustiiri s'au abătut asupra vlă sta relor altoite d e R om a; n eam uri siln ice şi stăpâniri vrăşm aşe au ţinut înintunerec şl sclavie pe fii falnicilor legionari, lăsaţi de Traian în numele

Romei, Dar ei au supravieţuit tuturor revărsărilor, retrăgându-se în Cetatea de munţi a Carpaţilor, de unde se coborau apoi spre dealurile

©BCU CLU



Pf tEABUNUL ÎMPĂRAT 191

domoale şi se întindeau până departe în câmpiile încinse de brâul argintiu al apelor. Chiar atunci când trupul neamului a fost fărâmiţat,

când se părea că a fost secătuit orice izvor de vieaţă şl s'a pierdutorice urmă de cultură din cauza veştmintelor străine pe care le îmbrăca,flacăra nobilă a romanităţii a pâlpăit neîntrerupt. Numele magic alRomei, care a rămas la rădăcina numelui însuşi al acestui neam, ahrănit-o cu sevă nepieritoare. împotriva tuturor adversităţilor, aceastăflacără a crescut mereu, a încălzit sufletul neamului şi a topit lanţuriledespărţitoare ale robiei i după aproape două mii de ani, dintr'o turmărisipită de sclavi s'a format pe întinderile vechel Dacii un popor mândrude a se şti descendent al Romei puternice şl binefăcătoare,

, . . Iar acum, când orânduiri vremelnice au despărţit din noutrupul neamului şl i-au sfâşiat sufletul, figura Preabunulul împărat, asociată la aceea a Romei Mame, trebue să apară scăldată în lumină deapoteoză. Ea trebue să fie pentru toţi o mustrare şi un s imbol: o mustrare, pentrucă nevrednicia noastră a lăsat să fie ştirbit patrimoniulDaciei de odinioară, moştenire sfântă a împăratului întemeietor. Um

brele soldaţilor Romei vor rătăci printre ruinele castrelor romanedela Porollssum şl dela Larglana şi nu se vor odihni până ceurmaşii lor nu vor străjui din nou acolo unde i-a aşezat Traian.Ea mai trebue să fie şi un simbol pentru ea, în desnădejde, să malcredem încă în planurile tainice ale Providenţei care veghează asuprafiilor Romei. Vijelii trecătoare, puhoaie turburi şl sălbatice nu vor putea— după cum n'a putut nici potopul celor do uă milenii — mişca niciuna

din pletrile unghiulare pe care Traian le-a pus la temelia aşezării sale,pecetluite cu veşnicia Romei, Roma să fie, ca şi în trecut, vatra delacare să luăm focul sacru al conştiinţei originii şi misiunii noastre înlume; şi, asemenea eroului din legendă, care căpăta puteri nouă laatingerea pământului străbun, din bezna viitorului să ne întoarcem mereuprivirile înapoi spre făclia ce dela Roma luminează de două mii deani. Să nu uităm că chiar atunci când Dacia a fost părăsită de armată

şl oficialităţi, cel mulţi şl umili au rămas să înfrunte toate primejdiile,înfrăţiţi cu pământul pe care-1 aşezase pentru totdeauna Preabunul împărat. Şi i-a găsit aici Istoria, şi-1 va găsi atâta timp cât pământul acestava mal fi locuit de oamenii „Popoarele modelate de pământul pe careprind rădăcini, se supun legilor lui. Şi nu va fi putere pe lume caresă le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac şl mileniu după mileniu, poruncile legilor pământului lor. Nlclo suferinţă,nlclo jertfă, nicio sftngerare nu le va înspăimânta. Nicio huzurie a păcii

nu le va moleşi până într'atâta, ca să se supună, fără luptă unor legiomeneşti streine, protivnice pământului din care se hrănesc".

NICOLAE LASCU

2*

©BCU CLUJ



ROMÂNII IN TRANSILVANIA MEDIEVALĂNumărul covârşitor de mare al Românilor în Transilvania a constituit pentru istoriografia m aghiară o ch inuito are rea litate, pe ca re s'astrăduit cu toate mijloacele să o ascundă. Eliminarea Românilor dincategoria realităţilor istorice existente în vremea aşezării Ungurilor înBazinul Carpatic era o cerinţă a ştiinţei istorice maghiare, impusă deraţiuni de stat. Numai prin teoria discontinuităţii noastre şi a imigrării

român eşti din Sud la Nord ul D unării , târziu, cu apr oap e d ou ă veacuridupă constituirea regatului ungar, se putea justifica eliminarea celeimai mari părţi a locuitorilor transilvani, a Românilor, din vieaţa politică, şi ţinerea lor în stare de aservire de către na ţiun ea alcătuitoarede stat: Ungurii .

Subordonând realităţile istorice unor cerinţe politice, istoriografia maghiară veche şi modernă adoptă o metodă de reconstrucţieistorică cu totul curioasă în ceeace priveşte pătrunderea stăpânirii un

gureşti în Transilvania. In timp ce, pentru a dovedi stăpânirea efectivă a acestei provincii de către Ung uri, cel puţin d in timpul primuluilor reg e, Ştefan I zis cel Sfânt (10 01— 10 38) istoricii maghiari recurg lainformaţiile unor cronici târzii, apreciind datele acestor cronici ca autentice, pasagiile din aceleaşi izvoare narative cari arată preexistentaRomanilor în Transilvania, le consideră ca neautentice, sau târziu interpolate, admiţând ca mijloc de dov edire a vechimii elementului românesc nu izvoarele narative, ci exclusiv documentul destul de târziu.

Astfel cro nicile ungureşti ştiu des pre lupta în interiorul Transilvan iei a regelui Ştefan I, cu păgâ nul du ce G yu la, care fu înfrântşi în locul căruia regele ar fi aşezat pe rudenia sa Zoltan. Totacest rege ar fi înfiinţat în Transilvania şi episcopia catolică de Alba-Iulia, a cărei origine însă istoria critică ungară o precizează a se fidatorat regelu i Ladislau (107 7— 109 5), şi tot Ştefan I ar fi organizatapoi şi apărarea graniţei de Răsărit prin Secui.

©BCU CLU



ROMANII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA 193

A c ele aş i c ro nic i u ng ur eşti in să , — in s pe cia l A n o n y m u s , K e z aşi T u r o c z y , — arată că Ungurii au cuceri t Transilvania dela R o

mâni şi Slavi şi că Se cu ii, in m om en tul aşezării lor in Carpaţi, augăsit acolo pe Rom âni. Cercetând doc um ent ele, se constată că nuexistă nici un act auten tic care să confirme povestirile cronicar ilor, înafară de câteva acte târzii, de îndoelnică veracitate, care înregistreazăo tradiţie creată în jurul persoanei, devenită legendară, a primului regeŞtefan, sau a tot atât de proslăvite! figuri a regelui Ladislau cel Sfânt.Dimpotrivă, din sec. XI nu există nici un act autentic care să do ve dească existenţa în acest veac în Transilvania a vre-unei autorităţi politice sau bisericeşti ungare.

Abia la 1103 este amintit, pentru întâia oară, un Mercuriu prin-ceps ultrasilvanus, a cărui existenţă este confirmată şi la I U I şi 1113 . 1)In aceiaşi ani 11 11— 111 3 est e amintit docu m entar cel dintâi ep isco ptransi lvan „dominus Symon ultrasylvanus". 2)

In ce priveşte pe reprezentantul supremei autorităţi în Transilvania, num irea de principe dispare, şi du pă un hiatus de aproape şapte

dec en ii a pare do cume nta r, l a a nu l 1 1 76 , L e u s t a c h i u s c u titlu l i n stituţiei autohtone de voevod transilvan.

A ce st hiatus de apr oape şapte dec enii este cu atât mai semnificativ, cu cât tocmai în acest timp regii ungari au aşezat colonişti peSaşi în Tran silvania, aco rd ân du -le privilegii cari limitau pu terea v o e -vodului pe teritorul dăruit colonişti lor. Aceeaşi l imitare a puterii voe-vodale au impus-o regii unguri şi faţă de teritoriul unde au fost aşe

zaţi Secuii . Cum insă din diploma andreană (1224) care confirmă privilegii le acordate Saşilor de regele Gheza II (1141—1162) se poatepresupune că, în momentul venirii Saşilor in Transilvania, exista voe-vodatul transi lvan, dar nici un document contimporan nu ne dovedeşteexistenţa vreunui asemenea voevod ca făcând parte din demnitari i regatului, concluzia ce se imp une este că regele ungar nu dispun ea încăde instituţia voevodatului transilvan ca de un organ executiv al puteriiregale, dimpotrivă tindea la limitarea puterii vo evo da le. M ercurius,amintit în anii 1103, 1111, 1113, cu acel titlu impropriu de „princeps"ultrasylvanus, nu po ate fi dov edit c ă a funcţionat vr e-o dată în Tra nsilvania. D oc u m en tele îl arată doar ca demn itar al regatului, iar calitatea lui d e „prin cipe" al Tran silvaniei prob abil nu s'a de oseb it d eacea de un fel de episcopus in partibus infidelium . A b i a c u L e u -—. «

') I. L u p a ş , Realites historiques dans le voivodat de Tran sylvanie du Xll-e

— au XVI-e siecle. In La Transylvanie (Acad em ie Rou ma ine) Buc arest , 1938 , pag. 166.s ) Mai sunt amint iţ i docum entar ep isc op i i : Baranus (1139), W alther (1156—1158 ) ,V i lc in a ( 11 6 6— 1 1 6 9), P a ul ( 11 81 — 1 1 85 ) ş i A d r ia n ( 1 18 7 — 1 2 02 ) T e m e s v â r y L .Erdely kozipkori puspokei, Cluj, 1922 .

©BCU CLUJ



194 ION D. MOGA

s t a c h i e (1176) putem considera începută seria voevozi lor transi lvanica organ executiv al puterii regale.

Cam în aceaşi situaţie, de episcopus in partibas infidelium , autr eb uit să fie şi ep iscop ii transilvani S i m o n , B a r a n u s , V a l t e r ş iV i l c i n a . Dintre episcopi i amintiţ i, s ingur despre P a u l (1181—1185)se poate bănui că a venit în Transilvania, după ce din calitatea sa deprepozit de Szekesfehervâr şi notar al cancelariei regale, a fost numitep isco p transilvan. T oţi înaintaşii lui sunt amintiţi docu m entar doarprezenţi la cancelaria regală ca demnitari. N ici un doc um ent nu vorbeşte de prezenţa şi activitatea lor în Transilvania. Nici un document

nu aminteşte vre-o donaţie, sau alte mijloace de înzestrare a acesteiepiscop ii, pân ă în a do ua jumătate a sec . XII. A bia Paul po ate ven iîntr'o Transilvanie cu un inceput de organizare politică-administrativă,fiind sigur de a putea strânge dijme dela populaţia tot mai numeroasăcatol ică a Saşilor ş i Secui lor. Urmaşul său, A d r i a n , are în anii1192—96 o ceartă pentru aceste dijme cu prepozitul sas din Sibiu, acărui prepozitură fu înfiinţată abia la 1191. *) Căci, în adevăr, organizarea politică adm inistrativă a Transilvaniei începe abia în a doua jumătate a sec. XII şi continuă în sec. XIII. Numai în aceste veacuriapar com itatele ca unităţi politice adm inistrative, intro duse d e regiiungari. In această privinţă istoricul ungur P e s t y Fr.») constată că,documentar, aceste comitate din Transilvania apar în ordinea următoare: Alba (Feher) Ia 1175, Cluj (Kolozs) la 1175, Solnoc (Szolnok-Zonuk) la 1193, Târnava (Kukiilo) la 1217, Dobâca (Doboka) la 1230,şi Hunedoara (Hunyad) la 1276, la cari se adaogă mai târziu „scau

ne le" Sec uilor de pe cursul superior al M ureşului şi Carpaţii Răsări-teni şi „scaunele" Saşilor de pe „Pământul Regal" (Fundus Regius).

A ce ste constatări au o de oseb ită impor tanţă, fiindcă numai înlumina operei de organizaţie târzie a Transilvaniei se poa te explicajust de ce Rom ânii abia acum apar amintiţi docum entar.

Dar mu tismul mărturiilor referitoare la pre zenţa R om ânilor în Tran silvania în sec. XII nu este atât de categoric pe cât se pare. Istoriografia

maghiară în general este de acord asupra valabilităţii acelui pasagiu dincronicele ungureşti , în care, povestindu-se venirirea Secuilor din Panoniaspre Transilvania, se spune: „non tamen Pannoniae, sed cum Blackisin montibus confinii sortem habuerunt. Unde Blackis commixti l iterisipsorum uti perbibentur". In ce priveşte timpul şi locul un de treb uefixată această mărturie a cronicelor ungureşti privitoare la .„soarta co-

') Z i m m e r m a n n - W e r n e r , Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen

in Siebenbiirgen. Hermannstadt, 1892, voi. I. , pag. 1—2.*J P e s t y F r i g y e s , Az eltiint regi vârmegyek, Budapest, 1880, voi. I, p. 18.

©BCU CLUJ



ROMANII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA 195

mună" pe care au avut-o Secuii cu Românii şi în mijlocul lor, e necesar să se sub linieze că „mon tes confinii" ( = mu nţii de graniţă) nuputeau fi Carpaţii Răsăriteni, ci versantul occidental al MunţiilorApuseni, pe care stăpânirea m aghiară încă nu -i tre cus e. In sprijinulacestei interpretări vine nu numai faptul că în vremea când s'apetrecut această deplasare a Secuilor, Ungurii n'au ajuns să cunoascăîncă Carpaţii Răsăriteni, ci şi faptul că numai la punctul de contact al Carpaţilor Nordici cu Munţii Apuseni se păstrează numireade „havas" dată de Unguri Carpaţilor, în numele „Ţării Oaşului". Dealtfe l ş i ce l mai recent istoric a l Secuilor , Dr. N . A s z t a l o s , este

nevoit să admită că potrivit mărturiilor documentare, cele mai vechiaşezări secueşti nu sunt în interiorul Transilvaniei, ci în Bihor,*) deciaici au ajuns întâia oră Secuii în atingere cu Românii. Timpul când s'afăcut această deplasare a Secuilor spre Munţii Apuseni trebue să seadmită că a fost cel puţin cu un secol înainte ca Secuii să apară documen tar amintiţi ca locu ind în Transilvania, de ci veacu l XI. In inte riorul Tra nsilvaniei, când apar docu m entar S ecu ii, ei sunt amintiţi si

multan cu Saşii colonişti şi Românii băştinaşi. Până la această datăînsă a existat o îndelu ngă convieţuire rom âno-sec uiască, mărturisită deforma de aşezare a satelor secueşti, formă care n'are nici un elementcomun cu cele obişinuite în Ungaria, ci era specific transilvană şi identică cu cea românească, 2 ) pe care Secuii şi-au însuşit-o probabil încădin regiunile bihorene.

Aceeaşi vechime şi prioritate a Românilor se constată şi din do

cum entele referitoare la aşezar ea Saşilor în Tran silvania. A nu m e îndocum entul privilegial, pe lângă indicarea teritoriului dăruit noilorcolonişti între Orăştie şi Barao lt se mai pr ecize ază ur m ăto ar ele: „Iarafară de cele de mai sus zise le-am dat pădurea Românilor şi Bissenilor(sylvam Blachorum et Bissenorum) dimpreună cu apele, ca să se folosească de ele în comun cu susnumiţii Români şi Bisseni şi să nu fiedatori a face nici un serviciu pentru aceasta, bucurându-se de maisuszisa libertate". 8) E adevărat că acest pasagiu îl cunoaştem numaidintr'o confirmare a privilegiilor săseşti de către Andrei II la 30 Noem-vrie 1224. M ulte din elem entele cuprinse în această diplomă de con firmare (Andreanum) vor fi fost adăogiri şi precizări noui. Sylva Blachorum et Bissenorum nu putea fi un adaos nou. In această privinţăe lămuritor docu m entul din 1210, în care se arată că re gele A nd re i II

') Dr. A s z t a l o s M i k l o s , A szekelyek tortenete letelepulesukig, în Erdelyi

Mazeum, XXXVII kot. Uj folyam ffl . 1 9 3 2 /4 - 6 sz. Cluj-Kolozsvâr, 1932.,2 ) P r i n z G y u l a , Die Siedlungsformen Un garns, în Ungarische Jahrbiicher,

3 ) Z i ram e r m a n n - V e r n e r , U rk b , I pag. 3 2 — 35 .1924.

©BCU CLUJ



196 ION D. MOGA

la cererea de ajutor a regelui bulgar Asan Burul „Rex ipse IoachinumComitem Sibiniensem, associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bis-

senis in subsidium transmisit".l

)Teritoriul de pe care a fost recrutată această arm ată de S aşi, R omâ ni,

Secui şi Biseni, este cel indicat în Andreanum: „Dela Orăştie la Ba-raolt cu ţara Secuilor din ţara Sebus şi cu ţara Draus să fie un poporsă se socotească sub un jude", deci aproximativ întreg Sudul Transilvaniei pus sub autoritatea comitelui din Sibiu. Conform icoanei etnografice dată de docum entul de mai sus pentr u ac est teritoriu, este

semnificativă şi concludentăabsenţa totală a Ungurilor

în Sudul Transilvaniei la începutul veacului XIII şi importanţa ostăşască a Românilor în raport cu Se cuii şi cu Bisenii, Rom ânii fiind am intiţi în locu lal doilea, după Saşi. Prezenţa militară a Românilor — ne lasă să întrevedem sensul în care trebue înţeles dreptul acordat Saşilor de afolosi pădurea Românilor şi a Bisenilor în comun cu aceştia: o egalitate de drepturi, precum egali era şi îndatorirea de a participa în armata regatului. Această cristalizare a situaţiei de drept a izvorît din

realităţi anterioare documentului din anul 1210 şi deci pomenirea Românilor ca proprietari ai lui sylva Blachorum et Bissenorum nu trebueraportată la anul 1224, când s'a dat diploma andreiană, ci ta situaţiape care au găsit-o Saşii la mijlocul sec. XII, cân d regele Geza II i-aaşezat în Transilvania.

Astfel stând lucrurile, nu se mai poate vorbi de mutismul izvoarelor documentare referitoare la Români până la începutul sec. XIII;dimpotrivă se poate constata că, dela apariţia primelor ştiri documentare, referitoare la populaţia Transilvaniei, Rom ânii sunt arătaţi ca băştinaşi şi aici la Sud, ca şi în Maramureş şi Bihor, Zarand, Banat şiHunedoara.

Opera de colonizare săvârşită de regii unguri în sec. XII. în Transilvania a ajuns să fie completată în anii 1211—22 de când dateazădocumentele referitoare la colonizarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei,în colţul Sud -Estic al Tr ansilva niei Precizân d la 122 2 drepturile p e

care le acordă acestor cavaleri, regele An drei II spun e că Teutoniisunt liberi să-şi aducă sare dela Ocne câte şase corăbii pe Murăş şipe Olt, precizând că această libertate „ita concessim us, qu od nullumtributum debeant persolvere nec populi eorum, cum transierint per-terram Siculorum aut per terram Blacorum".*)

') K ar â c s o ny i J â n o s, Az erdelyi szekelyek elso hadjărata 1210-ben , Szâ-zadok, 1912.

2 ) Z i m m e r m a n n — W e r n e r , Urkb., I , p . 18—20.

©BCU CLUJ



ROMÂNII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA 197

A cest „terra Blacorum " corespun de geograficeşte rom ânescului„Ţara Oltului", în cadrul căreia Românii au trăit ca liberi proprietari

de pământ, după vechile lor obiceiuri juridice ca în Maramureş, Banat, etc.A sem en ea „ţări", indicân d o unitate geografică-administrativă semai constată documentar în Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Oaşului,Valea Rodnei, etc,, care toate sunt numiri geografice regionale, specifice româneşti. Pentru Românii din sec. XII—XIII, când pătrunde puterea ungară în aceste regiuni, teritoriul Transilvaniei se împărţea politiceşte şi geograficeşte după sumedenia „ţărilor" în care erau grupaţi.

Pentru U ngu ri întreg a cest teritoriu era o oar ecare „ţară de din colo de pădure" (Munţii Apuseni), o „terra ultra sylvana" în ungureşteErdely, numire generică pe care Românii ca băştinaşi n'au avut-o, darpe care au primit-o mai târziu dela U nguri în forma Erdelia sau A rd eal. 1)

Pe măsură ce regii Unguri înaintau cu organizarea administrativăîn Transilvania, înfiinţând comitatele, ei fură siliţi să ţină seama devieaţa adm inistrativă-juridică a celor ma i m ulte din ace ste „ţări" ro

mâneşti, care şi-au păstrat o vieaţă internă juridică proprie.Procesul de organizare administrativă a Transilvaniei primi o mortală lovitură prin năvălirea Tătarilor la 1241, năvălire care spulberătot cee a ce autoritatea politică şi bisericea scă a pu tut con solida înaceste regiuni. După trecerea acestui cataclism, a fost nevoie de maibine de un veac pentru ca organizarea politică, administrativă, religioasă şi econ om ică să se cristalizeze în forme durab ile. Do cum ent ele

numeroase din acest veac oferă un viu tablou al procesului de nouăorânduire a Transilvaniei şi cele mai multe din ele nu vorbesc*decâtde fixări de graniţe între proprietăţi.

Numărul Ungurilor, proprietari în Transilvania, sporeşte în aceastăepo că, nu însă în m ăsură de a justifica preten ţiile istoriografiei m aghiare, care susţine că potrivit numirilor de localităţi, cuprinse în registrul parohiilor catolice din Transilvania, ex isten te în anii 1 35 2— 7 *)aspectul etnic al ace stei prov incii ar fi în covâr şitoare m ăsură un gu resc. Afirmând acest lucru, se trece cu vederea că numitul registru nucuprinde întreg teritoriul Transilvaniei, că el aminteşte numai localităţile care sunt reşedinţe de parohii catolice, nu şi pe celelalte satenumeroase şi că înşirarea acestor localităţi în registrul dijmelor papalenu sunt o dovadă că ele erau locuite exclusiv de Unguri şi Saşi catolici şi nu şi de Români ortodocşi. In această privinţă este semnificativ faptul că din cele 23 5 num iri de reşed inţe d e parohii cuprinse

') I. L u p a ş , o. c, p. 165—7.a ) O r t va y T., Ma gyarorszâg egyhăzi foldleirâsa a XIV szâzad elejen. B u d a -

pest, 1892, p. 607 squ.

©BCU CLUJ



198 ION D. MOGA

în eparhia Episcopiei de Alba-Iulia, care cuprindea centrul, Răsăritulşi Nordul Transilvaniei până în Carpaţi, scăzând cele 87 de numiri

legate de sfinţi şi de vieaţă religioasă, în restul numirilor găsim foartedes forma de pronunţie românească, nu ungurească.

Cât de pripite sunt concluziile, trase de istoriografia maghiară dinregistrul mai sus amintit, o dovedeşte un document dela sfârşitul veacului al XtH -lea, care arun că o vie lumină atât asupra com poz iţieietnice a Transilvaniei, cât şi a felului cum s'a înstăpânit nobilimea ungară în aceste regiuni.

Evenimentele care au precedat data acestui document sunt cunosc ute. Du pă năvălirea Tătarilor, regele Bela IV pro cede ază la re con struirea ţării şi jud eţele (com itatele) fură r eorg anizate şi în Tr ansilvania. Liniştea dinlăuntru şi dinafară a favorizat această nouă cucerire şi vechea populaţie băştinaşe de agricultori şi păstori fu supusă denoii stăpâni la tot mai grele contribuţiuni în produse naturale, în banişi în slujbe, în timp ce şi pu terea regală, la rândul ei, îşi pretind eaveniturile din produsele agricole „decima" şi din păstorit „quinqua-

gessima ovium" numită şi darea Românilor „census Valachorum".Faţă de aceste insuportabile exigenţe, bună parte a populaţiei băştinaşe, frustată de libera proprietate a moşiei, a fugit de pe pământurile ajunse în proprietatea nobilîmei, refugiindu-se fie pe proprietăţileBisericii catolice, de obicei scutite total sau în parte de impozitele regale, fie pe pământurile regale, unde nu erau supuşi la dări şi slujbeiobăgeşti.

Nobilimea, văzându-se ameninţată să rămână fără muncitori agri

coli şi fără veniturile trase din păstorit, obţinu dela r ege read uce rea cuforţa a celor fugiţi de pe moşiile nobilitare.

Acest moment ni-1 desvălue documentul dat de regele Andrei IIIla anul 1293, în care se spune: „Când Noi, siliţi să luăm frânele domniei, dupăce am ţinut sfat cu toţi baronii noştri cu Noi întruniţi, amporuncit ca toţi Rom ânii locu itori pe păm ânturile nobililor şi pe altepăm ânturi şi pe prediul N ostru regal Secaş, să fie rechem aţi, [readuşişi acei ce nu vor, să fie constrânşi să revină, dacă în urm a porunciiNoastre tari nu vor să se resemn eze a se reîntoarce în aceste părţi(scl. possessionibus nobilium N. A.), fiindcă totuşi ni se dovedeştecă Domnul Ladislau, odinioară serenisimul rege al Ungariei, prea iubitfrate al Nostru părintesc, pentru iertarea păcatelor sale a făcut Capit-lului Bisericii din Bălgrad (Alba-Iulia N. A.) o danie în acel chip, cap e oarecar i pământuri ale acestui Capitlu, Fileşd şi A iud nu m ite, distincte şi separate de pământurile episcopeşti, 60 de proprietăţi ale Ro

mânilor să rămână şi să dăinuiască în libertate şi siguranţă, (scutite)de orice dare şi strânsură regală, a num e q uinqu agessim, decim a şi

©BCU CLUJ



R OM A N I I IN TRANSILVANIA MEDIEVALA 19 9

oricare altele, pe acei Români executorii (regali) să-i trateze ca fiindcu desăvârşire imun i, du pă cum toate a cestea în scrisorile amintitului

rege . . . pe larg vedem că se cuprind" . . . ' )In lumina acestui document, ce valoare mai poate avea~registruldijmelor papale din anii 1332—7 pentru stabilirea situaţiei etnice aTransilvaniei la începutul se c. XIV, de vr em e ce a vem do ved it* cazulconcret că din simpla amintire în acest registru a Aiudului, ca reşedinţă de parohie catolică, nu se poate vedea prezenţa pe teritoriulacestei localităţi a cel puţin 6 0 proprietari R om ân i? Dar precizarea

din textul documentului că ordinul de readucere cu forţa se referă la„universos Olachos in possessionibus nobilium residentes" lămureştedouă chestiuni fundamentale pentru istoriografia noastră. întâi că aceştiRomâni nu sunt pomeniţi ca „venetici" (advenas), ci ca dăinuitori acolo(ibi residentes) dinainte de cotrop irea pop ulaţiei agr icole-pastora le d ecătre nobilimea ungară cu dări iobăgeşti. Apoi, că deşi cauzele economice produc efecte identice în sânul populaţiunii cu aceleaşi îndeletniciri, la acest exod participă numai Românii, o populaţie agricolăpastorală ungurească nefiind amintită în aceste regiuni. Se impune deciconclusia firească, anume că vastele teritorii nob ilitare din judeţele zisemai târziu „ungu reşti" aveau la sfârşitul sec. XIII o populaţie aproapeîn întregime românească.

Consiliul ţinut „omnium baronum nobiscum assidencium", de careaminteşte în acest document regele ungar, este fără îndoială cel întrunitîn ziua de 22 Feb rua rie 1291 la A lba -Iulia , la care a participat num ainobilimea ungară şi prelaţii Bisericii catolice, unde s'au fixat drepturileacestora.2) Opera de reorganizare politică, săvârşită atunci privea decicentrul, Nordul şi Vestul Transilvaniei, mai precis : cu excepţia regiuneiRodnei şi a Maramureşului, teritoriile aşa ziselor comitate ungureşti,în care, după cum arată documentul citat, Românii au început să fieaserviţi obligaţiunilor iobăgeşti.

Reorganizarea Transilvaniei Sud-Estice se face în dieta ţinută în11 Martie 1291 la Alba-Iulia, din hotărîrile căreia nu cunoaştem decât

y Q uod cum nos constr ict i suscep tis regiminis aculeis , habito con si l io om niumbaronum nostrorum nobiscum ass idencium, un iversos Olacos in posse s ionibu s nob i l ium vel quorumlibet al iorum residentes , ac predium nostrum regalem Seekes vocatum,ordinassemus revocări , reduci et eciam compel l i redire invitos , s i forte nostre in hacparte non aquiescerent părere juss ioni" . . . (Hurmuzaki , Documente privitoare la IstoriaRomânilor, I , p. 522; Tefctsch und Firnhaber, Urkundenbuch I, p. 105; Monumenta

Hungariae Historica — Diplomataria, X, p. 81).2 ) A. Decei , Con tribution ă l'etude de la situation politique des^Rou ma ins de

Transyloan ie au Xlll-e et au XlV-e siecle în Revue de Transylvanie. Tome VI ,Nr. 2,p. 225.

©BCU CLUJ



20 0 ION D. MOGA

un amănunt: precizarea dreptului de proprietate a episcopului Ugrinusasupra Făgăraşului şi a Sâmbetei, dar la care ştim că au participat şiRomânii deopotrivă cu nobilii unguri, cu Saşii şi Secuii.1) Deşi contestată de unii autori unguri, valo are a şi sens ul participării Ro m ânilorla această dietă, d-1 A. Decei aduce dovezi noi şi hotăritoare desprerolul militar şi politic avut de Românii din aceste părţi ale Transilvaniei.

Participarea noastră militară cunoscută din documentul dela 1210este întărită de alt document din 1288, prin care Episcopul de Strigoniucheam ă în num ele Papei la luptă pe A rdeleni, anum e pe Saşi, Secuişi pe Românii dtn regiunile Sibiului şi a Bârsei împotriva excomuni

catului rege Ladislau IV.2

} Iar participarea Românilor la dieta ţării, pelângă mărturia dela 11 Martie 1291 este confirmată şi de convocarealor alături de nobilimea ungară, de Saşi şi de Secui în „congregatiogeneralis" din anul 1355, 8) totatâtea dovezi concludente despre stareaRomânilor de proprietari liberi, cu drepturi egale Saşilor şi Secuilor şiasemenea Românilor din Banat, Maramureş şi Hunedoara.

Aceasta era deci , în temeiul dovezilor documentare, situaţia etnică a Transilvaniei medievale: o masă aproape compactă de Românibăştinaşi, printre care autoritatea regală u ngară a aşezat un restrânsnum ăr de U nguri cari constituiau nobilimea latifundiară, de Secui şide colonişti Saşi.

ION D. MOGA

>) Zimmermann-Werner, Urkundenbuch I, p. 171.2

) Decei , o. c, p. 214.2 ) Decei, o. c , p. 228.

©BCU CLU



P R O F E S O R U L DR. PETRU BARBU(1864—1941)

Dintre vârstnicii săi din Banat numai puţini îl mal supravieţuiesc.Doar protolerell Sebastlan Olarlu dela Făget, Traian Oprea dela Vârşeţsi Dr. Ştefan Pop, profesor onorar al Academiei teologice dela Caransebeş. Iar diotre mireni, colegii săi de şcoală , avoca ţii Dr . G heor gheDobrin dela Lugoj şl Dr. Petru Corneanu dela Oravlţa, ambii foşti pre

fecţi al Caraş-Severlnului. Asfinţitul generaţiei lor, generaţie Încărcatăde slavă naţională, ce prin suferinţe şi prin sacrificii a înfăptuit Unir ea,e pe sfârşite... Unii s'au săvârşit înaintea întregirii. Alţii au supravieţuit-o şi au consolidat-o. Iar pe cei din urmă, intre ei şl pe Petru Barbu,îl sdrobeşte durerea prăbuşirii hotarelor, fundamentate şl Înălţate şi prinfiinţa lor jertfelnică.

Astfel se îndeplineşte, cu adevărat, prorocla poetului:„Din zi în zi pădurea bătrână se răreşteAzi un stejar, mâne altul, pe rând se prăbuşeşteŞi largi poene tr is te rămân în urma lor . . ."

Cu obârşie în era absolutismului austriac, cu tinereţe luptătoare incea a dualismului austro-ungar (1867) — această generaţie bănăţeană,potrivnică pasivităţii politice, iniţiată in conferinţa dela Mercurea din1869, v ed e — prin D r , A l e x a n d r u M o c s o n y i — Inutilitatea M e

morandului (Românilor din Transilvania şi Ungaria) dela 1892—1894Şl la p arte — prin D r . A u r e l C . P o p o v l c i — în ac ţiu nea Replicei.(Chestiunea română din Transilvania şl Ungaria. Replica junime! româneacademice din Transilvania şl Ungaria la „Răspunsul" dat de tinerimeaacademică maghiară „Memoriului" studenţilor universitari din Româniadela 1892).

In adunarea naţională din 5 Noemvrie 1905 dela Lugoj, a celor10.000 bănăţeni, care cer „ştergerea legilor c e atacă şl nedreptăţesclimba şi naţionalitatea română şi vatămă autonomia bisericii şi a şcoaleiconfesion ale, căci ei ţin mal presus d e toate la limba şi naţionalitatea

©BCU CLUJ



202 DR. CORNEL CORNEANU

lor şi mai bine mor, decât să le schimbe", — această generaţie determină activitatea politică a Românilor bănăţeni, ca in alegerile parlamentare din 29 A pr ille xl9 06 să înfrângă oligarhia, biruind în circum

scripţiile electorale Bocşa, Lugoj, Oraviţa, Sasca şl Zorlenţ şl alegând,cu majorităţi sdrobltoare, deputaţi dletali pe Coriolan Brediceanu, Dr«Gheorghe Popovlci, Dr. Aurel Novac şi Dr. Ştefan Petrovici.

Dar deodată cu accentuarea luptei naţionale, sporesc şi persecuţiile. Biserica şi şcoala, aşezămintele culturale, sociale şl cele economicesunt lovite prin legi m eşteşug ite, create anum e pentru distrugerea lor.Presa e îngrădită, Iar libertatea individuală limitată. Generaţia de sacrificii, ce se stinge curată şl luminată ca făclia de ceară din zorileînvierii Domnului, biruieşte însă şl această prigoană. Ultima, dar cea imal întunecată prigoană. . .

Trăirea profesorului Petru Barbu se integrează în vieaţa, în jertfele,în făptuirile şi în biruinţele ace stei generaţii. Născut la 7 M ai 186 4 înLugoj, el fu crescut în umbra bisericii lugojene, ce a cu tradiţie ec le -siastică şl naţională bicentenară , de părintele său, Lazar Ha zi Barbu— ctitor al celor două Cruci ortodoxe, cea din piaţa cea mare din

faţa bisericii catedrale unite şl cea din piaţa bisericii noastre celei mari.In piaţa Lugojului era din vremuri îndepărtate o monumentală crucede stejar care, putrezind, comuna bisericească, comerciantul DimitrleGeorgevicl şl credinciosul Iosif Terzia, au ridicat, — în timpul domnieiîmpăratului Francisc I (1792—1835) şl sub arhlpăstorirea mitropolituluiŞtefan Stratlmirovlcl (1790—1830) dela Carlovlţ, cel care a cerut Vienelindependenţa politică şl supremaţia sârbească a Banatului, — o crucede marmoră, cumpărată în Pesta. Această cruce deteriorându-se, mem

brul comitetului parohial Lazăr Hazi Barbu o înlocuieşte la 1887, cucea de astăzi.

Petru Barbu ia bacalaurea tul în 188 4 la liceul ortodo x din Braşo v,condus de directorul Ştefan Iosif şi urmează în anii 1884—1888 Facultatea de teologie a Universităţii din Cernăuţi, ilustrată de profesoriiIsidor Onciul, Alexie Comoroşan, Vladimir Repta, Euseblu şi ConstantinPopovicl, Iuvenal Stefanelli, Emilian Voluţchi, Ion G. Sblera ş. a. şi

oblăduită de mitropolitul Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, Studiile şile întregeşte la Universităţile din Viena, Graţ şi Berlin, specializându-seîn deosebi în domeniul catiheticei; la 1891 îşi ia doctoratul în teologie.

în vă ţa tu l e pisc op N i c o l a e P o p e a , m e m br u al A c a d e m ie i [ R om âne, îl num eşte, în 16 Iulie 1 892, profesor la Istitutul teo log ic-p ed a-gogic din Cara nsebeş, la care funcţionează alături de profesorii Dr. IosifI. Olarlu, Gherasim Sârb, Dr. Gheorghe Dragomir, Gheorghe Petrescu,Dr. Constantin Popasu, Andrei Ghldiu, Dr. Ştefan Pop, Dr. Dimltrie

Cioloca , Dr. Va slle Lolchiţa, Dr, Moise Ienciu ş. a., până la 1 M artie

©BCU CLUJ



P R O F E S O R U L D R . PETRU BARBU 2 0 3

1937, când trece la pensie. La 16 Decemvrie 1920 episcopul Dr. IoslfTr. Bădescu îl onorează şl cu conducerea acestui Institut, înfiinţat— prin rezoluţiunea imperială din 17 Decemvrie 1820 — la 1822 ca

secţie românească a „Şcoalei clericale" cu cursuri de trei ani, de pelângă episcopia Caran sebeş— Vârşeţ, cu profesori ca An dr ei Ş agun a,Ignatle Vuia, Nicolae Tincu-Velea, Iacob Popovlci , Demetriu Teodorl-Roşiu. Şcoală susţinută prin contribuţia credincioşilor la tasul al II-leaintrodus prin circularele dela 27 Aprilie şi 26 Octomvrle 1822 ale administratorului eparhial Sinesie Radivoievici. Această secţie e „trans-locată" de episcopul Ioan Popa su, în 1 N oem vrle 1865 la Caransebeş

şi are ca profesori pe G heor ghe Peştean u, M ihail Ve lcean u, Ioan M l-hallovici, Filip Musta, Iosif Tempea, Gheorghe Mărginean, Fllip Adam,Ioan Nemoian, Vasile Mândreau, Petru Popovici, Ioan Pinclu, Dr. GheorghePopovlci ş. a. Cu concluzul sinodului eparh ial Nr. 25 din 5 M al 192 4,acest Institut este înălţat la rangul de Academie Teologică şl PetruBarbu are cinstea să-1 fie cel dintâi director.

Dar şl Institutul pedagogic, — cu începuturi în vechea „Şcoală dedăscălie" a lui Efrem Zăcan , din ve acu l al X V H e a , — înfrăţit la 1876 ,sub direcţia marelui pedagog Ştefan Velovanu şi a distinşilor profesoriPatriciu Drăgălina, Nicolae Popovici, Dr, Leon Mureşian, Vasile Goldlş,Dr. Ioan Pau l, Ioslf Bălan, An toniu Seq uen s, Dr . En ea H od oş, D r. PetruIonescu, Dr. Ilie Minea, etc, cu cel teologic, îl are pe Petru Barbupână la 1 Septemvrie 1908 profesor şl îndrumător.

Acestor două şcoli de adevărată cărturărie duhovnicească ce încadrează şl sufletul realizator al Iul Petru Barbu, se datoreşte în mare

parte lupta de deş tepta re, d e rezistenţă şl d e întărire naţională, du săîn ultima jumătate de veac, aici, în Banat. Preoţii şl dascălii, desrobl-toril spirituali ai acestor plaiuri, au fost doar şi discipolii Iul. A ce şt iapostoli al credinţei şl aceşti lum inători confesionali ai satelor băn ăţen e,crescuţi în institutele noastre diecezane, au fost, în iconomia spirituluicreştin ortodox, conducători şl nu conduşi, dascăli şi nu dăscăliţi, apărători până la jertfirea de sine ai adevărului şl al dreptăţii naţionale şl

bisericeşti şi nu beneficiari ai dumnezeescului patrimoniu al credinţeirevelate.Hirotonia întru diacon o primeşte la 10 Februarie 1895, cea întru

presblter la 12 N oem vr le 1898 , iar hirotesia întru p iotopresbiter la20 Ianuarie 1930.

Ca şl colegii săi de catedră, aşa şi Petru Barbu îmbogăţeşte literatura did actic ă şl teologică cu lucrări d e incontestabilă valo are ştiinţifică, bazate pe temeinice cunoştinţe şi pe o Îndelungată experienţăpedagogică. Scopul manualelor sale, scrise cu cuvintele Sf. Scripturi peînţelesul tuturora şl în special al copiilor, e: formarea caracterului re-

©BCU CLUJ




ligios moral în vieaţa naţională a neamului, după principiile cardinaleale pedagogiei moderne. Acestea sunt: Principiul cultural-istoric, cel al

concentraţiunii şl cel al treptelor formale. In scopul formării preotului-catihet, el preconizează crearea pe lângă Institutul teologic a unei şcolispec iale de aplicaţie, fiind convins că num ai „Ubung mach t de n M ei-ster" şi conclude: „măiestrie mal grea ca măiestria de catihet nu existăpe lume". Deziderat, ce a rămas neîmplinit, deşi principiul călăuzitoral năzuinţelor sale d idactice, enunţat în pr elegerea de inaugurare acursurilor sale de catlhetică dela începutul anului şcolar 18 92/1 89 3 afost: „Dle Frage der Religion ist im eminenten Sinne eine Frage dernationalen Zukunft".

A scr i s :1. Curs de catihetică sau Me todica religiunei, care cuprinde principiile generale de

catehizare în şcoalele primare bazate pe teoria treptelor formale ale pedagogului J. Fr.Herbart.

2. Religiunea în şcoala poporală, îndegetări metodice.3. Religiunea în şcoala veche şi în şcoala nouă.4. Chestiunea man ualelor de retigiune în şcoalele medii.5. Un cuvânt la reforma învăţământului religios.6. Şcoala modernă şi religiunea la noi.7. Isus Christos cu cuvintele sf. Scripturi.8. Porecle logojeneşti.9. Novi hom ines caransebesienses.

Apoi următoarele manuale de religie:a) P e n t r u ş c o l i l e p r i m a r e :10. Istorioare religioase morale.

11 . Istorioare biblice.' 12. Istorioare bisericeşti.13 . Catehismul.14. Ma gii dela răsărit.

. 15. Carte de rugăciuni şi cântări bisericeşti ;

b) P e n t r u ş c o l i l e s e c u n d a r e :16. Istoria testamentului vechiu.17. Istoria testamen tului nou.18. Istoria bisericească.19. învăţătura bisericii creştine ortodoxe: Dogm ele.20. Morala şi liturgica.

Aceste scrieri, precum şi documentatele sale studii catihetice, conferinţe şl articole, publicate in revistele de specialitate române şi germane, dintre care remarcăm studiul „Cari sunt cauzele, că catehizareala noi nu-şi ajunge scopul", publicat în Nr-ul jubilar din 1907 al Candelei dela Cernăuţi — i-au dobândit autoritatea de Încercat pedagog

herbartian, reliefată cu competenţă, mal târziu şi în congresul cateheticmetropolitan din 1922 şi in cel al profesorilor de religiune din Româniadela 1924.

©BCU CLU



PROFESORUL DR PETRU BARBU 205

Şasesprezece ani a redactat organul oficios al eparhiei Caransebeşului Foaia Diecezană, care apare la 5—17 Ianuarie 1886 cu următorul program. „Să mijlocească o comunicaţlune intelectuală mai vieintre organele diecezei, cât şi intre toţi iubitorii de Înaintarea bineluibisericii şi a şco a le l n o a s tre . . . şl să creeze un câmp potrivit de întâlnire care să poată mijloci schimbarea Împrumutată a vederilor în c h e stiunile ce privesc progresul diecezei n o a st re . . ." O redactează in cel

dintâi trei ani (5 Ianuarie 1886—17 Octomvrie 1889), Ioan Bartolomei,apoi Ioan Ionaşiu (15 Octomvrie 1889—5 Aprilie 1892), Or. Petru Barbu(5 April ie 1892—11 Mai 1908) , Dr.Ios if I .01ariu( l l Mai 1 90 8—1 7 S ep

temvrie 1917), Dr. Vasile Loichiţa (5 Octomvrie 1919—4 Decemvrie1921) ş. a,, iar în cele 55 volume ale ei întâlnim, pe lângă scrisul ierarhilor şi al demnitarilor bisericii, şi pe cel al mirenilor Vlncenţlu şiVictor Babeşlu, Gheorghe Bogdan-Dulcă, Petru Broşteanu, Dr. GheorgeCrăiniceanu, Patriciu Drăgălina, Slmion Mangiuca, Dr. Atanasle Mari-nescu, Dr, Ioan Paul, Vasile Goldiş, Teodor V. Păcăţian, I. Şt. Paulian,Dr. Ioslf Popovici, Iosif Tempea, Iiie Trăilă, Dr, Petru Şpan, Petru

Pipoş, Dr. I. Sârbu, Mihail Gaşpar, Petru Bandu, Damlan Izvernlceanu,Ioan Mărilă, Dr. Ioan Lupaş, Dr. Silviu Dragomlr, Ioan Penţia, Ing.Petru Fotoc, Prof. Dr. Enea Hodoş, Petru Blzeria ş. a.

Nu putea lipsi nici dintre fondatorii „Organului naţlonal-politic"Drapelul (1901—1920), ce apare la 1—14 Ianuarie 1901 în Lugoj, avân dca „proprietar-editor" pe Dr. Valeriu Branişte, iar ca redactor responsabil pe Dr. Cornellu Jurca. Contribuţia materială şl morală a intelec

tualilor bănăţeni a susţinut acest „Drapel" al afirmării noastre româneşti până la 1920, când cenzura îl suspendă apariţia. Drapelul, sau„Dărăbielu", cum îi ziceau Bănăţenii, a intrat prin ţinuta sa naţionalăşl morală în legenda bănăţeană. Poetul Dr, Gheorghe Garda îl şl veş-niceşte:

„Doamnie, Doamnle, dă mai mândru-iŞi la Dărăbielu 'n casă I

Şi 'n să bagă, îl prind gânduriŞ i nu îi vine să mal iasă".

Bogata activitate publicistică a lui Petru Barbu nu se limiteazăinsă numai la Foaia Diecezană, Drapelul şl la revistele teologice şl pedagogice. El colaborează la Tribuna din Sibiu (1884—1903) de subdirecţia lui Ion Slavici şl la cea dela Arad; la Gazeta Transilvanieidin Braşov, înfiinţată la 1837 de Gheorghe Barlţiu; la Lupta (1907)Comitetului P. N. R. şi la Foaia Poporului Rom ân (1912) a lui Dl-mitrle Birăuţlu din Budapesta; la Luminătorul (1880—1894) , Dreptatea(1894—1898), Controla (1895—1906) din Timişoara, la Românul din

3

©BCU CLUJ




Arad, la Lumina (1918—1919) din Caransebeş, la Progresul (1907—1916)lui Gh eorgh e Jianu din Oraviţa, la Banatul Românesc (1919) al luiDr. Avra m Imbroane, la Cartea Satului (1921) al Iul Pa vel G recu din Lugoj.

Iar cân d contele Alber t A pp on yl ii răpeşte la 1908 catedra, elnu se dă bătut cl dă fiinţă, alături d e D r. Iosif Tr. B ăd esc u, A ndr eiGhldiu şl de o echipă de preoţi grăniceri, „Institutului de credit şleconomii Banca Poporală", pe care o aşează — cu intenţlunl străvezii— tot în clăd irea Institutului teologic, con du cân du -o până In clipa cândRo m ânia, întregită şl prin sacrificiile sale, îl red ă cate dr a. Ba nca P o porală şl cel 34 ani d e activitate econom lcă-flnanclară al săi, sunt

— Incontestabil — opera directorului el executiv Petru Barbu.El cond uce, din 13 D ecem vrie 1906 până în 24 Iulie 1908 încalitate de adm inistrator şi stab ilimen tele „Tipografia şl Librăria D ie cezană" înfiinţate la 14 Decemvrie 1885, respectiv 9 Martie 1886, subcon du cerea Iul Edu ard Hau stein dela tipografia Curţii imp eriale dinVien a. A ce ste „mine de aur", crelate d e episcopul Ion Pop asu cu14,671 floreni, au ridicat potenţialul cultural al Banatului.

Petru Barbu e şl reformatorul administraţiei bisericeşti şi în specialal contabilităţii eparhiale. Vizitează peste 300 comune bisericeşti şi dăo nouă îndrumare practică chlvernislrii averilor parohiale, care sporescsub grija şi vigilenţa asesorului consistorial Au rel M oacă. Dâ nd dreptm od el paroh ia centrală, cond usă de protopresblterul An dr ei Ghldiu şlpreoţii Ioan Stoian şi Gheorghe Buru, el îndeplineşte 9 ani şl modestafuncţiune de prim epltrop al bisericii cated rale din Cara nsebeş, Casaparo hială, şcoala confesion ală, restaurarea celor dou ă biserici şi râ n

duirea cimiterulul sunt a se mulţumi acestei epitropii, care dă diecezeicirculare cu îndrumări de specialitate, ce se folosesc şl astăzi.

Restaurân du-se, după lupte istovitoare de decenii , la 24 D ec em vrie 1864 episcopia Caransebeşului, v lădic ii I o a n P o p a s u ş l N l -c o l a e P o p e a , încercaţi luptători naţionali , devin şl conducătorii p olitici ai Banatului. Ei grupează în jurul lor pe toţi fruntaşii acestei provincii, întărind instltuţiunile eparh iale el întăresc conştiinţa naţională a

poporului bănăţean. Şi dau lupte îndârjite de conservare a bisericiişl, prin biserică, a neamului. Loviturile guvernelor nu-1 descurajează.Dimpotrivă, îi oţeleşte. Caransebeşul îşi redobândeşte prin personalităţile proeminente care străjuesc catedra episcopală, glorla-i dintrecut. In acest mediu naţional, bisericesc şi politic îşi face uceniciaPetru Barbu, proptit de arhimandritul Filaret Musta, de protopresbi-terii M ihail Po pov lci şi An dr ei Gh ldiu, d e generalul Traian D od a, d epreşed intele Ilie Curescu, de „cancelarul" Ioan Bartolomei şi de v e chiul şl devotatul său prieten Dr. Iosif Tr. Bădescu. Intră şi el în corporaţiile bisericeşti şi politice şl are fericirea să lucreze alături de Alexandru Mocsonyl, Vlcenţiu Babeş, Constantin Rădulescu, Leontin Simo-

©BCU CLUJ



PROFESORUL D R. PETRU BARBU 207

nescu , Iuliu Petric, Atan asie Cimp oneriu, Ştefan A nto ne scu , Gh eorgh eIoa no vid , Iosif Gal, G heo rg he Serb , Coriolan Br edlce an u, Iile Trăilă,Iulian Ianculescu, Vlrgll Tomicl, Alexlu Oniţiu, Ioan Budinţianu, Ioan

M. Roşiu, Iullu Novac, Dr. Ioan Popovlci, feldmareşalli Teodor cavalerde Seracln şl Nicolae Cena, generalul Alexandru Lupu, Isaia Stoica deHaţeg, baron Ge za Du ca de Cadar, Martin Tlap u, Ion M arcu, Dr.Au rel Oprea, Dr, Petru Ţeben eag, Dr. Llvlu M arcu, Dr. Valerlu Br a-nişce, Tltu Haţleg, Dr. Petru Mladinu, Dr. Dimitrle Florescu, Dr. AurelN ovac , Dom lnic Raţiu, Dr. Samuil Vlad one, Ştefan Jianu ş. a. Ţinutasa in congregaţia com itatensă şl în reprezentanţa com unală e dârză şi

intransigentă, cum nea plecată spre tocm eală i-a fost şl viea ţa-i l n -viforată.In alegerile parlamentare din 1906 şi 1910 con du ce, dimpreu nă

cu intelectualii Graniţei, campania electorală din circumscripţia Caransebeşului cu 94 com une grănicereşti. A ces t cerc a ales In 18 81, 188 4 şi1887 cu unanimitate deputat pe generalul Traian D od a, la 1888 peprotopresblterul M ihail Po povlci, iar în M ai 1888 p e flloromânul Lu dovic Mocsâry. Recoltează o splendidă biruinţă morală pentru candidaţii partidului naţional român Dr. Ion Sîrbu şi Dr. Aurel Vlad, — darnu poate înfrânge teroarea administraţiei şi corupţia ce, fatal, încolţl-seşl în acest aret. Pentru permanenta-i afirmare românească, Caransebeşulşi oamenii săi trebuiau loviţi. Contele Apponyl, pe care numai genialulnostru amb asador N ico lae Titu lescu 1-a putut înfrânge în Liga N aţiu nilor, doboară, cu sprijinul celor care râvnesc istoricul său scaun vlă-dicesc, pe octogenarul episc op N icola e Po pe a şi infirmă alegerea de

episcop dela 21 Sep tem vrie 1908 a lui Filaret Musta şi cea dela 29Iunie 1909 a lui Iosif B ad esc u. înlătură de la catedrele lor p e profesoriiPetru Barbu, P. Drăgălina, Iosif Bălan , Petru Bizerea şl pe referentulşcolar Dr. D. Cioloca. Dar Apponyl cade. Cade şl urmaşul său conteleIoan Zlchy şi cu ei şi toţi slujitorii lor.

Caran sebeşul reîn vie şi destram ă zona culturală maghiară „întrupată în baza art. de lege 27 din 1907 ca să exproprleze clădirile şco

lare şl să maghiarizeze şcoalele confesionale" prin comisarul ministerial,baronul Em il Petr lcsevich H orvâth. Şi Petru Barb u e din nou pe ba ricade, cum a fost la 1906 când prin broşura sa „Novl homines ca-ransebesienses" a făcut rechizitorul celor care în a scen siunea lor gră bită după episcopie şi după demnităţi au rupt tradiţia bisericească seculară a acestei eparhlf.

După zile grele, grele ca plumbul, de după munţii suferinţelor serevărsară, în sfârşit, zor ile . , . Revo luţia isbucnl în toam na anului 1918 .Consiliul naţional român din Caransebeş luă la 25 Octomvrie 1918 stă-

3*

©BCU CLUJ



208 D R. C O R N E L C O R N E A N U

pânlrea politică şl militară a Graniţei şi o păciul prin „sfaturile" ssăteşti şi prin gărzile sale naţionale, înfruntă şl ultimul asalt al jand.milor unguri şl al comu niştilor republicani de la Tim işoara, Suportă cu

resemnare ocupaţia sârbească, umilitoare pentru noi, a Iul Panta Cveits,care ne opri drumul la Alba-Iulia, ca şi pe cea franceză a generaluluiFarre ce protegueşte pe Unguri şi pe Ovrei, Administraţia acestui consiliu o purtă 10 luni Petru Ba rbu, „R om ânu l valoros, hotărît şl, malales, de o mare energie", cum nimerit îl caracterizează directorulGheorghe Neamţu, în documentata sa broşură C. N. R. din Caransebeş,

Sosi şl primăvara anului 1918 cu adunările naţionale din 18 Mal

1919 dela Caransebeş, din 10 Iunie 1919 dela Lugoj şi din 10 August1919 de la Tim işoara, în care Bă năţen ii — între ei şi Petru Barb u -lbazaţi pe continuitatea elementului românesc în Dacia Tralană, pe realităţile dem ografice şl p e situaţia geografică, cer integritatea Banatuluilor, delimitat spre nord de Mureş, spre vest de Tisa, spre sud de Dunăre şl în continuare spre est cu Transilvania. Statistica m aghiară din1910, întregită cu da tele oficiale de la 1912 şl cu şematismul celor douabisericii naţionale din 19 13 , dau Banatului o populaţlune totală de1.672.975 suflete. Din aceştia erau Români 880.844, deci 53o/ 0 j Sârbi264.030, deci 157 0 ; Şvabi 256,872. adecă 15% i Unguri 123.492, deci7%; Slovaci 58.531, adecă 3°/o şi alte neamuri, între care întră Cra-şovenil, Cehii, Rusnieciî, Croaţii, etc, 89.206, deci 5%. (Vezi FoaiaDiecezană, Nr , 6 din 23 Febru arie 1919). Superioritatea num erică aelementului românesc în Banat este, deci constantă. Este evidenţiată şlîn cea dintâi statistică oficială austriacă dela 1770 a istoricului Francisc

Grlssellni, care dă Rom ânilor 181.63 9 suflete, de ci 5 7 . 5 % ; Sârbilor78.780, adecă 25%. iar Şvabilor 43.201, deci 13.5% din o populaţietotală de 317.928 locuitori. Această statistică de acum 170 ani nu seextinde şi asupra districtelor Orşova, Caransebeş, Palanca şt Panciova-P e aceste realităţi demografice concludente se bazează Convenţia Româ niei cu Aliaţii dela 4/1 6 Augu st 1916 , care ne garanta Banatul ii ,ho tare le-i d e vea cur i. Du pă biruinţa dob ând ită la 191 8 şi prin noii

acela şi aliaţi ne sfâşie unitatea păm ântului strămoşesc. Ion I. C. Brâ-tianu, autorul acestei convenţii, nu a fost în deajuns de sprijinit de oamenii politici ai vremii, dintre care unii erau consideraţi în lumea diplomatică apuseană ca factori hotărîtorl în războiul nostru naţional şca reprezentanţi ai intereselor româneşti la opera de aşezare a păcii'Aceştia au acceptat sugestia fatală a puterilor amice Sârbiei pentru oînţelegere româno-sârbă. Ion I. C. Brătianu, dimpotrivă, socotea că Banatul, în limitele sale geografice fireşti, nu este numai un drept, ci ş

un mare şl vital interes naţional al noului stat român întregit.In osârdia noastră de două decenii şl mai bine, pentru afirmarea

ideii bănăţene, conturată eroic în adu nările naţionale ale anului 1918

©BCU CLUJ



PROFESORUL DR. PETRU BARBU 20 9

gf în C G 3 . d I I Uniunii Bănăţene" din 7 No em vrie 1931 dela Lugoj, car ecere solidaritate bănăţeană in toate problem ele vitale ale prov inciei,am simţit statornic şl vibraţiile sufletului logojan al lui Petru Barbu.

România, întregită cu Banatul ciuntit, îi rezervă şl lui numai puţine bucurii. Doar satisfacţia de a-şl vedea prietenul pe Dr. Ioslf Bade se u , prigonit ani d e-a-râ nd ul şl pentru dânsul, strălucind in arhieriebănăţeană neîmpărţită.

El a proptit cu toată fiinţa sa această păstorire ce a dat B an atului, despicat în două de o linie demarcaţională fără vleaţă, bogatărodire duhov nicea scă, ce se e galea ză cu ce a a întemeietorului Ioan P o -pasu. Dar a avut şi durerea să supravieţuiască înfrângerea prea timpurie a vlădicii Ioslf, în lupta ce a adus-o în cel 13 ani al arhipăstoriei sale (10 Oct. 1920—11 Iulie 1933), temelluitoare de epocă, pentruintegritatea hotarelor eparhiei şi pentru unitatea bisericii sale din Banatul întreg şl nesfârtlcat. V iea ţa episcop ului Ioslf Tr , B ăd esc u, înlă nţuită timp de 5 decenii de cea a profesorului de teologie Dr. PetruBarbu, a fost o simfonie a muncii, a înfăptuirilor şi a credinţei în vic

toria naţiei şl a bisericii bănăţene. Din acest crez al vieţii lor a înfloritşi declaraţia istorică, pronunţată în cea din urmă adu nar e eparhialădela 14 M ai 193 3, ultima întrunire bisericească ce a p rez idat: „In c epriveşte ve ch ea noastră episco pie, se pare că mai are să fie adăp atădin paharul suferinţelor şl a amarului vieţii acesteia. înţeleg aici dorinţele reînviate de a se muta sediul eparhiei dela Caransebeş la Timişoara, ceea ce dacă s'ar realiza, ar însemna desfiinţarea, moartea acesteivenerabile şl v ech i eparhii de o parte, iar d e altă parte ar însemn a nimicirea aureolei care a înconjurat înaintea poporului credincios, episcopiile şl cen trele lor. E u am crezut şi cr ed , că datorlnţa noastră esteca centrele episcopiilor, care în urma vitregiei timpului poa te au suferitreducere în însemnătatea lor, reducere de multe or) din cauze şl interese politice străine, cum e cazul şl aici, — să fie sprijinite, înzestrate cu toate lnstituţiunile culturale şl ajutate să se rid ice la Importanţa de care s'au bucurat, Iar nu a le reduce şl mal mult,

„Să nu ne desbrăcăm de ce e al nostru, de haina ce o avem, canu cumva să ne căim. înţeleg mal departe convenţiunea ce se afirmăcă s'ar fl înch eiat cu privire la chestiunile bisericeşti referitor la cr edincioşii noştri aparţinători regatului jugoslav, astăzi încă în legăturileierarhice ale episcopiei noastre. Convenţie care lnlţilndu-se s'a Încheiatcu totala Ignorare a eparhiei şl a episcopului el.

„Durere, nu sunt înţeles, nu sunt sau nu vor ca să fie Înţelese In-

tenţlunlle mele, chiar de acela al căror bine îl doresc., ."Şl au trecut şapte ani de sbucium ecleslastic. Şl cuvântul s'a adeve rit: „Morţii vor Învia şi vor sfărâma fărăd elegile celor vil". Inten-

©BCU CLU



2 10 D R . C O R N E L C O R N E A N U

(lunile Ierarhului păstrător al patrimoniului secular, au fost in sfârşitî n ţ e l e s e . . .

Petru Barbu nu a fost orator. Dar in seara zilei Istorice de 25 Oc-tom vrle 191 8, iluminat de fiorul învierii naţiei sale, el pronunţă pr ofetic în adunarea de desrobire a Caransebeşului următoarele; „... Ideiacreştină şl democratică: propria dispunere a popoarelor asupra sorţiilor, a prevestit pacea. Această idele a ajuns la fronturi şi sileşte armistiţiul ...Ziua d e astăzi, în care serbăm înfăptuirea ideii m ăr eţe d e car ee pătrunsă acum toată lumea, este „ziua care a făcut-o Domnul ca să

ne bucurăm şi să ne vese lim într'ansa". N e bucurăm , căci am scăpatdin lanţurile trecutului, ne ve se lim căc i suntem liberi p e păm ântul străm oşesc al Banatului nostru. Libertatea este cel mal mare bun păm ântesc al omenirii, dacă o folosim spre binele propriu şl comun; la dln-contră este o sabie ascuţită în mâna unui copil inconştient. . .

„Fraţilor, Chrlstos a înviat!"Şi continuă: „.... Pe acest Chrlstos al naţiei mele, înviat azi aici

la noi, l-am mal văzut odată, la 1906, în Peleşu l Sinaiei. Icoana „ învierii" a lui EI G reco , pictorul de origine greacă, Do m enico T he ot o-copuli, ce împodobeşte castelul regal, s'a întipărit atât de adânc în sufletul meu, încât Imaginea el, pătrunsă de un puternic misticism, îmiapare irezistibil în această clipă a frângerii cătuşelor robiei noastre mil e n a r e , .

Ce neîntrecută, ce magnifică aureolare a învierii noastre naţionale I

Thomas Charlyle spunea: „Există nobleţă nepieritoare şl chiarsfinţenie în m u n c ă . . . Ultima evang helie în vieaţă este să-ţi cunoştilucrul şi să-l îndeplineşti. Caută acest lucru şi apoi munceşte. . ." Românul, blserlcanul şl învăţătorul Petru Barbu şl-a cunoscut lucrul care1-a fost rânduit de Providenţă şi 1-a şl îndeplinit cu vrednicie, dobân-dlndu-şi „cununa ce a neveştejită a recunoştinţii" şl ad eve rind , pentruposteritate, sentinţa anticului Horaţiu: „Non omnis moriar".

M uncă intensă a desfăşurat Petru B arbu şl în societăţile culturale

din Banat. „Asociaţlunea pentru literatura română şl cultura poporuluiromân" desc ind e în anul 1896 şl în Ban at. A du na rea gen erală, ţinutăla 15 August 1896 în Lugoj sub preşidenţla canonicului Ioan M. Mol-dovan e răscolitoare de energie bănăţeană. Miile de bănăţeni au asistatla sf. Liturghie, celebrată de episcopu l cărturar N icola e Po pe a, înc on jurat d e arhimandriţii Dr. Ilarion Puşcarlu, Filaret M usta şl Augu stinHamsea şl de diaconul ceremonial Dr. Petru Barbu, în biserica cea mare

a Lugojului, clădită în anii 17 59 — 17 66 şi târnosltă la sf. Mărie Maredin 1766 de vlădica Caransebeşului Ioan Georgevicl. Sunt de faţă Alexandru Mocsonyi, Vicenţiu Babcş, Dr. Ioan Raţlu, Gheorghe Pop de

©BCU CLUJ



P R O F E S O R U L DR. PETRU BARBU 211

Băseştl, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Augustfn Bunea, Zaharie Bolu, Ema-null Ungureanu, Paul Rotarlu, Mihali Popovlci, Dr. Tralan Putlcl ş. a.Corurile bănăţene. însumând 760 corişti, cântă, diriguite de Ion Vidu,imnul naţional „D eşteaptă-te R om âne" , iar protopresbiterul VincenţiuGrozescu evidenţiază*. „Momentele Istorice privitoare la continuitateaRomânilor în Banat".

In toamna aceluiaşi an i-au fiinţă despărţămlntele bănăţene ale„Astrei", între ele cel dlntâiu e cel al Caransebeşului, de sub preşedinţiaprotopopului Andrei Ghldiu. Petru Barbu face parte din comitetul acestui despărţământ până în clipa morţii sale.

El a fost membru şi în comitetul: „Reunlunel învăţătorilor românidela şcoalele capitale şi elementare populare din dieceza dreptmăritoarerăsăriteană a Caransebeşului", întemeiată în Lugoj la 27 Septemvrie1869 sub preşedenţia învăţătorului Vasile Nlcolescu (1833—1908).

A po i din ce-1 al „Asociaţiei culturale din Banat", înfiinţată în15 August 1919 de episcopul Dr. E. Miron Crlstea şl de profesorul Dr.Tralan Lalescu, cu concursul ministrului Instrucţiunii publice şl al Cul

telor Dr. C, A ng e l e sc u; din cel al „Societăţii române de lectură"înfiinţată la 1871, din cel al: „Societăţii române de cântări şl muzică",înfiinţată la 1876 şl din: „Societatea femeilor române pentru regulareaşi înfrumseţarea cimlterulul ort, rom. din Caransebeş", înfiinţată la 1883de episcopul Ioan Popasu. Cele două dintâi au fost puse sub conducerea lui Ioan Bartolomelu, iar a treia sub cea a Doamnei Elena deIacobich, o luptătoare îndrăzneaţă pentru drepturile Graniţei care aştiut să înfrunte şl prigoanele stăpânitorllor.

Dar anii, grăbiţi cum sunt, se scurg mereu şl cu ei şl vieaţa totmai trudită a Iul Petru Barbu.

La 23 Septemvrie 1928 împlineşte 35 ani de profesură. ProtopopulBocşei, Mihali Gaşpar, fost elev al său, îşi cheamă, impresionant, fraţiiin preoţie şl în dăscălie să-şi sărbătorească magistrul. îndrumătorul refuză. E „prea mulţumit dacă iubiţii săi discipoli şl prieteni îşi vor aduce

aminte, în această zi, de el, şl în rugăciunile lor vor Implora pe preaSfânta Treime să se îndure spre el, să cerceteze şl să vindece neput inţe l e sa le . . ."

Şl după 12 ani Sf. Treime se îndură spre dânsul, acum mucenl-clzat în suferinţe, şl îl curmă la 7 Martie 1941 „ ne put i n ţe l e . . . " Şl intră,spiritualizat, la 10 Martie 1941 în Pantheonul Caransebeşului. L-a binemer itat, căc i „ luptă (b u n ă a luptat, curgerea o a împlinit, credinţa o a

păzit, de acum 1 s'a gătit lui cununa dreptăţii, pe care i-o va da Domnul,judecătorul cel drept..." (II. Tlmotel c. 4. v. 7—8).

Dr. CORNEL CORNEANV

©BCU CLUJ



ASPECTE D IN VIEAŢA E C O N O M I C Ă AARDEALULUI

Eve nime ntele politice din vara analul trecut ne-au doved it încă -odată, că pentru vieaţa unul popor, economicul nu contează decât atuncicând e stăpânit de elementele naţionale, şi că străinii, in activitateaeconomică ce-o desfăşoară pe teritoriul naţional nu îndeplinesc alt roldecât de speculaţiune şl exploatare, iar în momente grele politice, dingrupul acestor străini se recrutează agenţii de spionaj şi elemente caretrădează naţiunea, în ţara căreia au realizat cele mai mari beneficii.

Spectacolul oferit de Întreprinderile străine din Ardealul cedat neconfirmă acest adevăr. Din multele exemple amintim Fabrica Dermatadin Cluj. Această industrie a fost timp de aproape 20 ani alintata autorităţilor şi instituţiilor d e credit ro m ân eşt i; toate favorurile l-au fost

acordate. Cu toate acestea, deşi e Întreprindere cu capital evreesc, totuşi, primii mu ncitori care a u defilat m anifestând favorabil pen tru nouastăpân ire, p e străzile Clujului, au fost mu ncitorii organizaţi d e cătreconducerea acestei întreprinderi.

Elementele străine in activitatea ce-o fac, nu caută niciodată săfacă un acord al activităţii lor cu interesele naţiunii in mijlocul căreiaîşi desfăşoară activitatea; scopurile străinilor sunt pur economice şl se

reduc la un singur ţel: câştigul. Mijloacele la care recurg pentru ajunger ea ţelului nu contează, de asem ene a nici tragedia politică a naţiuniimajoritare nu afectează cu nimic pe aceşti cavaleri ai Industriei, ei ne-flind senzlblll dec ât atunci cân d schimbările c e se fac periclitează siguranţa şl rentabilitatea Întreprinderii lor.

A ce st ade văr nu a fost sezizat îndeajuns de către conducătoriivieţii noastre economice, sau chiar dacă a fost cunoscut de unii, dato

rită împrejurărilor grele în care ne-am aflat, nu s'a putut găsi o soluţiecare să rezolve integral româneşte prob lemele econ om ice ale Ro m âniei Mari .

©BCU CLUJ



A S P E C T E D IN V I E A T A E C O N O M I C Ă A A R D E A L U L U I 2 1 3

Sfârşitul războiului mo ndial din anii 1914 — 19 18 a pus Rom âniatn faţa următoarelor probleme :

Prin tratatul de pace Ardealul, Banatul, Basarabia şl Bucovina aufost alipite Ro m ânie i, consfinţindu -se prin acea sta dreptul tuturor R o mânilor de-a trăi tntr'un singur stat: acela al României Mari.

Promisiunea regală făcută în marele discurs al Regelui FerdlnandI, la Iaşi, de a se da pământ ţăranilor a trebuit, îndată după terminarearăzboiului să rezolve problema expropierii şl a împroprietăririi ţăranilorcu pământ

Reo rganizarea econ om ică a V echiu lui Re gat, distrusă în urmarăzboiului, precu m şi înglobar ea activităţii eco no m ice a noilor pro vinciialipite în noua formaţiune statală, au impus schimbări radicale în politica economică aplicată de Vechiul Regat înainte de războiul mondial.Noua politică econ om ică a Rom âniei a trebuit să asigure prom ovareatuturor provinciilor alipite, care din punct de ve de re econ om ic pre zentau caractere deosebite.

Astfel fiind situaţia, politica economică făcută de statul nostru afost îndreptată spre rezolvarea acestor probleme ale căror soluţionăricerea u mult tact şl cun oaşterea am ănunţită a situaţiei fiecărei pro vincii, fiindcă fiecare regiune din aceste provincii avea probleme specifice şi neglijarea lor în noua orientare eco nom ică unitară a statuluiromân, ar f1 însemnat creare de nedreptăţi şi Izvor de nemulţumiri sociale.

Preocupaţi de încadrarea şl organizarea vieţii noastre economiceîntr'un sistem unitar, cond ucăto rii noştrll au neglijat laturea po litlcă-naţională a acestei probleme.

Spiritul dem ocr atic sub Influenţa căruia au fost toate par tidelenoastre de guvernământ, asigura egalitatea şl libertatea de acţiunetuturor Indivizilor cetăţeni ai statului nostru. Leg ile făcute cu scopu lde-a încuraja tn m od special industria — urm ăreau să cree ze con dl-ţluni favorabile de dezvoltare şi să la diferite măsuri de apărare Industriilor din ţară faţă de produsele industriale din străinătate, însă

în nici una din aceste legi nu găsim restricţiunl de ordin naţional, referitoare la persoa nele sau Întreprinderile care beneficiază d e a ces teavantagll, şl nici obligaţiunea de-a forma şl angaja un număr oarecarede Români în Întreprinderile lor. Instituţiile noastre bancare, deasemenea,au neglijat în oarecare măsură, problema naţională îa/plasamentelece le făcea u, mai ales In provinciile alipite. A ce ste a au căutat ca plasam entele ce le făce au să fie sigure şl cât se poate d e rentabile, ori sigu

ranţa şl rentabilitatea 'acestor plasam ente nu a putut fl satisfăcutădecât de unităţi economice vechi şl bine consolidate, care nici într'uncaz, aci la noi tn Ardeal, na au fost româneşti.

©BCU CLU



214 R O M U L D . IVAN

Libertatea pe plan politic, egalitatea în obţinerea diferitelor avan-tagli dela stat şi mal ales politica excesiv de ortodoxă aplicată deinstituţiile noastre de credit, au creeat o situaţie de superioritate elementelor minoritare care activau vieaţa economică a Ardealului, faţăde Români, prin faptul că Românii şl minoritarii au plecat pe acelaşdrum , însă nu in ace leaş i condiţiuni. Ung urii, Ev reii şi Saşii, datorităprivllegllor şi drepturilor exclusiviste, avute sub stăpânirea trecută, aureuşit să-şl creeze o situaţie destul de consolidată în vieaţa economicăa Ar dealului, în timp ce noi R omânii nu am avut acces decâ t lamu nca păm ântului şi creşterea vitelor. Pentru nivela rea acestei situa -

ţiuni, în lo cul princip iilor dem ocra tice şi a egalităţii tuturor în ob ţiner ea avantagillor pentru încurajarea industriei naţionale, cum inte ar fifost din partea conducătorilor noştri, să fi făcut o politică româneascăşl num ai rom ânea scă, cel puţin atât timp până a jungeau şl Ro mâ nii dinAr dea l la ace eaş i situaţie de înflorire econ om ică ce au avut Saşii,Ungurii şl Evreii, creiată nu datorită spiritului lor care ar fl fost maiîntreprinzător decâ t al nostru, ci num ai în urma împrejurărilor, că aufost privilegiaţi şl mai favorizaţi de stăpânirea austro-ungară.

Minţi luminate şi oam eni cu previziune clară, care au sezlzatImportanţa mo men tului econ om ic şl car e prin scrierile lor au arătatdrumul ce trebuia să urmeze poltica economică făcută tn Ardeal,Imediat după unire, am avut.

Răsfoind numărul jubiliar al Revistei Economice pentru sărbătorirea celor 25 d e ani d e apar iţie, găsim sub semnătura D-lu i Prof.univ. Dr. Ion Lupaş următoarele rânduri:

„Dacă în trecut acaparatorii străini, conducătorii breslelor exclusiviste, au reuşit să împedece accesul elementelor noastre ţărăneşti ladiferite ramuri de Industrie, acum în situaţia schimbată, e datoria politică a tuturor conducătorilor statului şi a celor ce stau la conducereaaşezămintelor financiare, să sprijine pe toate căile şl cu toate mljlocelerâvna poporului dela sate de-a îmbrăţişa meseriile, industria şl negoţul". 1)

Motivele care au determinat pe conducătorii noştri de atunci să

nu urmeze drumul natural în politica economică a ţării noastre şl maiales lipsa de înţelegere ce s'a găsit pentru rezolvarea problemelor economice din Ardeal, credem că nu e cazul să le arătăm în articolulacesta.

Totuşi, pentru a scoate de sub acuzaţia ce s'ar putea face Românilor ardeleni, că timp de 20 ani de conducere românească, nu aufost în stare să ajungă stăpânii activităţii comerciale şi industriale din

l

) Revista Economică. Numărul jubiliar 1898—1923, Dr. Ion Lupaş , Contribuţiaţărănimii noastre la naţionalizarea industriei.

©BCU CLU



A S P E C T E D IN VIEAŢA E C O N O M I C A A A R D E A L U L U I 215

Ardeal, in cele ce urmează vom arăta stăruinţele depuse de Româniide aci, pentru rezolvarea acestui deziderat, indicând şi greutăţile ceau avut de întâmpinat pentru înplinlrea acestui scop.

In Transilvania, începând cu 1 Decembrie 1918, am avut o serieîntreagă de iniţiative româneşti cu scopul de-a înfiinţa diferite industriişl a acapara comerţul din provincia noastră.

Banca Centrală pentru Industrie şl Comerţ, înfiinţată la Sibiu şlîn urmă stabilită la Cluj, in scopurile sale statutare ne-a arătat că principalele sale ţeluri sunt de-a creea industrii şi a susţine comerţulromânesc.

R ezu ltatele obţinute d e acea stă Instituţie d e cred it în crea ţiunllesale industriale sunt o dovadă a posibilităţii de afirmare româneascăîn acest compartiment de activitate economică.

Industria Sârmei şl Fabrica de Sticlărie din Turda sunt o mândriea Românilor ardeleni. Prin aceste două Întreprinderi s'a dovedit că spiritul economic al Ardelenilor, ajutat de-o politică economică sănătoasă,împreunat cu o largă înţelegere a Instituţiilor de credit, în special al

Băncii noastre de Emisiune, e în stare să creeze Întreprinderi care potrivaliza cu cele mal moderne Industrii din Occident.Inafară de Banca Centrală pentru Industrie şl Comerţ, o serie În

treagă de alte instituţii de credit din Transilvania, fie direct fie Indirect, au căutat să d ea tot sprijinul lor com erţului şi industriei rom âneşti : Iris s. a, pentru industria ceram ică din Cluj, e creaţia BănciiAgrare; exploatările forestiere ale Românilor din Transilvania în,majoritate au avut concursul băncilor, care încurajate din partea Institutului

nostru de Emisiune, au acordat sprijinul lor financiar nelimitat acestorÎntreprinderi. Marile întreprinderi comerciale, fie sub formă de societăţi,fie sub firmă individuală, s'au menţinut şi au progresat datorită faptului că au avut la spate concursul financiar ar vreunei bănci.

Iniţiativa românească în activitatea industrială şl comercială a Ardealului, atunci când a fost susţinută de concursul financiar al Instituţiilor noastre d e cred it, a dat rezu ltate strălucite, reuşind în m ulte

branşe să înfrunte concurenţa minoritarilor, Iar în unele cazuri, chiarsă-i depăşească, ajungând în situaţia de a-i elimina din motivul că ceidin urmă nu mal puteau rezista concurenţei ce le-o făcea Românii înindustrie, datorită faptului că produsele româneşti erau superioare, iar,în comerţ, prin aceea că ofereau condlţlunl de vânzare mai favorabiledecât minoritarii.

Pe cât de frumoase au fost rezultatele obţinute de Români în ma

rile Întreprinderi industriale şl comerciale, pe atât de dezastruoase aufost in iniţiativele private ale micilor industriaşi şl com ercianţi românidin Ardeal, dela Unire şl până astăzi.

©BCU CLUJ



2 1 6 ROMUL D. IVAN

Micii comercianţi români, în majoritatea cazurilor şl după Unireau rămas şl pe mai departe Înfeudaţi comercianţilor angrosişti străini,care prin condiţiile grele ce le puneau la livrarea mărfurilor n'au creat

posibilităţi de progres ale acestora.Lupta începută de către minoritari pentru oprirea lnfiltraţlunil ele

mentului românesc în activitatea economică a Ardealului e mal evidentă în compartimentul industrial.

Pentru Ilustrarea ac estui ade văr vo iu arăta greutăţile făcute demarea industrie minoritară, micilor industriaşi români, împotriva căroralupta a fost mal uşoară, fiindcă meseriaşul român nu avea concursul

nelimitat al vreunei bănci şl nici rezerve materiale necesare pentru arezista aceste! lupte.La fel ca şl în marile întreprinderi industriale şt comerciale, Ini

ţiativa românească s'a manifestat la noi şl în crearea de mici Industriidin partea vrednicilor, pricepuţilor şi cruţătorllor noştri meseriaşi.

La 2 August 1923 a răsunat întâlaşl dată semnalul unei fabrici înfrumosul sat de sub poalele muntelui, în Săliştea Sibiului. După slujbareligioasă a inaugurării şl-a încep ut lucrare a fabrica de pielărie fină a

lui loa n Stan Herţia şl soţii. A u urmat ap oi în curân d alte dou ă fabrici, clădite în cursul acestui an: cea de tămplărle şl mobilă Înfiinţatăde maeştri tâmplari Gheorghe Gbenie, loan Hanciu şl loan Zgură, întovărăşia negustorului loan Bârsan şl Casa de Păstrare, precum şl ceade ch ereste a a consorţiului loa n M anaslu, Ilie M artin, Dum itru Com şaşi Nicolae Simian. ' )

Argăsitul pieilor a fost o meserie veche a Românilor, iar talpapentru opinci produsă de el a cucerit toate pieţele Ar dealului. Parteadin regiunea d e sud şl nord-est a Ardealului a fost aprovizionată cuarticole d e p ielărie de către tăbăcăril din Săllşte şl din jurul Se be şulu i,iar partea de vest de către vestiţii dubălari dimprejurul Beluşului,

îndată după Unire, toate condiţiunlle în care se afla Industria depielărie în Transilvania, ne-au făcut să credem, că aceasta ramură industrială va trebui să se desvolte In cadrul elementelor româneşti; materiile prime, precum şl personalul tehnic bine pregătit ce se afla între

m eser iaşii noştri, formaţi înc ă sub stăpâ nirea trecu tă, justifica suficientacest lucru. Cu toate acestea, fenomenul s'a produs Invers. Azi, după20 de ani de stăpânire românească, Românii au fost eliminaţi din Industria pielăriei.

Cau zele care au produs acest fenom en au fost determinate d elupta ce s'a dat între marea industrie de pielărie minoritară şi micaIndustrie, care a fost în manile Românilor.

») Ibidero.

©BCU CLUJ



A S P E C T E D IN V I E A T A E C O N O M I C A A A R D E A L U L U I 2 11

Industria mare de pielărie, ftlnd pusă la adăpost de concurenţace l-ar fl putut face industriile similare din străinătate, prin taxele va

male ridicate ce se percepeau asupra produselor de pielărie la intrareaîn ţară, pentru a ajunge să stăpânească după bunul plac piaţa Internă,a căutat să înlăture pe m icii industriaşi, fiindcă pro du sele acestora a ufost foarte mult căutate mai ales de ţărănime şi cum ţărănimea e principalul client al acestei industrii, trebuia prin orice mijloace să fie câştigat de marea industrie.

Două au fost modalităţile care ar fi putut face ca marea industrie

să acapareze clientela dela sate pe seama sa:a) Prin calitate superioară, preţuri scăzute şl organizare sistem atică a desfacerii produselor sale, s'ar fi putut câştiga Încrederea ţărănimii; sau

b) Să se inceapă lupta pentru distrugerea părţii concurente, careîn cazul nostru a fost tăbăcarii dela Sălişte şl jurul Sebeşului şi harnicii dubălarl dela Beiuş.

Pentru consumatori şi economia naţională, sigur că prima posibilitate de luptă ar fi fost mai favorabilă, însă pentru Evreii dela Uzinele Dermata, care reprezentau marea industiit de pielărie din Ardeal,calea aceasta a fost prea lungă şi putea să dea naştere la complicaţii,de aceea au ales posibilitatea a doua, fiindcă prin aceasta rezolvaudo uă lucruri dintr'odată. Sc ote au din vleaţa industrială a A rd ea lului pe meseriaşii români şi prin distrugerea lor câştigau clientela maredela sate, care în urma acestui fapt trebuia să acc ept e marfa produ să

d e Uz ine le Derm ata în cond iţluni Inferioare şi preţuri cu mult m ai ridicate, decât ale micii industrii.

Procedeul la care au recurs Uzinele Dermata pentru ajungereasco pu lui a fost simplu, fiindcă au folosit sistemul clasic de care fa ce uzmarea industrie pentru a scăpa de concurenţa ce începe să devină periculoasă din partea micii industrii.

In anul 1923, au ridicat preţul materiilor prime dela 50 până la

60%, men ţinând în acelaşi timp preţurile produ selor sale neschim bate.A cea stă situaţie a avut efecte dezastruoa se pentru mica industriecare, după cum ştim, lucrează numai cu fonduri proprii, care sunt destulde reduse. Tăbăcarii şi dubălaril români s'au trezit că preţurile obţinute d e produ sele lor nu sunt suficiente, nici pentru acoper irea m ate riilor prim e, de ci lucrau în pierd ere. Do i ani d e m enţinere a acesteisituaţiunl au fost deajun s pentru ca Ro m ânaşli noştri să fie eliminaţidin această meserie, dupăce au suferit pierderi aşa de importante încâtnu au mai avut nici o posibilitate de refacere.

Am sesizat cazul industriei de pielărie din Ardeal fiindcă reprezintă acţiunea tipică, dusă de către capitalul străin pentru a împiedeca

©BCU CLUJ



21 $ R O M U L D . IVAN

Infiltrarea elementului românesc în vieaţa economică a Ardealului. Traged ia dubălarilor însă au trălt-o majoritatea micilor industriaşi rom ânide la noi care au încercat să străbată în vieaţa industrială a prov inciei

noastre, fiindcă au fost lăsaţi fără nlclun sprijin d in par tea statului,pradă hienelor comerţului şl Industriei din Transilvania.

Cucerirea vieţii economice a Ardealululul nu se poate face prinacţiuni răsleţe, care oricât ar fi susţinute de autoritatea de stat şl sprijinite de instituţiile noastre financiare, nu poate da alte rezultate decâtcrearea de posibilităţi unul grup restrâns de indivizi care să formezemici oaze de activitate economică, însă oricât de înfloritoare va fl ac

tivitatea acestor întreprinderi, nu va putea rezolva Integral româneşteproblemele economice ale provinciei noastre. Acţiunea ce va trebui săîntreprindem va trebui să pornească de jos în sus şl să fie pe un planlarg făcută şl aşa de năvalnică încât să copleşească şi să desorientezetot sistemul economic al capitalului străin, care activează la noi deatâta v rem e şl care nici acu m nu înţelege că p entru a mai putea exista,va trebui să-şl revizuiasc ă în mod radical politica econ om ică de pânăacum. Iar dacă nu înţelege să facă un acord perfect al activităţii salecu interesele neamului românesc, să plece.

Dorim ca politica noastră economică, care va clădi pe noul temeiuri ec on om ice Rom ânia d e m âine, să ţină cont de adevăr ul exprimatatât de clar şl dureros de profetic încă din anul 1923.

„Până nu ajunge poporul nostru în stăpânire deplină a îmbelşugatelor izvoare de venit şi îmbogăţire care curg fără încetare din marile întreprinderi industriale — viitorul României întregite nu va puteafi asigurat".1)

ROMUL D. IVAN

') Ibidem.

©BCU CLUJ



U N C A P I T O L N E C U N O S C U TD IN ACTIVITATEA LUI V ISARION ROMAN— Colaborarea sa la ziarul „Românul" din Bucureşti —

Deşi asupra lu i Visar ion Roman — ct i torul emancipăr i i economice a poporului românesc din Transilvania — s'a scris un numărdestul de remarcabil de studii şi comentarii (peste 50), ultimul fiind

scr is de tânăru l O c ta v ia n L u d u — Rolul lui Visarion Roman în vieaţaeconomică a Ardealului') — vieaţa şi activitatea sa prezintă încă un elelaturi puţin cun osc ute, pe lângă cele care sunt c u desăvârşire în gro pate în cenuşa uitării.

U na din ace ste laturi — una care ni-1 înfăţişează pe VisarionRoman sub aspectul de om politic şi de gazetar — este şi colaborareasa la ziarul Românul din Bucureşti şi, implicit, relaţiunile sale cu C.A. Rosett i , directorul acestui ziar .

Colaborarea aceasta, cutezătoare şi substanţială, a fost determinată de greutăţile materiale ale lui Visarion Roman, care, în 1867, dupăîncercările nereuşite de a ajunge paroch al bisericii Sf. Niculae dinBraşov, sau protop op al tractului Zarand, fiind în opo ziţie aprigă c umitropolitul Şaguna, se găsea la Răşinari fără de niciun „oficiu".

Aceas ta îl face să s e adreseze lu i G h e o r g h e B a r i ţ iu , protectorul său de la Bra şov, adversar şi el al lui Şagu na, m em bru influent

al nou înfiinţatei Academii Române, rugându-1 să-1 angajeze ca secretaral cancelariei Academiei, sau în vreun alt „oficiu" similar. Totodată(la 17 A ug us t 1867) are inspiraţia, d e a-i sugera lui Bariţiu, angajareasa ca redactor la Românul, pentru chestiunile Transilvaniei şi ale Ungariei, scriindu-i următoarele:

„Oare ziarul Românul de ce nu deschide o rubrică anume pentrucauza noastră şi pentru lupta cu jurnalele austriace-germane-maghiare ?

l ) Tipografia Dacia Traiană, Sibiu 1940, pag. 104.

©BCU CLU



220 VASILE NETE A

Căci atunci s'ar demasca, atât mişeii (evrei, nemţi, unguri) care întreţinnecurmat corespondenţe mincinoase şi tendenţioase cu organele străinede aici; atunci atari prăpădiţi ar trebui oricum să se sfiască şi să aibă

mai mult respect de opiniunea publicului de acolo; dar şi ziaristicastrăină de aici, văzându-se angajată într'o luptă, unde are de a facecu armele adevărului, s'ar vedea şi ea silită a-şi mai muia coarnele.

„Eu carele ştiu bine nemţeşte şi ungureşte, aş primi atunci bucuros şi asemenea sarcină, lângă Românul".1}

Bariţiu, arătându-se sensibil la o asemenea propunere şi isbutinda convinge pe C. A. Rosetti de necesitatea de a avea un redactor în

Transilvania, cu întârziere de aproape un an, e adevărat, îi poate trim ite, în D ece m vrie 1868, un răspu ns afirmativ, pu tând u-i asigura, înacelaşi timp şi o remuneraţie convenabilă. Bucuria şi părerile lui Romanasupra acestui angajament, le aflăm în scrisoarea următoare, trimisădin Sibiu la 12 Decemvrie 1868. (între timp viitorul director al „Albinei"fuse se num it insp ecto r al băn cii săse şti de asigurare „Transilvania").

„N'am cuvinte prin care să vă pot exprima, aşa cum simt, respectuoasa-mi mulţumită pentru bunătatea ce-mi arătaţi . Mă învoescfără îndoială la angajamentul încheiat. Cu toate acestea, îmi veţi permite unele observări: 12 coaie pe lună este cam mult, nu atât cu privire la onorariu, care e bun destul, ci faţă cu alte ocupaţiuni ale mele.D acă voi răm ânea în aplicare la ban ca „Transilvania", făcându -mi-seun salar fix, apoi voi avea de a umbla mult încoace şi încolo. Absentând astfel dela Sibiu, va urma întrerupere în citirea ziarelor. 2) Căcia le primi regulat, în tot locul, e peste putinţă.

„Prin asta nu voi să zic alta, decât, când se va întâmpla, ca încutare lună să nu pot trimite întreg cuantul de corespondenţe, să mise conceadă a suplini lipsa altădată. Apoi eu cuget, că se va privi maimult la valoarea calitativă, decât cantitativă, a corespondenţelor. A-miface datoria, mă voi sili la toată întâmplarea. îndreptarul ce a-Ţi avutbunătate a mi-1 trimite, în epistola Dv., pentru lucrările mele, îl voiavea pururea înaintea ochilor şi mă veţi obliga mult, dacă şi pe viitor

nu veţi pregeta a-mi împărtăşi din când în când înţeleptele şi folositoarele Dv. sfaturi" . . .După ce propune apoi diferite soluţii pentru procurarea ziarelor

necesare, aducându-şi aminte că e cetăţean maghiar, continuă, subliniindpericolul şi modalitatea expedierii corespondenţelor:

„Trimiterea corespondenţelor şi a paralelor este într'adevăr lucrulcel m ai delicat aici şi eu v'am fost amintit aceasta la întâlnire. Sibiul

') Aceasta şi scrisorile următoare în M s. Acad. Rom. Nr. 1001.2 ) Necesare informaţiei sa le .

©BCU CLUJ



V IS AR ION R O M A N

este în privinţa aceasta un cuib blestemat, nicio casă sigură, căreia săte poţi încrede. 1) Lucrul va trebui să se facă în ambele privinţe (corespondenţe şi bani) prin mijlocirea Braşovului. De poştă nici vorbă.

Banii se vor putea trimite mai bin e prin asem naţiuni către vreo casăbună din Braşov, care apoi mi î-ar putea trimite prin oricare casă dinSibiu; căci trimişi mie, dela Braşov, n'ar bate nimica la ochiu.

„Eu afară de aceea mă mai ocup şi cu câte o spe c u l ă ( c o me r ţ ) , . .„Corespondenţele ar fi, asemenea, bine, când s'ar putea trimite

tot pe calea lor de până acum. Căci numai fiind deplin sigur, voi puteascrie cum se cere".

In 17 Decemvrie 1868, prin intermediul lui Bariţiu, Visarion Romanîi adresează o scrisoare lui C. A. Rosetti şi totodată îi trimite şi primularticol. Articolul acesta (în realitate corespondenţă transilvană) şi toatecâte vor urma — în 19 Decemvrie trimite alte articole, tot prin Bariţiu,aşa cum se convenise, pentru „foaia ştiută" — sunt datate ca trimisedin Pesta, semnate cu iniţiala X, şi au apărut în „Românul" sub titluCorespondenţă particulară, în continuă succesiune până la data de 11Februarie 1870 când, ocupat cu înfiinţarea băncii Albina, Visarion

Roman îşi încetează colaborarea la ziarul bucureştean.Spicuind aceste corespondenţe, lungi de câte două-trei şi chiar

de câte patru-cinci coloane, şi care de multe ori apăreau chiar pepagina întâi a ziarului Românul, constatăm că fostul învăţător delaRăşinari avea stofă de adevărat ziarist, fiind un spirit pătrunzător şiînzestrat cu o mare doză de combativitate, fiind, în acelaşi timp şi uniscusit interpret al raporturilor dintre România şi Ungaria. Spiritul său

vioi şi temerar s'a ciocnit astfel adeseori cu ziariştii maghiari şi austriaci,şi a biciuit fără îndurare pe şovinii conducători ai monarhiei dualiste.

Şi atunci armele cele mai obişnuite erau mistificările şi calomniile,denaturarea faptelor şi minciuna, aşa încât redactorul dela Sibiu alRomânului a fost nevoit necontenit să ţină piept minciunilor ungureşti,pe care întotdeauna le-a înfierat aşa după cum se cuvenea.

„Precum vorbele tâlhari regeşti ungureşti — scrie Visarion Roman

în Românul din 2—3 Ianuarie 1869 — nu sunt invenţiunea noastră,asemenea nici „minciunile ungureşti" nu le-am făurit noi, ci ambiiaceşti termeni frumoşi i-am împrumutat din ziaristica austro-maghiară.Sub titlul „Minciuni ungureşti despre România", ziarul Osten dinViena, ne mai putând suferi neruşinata seducere a opiniei dinAustria prin presa ei de azi (cea mai coruptă din Europa), vine,în interesul Europe», a face lumină şi a dovedi , cu argumente tari,că tot ce se scrie azi, cu atâta înverşunare, despre România, în presa

') E vorba de bănci.

4

©BCU CLUJ



VASILE NETEÂ

maghiară, sunt minciuni sentenţioase, sunt — cum am mai zis-o deatâtea ori — căutare de pretexte". Observând insă că izvorul tuturoracestor minciuni şi calomnii se află însăşi în inima României, la Bu

cureşti , constată în numărul din 13—14 Ianuarie — constatare şi astăzivalabilă — că „nicio ţară pe faţa pământului nu nutreşte la sânul eiatâţia şerpi ca România. Toate calomniile, injuriile, invectivele asuprastatului român şi a naţiunii s'au aruncat în lume de acolo, din România, toate săgeţile îndreptate împotriva existenţei noastre naţionaleau ieşit din arcul diferiţilor agenţi politici, organe consulare, emisaristrăini, spioni şi corespondenţi cunoscuţi şi necunoscuţi, aflători acolo

în România, toate necazurile cauzate statului român în anul trecut şitoate încercările de a revolta opinia publică contra bărbaţilor de statai României, se trag dela oamenii aceia".

Atenţiunea sa e îndreptată insă în primul rând asupra stărilor dinmonarhia pajurei cu două capete, în care, după proclamarea dualismului din 1867 , Maghiarii începură a avea preponder enţă. „D oam ne,ce timpuri în A us tria ! — scria în num ărul din 25 Ianuarie. — La1848 armata honvezilor s'a luptat pentru desfiinţarea monarhiei şipentru răsturnarea casei de Habsburg; contra acelei armate au luptatatunci Românii din Transilvania, vărsând sângele a 40.000 bărbaţi cufamilii şi feciori viguroşi, cum şi mai multe femei şi copii, pentru apărarea tronului şi a unităţii mon arhiei ş i . . . astăzi acea armată se reînfiinţează din aceleaşi elemente, prin aprobaţiunea împărătească".Preocuparea de căpetenie a guvernanţilor maghiari, după consolidareainternă a poziţiei lor, era însă atenta supraveghere a evoluţiei şi ma

nifestărilor tânărului stat român de sub conducerea principelui Carol,— stat pe care ei, Ungurii, l-au văzut întotdeauna stăpân pe întregcuprinsul vechii Dacii; să nu uităm că ei l-au numit pe Horia RexDaciae!, — astfel încât, a creia cât ma i m ulte dificultăţi Rom âniei, afost şi a rămas pentru ei un adevărat imperativ politic. Una din problemele care începuse să agite cercurile noastre politice în anii ce auprecedat războiul dela 1877—78, — problemă care abia astăzi sperăm

că va fi soluţionată în mod radical — era problema egalei îndreptăţiria Evrei lor. Puteau Ungurii să ignoreze această chest iune? Puteau eimai ales să nu-i aprecieze importanţa internaţională ? Duşmani ai României, ei au devenit automat apărători ai Evreilor. In Românul din12 Martie Visarion Roman, scriind despre un banchet al Evreilor dinPesta , arată cum „Bar onul E de r a conjurat în fine toată socie tateajidană ca „Evreii maghiari" să-şi facă de pro blem ă a vieţii esop erar eaegalei îndreptăţiri a Evreilor din Valachia şi să nu se odihnească pânănu o vor realiza, pentrucă Evreii din România, lăsaţi de sine, nici cândnu vor pu tea duc e în deplinire acea stă justă dorinţă a lor". Intr'o

©BCU CLUJ



VISA RlO N R O M A N 2 2 3

corespondenţă din 17 Aprilie aflăm cum „Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român" alesese, in adunarea generalădin 1868, ca membrii onorari pe B. P. H a ş d e u „celebritatea" noastră

literară şi pe profesorii M a x i m şi E m i l i a n . „Soc ie tatea trebuiainsă să ceară, spre acest scop, şi permisiunea guvernului. Ministerulpestan trimise zilele acestea poruncă la comitetul din Sibiu al Asocia-ţiunii ca să nu cuteze a primi pe numiţii Români între membrii onorifici ai societăţii literare, deoarece consulul austriac din Bucureşti şi-arfi dat părerea în contra lor. Aşa dară Ministerul maghiar cu consululaustriac din Bucureşti au a judeca pe viitor despre meritele literare

ale învăţaţilor Români".Cor esponden ţele lui Visarion R om an din Românul, sunt însă dovezi

concludente şt asupra orientării sale politice, fiindcă, după cum vomavea prilejul să vedem în curând (prin publicarea corespondenţei salepolitice cu Gh. Bariţiu) redactorul dela Sibiu, viitorul director al băncii„Albina", era şi un foarte pasionat om politic. Corespondenţa la carene referim va dovedi că Visarion Roman (cu concursul lui Bariţiu) este

autorul moral al conferinţei naţionale dela Miercurea în anul 1869 —conferinţa în care s'a hotărît pasivitatea Românilor ardeleni faţă deproclamarea dualismului dela 1867 şi faţă de toate consecinţele politiceale acestuia. Adversar al acestei politici — al politicii pasiviste, — afost mitropolitul Şaguna, a cărui politică a fost însă respinsă şi înfrântăde conferinţa dela Miercurea. Visarion Roman, susţinătorul pasivismului,era astfel unul din adversarii hotăriţi ai lui Şaguna, conflictul dintre ei

având şi un puternic substrat personal.în Românul dela 1 Iunie putem citi astfel, în legătură cu o trecere

în revistă a gazetelor româneşti din Ungaria, un drastic articol împotrivaTelegrafului Român, ziar fondat în 1853 de Şaguna: „Telegraful Româneste organul M itropolitului Şag una din Sibiu, redactorul un simplufigurant dintre clericii Prea Sfinţiei Sale, care scrie dictando. Aceastăfoaie, se înţelege, că — ca organ al Prea Sfinţiei Sale — nu poate fi

decât maghiaronă (maghiarofilă); norocire însă că ea nu reprezintăopiniun ea niciunui Ro m ân din toată Transilvania, căci la conferinţadin M iercurea, afară d e trei funcţionari trimişi d e A nd ras y, nu m aisingur redactorul 1) s'a arătat slugă bună şi credincioasă, votând pentrupărerea ce apără Telegraful Român. Abonaţii la această foaie sunt,cam de voie cam de silă, dascălii şi preoţii din eparhia P. S. Sale, lacare însă poţi găsi num eri d in întregul an nedesfăcuţi, cu adr esele

întregi.

') N. Cristea.

4»

©BCU CLUJ



224 VASILE N E T E A i

„După Concordia aceasta este cea mai puţin citită şi consideratăfoaie românească din Austro-Ungaria".

Desigur că aceste corespondenţe nu puteau trece neobservate în

cercurile din Transilvania, şi mai ales în cercurile Telegrafului Român,']care se văzu astfel obligat să apere demnitatea marelui mitropolit, şi jsă ocărască pe corespon dentul care cred ea că nu este altul dec âtGheorghe Bariţiu. La aceasta, profund devotat lui Gh. Bariţiu, VisarionR om an răspunde în numărul dela 5 Iulie : „V ericine poate să vadă că jnu sunt în stare, nu a mă măsura, dar nici a mă apropia de condeiulatât de abil şi mult folosit al marelui nostru publicist Gh, Bariţiu, alecărui m erite vor răm ânea prop rietatea neînstreinabilă a istoriei noa stre ;naţionale, şi pe care Telegraful Român nu le va putea înstreina nicicând".

în cor esp ond enţe le datate din Pesta , în realitate scrise la Sibiuşi trimise din Braşov prin vama cucului, Visarion Roman lua adeseoriatitudine şi faţă de eve nim en tele şi de person alităţile politice dinRomânia, care nu întotdeauna se potriveau cu vederile Românului,producând astfel unele confuzii, pentru evitarea cărora redactorul sibianîi scrie la 19 August lui Bariţiu: „D-voastră şi D-nu Costache (Rosetti)

puteţi schimba oricând şi orice în acele corespondenţe, după cum aflaţicu cale. Că D -l Costache e mulţumit cu lucrul m eu , îmi pare foartebine, cu toate că nu cred a fi meritat nicio laudă, deoarece timpulpentru acele corespondenţe îl fur cum pot şi între ocupaţiunile celelalte;apoi prin desele şi îndelungatele călătorii, trebue să întrerup citirea dejurnale şi de multeori să mă ajut cum pot".

O corespon denţă extrem d e avântată scrie el în num ărul dela

19 Oc tom vrie, în legătură cu persec uţiile şi schingiuirile Rom ânilor dinTransilvania, corespondenţă ce se termină cu acest emoţionant final:„D upă toa te a ceste a (după schingiuirile amintite în core spon den ţă !)dulci fraţi din România, nu vă sângerează vouă inima ? Dacă nu simţulde frate, cel puţin simţul de om şi de vecin, nu vă spune vouă nimic,nu s e m işcă el de lo c la auzul ţipetelor din Transilvania ? Ei bin e nurăsculare, nu ocupare, nu paşi nelegali să faceţi; dar sunt mii de căi

legale, posibile şi concese: calea „diplomaţiei", calea „publicităţii"dreapta „informare" a opiniunii europene, intervenire amicală, faptelemisericordiei şi o mie de alte mijloace. Faceţi oricum... însă ajutaţiTransilvania nefericită". La 26 Noemvrie comunică cititorilor Românului trecerea prin Bud a-Pesta a perech ei do mn itoare rom âne, cuprincipele Carol şi principesa Elisabeta, care au fost primiţi în gară dezeci de Români care au strigat cu toţii, tare şi româneşte, „Trăiascăprinţul C ar ol!" , „Trăiască R om ânia 1".

începân d dela 16 Decem vrie, corespond enţele lui Visarion Rom an— ocupat din ce in ce mai mult cu operaţiunile necesare înfiinţării

©BCU CLUJ



V I S A RI O N R O M A N 2 2 5

băncii „A lbina" — înce p să se rărească . C. A . Ro setti intervine laBraşov pentru a cere lămuriri lui Gh. Bariţiu, iar acesta primeşte delaSibiu următorul răspuns: „Din cauza că încă nu-mi sunt deplin re

gulate referinţele, nu sunt în stare a da acum un răspuns precis laîntrebarea d-lui Costache: „dacă şi până când voi mai putea colabora ?

„Rugarea mea deocamdată, ar fi, că, dacă se poate, pe triluniul(trimestrul) întâi al anului acestuia, adică până în 1 Aprilie 1870, săfiu dispensat dela oblegământul meu d'a colabora. Voi scrie eu şi înacele trei luni de câte-ori mă vor ierta împrejurările, însă mai puţinşi fără a pretinde pentru aceea vre-un onorariu".

. . . „Atu nci (la 1 Aprilie) la toată întâmplarea voi putea spu nelămurit, dacă mai pot să colaborez ori nu şi având D-l Costache trebuinţă de aceea colaborare — ne vom putea înţelege din nou.

„Până atunci vom mai vedea cum stă şi cu politica.„Iar când D-l Costache n'ar putea fi nici aceste trei luni fără co

laboratori, şi dac ă este într adevă r mulţumit cu lucrările m ele , atuncieu , lăsând toate încep uturile amintite la o parte, vo i continua a co labora neîntrerupt şi anul acesta".

Consecvent acestei promisiuni — la cererea lui Rosetti — VisarionRoman îşi continuă deocamdată corespondenţele la Românul (La 15Ianuarie un nou atac vehement împotriva lui Şaguna). Ultima corespondenţă semnată de X dela Buda-Pesta apare la 11 Februarie 1870.

în ziua d e 3 0 Martie, ajungând la sfârşitul „triluniului", V isarionRoman îi trimite lui Gheorghe Bariţiu, şi deci lui Rosetti, următorulrăspuns — definitiv: Fiind la finea lui Martie, viu a-mi împlini pro

misiunea, declarându-mă în privinţa colaborării (la Românul). Dintretoate înfiinţarea „A lbine i" este, care-m i face cu neputinţă a mai con lucra, deoarece, cum bine ştiţi, institutul acesta mi-a dat mult de lucruşi până acum şi cu cât înaintează spre realizare, lucrul pentru minese înmulţeşte, afară de aceea am oficiul meu foarte greu (inspectoriala „Transilvania", de care însă voesc să mă scap), mai am apoi multeocupaţiuni de ale mele proprii, private. Cu înfiinţarea „Albinei" apoi,eu cu puteri foarte mărginite m'apucai de un lucru mărişor; trebue

deci să citesc, să scriu şi să conversez într'una cu omul nostru despecialitate. Dacă ne vom ajunge scopul va mai trebui desigur să mergpe o lună două la Pesta şi Viena pentru a vedea întocmirile altor institute şi pentru a ne pune în legăturile neapărat de lipsă pentru siguraînflorire a institutului nostru. Toate acestea, fireşte, dacă statutele vorfi aprobate, ce ea ce e* încă foarte prob lem atic.

„Dară să ştiu, dacă am corespuns deplin prin colaborarea mea

şi dacă D -l C. (ostache) mai are trebuinţă de lucrul m eu , mă v ăd silita face declaraţia de mai sus, aşa, negreşit, faţă cu bunătatea D-voastră

©BCU CLUJ



2 2 6 VASILE NETE A

şi D-lui Costache către mine, s'ar putea privi chiar de o necuviinţă,însă lucrul, de care mă ocup (institutul „Albina"), mai vârtos dacă

vom ajunge al vedea înfiinţat, că mă va scuza deplin.„Eu mi-am făcut datoria a Vă împărtăşi aceste, D-voastră, dacă

puteţi, Vă rog să amânaţi lucrul cu D. Costache până la venirea înBra şov, pen truc ă dor esc să aflu u ne le lucruri ce sunt de influenţăpentru orientarea mea. Dacă însă nu se poate, apoi cu declaraţiuneamea de mai sus binevoiţi a împărtăşi D-lui C. profunda mea mulţumire".

Cu aceasta a luat sfârşit colaborarea lui Visarion Roman la ziarullui C. A. Rosetti, întreagă energia fostului învăţător dela Răşinari pu-nându-se în slujba înfiinţării şi conducerii băncii Albina.

VASILE NETEA

©BCU CLU



CRONICI

LITERATURA DE AVENTURĂ Şl „LEGEA MUNŢILOR"DE CORNELIU AXENTE

Pentru viitorul cercetător al literaturii ardelene noul, va părea,desigur, un lucru inexplicabil, totala indiferenţă cu care, atât critica literară cât ş l publ icul c it itor, au întâmpinat lucrarea d-lul C o r n e l i aA x e n t e , Legea munţilor.1) Şi cu atât mal mult va părea un lucruInexplicabil, cu cât, aceeaşi critică literară şi acelaşi public cititor, s'augrăbit să elogieze, în termeni cum nu se poate mal călduroşl, aproapeîntreaga manifestare ardeleană literară dela 1930 încoace. Legea Munţilor a trecut atât d e nebăgată in seam ă, încât nu ne pu tem opri ungest d e spontană mirare, orldecâteorl răsfoim pag inile, ale cu toateacestea, uneia dintre cele mai semnificative producţii ale generaţiei postbelice ardelene. Spunem semnificative, pentru că Legea Munţilor susţine, în ochii cercetătorului literar obiectiv, nu numai un frumos debutal autorului, ci şi un deb ut al genu lui în literatura noastră. E vorb adespre genul literaturii de aventură (de astădată în sensul major al cuvân tului), ge n mult întrebu nţat în literatura cultă an glo- sax on ă şl aicărui strămoşi par să fie, alături de cărţi precum Genoveva de Brabantsau Robinson Crusoe, toată acea sumedenie de basme populare careau alintat copilăria atâtor şl atâtor literaturi. Abordarea, in spiritul cult,a acestui gen , co inc ide — cerce tările Iul E u g e n i o d ' O r s stau mărturie — c u întreaga rev oluţie, produsă de Intervenţia stilului baroc în

cultura timpurilor moderne — eo lpso — cu naşterea prodigiosului romantism eu rop ean . D e aci caracterul romantic al genului şi tot de acilipsa lui d e ader enţă la m aniera, atât de copios naturalist ne ocla sică, a scrisului contimporan românesc. Dar mal mult decât atât, justifică neînţelegerea publicului cititor autohton tocmai lipsa tradiţiei literare rom âneşti a gen ului. In afară d e cărţile, astăzi cu o anem ică cir culaţie poporală, cum sunt Genoveva de Brabant, sau culegerile debasm e, literatura noastră nu arată faţă d e acest gen dec ât pasiunea in vestigaţiilor de specialitate.

*) Sighişoara, 1939, Ed. Miron Neagu.

©BCU CLUJ



228 R A D U S T A N C A

E învederat că în literatura anglo-saxonă, unde genul îşi reţinepentru sine titlul d e glorie, lucrurile stau desigur cu totul altfel. în c e pând cu W a l t e r S c o t t care Impregnează literaturii anglo-saxone

gustul romanescului feudal şl al cavalerismului evului de mijloc, trecândapo i, de la această literatură eroică , la literatura m ai plină d e nuan ţeşl m ai b oga tă în a sp ecte d ra m atice a lu i R o b e r t L . S t e v e n s o n ,acest curent marchează caracteristicele sale esenţiale, chiar şl atuncicând aparenţele contradictorii ale literaturii acestuia şl aceea a unulE d g a r A l l a n P o e de p ildă , par a l e deszlce , în toate manifestările atât de variate ale unui spirit unitar şl constant. Aderenţa spiritului public la aceste forme şi caracteristici genuine este, nu numai undat d e consonanţă etnică, cl şi un rezultat al un ei vaste exp erienţe

literare.In ce constau aceste caracteristice vor spun e sim plele enum erări

ale unor noţiuni ca: aventură, mister, eroism, acţiune palpitantă, dinamism din be lşug, exotism — în specia l sublin iat în R u d y a r d K l -p 1 i n g, rep rezentant tipic al gen ului — noţiuni care, spre deo sebire d eliteratura de aventură bulevardieră, de prost gust, unde apar gratuit,do bân desc în genul despr e care vorb im, semnificaţii atât d e profundum an e, încât nu rareori ating platforma unor simboluri d e cea ma l

înaltă ţinută etică şl filozofică. De obicelu esenţa acestui gen literar seconcen trează în câteva antinomii mo ra le: bun — rău , curaj — laşitate,onestitate — perfidie, eroism — micime sufletească, antinomii care angajează tipuri diferite şl care, la rândul lor, angajate într'o acţiune plinăd e dramatism şi de episod , neglijează îăga zul investigaţiei psiholog ice,dar fixează în schimb sensul moral al luptelor, al suferinţelor şl al ţelurilor, culminând în orizonturi de patetică ţinută etică. Autorului nu-iva fi greu să câştige simpatia cititorului pentru tipurile care poartă ple-nlpotenţa acestor sensuri m orale. D e ac ee a, am considera acest gen

drept un ap en dic e estetic al filozofiei mo rale, într'o atare perspectivăse diferenţiază clar şl pragurile celor două literaturi de aventură: unacare se ridică până la sensul deplin moral al existenţei, iar cealaltăcare rămâne pe planul naiv al aventurilor groteşti şi stereotipe, incapabilă să câştige nici cel puţin un apetit graţios, pentru elementele careîi compun temelia.

Rămâne încă un lucru inexplicabil inaderenţa lumii româneşti laacest gen literar. Căci înafară de prelucrarea d-Iul M l h a i l S a d o -v e a n u , Măria Sa Puiul Pădurii şl, in afară de câteva lucruri spora

dice, tot din acest autor, la noi genul despre care vorbim nu a cunoscut nici m ăcar importul d e tălmăciri, atât Id e fecund totuşi, al literaturii engleze, în simpatia publicului setos după tot alte şl alte maniereliterare.

Că Legea munţilor e o'apariţie semnificativă, nu mai trebue dovedit Dar calitatea el esenţială, nu este totuşi în primul rând Istorică,cl tot estetică. Căci scrisul d-lui A x en te nu trad uce un gen strein înspiritul nostru, cl face să crea scă aces t ge n d in însăşi valorile intrin

sece ale vieţii româneşti, angrenând peste toată perspectiva sa roma-nescă o atmosferă de autohtonism veritabil, câştigând astfel, în favoareapropriei sale viziuni, titlul unei autenticităţi de matcă şi de tonalitateromânească deosebite. Plasând acţiunea într'o lume de antichitate tracă

©BCU CLUJ



LEGEA M U N Ţ I L O R 229

şl sorbind, pentru propriul său scris, toate mirezmele caracteristice —lirism profund, accente de patetism eroic, du ioşie , m ult fundal alb —ale acestei lumi, d-l Axente a reuşit să ne dea o operă de incontesta

bilă valoare literară.In Unii mari Legea munţilor e o povestire BÎmplă. DrabaJ, un

erou dac, trebue, după tradiţia strămoşilor şl voinţa întâmplării, să-şiducă pe propr ia-i fetiţă, Letl, jertfă zeilor stăpânltorl. Iubirea de tatăe mai tare însă şl, împreună cu odrasla Iul, se refugiază în creerii munţilor. A ic i, prlntr'o nefericită soartă, unul se pierde de celălalt. Toatădrama căutării lor, încununată de episoade, în care participă nu numaiforţele naturii, dar şi toate fiinţele ei — care vor simboliza rând perând, prieteni sau duşmani, răul sau binele — se desăvârşeşte în celedin urmă prin biruinţa forţelor binelui. Nu numai Drabal şi Letl se regăsesc, dar chiar şl Dacii din Sirgidava sunt salvaţi de ei şl de prietenii pe care şi-î fac în codrii, în luptele pe care aceştia le duc cuveşnicii năvălitori. Astfel, este răscumpărată şl greşeala lu) Drabal dea nu se fi supus voinţei şl hotărîrei zeilor.

Fără să aibă deci nimic deosebit, această acţiune atinge totuşietape de un înalt patetism şi uneori de sinceră duioşie. Dar elogiul suprem îl vom adu ce d-lui A xen te, atunci când vom semnala unitatea

structurală pe care d-sa a ştiut să o dee întregei sale viziuni, lim pezimea melodică a stilului care învălue fiecare amănunt, lipsa de com plicaţii Inutile, mersul direct al intenţiilor în centrul lucrurilor, vieaţasesizată din plin şi cu un meşteşug rar şi, în sfârşit, mai ales, atmosferaentuziastă, caldă şi subtilă a scrisului său. Toate acestea aşează cartead-lul Axente, alături de Urcan Bătrânul al regretatului Pa ve l Da nşl de Am plecat din sat al d-lul Ion V l a s l u , p r i n t r e c e l e maireuşite producţii ale generaţii tinere ardelene. Dar mal mult decât atât,toate acestea trădează un scriitor matur, cu resurse profunde şi dela

care nu putem pretinde altceva decât o mai mare persistenţă în făgaşul,pe care cu atâta simţ, critic şl artistic, a apucat.Un cuvânt bun şl pentru desenele d-lul Octav Angheluţă care în

soţesc, adecvat şl modest, textul autorului.RADU STANCA

RĂSCOALA LUI HORIA IN COMITATELE CLUJ Şl TURDA

Figura lui Horia, care a atras asupra sa atenţia Europei întregi,a lăsat în documentele vremii nenumărate urme — de valoare inegală — asupra răscoalei şi a ispitit istorici de seamă. Natural, pânăacum istoriografia română şi maghiară s'a ocupat mai ales de aceastămişcare de răsvrătire împotriva domnilor feudali. Dar, cu toate operelede până acum, consacrate mişcării, altele, întocmite pe bază de d ocu mente necunoscute sau neutilizate încă, vin să proecteze lumini nouăasupra diferitelor aspecte ale ei. Bogăţia materialului documentar, caree departe de a fi fost epuizat, face cu putinţă acest lucru.

Lucrarea d-lui D. P r o d a n : Răscoala lui Horia în comitateleCluj şi Turda, (Bucureşti, 1938. „Biblioteca Inst. de Istorie Naţională"dela Univ. din Cluj) are caracterul unei opere oarecum singulare, D-sa

©BCU CLUJ



230 ION MÂRCUS

utilizează, pe lângă un foarte bog at şi variat material de arhivă, d esigur şi date le cuno scu te din lucrările anterio are. Ur m ăreşte însă ev e nimentele pe unda cea mai îndepărtată de epicentrul zguduirii, înre

gistrând, pentru acest teritoriu, nu num ai ştirile adev ărate care circulau în timpul pustiirii, dar şi pe cele cu aparenţă de adevăr sau inventate pe de -a 'ntregul. E în acest m od de a scrie un ex ces descrupulozitate ştiinţifică, care constă în străduinţa de a reda atmosferaîn care se petrec evenimentele, nu numai simpla lor enarare.

Prezentarea faptelor petrecute pe un teritoriu limitat, departe delocu l de izbucnire al răscoalei, întâmpină şi greutăţi de altă na tu ră ;bruma de organizare militară, care ar fi putut exista în Munţi, aici sepierd e de tot, iar şefii — m ulţi şi mărunţi — s e ridică prin ei înşişidintre elem ente neindicate să joa ce acest r ol, dar care în vremuri tulburi, prin nu ştiu ce ciudată lege psihologică, ies la suprafaţă. In astfelde cazuri, Iară îndo ială că şi ţelur ile iniţiale ale mişcării îşi sch im băînţelesul. Se întâmplă mişcări de mase, greu de evocat în m od fidel,pe bază strict documentară.

O judicioasă prezen tare critică a lucrărilor mai însem nate cares'au scris asupra răscoalei, pr ec ed e obiec tul cercetării. M ai ales istoriografia român ă şi maghiară s'au ocu pat de ea. Dintre istoricii unguri,

F r a n c i s c S z i l â g y i s e a pr op ie m ai m ult d e o biectiv ita te. D esp reHoria el scrie cuvinte de admiraţie, pentru consecvenţa cu care a ştiutsă urm ăreasc ă un ideal, p e care 1-a plătit cu vieaţa. Cât des pr e ce ilalţi scriitori unguri care s'au ocup at de Horia, acestora, preoc upăr ilede ordin politic le-a întunecat seninătatea istorică. Faţă de mişcare eiau luat, nu o atitudine istorică, ci una politică. La Români, N . D e n -s u ş i a n u i-a închinat lu i Horia o operă monumentală , pentru ca sănu amintim decât pe cea mai de seamă.

Motivele răscoalei şi în aceste comitate, ca şi în altă parte, rămânacele aşi, ştiute din scrieri de mai înainte. D esigur, la ca uze le de ord ingeneral care au pornit mişcarea (considerate, cel puţin până acum decătre istoricii români, ca fiind de ord in naţional, soc ial-e con om ic şireligios) se adaugă nemulţum irile locale, care dacă n'au fost în staresă irumpă pe ste zăgazuri, oda tă satele angajate, au alimentat, şi ele,furia generală. Autorul lucrării de faţă, dat fiind că cercetează desfăşurarea even im entelo r pe un teritoriu cu pop ulaţie diferită, atât dinpun ct de vede re naţional, cât şi confesio nal, înclină să cread ă, că în

specia l m otive social- eco no m ice trebu e căutate la originea răscoa lei, fărăa neglija şi pe cele de ordin naţional şi confesional. Intr'adevăr, întimpul insurecţiei, certele c onfesio nale am uţesc, iar la conscripţia m ilitară dela A lba-Iulia, din iarna anului 178 4 — care a format preludiulmişcării — pleac ă, din satele cu pop ulaţie am estecată, alături de io bagii români şi iobagii unguri. Se vede că chiar şi pe umerii acestoradin urm ă, sarcinile iob ăge şti şi îndator irile de tot felul, apă sau fărăputinţă de a le mai purta.

Conscripţia militară din 1784 a pus satele într'o fierbere neobicinuită. Iobagul exploata t şi de Stat şi de dom ni, împ ovărat cu sarciniprea apăsătoar e pentru puterile lui, şi-a pu s toată năde jdea în co n -iscrpţia militară care avea să-1 scoată de subt jugul apăsător al atâtor

©BCU CLUJ



R Ă S C O A L A L U I H O R I A 231

contribuţii şi îndatoriri publice. Ştirea că la Alb a-Iu lia se înscriu„cătane" s'a răspândit cu iuţeala fulgerului printre iobagii de pretutindeni, încolţesc nădejdile. Satele se mişcă. Iobagii nu-şi mai îndeplinesc slujbele domneşti. Toată lumea e în fierbere.

Tr ebu e să rem arcăm aci, că u n merit real al lucrării con stă înînfăţişarea circulaţiei ştirilor în masse. Reale la început, diformate maitârziu, potrivit cu structura internă şi gradu l de înţeleg ere al celuicare primea şi răspând ea ştirea — sau pe de -a 'ntregul never osim ile,inventate şi exagerate, le urmăreşte totuşi îndeaproape, deoarece acesteştiri, p e lângă că ev oc ă atmosfera în care s'au petrecu t faptele, darele înşile au determinat, în multe locuri, mişcarea de răzvrătire.

Scân teia care a sărit din Munţi, la începu tul lui N oem vrie, aaprins ţara şi focul s'a întins cu repeziciune peste Zarand, Hunedoara,Alba, Arad, pentru ca, în prima jumătate a aceleaşi luni, panica, trecândpes te com itatul Turzii, să cuprindă şi com itatul Clujului. P e m ăsurăce rebelii se aprop iau d e Cluj groaza dev enia atotstăpânitoare, iar n obilii îşi cău tau siguranţa cât mai dep arte, în N ord ul Ar dea lului. Ceicare au rămas la Cluj au începu t să orga nizezeze rezistenţa, la îndem nul şi cu ajutorul com itelui suprem , Co ntele Ioan Csaki. Care eraintenţia contelui Csa ki? Să opr ească revărsarea răsculaţilor la trec ă-

torile Munţilor, pentru a nu invada Câmpia, iar apoi, alături de armată,să treacă la o acţiune ofensiv ă pentru poto lirea răsco alei. In ace stscop, el îşi stabileşte tabăra la Fe neş ul-S ăse sc şi îndeam nă la apărareşi com itatele ve cin e. Armistiţiul dela Tibru însă a fost con sidera t d eioba gii din com itatul Cluj valabil şi pen tru ei, şi astfel au opritînaintarea.

Dacă prăpădul s'a oprit în drum, teama care stăpânea nobilimeaa rămas aceeaşi. Pârjolul putea porni din nou, în orice moment. Veştile

despre o nouă isbucnire a răscoalei, care circulau peste tot, unele cusâmb ure de adevă r, altele produ sul fanteziei pop ulare, întreţineau oatmosferă încărcată de nesiguranţă generală. Team a de vreu n ajutorpe care-1 puteau primi iobagii din Ţările Române, dela Ruşi sau chiardela Turci, m ărea neliniştea. La H ued in sose sc ştiri că Horia va ve nila 25 Noemvrie, la târgul de acolo, cu oamenii lui. De aici ar fi pututtrece lesne în Sălaj. Contele Csaki îşi mută tabăra, când ici, când colo,du pă informaţiile p e care i le ad uc spionii în privinţa intenţiilor răz vrătiţilor de a trece munţii.

Ideile răscoa lei au contam inat curând şi satele care n'au participat direct la mişcare. Din ascultările de martori reiese limpede fierber ea continuă în care se aflau satele. Iobagii refuză prestarea serv iciilor, dev in am eninţători. Ra po artele oficiale vo rb esc p e larg desp reaceasta. întinderea răscoalei găsea peste tot terenul potrivit de pro pagare. Nu se aştepta decât sosirea răsculaţilor pentru a li se adăugaalţii. Temerile nobilimii erau aşadar îndreptăţite.

Cu încheierea armistiţiului, armata şi-a atins ţelul: a câştigat timp

pen tru mă rirea efectivelor si a ocu pat poziţii strategice. Iobagii şi-audat seam a că au fost înşelaţi, dar acum era târziu. D e un de , la în ceput, mişcarea ameninţa să se reverse pe Câm pie, acum devine o

©BCU CLUJ



23 2 ION MARCUŞ

îndârjită luptă de apă rare, aci în M unţi, fără sorţi de izbân dă. R ez ul tatul nu pu tea fi altul dec ât cel aşteptat. La 14 D ecem vrie , Horia însuşilasă să se împrăştie pe la case le lor p e cei care-1 urm aseră până la

Câmpeni, iar el îşi pierde urma în Munţi.Od ată iobagii aduşi la neputinţă, înc ep răzbun ările. Fără milă,

fără dreptate, crâncene.A bu zur i s'au făcut, desigur, şi înainte. N obilii, dar mai ale s

armata, ave a trebuinţă de încartiruire. Se făcea u astfel tot felul de re -chiziţii asupra satelor. După răscoală însă urmă evaluarea pagubelor.N obilii făceau preţuirea, nobilii şi desp ăgu birea din aver ea iobagilor.Ce a urmat de aci e lesne de înţeles.

După liniştirea iobagilor, armata nobililor devine fără folos pentrum enţinerea ordinei. Dar dezarmarea ei se face cu multă greutate, cupertractări la Guvern şi la împăratul. Nobilimea, asupra căreia apăsaînvinuirea de a fi îngreuiat prea m ult slujbele iobăgeşti, împingân dastfel la răzvrătire, căuta fel de fel de m otive streine, pre zentâ nd u-leca singurele adevărate care au provocat răscoala.

Gu vernul încearcă pe toate căile să deza rm eze pe nobili, dupăpacificarea răsculaţilor, şi pentru a împiedeca răzbunările, dar şi pentru

a înlătura orice urmă de primejdie pentru regim. Desigur, până la urmă,explicaţiile nobililor trebuiau să fie primite de împăratul — după cums'a şi întâmplat — iar vina cea mare a rămas întreagă a nenorociţilorde iobagi. Doar Contele Csaki îşi pierde demnitatea de comite suprem.

„D reptul S tatarial", decr etat d e guv ern, a format cel mai eficacemijloc de răzbunare a nobilimii. Potrivit acestuia, judecata era sumară,iar execu tarea pe loc, Gu vernu l dându -şi seam a că prin acest drepta lăsat să se reverse în voie furia nobililor, fu nevoit să revoace mă

sura luată, nu însă înainte de a fi făcut o mulţime de victime printreiobagi.D in comitatul Cluj au fost condam naţi la m oarte 17 iobagi care

au participat la reb eliune , însă abia o sentinţă a fost exe cuta tă, 16fiind revizu ite. Cei mai mulţi dintre răsculaţi au fost pedep siţi cu în chisoare, sau cu lovituri de beţe, care se ridicau până la numărul de90 . Nu numai atât, dar mai târziu s'a luat hotărîrea ca răsculaţii pri-mejdioşi să fie mutaţi în Banat.

Intre urmările răscoalei, mai însemnate pentru iobagi au fost re-gularea urbanială din 1785, controlul abuzurilor nobililor şi acordareadreptului de a se muta iobagii de pe o moşie pe alta.

Cu discernăm ânt fără greş, autorul a ales din abu nden ţa m ate rialului documentar, atât cât a fost absolut de trebuinţă pentru înfăţişarea evenimentelor. Nu putem încheia fără să spunem o vorbă despreforma deo seb it de îngrijită, în care e scrisă cartea din pun ct de v e dere al limbii.

ION MĂRCUŞ

©BCU CLUJ



P S I H O L O G I A PERSOANEI233

PSIHOLOGIA PERSOANEI

Literatura psihologică este îmbogăţită cu o nouă lucrare, datorită

D - l u i N . M ă r g i n e a n u , Psihologia persoanei,1

) care prin amploareamaterialului, prin organizarea lui şi perspectiva largă şi cuprinzătoare ceo deschide asupra problemei, înscrie o nouă pagină în istoria psihologiei rom âneşti. Ea este m enită să serve ască în ega lă măsură, stiintaşcoala şi publicul intelectual. Concepută într'un autentic spirit ştiinţific'cartea în discuţie constitue una dintre cele mai temeinice lucrări despecialitate, apărute la noi în ţară şl egalează altele, apărute m străinătate. Ea reprezintă cea mai vastă încercare de sinteză asup r a psihologiei persoanei, care este adevărată chele de boltă a psihologiei contimporane. Ea se ocupă cu aspectele majore ale persoanei şl modalităţile lor de structuralizare, precum şi cu aspectul anormal şi patologic al individualităţii umane.

Fără îndoială, cun oaşterea naturii u m ane este una dintre cele malimperioase probleme, care a chinuit veacuri de-a-rândul omenirea.A ce as tă prob lemă formează obiectul de predilec ţie al filozofului artistului, psihiatrului, om ului practic, dar mal ales, al psihologului. Sco pu lsuprem al acestuia din urmă este cunoaşterea adecvată a fiinţei umane

în toate aspectele el, prin prizma domeniului psihologiei. Q a a t a r e 'psihologia persoanei se naşte tocmai ca o disciplină care V rea sărăspundă la mai multe probleme: Ce este persoana? Care su Qt motivele fundamentale ale conduitei sale? Care sunt factorii ce determinăformarea, desvoltarea şl structurallzarea persoanei? Care este structuraşl arh itecton ica trebuinţelor, dorinţelor , aspiraţiilor, valorilor, e t c , m

individualitatea umană?, etc.Şi natural, cum era de aşteptat, la aceste întrebări şi mqit e altele

de natură similară, se da u răspunsuri diferite. Ex istă teorii eţtrem d evaria te, de c el e m ai multe ori op use, du pă cum ele aparţin diferitelordomenii de cercetare ale existenţei umane: filosofie, sociologie, psihiatrie, grafologie, antropo logie şi psih olog ie. Prin urmare, exişti destuleteorii asupra persoanei, poate încă prea multe. De acee a, d u p a c u m

observ ă autorul lucrării in discu ţie, p roblem a care se pune „nu ocredem, o nouă teorie a persoanei,. . . ci o încercare de sintezj a teoriilor deja existente", (p. 11). Luând în discuţie, în partea introductivăa lucrării, diferitele teorii asupra persoanei, de natură psihologj c a f u 0 .

8oflcă, sociologică, psihiatrică, etc, autorul arată că între acestea „trebuegăsită o bază comună", (p. 11). După cum este uşor de văzut, punctulde ve de re al autorului nu este exclusivist psihologic, întru c$t el nuadoptă o concepţie sau metodă de Interpretare strict psihologic^ a personalităţii. Din contră, pornind dela concepţia toartă justă, că realitateaumană este extrem de complexă pentru a putea fi explicată h luminaunei singure teorii sau metode de interpretare, D-l N. Mărgineanu n u

desconsideră niciuna din acelea care aruncă o lumină reală asijp ra p e r .soan el. C eea ce constitue punctul de v ed er e personal al autorului, e s t e

păstrarea un ei Balanţe juste între d iferite le con cepţii extremiste, —caută să explice persoana, fie în funcţie numai de ereditatea biologică

') Editura Institutului de Psihologie, Sibiu, 1941, Pp. XX 558.

©BCU CLUJ



234 Â. CIRCHEV

fie în funcţie num ai de ereditatea socială, subliniind in acelaşi timp,rolul dinamicei psihologice în conduita persoanei.

înarmat cu un subtil simţ d e analiză critică, autorul trece înrevistă cele trei concepţii — biologică, socială şi psihologică — asupra„dinamicei persoanei", arătând motivele reale care determină conduitaum ană. Păcatul celor trei con cep ţii am intite, rezidă în faptul că fiecareîn parte, explică dinamica persoanei In mod unilateral, anume, în funcţiede o anumită catego rie de „m otive", proprii fiecărei conc epţii, A stfel,concepţia biologică explică întreaga activitate umană, In funcţie de trebuinţe organice (foame, sex, achiziţie, etc), care evident, deşi dobândesc cu timpul forma socializată şi sublimată de dorinţe, aspiraţii,

idealuri, etc, totuşi rămân motivele ultime ale conduitei umane. Estecunoscută în această privinţă concepţia lui Freud şl a elevilor săi, careprin analogie cu concepţia „materialismului economic", pe bună dreptatepoate fi num ită „m aterlalistă-sexuală". Au torul lucrării în discuţie, işldă seamă că explicarea conduitei umane, în funcţie numai de motivelebiologice , este unilaterală, cân d ob ser vă : „Dar atunci cum se face c ăatâţia o am eni sunt în stare să sacrifice orişice, ad ec ă foam e, se x şi toatecelelalte bunuri ale unei vieţi vegeta tive bogate şi co m od e, de dragulunor idealuri spirituale, ce nu au nimic organic în ele, ca libertatea

conştiinţei, libertatea credinţei, conştiinţa, caracterul, idealul de adevărşl artă şi aşa m al depar te" ? (p, 52) D eşi recun oaşte rolul m otivaţieibiologice, autorul nu se opreşte la ea, arătând că motivaţia nu este„dela început şi până la sfârşit biologică", (p. 52) In felul acesta, D-sa,evită şi depăşeşte explicaţiunea categorială a fenomenelor superioareprin cele inferioare, greşală în care cad multe concepţii contemporane,în expl icarea persoanei . Căci după cum observă Hartmann, 1 ) explicarea formelor superioare prin cele inferioare, constitue o de scon siderare tipică a legii ierarh ice a categoriilor. Şl într'adevăr, afirmaţiuneacă totul poate fi explicat numai cu ajutorul cotegoriilor inferioare, neagăimplicit existenţa celor superioare, neagă Ierarhia treptelor existenţei şiIerarhia valorilor. Conform con cep ţiei fr eud iene, toate valorile su pe rioare sunt rezultatul sublimării şi ca atare, faţă de Izvorul lor generator— libido — ele sunt simple ilu zii Drago stea individuală, luată subforma ei platonică este o „iluzie", întru cât e derivată din sexualitateaprimară. Dragostea faţă de divinitate şi religie, deasemenea sunt „iluzii"fiind rezultatul forţelor libldina le sub limate. Singurul fapt care nu eiluzoriu, este trebuinţa sex uală şl satisfacerea ei norm ală. La ace asta sereduce, in ultima instanţă, concepţia freudeană asupra persoanei.

Dealtfel, aceste consideraţluni rămân valabile pentru orice teoriebiologică asupra dinam icei persoane um ane. O rice activitate şi m anifestare, d e natură morală, religioasă, artistică, e t c , conform conce pţiilorbiologiste, nu poate fi explicată decât în funcţie de procesul sublimăriitrebuinţelor biologice primare. Se naşte însă în mod legitim întrebarea!D acă totul dep inde de mo tivaţia biologică, d e und e răsar d e pildă„normele morale", ale căror mandatar, conform concepţiei freudiene,este Supra-Eul, care dirijează şi cenzurează tendinţele libldinale, supu-

' ) N. Hartmann, Kategoriale Gesetze. Pilos. Anzeiger. Bonn 1926 , p . 218—219.

©BCU CLUJ



P S I H O L O G I A PERSOANEI 2 3 5

nându-le volens nolens, procesului de sublimare? De aceea, după cumb i n e ob s e r vă S c h e l e r , 1 ) concepţiile blologlste nu pot evita cercul vicios,in care cad fatal, atunci când încearcă să explice orice sentiment moral,

în funcţie de sexualitatea sublimată. Pe de o parte, toate sentimentelem ora le se explică în funcţie de tendinţele libidinale sublimate; iar dealtă parte, tend inţele libidinale sublimate se explică în funcţie d eexistenţa „normelor morale". De unde răsar aceste norme?

La această întrebare nu putem obţine un răspuns satisfăcător,rămânân d în cad rele stricte ate dinam icei biologice. Intru cât, d e a ici,nu ve de m cum ar rezulta sistemul de categorii so ciale, ierarhia d evalori obiective, în funcţie de care se realizează procesul socializării şisublimării, pornind de la treptele inferioare spre c ele sup erioare ale

acestei ierahli. Acest sistem ierarhic de valori, ca motiv fundamental alconduitei umane, nu poate fi înţeles decât în lumina dinamicei sociale,de care se ocu pă autorul în continuare. D acă este adev ărat că ind ividu l se naşte cu o serie de dispoziţii nativ e, care constitue m otivelecon du itei sale, nu mal puţin adevăra t este faptul, că el se naşte într'osocietate. Ori, fiecare societate are un standard ierarhic de valori: economice, politice, sociale, teoretice, artistice şi religioase, care, după cuma arătat S p r a n g e r şi mal ales psihologii soc iali americani, se impuntreptat individului, constituind categoriile fundamentale de motive dela

baza conduitei sale. Şi atunci, ceea ce ne apare inexplicabil din punctulde vedere al dinamicei biologice, în ce priveşte diversitatea de motivedela o clasă socială la alta, dela un stat la alt stat şi în general, delaun grup social la altul, devine lămurit în perspectiva dinamiceisociale. Căci, după cum observă autorul, discutând printre altele, dinamica celor care trăiesc la sate, comparativ cu dinam ica celor de laoraşe, — diversitatea de scopuri şi valori ce se constată între săteanşi orăşan, nu se datoreşte eredităţii biologice, ci eredităţii sociale. Intrucât, „baza biologică în ambele cazuri e aceeaşi; diferită e doar socie

tatea. In spre ea, deci, trebue căutată şl explicarea", (p. 53).Dacă teza biologică a motivaţiei este unilaterală, întru cât explică

totul în funcţie de trebuinţe, nu mai puţin excesivă este şl teza sociologică a motivaţiei, susţinută de Tomas, Faris, Durkhelm, Mallnowskl,Spranger, etc, întru cât ea reduce totul la valori sociale şi culturale.De aceea, pe bună dreptate observă autorul, că a trage concluzia „căvalorile sociale sunt singurele m otive ale acţiunii um ane — aşa cumFaris şi alţii înclină să creadă — e, desigur, o greşală. Dela o extremă

ar însemna să sărim exact la cealaltă" (p. 58). In consecinţă, problemacare se pu ne, n u este d e a dov edi Influenţa biologică sau socialăasupra conduitei umane, care este incontestabilă, ci „de a preciza câtde mare e una şi cât cealaltă şi care e rostul uneia şi care e rostulceleilalte" (p. 59).

Tratând pe larg ultima concepţie asupra motivaţiei, autorul aratăcă p e lângă influenţele biologice şi socia le, natura um ană cuprinde şlo altă serie d e p o ti v e , de natură pur psihologică. După ce face oanaliză critică a diferitelor teorii, susţinute de Mc Dugall, Freud, Adler,

J ) M. Scheler , Vesen tind Formen der Sympathie, p. 293 .

©BCU CLUJ



236 A . C I R C H E V

Allport, Lew în, Murray, e t c , care pun punctul de greutate pe „dinam ica psihologică", autorul trage u nele conclu zii, în mă sură să ne lăm urească asupra p unctului personal de ve de re , cu privire la problem a

discutată. Departe de a fl partizanul exclusiv al uneia din cele trei concepţii, D-l. N. Mărglneanu arată că adevărata motivaţie umană, nueste nicicând num ai biologică, numai socială sau num ai psihologică, ci„totdeauna şi biologică şi sociologică şl psihologică, cu alte cuvinte eae bio-psiho-socială, aşa cum vieaţa însăşi este", (p, 106). Autorul distingediferite „planuri" sau „niveluri" în viea ţa per soanei, în car e uneoridomină aspectul biologic (de ex, în cazul trebuinţelor organice), alteoridomină aspectul social (ex. atitudinilor, credinţelor, prejudecăţilor, etc.)şi alteori, aspectul psihologic. Intre aceste trei feluri de motivaţii însă,

nu există separatului tranşante. întru cât ele reprezintă numai trei aspecteale uneia şi aceleeaşl motivaţii umane. Existenţa lor se verifică atât încazul une i trebuinţe primare (foame, se x, e tc ), cât şi în cazul uneiatitudini sociale, car e nu este Indep enden tă de constituţia organică şlIstoria psiho logică a per soa nei. In felul ace sta, autorul reuşeşte să nedea o concepţie integralistă asupra motivaţiei, care evident, are pronunţate nuanţe eclectlste, întru cât încorporează într'un sistem unitar,cele trei teorii privitoare la dinamica persoanei umane.

Odată problema dinamicei persoanei lămurită, autorul se ocupă cu:

a) aspectul funcţional al persoanei, în legătură cu natura proceselor saufuncţiunilor prin care motivele de acţiune ajung la satisfacere, b) aspectul formal sau de temperament, privind formele activităţii şl afectivităţii şl c) aspectul integral, de fire, în legătură cu orientarea generalăa persoanei. La sfârşitul acestui capitol, d-l N. Mărglneanu defineşteperso ana ca fiind „un sistem d e tendinţe, aptitudini şl trăsături de te m perament şl fire" (p. 139). In continuare, această definiţie este completată astfel: „persoana umană este o configuraţie funcţională, în slujbaun ei configuraţii d inam ice, cu o anum ită formă şl direcţie de orientare,socotită — în toate aceste cazuri — in ceea ce ea are mai central, diferenţial, constant, abisal şi biosoc ial" (p. 140). In felul acesta, autorulanticipează conţinutul capitolelor următoare, în care se ocupă despreaspectul diferenţial, evolutiv, social şi abisal al persoanei.

In partea a treia a lucrării se ocupă în trei capitole, cu structurapersoanei: a) tipologia, bj biotipologia şl c) analiza factorială A cea stăparte a lucrării, formează a doua problemă centrală din psihologia persoanei, după ce Î Q prima, au fost definite variabilele fundamentale ale

per soan ei. E a ar e de obiec t studiul relaţiilor „dintre ace ste var iabile, cuscopul de a desprinde structura şi arhitectonica, cărora ele se supun"(p . 343). In capitolul final al acestei părţi, întitulat „Structura persoanei",găsim schiţată concepţia personală a autorului faţă de problema discutată. Ultim a parte a lucrării, a IV -a, se ocu pă c u aspectul anormal şlpatologic al persoanei. Aici sunt tratate diverse boli mintale, precum şlcauzele organice şi sociale care le determină, în lumina diferitelor teorii,susţinute de Janet, Freud, Jung, Adler, Kretschmer, etc. De asemenea,autorul studiază şi consecinţele practice ale acestor boli, în legătură cu

delicventa şi criminalitatea.Din complexitatea problemelor cuprinse în lucrarea d-lul N. Mărglnea nu, nu am reuşit în ce le de m al sus, să discutăm decât în treacăt

©BCU CLUJ



P S I H O L O G I A PE RSO A N E I 2 3 7

unele probleme, altele numai să le amintim, Iar altele să le trecem cuvederea, In lipsa spaţiului necesar. De altfel, bogăţia informaţiei bibliografice ') este aşa de mare, încât la prima vedere, s'ar părea că lu

crarea e pr ea încărcată de material, prezentat fie sub forma prelucrată,fie sub forma de citate, extrase din lucrările diferiţilor autori. Printre altemerite ale lucrării, noi semnalăm în orice caz şi pe acesta, al informa-ţlunil bibliografice bogate şl temeinic stăpânite, care stă astfel, la îndem ân ă nu num ai psihologului, dar şi sociologului, psihiatrului, ed uc ato rului, studentului, etc, în vederea orientării lor vaste în problemă. Dacăla noi nu s'a inpământenit obiceiul traducerilor, care să ţină la curentcu apariţia ope relo r ştiinţifice în străinătate, este util şl necasa r, ca s in teza lor să fie prezentată în lucrări de tipul aceleia de care ne-am

o cu p at Lucrări în care să fie prezentată nu num ai atitudinea şl co n cepţia personală a autorului, dar şi reda rea fidelă a problemelor, aşacum se pun ele în străinătate. Căci, numai pe această cale se poateajunge la pregătirea tem einic ă a studentului, a profesionistului d e m aitârziu, precum şl la ridicarea atmosferei culturale a păturel noastre intelectuale. D e ac eea , lucrarea d-lul N . Mărglneanu um ple un gol d emult resimţit în cultura noastră.

A. CIRCHEV

O CULEGERE DE DOCUMENTE PRIVITOARE L A S E C XVII,IN TRANSILVANIA

După o muncă destul de migăloasă, a apărut în August 1940 o nouălucrare a D-lui prof. I. L u p a ş dela Universitatea din Cluj—Sibiu. Eapoartă titlul: Docu men te istorice transilvane, voi I. 1599*— 1699 2) şiconţine o serie de date privitoare la desfăşurarea evenimentelor mai

importante în decursul acestei perioa de d e o sută de ani în A rd eal.Apariţia ei era cu atât mai mult aşteptată, cu cât autorul a rămaspână azi cel mai de seamă cunoscător al trecutului acestei provincii

Fiind acum vorba de istoria celui mai scump ţinut al nostru, îmiiau îngăduinţa să reamintesc cu durere unele lucruri triste.

în toamna anului 1938 din iniţiativa unui ministru al EducaţieiNaţionale, ieşea la iveală o nouă lege a organizării învăţământului superior, care privea contopirea celor două catedre de Istoria Românilordela Universitatea din Cluj întruna singură. în acest fel, catedra deistorie a Transilvaniei, unica din întreaga ţară, menită să dea o cunoaştere mai amplă a acestei provincii, era desfiinţată, după o existenţăde aproape douăzeci de ani.

Lovitura aceasta a provocat o mare durere în sufletul aceluiacare se străduise să ne dea o icoană clară despre trecutul sbuciumatal Ar dea lului. M ai grea şi mai du reroa să lovitură p oa te că a fostpentru noi, studenţii, deo are ce pierdu sem singura ocaz ie de a maiasculta un curs fia acesta. Toate sforţările, făcute de noi, pentru

' ) Autorul s e referă în cuprinsul lucrării, la peste 5 70 studii de special i tate,iar la sfârşitul fiecărui capitol dă bibliografia selectă, în legătură cu fiecare pr o b l em ă .

2) Cluj, Tip. Cartea Rom., 1940 , XVI+522 pag .

5

©BCU CLUJ



238 S I M I O N DAIA

reînfiinţarea catedrei, au rămas zadarnice, căci cererea noastră n'a fostluată în considerare.

Acesta a fost tristul sfârşit al catedrei amintite, de care noi ne

despărţeam cu adâncă amărăciune în suflet.Grija însă pe care d-1 Lu paş o poartă Tran silvaniei, cetate naturală, leagănul de veacuri al românismului, reiese foarte limpede dincolecţia atât de îngrijită a documentelor, pe care o avem înainte.

D up ă însăşi mărturia D -sa le, ce ea ce 1-a îndem nat să facă a cestlucru a fost „gândul de a publica, odată cu aceste documente, şi mărturiile contemporane privitoare la răscoala ţăranilor din Munţii Apusenidin 1784". Natural că pub licarea uno r astfel de doc um ente , ce prive sc

răscoala lui Horia, necesită o nouă muncă anevoioasă, în schimb arfi de o însemnătate foarte mare pentru istoriografia noastră.în volum ul I al „D ocum entelor istorice transilvane" autorul a luat

ca puncte de plecare două date de o importanţă covârşitoare pentruistoria Tr ansilva niei: „15 99, anul înscăunării lui Mihai V iteazul la cârmaacestei ţări şi 1699, anul în care s'a ratificat prin tratatul încheiat laCarlovitz, în 26 Ianuarie, faptul împlinit al penetraţiunii habsburgice înTransilvania". De altfel însuşi momentul alegerii anului 1599 ca punctde plecare, ne arată în mod vădit, că autorul 1-a considerat ca uneveniment epocal pentru istoria Ardealului.

în adevăr, după victoria lui Mihai Viteazul dela Şelimbăr, 28 Oct.1599, asupra cardinalului Andrei Bathory, drumul pentru „Hanibal alValahilor" (Hannibal Valachus) era deschis spre Ardeal. La 1 Noemvrie,acela şi an, M ihai îşi făcea intrarea triumfală în Alba-Iu lia, capitalaArdealului,

Evenimentul acesta are o mare însemnătate pentru istoria Ro

mânilor, deoarece Mihai reprezintă pe cel dintâi înfăptuitor al unităţiinoastre naţionale. în timpul domniei lui, relativ scurtă, în Ardeal, s'ainteresa t d e soarta Rom ânilor şi a cău tat pe cât i-a fost în putinţa săaducă unele îmbunătăţiri prin dietele la care participase personal. Căder ea lui, atât de precipitată, a îm pied ecat însă şi rea lizarea altorreforme pentru ţărănimea română iobagă din Ardeal.

Un mare rol politic şi religios în acelaşi timp a jucat GavrilBethlen , care se gândea la întemeierea une i Dacii protestante. El în

cercă să imite pe Mihai şi dorea unirea celor trei ţinuturi româneşti,prin trecerea lor la religia protestantă. Cerea însă pentru realizareaacestui plan şi aprobar ea patriarhului Ciril Lucaris din Co nstantinopol.Răspunsul înaltului prelat din 2 Septemvrie 1629 arăta că acest lucrueste imposibil de realizat, deo are ce spun ea e l: „pentru a îndepliniaceastă unire înainte de toate ar trebui ruptă legătura de sânge şi desimţiri care trăieşte, deşi în mod tainic, dar cu atât mai puternic întreRomânii din ţara Transilvaniei şi între locuitorii ţării Munteniei şiMoldovei" (p. 178).

Iar în altă parte a scrisorii spunea: „Nu ne este iertat să jertfimcredinţa noastră de dragul unor raţiuni politice, deoarece mântuireasufletului este mai presus de binele lumesc" (p. 179).

©BCU CLUJ



O C U L E G E R E D E D O C U M E N T E 23 9

Din cuprinsul scrisorii se poate vedea că patriarhul Ciril Lucarisîşi dădea seama de coheziunea ce exista între Românii din cele 3ţinuturi şi nu putea să admită astfel de absurdităţi ca ale lui Bethlen.

Do rinţele a cestuia din urmă răm âneau prin urmare deşarte şi ca ataredeparte de a se îndeplini .Situaţia grea în care se aflau Românii acum se menţine şi sub

domnia Rakoczeşti lor. Aceştia duceau o politică asemănătoare cu a luiBethlen, căutând să atragă pe Românii din Ardeal la religia calvină.

în 1638 mitropolit al Ardealului este Ghenadie, contemporan cuGheorghe Râkocy I, principele Transilvaniei. în timpul păstoririi lui,Râkoczi I confirmă vechile scutinţe acordate odinioară preoţilor românide către Gavril Bethlen (p. 194). în 1640 murind Ghenadie, scaunul

vlădicesc rămâne vacant. Trei candidaţi se iveau pentru ocuparea acestuipost: 1. Popa Ştefan, predicator din Bălgrad, ce se bucura de sprijinullui Râkoczi, 2. Meletie Macedoneanul, favoritul lui Geleji Ştefan, super-intend entu l calvin şi al lui M atei Basa rab, 3 . Ilie Iorest sprijinit d eVasile Lupu, domnul Moldovei (Lupaş L, Istoria bis. a Românilor ardeleni, p. 64).

A tât Râ koc zi, cât şi Geleji Ştefan căutau un candidat care săprimească condiţi i le puse de ei . Dar în cele din urmă Râkoczi, la îndemnul lui Vasile Lupu, întăreşte ca mitropolit pe Ilie Iorest, ieromonah dela Putna. Această alegere nu-i convenea lui Geleji Ştefan,care într'o scrisoare dela 8 Octomvrie 1640 către Râkoczi, regretă căa instituit un moldovean (p. 212).

Ilie Iorest era un ortodox convins, căci la 1642 în sinodul delaIaşi a combătut categoric propaganda calvină din Ardeal (Lupaş I.:Ist. bis. a Rom. ardeleni p. 65).

De aci a luat naştere conflictul cu Râkoczi I, care a avut caurmare alungarea lui din scaun. în 1645 nu mai era în scaunul mi

tropolitan al Ard ealului, d eoa rece la această dată, Varlaam recom and aţarului Mihail Teodorovici pe Ilie Iorest.în scrisoarea către acesta arăta că, după o păstorire de trei ani,

au încep ut clevetirile împotriva lui Iorest. Du şma nii lui, în frunte cuGheorghe Ciulai, l-au influenţat şi pe Râkoczi, care s'a văzut silit săia măsuri aspre şi să-1 alu ng e din sca u n : „nu pentru altă vină , de câtpentru credinţa creştină" (p. 230).

Tot mitropolitul Varlaam este acela, care încurajează în aceste mom ente grele pe Rom ânii din A rdea l, îndemn ându -i să nu renunţenicioda tă la credinţa lor orto do xă . în locul lui Iorest a fost ales mitropolitul Simion Ştefan. în timpul acestuia apare Noul Testament (1648)cu acea minunată pred oslovie und e se face asemănarea cuvintelor cubanii, după o maximă latină: „Verba valent sicut nummi" (p. 242, lanota documentului).

După moartea lui Gheorghe Râkoczi I, în 1648, urma fiul săuG heo rgh e R âk oczi al H-lea. în timpul guvern ării lui, Ar dea lul a avu tbun e relaţii cu Ţara'Ro mâ nească, Astfel în 18 Febru arie 1650 el con

firma tratatul de alianţă încheiat între tatăl său şi Matei Basarab, princare se obliga să men ţină aceleaşi raporturi de prietenie, ca pân ăacum (p. 280).

5*

©BCU CLUJ



240 SIMION DAIA

Această situaţie a continuat să existe şi pe vremea lui ConstantinŞerban, Domnul Ţării Româneşti . Tot în timpul lui Gheorghe Rakoczi IIa avut loc instalarea lui Sava Brancovici ca mitropolit al Ardealului,m itropolit care a suferit m ult pen tru cau za creştină (ortodo xă) înArd eal. Pentru intransigenţa lui în chestiuni de credinţă orto dox ă,i s'au adus o serie de învinuiri, care n'aveau însă niciun substrat real,întocmai ca şi la Il ie Iorest Cel mai aprig duşman al lui Sava Brancovici a fost Szekely Lâszlo, care 1-a determinat pe Apafi să ia măsuridiabolice împotriva lui şi să-1 alunge din scaun, în anul 1680.

Atitudin ea aceasta, atât de du şmă noasă, se aseamăn ă cu ace ea alui Kossuth Lajos, care în 1849 era gata să ierte pe toţi Românii, dacădepun armele, afară de mitropolitul Andrei Şaguna.

Către sfârşitul veacului al XVII-lea influenţa habsburgică începesă pătrundă în Transilvania şi să ia locul celei turceşti.Prin dezastrul suferit de Turci în 1683 sub zidurile Vienei, da

torită intervenţiei energice a lui Ion Sobiesky şi prin eliberarea Budeiîn 1686 de sub Turci, Habsburgii câştigau mereu teren înspre răsărit.As tfel ajun g în sfera lor d e influenţă şi Un garia şi Transilvania.

în aceste împrejurări s'a întâmplat în 1698 la Bălgrad (Alba-Iulia)actul de unire al bisericii ardelene cu Roma, sub episcopul Atanasie

(p. 464).Actul acesta de desolidarizare ce a avut loc în sânul bisericii ortodoxe române a produs o vie indignare în rândurile multora din preoţiiardeleni. Mulţi n'au recunoscut această unire şi au rămas mai departela vechea lor credinţă.

U n an mai târziu prin pa cea de la Carlovitz (1699) Transilvaniatrece sub stăpânirea habsburgică.

Ep oca dintre anii 1599 şi 1699 în istoria Ar dealulu i se caracterizează prin o serie de frământări d e natură politică şi religioasă, curezultate foarte durero ase pentru Rom âni. Ac eastă situaţie a maidurat un secol, când paharul suferinţelor s'a umplut şi s'a deslănţuitfuria răscoalei lui Horia, menită să facă dreptate cu armele.

SIMION DAIA

JUSTIŢIA R O M Â N E A S C A Şl MAGHIARI I DIN TRANSILVANIA

Revista Pandectele Române, publică în ultimul său număr pe anul1940, s tudiul d-lu i V . M. T e o d o r e s c u , fos t pr impreşedinte a l Tribunalului Timiş-Torontal, despre activitatea justiţiei româneşti în Ardeal, în cei douăzeci şi doi de ani, dela Unire şi anume modul cum s'auaplicat legile în ceea ce priveşte minoritatea maghiară.

D-l V, Teodorescu spune dela început:„Pentru a fi bine înţeleşi, vom mărturisi că în expresiunea ju

stiţie românească, aplicată minorităţii maghiare, vom cuprinde totalitateadrepturilor şi libertăţilor, materiale şi morale, pe care le-am acordat

acestora, pe toate tărâmurile activităţii ei, anume, în raport cu totalitatea aceloraşi drepturi şi libertăţi, acor date minorităţii rom âne d eStatul maghiar, odinioară!"

©BCU CLUJ



JUSTIŢ IA R O M A N E A S C A Ş l M A G H I A R I I D I N TRANSILVANIA 241 •

Autorul examinează într'un capitol situaţia din Ungaria veche.1. In ceea ce priveşte egalitatea naţiunilor, Ungaria veche a avut

legea XLIV din 1868, votată sub influenţa scrierilor doctrinarului idea

list Eotvos, dar ea nu a intrat nicicând în vigoare.2. Legea electorală maghiară XXXIII din 1874, prin limitări savantîntocmite, prin arondări special aranjate ale circumscripţiilor de votare,prin facila câştigare a evreim ii şi-a av ut totde aun a unanimităţi m aghiare.

„Astfel, la început erau 250 ,000 alegători, mai târziu 300 ,000 .Chiar în preajma războiului, abia a atins 500 ,000 , adică 5— 6 °/ c dinîntreaga populaţie a ţării".

Dar nici procentul acesta nu era egal repartizat. In Ungaria propriu zisă era 7,5%. în Ardeal de abia 3,2°/ 0 .3. Dreptul şcoalelor era format din legiurile Apponyi !din 1907.

Prin legiuirile acestea s'a ajuns ca, în întreaga Ungarie să nu fie nicioşcoală de Stat cu limba de predare română, iar şcolile confesionaletrăiau, la rândul lor, su b perm anenta am eninţare a inventivităţii d irectorului regional maghiar. Pe întregul cuprins al Transilvaniei erau deabia 4 licee. „Fantezia atotputernicului minister, făcea să dispară au-torizaţiunile valabil date, peste noapte, ca în cazul liceului greco-ca-tolic român din Beiuş, care, funcţionând cu opt clase, a fost fără niciunmotiv, redus la numai patru clase".

4. Dreptul bisericilor: prin o serie de legiuiri s'a încercat a sepu ne afară de leg e con fesiunile r om âneşti. In dieta dela Tur da s'a h o -tărît să nu se mai recunoască legalitatea religiei ortodoxe. S'a încercatobligarea preoţilor de a pre da religia în limba maghiară. S'a în cercatcurmarea relaţiilor naturale şi neîntrerupte ce existau între bisericaortodoxă din Transilvania şi cea din Ţara Românească.

5. Alte legi conţineau alte limitări şi prigoniri ale elementului românesc. Maghiarizarea numirilor comunelor (Legea IV din 1896); legeaXIV de încătuşarea presei, prin ale cărei articole 16 şi 18, se pretindeau formal autorizaţitinea şi cauţiunea prealabilă, pentru apariţiuneaoricărei publicaţiuni; legea pentru compunerea Curţilor cu juraţi; legeacare crea instituţiunea faimoasă cun oscu tă s ub n um ele de „urbarium" ;cruda aplicâţiune a legilor IV, V şi VI din 1858 în ce ea ce priv eştepe Români; nedreapta aplicâţiune a ideii de composesorat; prigoanadeslănţuită de organele administrative, chemate să conducă registreleStării civile, să facă înscrierea în şcoli etc. etc.

Faţă de acest tratament „legal" al majorităţii româneşti din Ardeal, regimul românesc nu a recurs la răzbunare, sau cel puţin la ;u ntratament egal. Le gile rom âneşti au fost largi ş i el e s'au aplicat în spiritde omenie .

D-l Vasile M. Teodorescu examinează Programul dela Alba-Iulia,principiile constituţiei? din 1923, legea învăţământului primar şi normaldin 26 Iulie 1924, legea învăţământului particular din 22 Decemvrie1935, legea pentru regimul general al Cultelor din 22 Aprilie 1938,legile privitoare la drepturile politice şi Statutul minorităţilor.

Din această examinare d-sa trage următoarea concluzie:

©BCU CLUJ



2 42 J U S T IŢ IA R O M Â N E A S C A Ş l MAGH IAR I I D IN T R ANS ILV ANIA

„Iată dar, pe planul acestui examen pur, al principiilor care guvernează domeniul libertăţilor în cele două regimuri, cum bilanţul ia,fatal, forma unei lapidare echivalenţe: libertate garantată în drept şi

exe cu tat ă cu sfinţenie, în fapt, la R om âni, asuprire savant camuflatăîn legi atrăgătoare dar neaplicate şi sângeros organizată faptic, pentruîntreaga aparatură de Stat, la Unguri".

într'un capitol special, autorul examinează modul aplicării principiilor de drept, în diferite domenii: cultural, naţional, social, parlamentar, economic, financiar, legislativ, etc.

E aci o m uncă m igăloasă, în care se pu ne în eviden ţă atitudineamaghiară faţă de elementul româneec, german, slovac şi a alte minorităţi cari au compus şi compun statul ungar.

Re cun oaşte rile Ep iscopu lui M ak kay , privitor la „sprijinul ne pr ecup eţit" acord at reformaţilor din A rd ea l d e Statul rom ân, ale pu blicistului Dr. Gali, privitor la progresul pe care biserica unitară îl realizează în Statul rom ân, datorită „imp ozantei obiectivităţi" a acestuia,recu noa şterile lui G. Par ecz, privitor la faptul că num ai „legea co n versiunii a scăpat pe moşierii unguri de datoriile enorme ce-i grevau",se completează cu date solide, asupra stărilor religioase, culturale, economice etc. din Ardealul Românesc şi Ungaria.

Din studiul d-lui Vasile M. Teodorescu rezultă că, regimul românesc a fost unul de adevăra tă şi largă Justiţie. i F.

ROMULUS S EIŞANU : „TRANSILVANIA ROM ÂNE AS CA "1)

Prin prez enta rea obiec tivă, ştiinţifică şi într'o formă c on den sată aun ei boga te docu m entări d e ordin istoric, etn ic şi politic d-l R. S e i ş a n u,atât de cunoscut din articolele d-sale din Universul, demonstrează caracterul etnic românesc al Transilvaniei şi integrarea acesteia în StatulRomân.

Din şirul lung al documentelor istorice, al datelor statistice şi dinconcluziile pe care le trage, pe baza cartogramelor ce numai cu multegreutăţi le-am pu tea consulta, în diferite publicaţii , vom spicui numaicâteva, cu regretul că, nedispunând de spaţiu suficient, nu le putemreproduce in extenso .

Delimitarea spaţiului etnic al Românilor, aşezarea Ungurilor în

bazinul Dunării de mijloc şi l inia de contact între aceste două popoaree făcută pe baza unor hărţi şi lucrări germane, a Cronicii ruse atribu ite lui N estor, a afirmaţiunilor cronicarilor unguri m edievali şi adocu m entelor m aghiare. Conform hărţii p opoar elor din Eu ropa centralăşi orientală din anul 900, din Atlasul istorico-geografic german, în tocm it de R u d o l p h v o n W e d e l l , m aior în R eg . 3 0 p rusian, ap ăru tla Ber lin în 1 824, R om ânii (W alachen) ocu pa u, la această dată, ac tualul teritoriu al României, cu toată Transilvania, Basarabia şi teritoriulde la Est d e N istru, până din colo d e N ipru. In teritoriul ocu pat de

Rom âni sunt trecute principalele v oev od ate româneşti şi slave. U ngurii

') Bucureşti, 1941, Tip, ziarului „Universul", p. 109.

©BCU CLUJ



ROMULUS SEIŞANU: TRANSILVANIA ROMANEASCĂ 243

(Ungărn) ocupau, in anul 900, aproape acelaşi teritoriu etnic ca şi azi,in pusta dunăreană.

Limita din spre Apus a spaţiului etnic al Românilor e redată de

harta c itată ş i de afirmaţia profesorului ungur F. E c k h a r d t ,care în Magyarorszăg Tortenete, Bud apest 1933, sp u n e: „Să nu ne*închipuim că au ocupat cuceritorii (Ungurii) ţara întreagă. Numărul lor,poate şi din cauza înfrângerilor suferite în patria lor de mai înainte,era prea mic pentru aceasta. Teritoriul ocupat de ei se potriveaaproxim ativ, cu ce l stabilit prin pac ea dela T rianon, la care a fost r edusă dup ă 1000 ani, U ngaria mică". Cea dintâiu cronică rusă, atribuită lui N e s t o r , scrisă în anul 1080, pom eneş te pe Rom ânii ce locuiau, în număr mare, în vremea sa în aceleaşi ţinuturi ale fostei Daciişi peste Nistru, La fel aminteşte că Ungurii au trecut din regiunea Kievului spre Nistru şi de aici în Panonia. Din cele cuprinse în cronicaaceasta ca ş i d in comentarii le e i făcute de istoricul german S c h l o e z e r ,reiese că Valachii (Românii) în sec. IX-lea, erau un popor numeros şiputernic, aveau o organizaţie de stat, o „ţară", cuprinzând un teritoriumai m are decât al Rom âniei din 1920— 1940, pe când în vrem ea acee atriburile maghiare, 'fără căpătâi, cutreerau stepele dintre Nipru şi Nistru.

Prezenţa Românilor în Transilvania şi în Panonia, înainte, întimpul şi după apariţia triburilor ungare în regiunea Dunărei de mijloc,o confirmă şi cronicarii unguri medievali. Secretarul anonim al regeluiUngariei, Be la, pom eneş te de exped iţia ce a întreprins-o Tuhutum ,unul din generalii lui Ar pad , îm potriva lui G elu, du cele Rom ânilor(Blachilor) ca şi numele altor principi ce domneau atunci în ţinuturilelocuite şi azi de Români. Vechimea elementului românesc şi întindereablocului etnic român, până în valea Tisei sunt confirmate şi în acteleşi documentele ungureşti ce s'au mai păstrat după invazia Tătarilordin. 1 24 1. A stfe l, isto ricu l m aghiar, T h e o d o r L e h o c z k y , sc rie , în1890, că regiunile de N ord-E st ale jud. Sălaj, „erau, fără nicio îndoială, locuite de Români, înainte ca elementele maghiare să fi pătruns". F a b i a n G â b o r în Monografia jud. Arad, scrie: „Intre locuitorii de ne am străin ai comitatului no stru probabil că Românii, suntcei mai vec hi, cari, dacă e adevăra t că se trag din coloniştii D acie ilui Traian, pot fi consideraţi aborigeni ai comitatului Arad",

Transilvania, Maramureşul, Crişana şi Banatul, pe lângă că facparte integrantă din spaţiul etnic românesc, dar atât înainte, cât şi dupăaşezarea Ungurilor în şesul Dunării de mijloc, până la 1867, au avutvoevozi şi cnezi români şi o organizare politică şi socială întemeiată pedrepturi cutume româneşti (jus valachicum). Au fost deci legate derestul spaţiului etnic al Rom ânilor sau au fost independente. Chiar din„lucrarea-standard, izvor nesecat al istoricilor de mâine", intitulatăLes negociations de la paix hongroise, reiese că regele A nd rei I alUngariei (1048) a cedat Transilvania şi teritoriile vecine de dincolo deTisa prinţului A dalb ert al Polo niei şi că în tot timpul dom niei Ar pa -

zilor, adică dela anul 900 şi până la 1301, când a murit Andrei al Il-lea,ultimul rege al Ungariei din familia Arpazilor,.., „Transilvania ne aparesub domniaJArpazilor ca o provincie independentă". Independenţa Transilvaniei, dup ă bătălia dela M ohâc s din 1526, cu toate că plătea un

©BCU CLUJ



244 D R. P . R Â M N E A N Ţ U

tribut Sultanului din Constatinopol, c înd eob şte recu nos cută . Transilvan ia a format, cu ţinutul din p ărţile T isei, aşa zisul Partium, un principat electoral, dela adunarea constituantă dela Turda din 1542, până

la moartea prinţului Mihail Apafi I, care a avut loc în 1690. împăratulA ustr iei L eop old în anul 16 91 , printr 'o diplom ă s'a obligat să res pe cteConstituţia şi legile speciale ale T ransilvaniei. Iar după o s ută de ani,în decretul semnat de împăratul Au striei, 1790, spun e în ar t 5 :„Transilvania est e un principat de sine stătător şi neatârnat de altăŢară".

Anexarea teritoriilor româneşti, a M aram ureşului, a Aradu lui, aBanatului şi a Transilvaniei la Ungaria a devenit o problemă a politicii ungureşti, imediat ce Ungurii au scăpat, în 1699, de stăpânireaturcească.

Au început cu Maramureşul şi Aradul în 1733, care, după statistica publicată de M a g d a P a l în anul 1809, se constată că întregţinutul acesta a avut 116.580 locuitori, astfel repartizaţi pe com un e: Români în 51 co m un e; Unguri în 5 com un e; Germani, Ru teni şi Evrei în câteva com un e. Popu laţia Ara dului în ep oca aceiaavea Români 87 ,67 0 , S ârbi 5,4% , Unguri 4 ,8% , alţii 0,2 % . Chiaroraşul Ar ad mult mai târziu în 1839, după autorul maghiar F e n y e s

E l e k a avut din 15.242 de locuitori majoritatea Rom âni, aproximativ7623 . Banatul în sec. XIV şi XV era împărţit în 8 districte, unde seafla în vigoare dreptul special românesc. In sec. XIV, Mircea, DomnulŢării R om âneşti a stăpânit B anatul până la râul Caras cu sector ulPorţilor de Fier. După aceea a fost dependent de Ungaria până la 1552;de Turcia dela 1552 până la 1716; de Austria dela 1716 până la 1779când a fost anexat de Ungaria. In 1849, Austria a recunoscut vecheaautonomie a Banatului, iar în 1860 Banatul a fost reanexatla Ungaria, cutoate pro testele form ulate de R om âni şi Sârbi. In 1 770, repartiţia pop ulaţieiBanatului pe neamuri a fost următoarea: Români 186,639; Sârbi 78,970 ;Germani 42,201; Bulgari 8693; alţii 5625. Ungurii nu sunt trecuţi înaceastă statistică, deci ei atunci încă nici nu au existat în Banat.

Problema anexării Transilvaniei au pus-o Ungurii la 1848 subimboldul revoluţiei. Fiquelemont fost preşedinte de consiliu şi ministrude externe al Austriei, a respins atât pretenţiile de independenţă deplină, cât şi anexarea Transilvaniei, formulate de Ungaria, prin următorul răspuns: „Ungurii n'ar trebui să uite că au venit ultimii din

Asia, fără anale, fără nicio amintire de istorie şi de patrie"; că„oraşul Buda a fost vreme de 150 ani capitala unui paşalâc turcesc şidela liberarea teritoriului lor toate beneficiile civilizaţiei E uro pei cen-rale n'au putut pătrunde până la extremitatea frontierelor imperiuluipentrucă ei au opu s un zid despărţitor". Totuşi, Ungurii, condu şi deKossuth, au proclamat în 1848 „Unirea" Transilvaniei cu ţara lor, faţăde care Românii şi Saşii au protestat, invocând drepturile lor de dis-poziţiune asupra acestei ţări.

E extrem de important a releva, din lucrarea d-lui Seişanu,harta în tocmită de J â s z i O s z k â r pe baza indicaţiilor date deKossuth, în timpul cât 1-a petrecut ca refugiat în Statele Unite aleAmericei după dezastrul dela Vilâgos (1848).

©BCU CLUJ



ROMULUS SEIŞANU: TRANSILVANIA ROMANEASCA s . 245

D up ă cum reiese d in harta etnică kossuthistă, teritoriul etnicmaghiar corespunde cu al Ungariei din 1939, iar teritoriul etnic românesc, care cuprinde la Nord aproape întreg Maramureşul şi la Vest

aproape întreg Banatul, depăşeşte astfel linia frontierei, fixată prin tratatul din 1920 în avantajul Românilor.In raport cu etnologia Transilvaniei şi Banatului, pe bază de sta

tistici maghiare, despre care autorul tratează pe larg, credem, că esuficient de semnificativ citatul p e care îl face din lucrarea luiD r. K e n e z B e l a din 1906 (Magyarorszâg nepesegi statisztikăja), încare se spune: „Românii trăesc în majoritate absolută în 12 judeţe şia n u m e : Sălaj, Arad, Caraş-Severin, Alba, Bistriţa-Năsăud, Făgăraş,

Hunedoara, Târnavă-Mică, Cluj, Sibiu, Someş şi Turda şi au majoritaterelativă în Timiş, Braşo v şi Târnava-M are". B locul rom ânesc din Transilvania, considerat în 1912 chiar de fostul prim-ministru al Ungariei,con tele Beth lem , un ocea n, o „mare", o avalanşă a fost rec un osc ut caatare şi de delegaţia de pace ungară dela Paris în 1920, care în notaII sp u n e: „A cum 6 0 d e an i locuitorii Transilvaniei a u fost 28,2°/o U n guri ş i 58,0% Români".

Referitor la celelalte probleme pe care le tratează d-1 Seisanucum sunt: Ungurii şi Secuii din Transilvania; Unirea Transilvaniei şt

Banatului cu Regatul Român, etc . , etc , din motive lesne de înţeles nule putem releva acum. Sperăm însă să revenim.Dr. P. RÂM NEAN ŢU

©BCU CLUJ



ÎNSEMNĂRI

I O N C . B R Ă T I A N U

Un pios pelerinaj , a reunii in ziua de4 Mai, la Florica, lângă mormântul Bră-t ienilor, alăturea de membri familiei şide reprezentantul guvernului, un marenumăr de personalităţ i de seamă alevieţ i i publice româneşti . S'au comemoratc incizeci de ani dela moartea lui Ion

C. B r ă t i a n u , u nu l d in tr e s tâ lp ii R o mâniei moderne. Cu acest prilej a fostsf inţită bisericuţa din lemn, pe careI o n e l B r ă t i a n u , fiul ce lu i c om emorat, a transportat-o în (908, dinAlbac, satul lui H o r i a, la Florica , p entr ua o avea mereu aproape, aducere aminteşi simbol al unui ideal pe care el 1-aîndeplinit până la ult ima l iteră.

In aces te vrem uri d e restrişte, cândsimţim nevoia şi avem datoria de a neîntoarce mereu la izvoarele primare,la poruncile permanente ale dăinuiri inoastre, sărbătorirea de pe Argeş a fostplină de semnificaţi i .

Ea ne -a adus aminte de bărbatul vânjos,sprin ten la trup şi la minte, p odo abă

rară şi expresiune unică a virtuţi lor f izice şi sufleteşti ale rasei noastre, străveche şi totuşi tânără, dornică de a-şispune numele în c iv i l izaţ ia europeană,bărbat care cu înţelepciunea, curajul,tactul şi simţul lui de p rev ede re a avutpartea leulu i la în tem eierea micului StatRomân, treaptă necesară pentru at ingerea hotarelor din 1918. Lui se dato-

resc in mare măsură cimentarea inst ituţi i lor fundamentale ale acestui Stat ,

ridicarea pres tigiului nostru , adâ ncireaconştiinţei naţionale şi lămurirea şi afi-marea dest inului românesc .

într'un articol din Deutsche Zeitung,din Viena, (reprodus în Tribuna, Nr. 107,din 1891) Ion Brătianu e numit „Bis-markul Rom âniei". Com paraţia nu estede loc exagerată, dacă ţ inem seamă dedomeniile de activitate ale fiecăruia din

cei doi bărbaţi de .stat . Asemenea întemeietorului imperiului german, întemeietorul statului român modern a avutun puternic simţ al realităţilor, o energieneînfricată, o concepţie polit ică sigură,lipsită însă de rigiditate şi o înaltă conşt i inţă a valorilor etnice şi morale.

A făcut, în t înereţă, şcoala revoluţionarului — şcoală necesar ă, poate, oricărui om polit ic (cu condiţ ia să o şt ieabsolvă la timp), pentru a-şi oţeli curajulşi a îndrăgi marile idealuri, care numaiîn t iner eţe îşi desfac, larg, sborul —pentru ca mai târziu să dev ină un cuminte întemeietor de dinastie, sfetnicregal cu spinarea dreaptă, respectat , nunum ai la el acasă, ci şi pe ste hotare.

Faţă de Ar dea l a prin s d ragoste inanii iniţ ieri i lui revoluţionare, când cazierul lui figura în arhivele tuturor pol iţ i i lor europene. O placă comemorativă,aşezată pe casa din str. Metropoliei ,Nr. 11, din Sibiu, ne aduce aminte căîndrăsnetul tânăr a petrecut în 1851câte va luni, în acest oraş, un de a t ipărit, în m od tainic, p roclam aţii şi a

luat contact cu conducători i Români lorşi cu ţăranii, „I, C. Brătianu e la Sibiu

©BCU CLUJ



ÎNSEMNĂRI 247

— scrie, în acel an, Bălcescu lui IonGhica — şi e tare mulţumit de duhulRomânilor de acolo, cum şi de ţărani".Cu doi ani mai târziu, când Brătianuscrie la Paris, miezosul, bine documentatul şi, totuşi, avântatul său studiu, „Naţionalitatea", gândindu-se, poate, la acest„duh", sfătuia pe Ardeleni să nu se laseamăgiţi de „concesiuni", să-şi afirme cuputere naţionalitatea şi să se gândească,mai pre sus de toate la Unire: „Voitoţi, fraţii mei, dela Tisa la MareaNeagră, dela Dunăre până la Nistru, zişi noapte aduceţi-vă aminte că izbăvireafiecăruia din noi este numai izbăvireaa 10 milioane de fraţi de ai noştri, întrup şi în suflet. Aduceţi-vă aminte căsufletul României nu se poate manifestadecât în unitatea «naţională; că pe câtvom fi trunchiaţi în bucăţi, locul na-ţiunei noastre va fi gol în hora cea mare

a omenirii, şi omenirea va suferi şi noivom suferi mai tare".

Ascensiunea lui politică a fost urmărită dincoace de Carpaţi cu un sentiment de legitimă mândrie românească.Trecerea lui prin Ardeal era un eveniment, pe care marele om trebuia să-1ascundă cu mare prudenţă pentru a nuprovoca complicaţii nedorite. „Numele

lui se rosteşte cu stimă în orice sat românesc" — ni se spune in Familia (1869,p. 71). Potretul lui lua loc în casele româneşti, printre icoanele sfinte. La oexpoziţie, organizată la Arad de „Aso-ciaţiunea" din acel oraş, acest potreteste aşezat alăturea de al lui Mihai-Viteazul (Ib.)... In acelaşi an (1869) eravorba să-şi cumpere o moşie în Ardeal,

la Draşieu, cu siguranţă pentru a filegat şi mai organic de această provincie,„Ne-am bucura — spune Familia (Ib,p. 58), — căci d-1 Brătianu ar aveaocaziune de a petrece între noi". Maipe faţă, mai discret ajuta pe refugiaţiiardeleni. Vieaţa politică a celor rămaşiacasă, luptele şi suferinţele lor, le urmărea de aproape, iar mai târziu, a fost

unul din sfetnicii lor ascultaţi. In căsniciasorei sale Transilvania, — spune elodată, în parlamentul românesc — nu

vrea, să se amestece, dar să nu se uitecă dacă va fi înjunghiată, sângele ei vastropi fruntea înjunghietorilor şi Europava sări in ajutorul ei (Federafiunea, 1868,Nr. 179).

La moartea lui, — dela care s'auîmplinit acum cincizeci de ani — doliula fost general. Ziarele de dincoace deCarpaţi i-au închinat articole numeroase ; fiecare din momentele sfârşituluierau povestite cu pietate. „La Româniidin Monarhia habsburgică — spuneTribuna (Nr. 104, din 1891), într'un articol de fond — nici -unul din bărbaţiide stat ai României n'a întrunit atâteasimpatii, atâta adoraţiune şi atâta vene-raţiune".

Iată de ce, bine au făcut Ardeleniică şi-au plecat genunchii la mormântullui şi glasul lor, alăturea de al reprezentanţilor din toate provinciile româ

neşti, a răsunat la Florica, plin de nădejde şi de energie.

Lângă acest mormânt străjueşte bisericuţa de bârne din Albac, în care Horease va fi împărtăşit cu Sfintele Taine,înainte de a se logodi cu moartea. Săne aducem în fiecare clipă aminte detragicul lui destin şi să ne pătrundemtot mai mult de convingerea că pentru

a atinge apogeul împărătesc al Brătienilor,o naţiune trebue să fie ori când gata atrece prin focul purificator al jertfeilui Horea.

Ian Breazu

PATRIMONIUL NAŢIONAL

Atragem atenţiunea cetitorilor asupra

articolului d-lui E. P e t r o v i c i , Românii dintre Timoc şi Morava, publicatin acest număr al revistei noastre.Despre existenţa, în imediata noastrăapropiere, a acestui masiv bloc românesc, ştiam cu toţii, mai mult sau maipuţin. Nu ştim însă câţi sunt aceia careaveau cunoştinţă despre conştiinţa etnicăatât de rudimentară a acestor fraţi de

sânge şi de lege. Ceea ce spune d-1Petrovici e pur şi simplu uluitor: Sătrăiască în vecinătate cu matca romă-

©BCU CLUJ



248 ÎNSEMNĂRI

nească, alcătuită din 15 mil ioane deRomân i , 300.000 de oameni de aceeaş il imbă, care habar să n'aibă de existenţastatului român, de prestigiul şi valorilespirituale ale neamului lor, care să nuştie nic i măcar Tatăl Nostru în l imbalor — s ingura pe care o vorb esc —este de neînchipuit , dacă aceste lucrurinu ni le-ar povesti un cercetător atâtde obiectiv ş i de autorizat.

Mai suprinzătoare decât această co nstatare ni se pare însă l ipsa noastră,aproa pe totală, de interes faţă d e aceşti

Români . Pentru ignoranţa în care segăsesc, ei nu sunt vinovaţi . Mizeriaeconomică în care au trăit ş i trăescîn că ; m izeria morală în care au fostţinuţi de Sârbi , le- a tâmpit aproape cu de săvârşire s imţul etnic, care cred em că afost odată mult mai desvoltat decât acum.Din această p lasă b les temaţi a în tunere-cu lu i aveam însă dator ia să- i smulgem

noi . Statul român nu trebuia să piardăniciun pr i lej - dacă nu avea asem enea pr i lejuri , trebuia s i ş i le .cre eze — pentrua le întinde o mâni de ajutor, pentrua exop era pentru e i ce le mai e lementaredreptur i om eneşt i . U n s tat, ch iar cân dţi-e amic, nu are niciun motiv să refuzeaceste dreptur i, d a ci aces t s tat se în temeiază pe un crâmpeiu de justi ţ ie.

Trebuia apoi să le sară în ajutor biserica. Sunt neamuri cari fac misionarismcreştin în sti l mare pentru triburi lesă lbat ice d in As ia ş i Afr ica; noi nufacem acest mis ionar ism nici pentrufraţi i noştri , de care nu ne despartedecât o apă. Teama de autorităţi le sârbeşti ? Dar misionarul ad evărat nu trebuesă se teamă de nimic. Sacra lui vocaţie

ştie să birue toate împotriviri le ş i s igăsească mijlocul de a străbate la fraţiilui , pentru a-i învăţa măcar Tatăl Nostruîn limba maicii lor.

Da r nu num ai Statul ş i in stituţii le, ci noitoţi , care ne-am bucurat de binefaceri lel ibertăţi i ş i ne-am dat seama de rosturi le noastre etnice, purtăm vina acesteipărăsiri .

Un ul din cele mai m ari păcate alenoastre este r is ipa pe care o facem cu

vieţi le român eşti ş i , în general , cu patrimoniul nostru naţional . Mortal i tateanoastră, mai ales cea infanti lă, este unuld in aspectele cele mai grave a le aceste ir i s ipe . Dumnezeu ne dă cu o mână ş inoi r i s ip im cu amândouă. Al te neam uriîş i bat capu l să găsea scă mijloacele de acrea v ieţ i noui , cât mai num eroase ş icât mai rezi s tente; noi avem acestevieţi ş i nu luăm măsuri le cele mai eleme ntare pentru a le con ser va. Chiaratunci , când, mai mult datorită rezistenţeilor native ş i hazardului , decât măsuri lorde prevedere a le co lect iv i tăţ i i , aces tevieţi scap ă din ghiarele morţi i , n u neîngrijim sufic ient să Ie integrăm patrimoniu lu i nostru etn ic . U n Rom ân, or iund e s 'ar găsi pe globul păm ântului ,treb ue să aibă conşti inţa a partinenţi i ş idatori ilor lui etnice . El trebu e să se s imtăfiu al ma rei familii na ţiona le, ocro titde ea , mândru de valor i le e i . Trebue să

se s imtă cu atât mai mult, când nu est ela adă postul statului creat de aceastăfamil ie. Alt e naţiuni fac eforturi im ense ,au găsit fel de fel de instituţii şi formule pentru a-şi apăra fii risipiţi . Trebuesi le căutăm şi noi . Le vom găsi , cusiguranţă. Să f im cu ochi i pururea desch iş i la pr imejdi i l e de desnaţ ional izare,care î i p â n d es c; să l e p reven im, să n u

cruţăm niciun efort pentru a le înlătura.S i nu u i tăm ci mij loacele de desnaţ ional izare sunt astăzi mult mai puternice,cu un efect mult mai rapid, decât înainte. Ele îşi ating ţinta şi mai de grabă,atunci când conşt i in ţa etn ică şovăe,când temeiuri le ei primare : l imba, credinţa, obiceiuri le, sunt atinse.

Patrimoniul nostru etnic, alcătuit din

pământul , vieţi le ş i bunuri le spiritualeromâneşti trebue îmbogăţit , f ireşte ; darînainte de toate trebue conservat cusf inţen ie , pentru a-1 l i sa moşten ire urm aşi lor. A pierd e o fă râm i din acestpatr imoniu , es te un păcat de moarte ,pentru care ne aş teaptă pede apsa lu iDumnezeu ş i a oameni lor . Aceasta trebues i f i e cea d intâ i porunci a or icărui

Român, dar mai ales a acelora pe caricalităţile, meritele lor şi uneori jocul

©BCU CLU



ÎNSEMNĂRI 249capricios al sorţii , i i pun în situaţia dea decide despre soarta lu i .

Ion Breaza

JERTFE LA TEMELIE

Mormintele sânt rădăcini le cu care unneam se leagă pentru vecie de pământul său.

Tre cân d prin cimitirul Clujului, nu mărând cruci le româneşti înfipte acolo,cântărind greutatea numelor înscrise pee le , omu l îş i poate da seam ă, cât demult devenise al nostru oraşul atâtorstrăduinţe şi înfăptuiri româneşti . Multesânt ş i mormintele care amintesc căacolo au fost t imp de douăzeci ş i unude ani şco l i mari ş i vesti te, rom âneşti .

Doisprezece d in profesor i i -aposto l iveniţi la Cluj ca să dureze temelia Universităţi i D aciei Super ioare au înch isoch i i în cei dintâi dou ăzec i de ani aifi inţării şcoalei, căreia i-au dat ce a fostmai bun în sufletele ş i minţi le lor . Aumurit împăcaţi , — deşi uni i mult preatineri , — şti ind că lucru bun şi temeinics'a săvâr şit, cu ajutorul lor. A ce ia dintreei care zac în cimitirul de sub DealulFeleacului veghiază acuma ca duhul deinoire pe care l -au adus în 1919, să ră-mâie duh de păstrare până la împlinireavremi i . Jer t fe cu ra te l a t emel i e . . .

Clădim iarăşi şcoală nouă. Se cerjertfe noui , ac ăr or ce nu şă să întăreascăvarul ş i peatra temeliei .

Ioan M inea ş i Ioan D răgoiu dascăl imari, ve stiţ i ş i cinstiţi , m ândr ie a Fa cultăţi i de Medicină a Universităţi i Daciei Superioare, au intrat acuma în rând,după cei doisprezece. Amândoi născuţ idinc oac e de Carpaţi, unul la Săce le,celălalt în Caransebeş, au trebuit sătreacă în Ţar a-vech e ca să poată ajungela ceva. Fi indcă în ţara lor de baştină,făcând ştiinţă nu puteai să te ridici, nicimăcar să-ţi câşty{i o pâine, dacă nu-ţischim bai num ele, graiul ş i gândul . A -mândoi ş i -au dobândit şt i inţa temeinică acolo, „unde răsare soarele pentrutoţi Românii" ş i au avut ca îndrumători mari şi vestiţi învăţaţi români,

pe Gheorghe Marinescu ş i pe Ioan Atha-nasiu. Când ceea ce a crezut ş i pentru ces'au trudit, s'a împlinit, e i au ve nit

acasă să aducă ştiinţă româ nească Inmeleaguri le, în care totdeauna s'a s imţitş i s 'a crezut româneşte . Au adus-o , auînmulţi t-o ş i au împărtăşit-o din belşug.Numele lor, ca ş i al celorlalţ i care autrudit împreună cu ei, au ajuns să fiecunoscute ş i cinsti te departe, dincolo dehotarele româneşti . Ele se rosteau Întotdeauna când se vorbea de ceea ce

au înfăptuit Românii in Ţara lor mare.Cân d Tara s'a făcut ma i mică, e i auapucat drumul pribegiei ş i au luat p eum erii lor parte din sarcina clădirii d inn o u , parte bine măsurată ş i cu bărbăţiepurtată. Dar trupurile lor istovite aufost secătuite de durere ş i trudă. Nu aumai putut să ducă greul pe care sufletele lor mari credea că li-1 poate În

cărca — şi au căzut jertfă la temelie declădire nouă.Cân d se va ciopl i în pridvorul Co le

giului Ac ad em ic tablele de p eatră cunum ele c elor care au cti itorit , ale ce lorcare au dus în pribegie ş i ale celor careau adu s din no u acasă şti inţa r om ân e a s c ă d i n A r d e a l, s l o v el e I o a nM i n e a şi I o a n D r ă g o i u v o r

străluci în aur curat.Iacob Bădiţă

INS T IT UT UL ROM ÂNDIN GE RM ANIA

Pentru intensificarea legăturilor culturale între Ro m ânia şi ce l de al Hl-IeaReich, la 1 Septemvrie 1940, a luat f i inţă

la Berlin, Institutul Român din Germania.Creat, ironia sorţii , în unul din celemai crit ice momente ale istoriei noastrenaţionale, acest Insti tut, sub conducerea,ilustrului savant S e x t i l P u ş c a r i u ,vine să valorifice înaintea străinătăţiitocmai energi i le noastre creatoare.

Insti tutul Român are un dublu scop.întâi , prin conferinţe, prin expoziţi i ,

prin publicaţi i de propaga ndă, prin Îndru mări pe care le dă aco lo celo r inter esaţi, prin bibl ioteca pe care o are Ja

©BCU CLU



2 5 0 INSEMNÂRI

dispoziţie: să ne facă cunoscuţi străinătăţii. In al doilea rând, pe lângă facilitarea schimbului de studenţi şi pro

fesori dintre cele două ţări şi o colaborare cu instituţiile germane care studiază Sud-Estul european, el trebue,după un prealabil studiu, să facă cunoscute în România instituţiile germane decultură,

Distins linguist şl istoric literar deseamă, director al celor două opere cruciale în cultura română, Dicţionarul

limbii române şi Atlasul linguistic român,

prin activitatea sa ştiinţifică, Prof Puş-cariu a ajuns să fie cunoscut şi apreciat, încă de mult, în toate cercurileştiinţifice străine, fiind ales, în ultimultimp, chiar membru corespondent al Academiei prusiene de ştiinţe din Berlin,de care cinste, dela Dimitrie Cantemirîncoace, niciun alt român nu s'a putut

bucura. In opera pe care o întreprindeîn momentul de faţă şi al cărei începuta fost. greu, pentrucă noi nu făcusempână acum nimic în acest sens, domnului Prof. S. Puşcariu îi stau la îndemână mai multe calităţi. Capacitate intelectuală vastă, om de ingenioasă iniţiativă, neîntrecut spirit organizator, înscurt timp de când e în Germania naţio-

nal-socialistă, a reuşit, prin întinselesale relaţii ştiinţifice, să desvolte o intensăactivitate de propagandă pentru ţara sapropagandă ale cărei roade se vor vedeala timp util.

In acelaşi sens, d-sa ţine anul acesta,la Universitatea din Berlin, în calitatede profesor onorar, un ciclu de lec-

ţiuni de filologie romanică cu specială privire la limba română. In lecţiade deschidere, ţinută la 12 Mai a. c.într'un cadru sărbătoresc, fiind prezentatde însuşi Rectorul Universităţii dinBerlin, D-1 Prof. S. Puşcariu a vorbitdespre „Elementul romanic în spaţiuldunărean", în care, accentuând asupraromanităţii şi continuităţii noastre, aşa

cum rees ele din documentele de limbăpe care le-a scos la lumină Atlasul lin

guistic român, a demonstrat cum Ar

dealul — din cauza latinităţii care investul Carpaţilor a fost mai intensă caîn celelalte regiuni şi care a opus o

puternică rezistenţă influenţelor străine,mai ales slave, — este inima românismului, iar în concluzie, după ce a arătatextinderea romanităţii balcanice, a subliniat caracterul unitar al limbii românedin Dacia.

Este, acesta, unul din cele mai eficace mijloace de propagandă, iar personalitatea conducătorului ei, una din

puţinele chezăşii sigure ale reabilităriinoastre.

Liviu Onu

O CARTE GERMANĂ DESPRESTRUCTURA STATULUI ROMÂN

Este vorba de o documentată lucrarepublicată de E r n s t S c h m i d t cu

titlul: „Die Verfassungsrechtliche undpolitische Struktur des rumânischenStaates in ihrer historischen Entwick-lung". Deşi publicată încă în anul 1932de Academia germană din Munchenîntr'o colecţie de scrieri dedicate germanismului, această operă nu s'a bucuratpână acum de un comentar in periodicele româneşti. Interesul acestei lucrări

pentru cititorii români apare limpededin faptul că ea nu formează decât oparte introductivă a unui alt studiu,consacrat situaţiei juridice şi politice aminorităţii germane în România, pentrudesăvârşirea căruia însă, — spune autorul în prefaţă, — a fost necesară oprealabilă cercetare a organizării generale a Statului român, în care această

minoritate se încadrează.Evoluţia constituţională şi politică a

Statului român este urmărită de autorîn desvoltarea ei juridico-instituţionalădela începutul evului modern şi pânăîn luna Ianuarie a anului 1932. Nu estelocul să analizăm aici în întregul eiaceastă expunere, ea fiind destinată înspecial cititorilor cu pregătire juridică,

ci ne vom mărgini să subliniem numaicâteva idei şi să reproducem câtevafraze, care cuprind o recunoaştere vă-

©BCU CLU



ÎNSEMNĂRI 151

dită a temeiniciei drepturilor noastrenaţionale sau înfăţişează in adevărata eilumină opresiunea necruţătoare la careau fost supuşi veacuri de-a-rândul Ro

manii din Ardeal.Vorbind de continuitatea Românilor' în Dacia, E. S. scrie: „In jurul acestei

teorii a originei s'a discutat violent şiîndelung. I «'a opus „teoria migraţiunii",după care odată cu soldaţii lui Aurelianar fi plecat şi urmaşii vechilor colonişti,parte dincolo de Dunăre, parte s'ar firetras în Carpaţi, iar după trecerea nă

vălirii popoarelor s'ar fi reîntors în vechile lor aşezări. „Ură şi îngâmfare" aucălăuzit în cea mai mare parte condeiele in această controversă. După re zultatele cercetărilor celor mai recente,părerea dominantă înclină in favoareateoriei continuităţii" (pag. 25). Pe de altăparte, câteva rânduri mai departe, autorul arată o pătrunzătoare înţelegere

a psihologiei poporului român, atuncicând subliniază rolul pe care 1-a avutpentru formarea caracterului său naţionalcredinţa în origina sa latină.

Dar, fără îndoială capitolul cel maiinteresant al acestei cărţi este acela carese ocupă de „Chestiunea românească înTransilvania". Zugrăvind situaţia Românilor din Ardeal aşa cum ea se înfă

ţişa înainte de „Compromisul" dela 1867,E- S. scrie: „Un secol de stăpânirehabsburgică nu a adus Românilor transilvăneni niciun succes vizibil în luptapentru drepturile lor. Nimic altcevadecât speranţe desamăgite şi promisiunineîmplinite, peste tot vechea povară aiobăgiei, apăsătoarea predominantă a no-bilimei maghiare, aceasta era ceea ce

„Valahii" zilnic vedeau şi simţeau" (pag.58). După ce analizează în câteva pagini acest episod din vieaţa Românilortransilvăneni, autorul se ocupă apoi deCompromisul dela 1867: „In aparenţăprin aceasta nu e i * nimic pierdut pentruromânism Căci^Constituţia maghiară nucunoştea „naţiunile" Transilvaniei, cidimpotrivă se sprijinea pe „unitatea p o

litică a naţiunii". Dar, reprezentarea politică a Românilor era condamnată la

neputinţă prin configuraţia dreptului devot, care le era refuzat celor mai mulţidintre ei din cauza censului său ridicat.In 1874 acest drept de vot fu modi

ficat şi mai în defavoarea Românilor,prin faptul că pentru Transilvania furăemise dispoziţiuni speciale, — cu toatăunitatea naţiunii I — care fixau în oraşecensul mai jos decât în restul Ungariei,la ţară dimpotrivă mai sus. Tendinţaera foarte transparentă: Elementul maghiar, numeros în oraşe, trebuia să fiepreferat faţă de Români, care aveau

majoritatea covârşitoare în sate" (pag. 63).In legătură cu legile şcolare din anii1879—1891, care au introdus in programele şcolare un mare număr de ore delimba maghiară, cu scopul de a desna-ţionaliza naţiunile din Ungaria E. S.arată mai întâi reacţiunea puternică lacare a dat naştere printre Românii ardeleni această încercare, pentru ca apoi

să adauge: „Aceasta trebue să fie reţinut : Poporul român din Transilvaniastătea acum înapoia conducătorilor luişi urma consemnele lor, care au prescris mai întâi o obstrucţie pasivă". Situaţia în anul 1914 o rezumă citând următoarea frază a lui M i c h n i e w i c z„Nicăeri uriaşa politică de desnaţiona-izare nu a dat un fiasco atât de no

toriu ca la Români. In loc să-i amalgameze pe aceştia cu Maghiarii, ea aoţetit conştiinţa lor naţională şi intelectualitatea, mult timp aproape separată de poporul muncitor, a legat-o dinnou în modul cel mai in intim de acesta" (pag. 65).

Ultimul capitol, întitulat „Rezultate"caută să dea o sinteză a situaţiei

politice din România aşa cum se înfăţişa la începutul anului 1932 şi sădesprindă perspectivele desvoltării eiviitoare. Pentru cititorii Transilvanieireţinem din aceste concluzii următoareafrază: „Din punct de vedere naftonal-politic nu este de contestat Romanilor o

pretenţie îndreptăţită asupra nouilor provincii... fpag 82). Obiectivitatea acestei

constatări face de prisos orice alte comentarii. Tudor Drăganu

©BCU CLU



BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (II)BIROU V IRG IL Oam eni ş i locuri d in

Cărat. Timişoara, 1940. „Tipografia Roman ească", 8° . 20 3 p , 48 tab.

B R A N D S C H R U D O L F . D i e m a d j a r îs c h eFrage. Bukarest , 1940. Tip. „Arta", 8° ,3 0 p .

BREDICEANU TIBERIU. Muzica înTransilvania. (Din volumul „Muzica românească de azi") . Bucureşt i , 1941. Tip„Marvan", 8° , 15 p.

COSMA AUREL. Pic tura româneascădin Banat dela or ig ine până azi . Timişoara, 1940 . „Tipografia Rom ânea scă",8», 79 p.

CRĂCIUN I[OACHIM]. Tiparul Ia Românii d in Trans i lvania . Lecţ ie de deschid e r e . . . Extras. S ib iu , 1941 . T iparu lTip . Arhidiecezane, 8° , 15 p .

FERENCZY GH EORGHE J . DE — .Ardealul pământ românesc. Un publ ic is tsăcui refugiat despre dreptatea noastră.Ploeşti , 1941. Tipografia „Miricescu",4», 3 0 p .

FERENCZY GYORGY. Golgota Trans-sylvâniâban. Bucureşt i , 1941. Tip . „Eminescu", 8° , 131 p.

FILIPAŞCU ALEXANDRU. Is tor ia Maramureşului Bucureşt i , 1940. Tipograf iaziarului „Universul", 8° , 270 p. , 3 tab.Le i 120 .

GEORGESCU GIOVANNI. La dioces iamagiara di Hajdu-Dorogh. Blaj, 1940.Tipografia Seminarului, 8", 63 p.

ION GRIGORE. Depopulare ş i eco

nom ie în B a na t Timişoara, 1940. „Tipografia Românească", 8° , 114 p.

IORGA N. Observaţ i i ş i probleme bănăţene (Academia Română. Studi i ş i cer

cetări, XL). Buc, 1940. M. O. ş i Impr.Stat., 8° mare, 120 p., 22 tab.

MANCIULEA ŞT. Aşezăr i le româneş t id in Ungaria ş i Trans i lvania în seco leleX I V — X V . Blaj, 1941. Tipograf ia Seminarului, 8° , 212 p.

N E G R E A M A R Ţ I A N . U n c o m p o z i t o rromân ardelean din sec . XVII; Ion Ca-ioni (1629—1687) . (Melos 2) . Craiova.1940. Ed . Scr isul Rom ânesc . 8° , 7 2 p

NETEA VASILE. Ţara Oaşului . (Cunoştinţe Folositoare. Seria C. Nr. 109).Bucureşt i [1940]. Editura Cartea Românească, 8° , 32 p. Lei 8.

ORENDI—HOMMENAU VIKTOR. Ihrwahres Ges icht . Ein rot-weiss -grunerKulturfilm aus Madjarien. Bukarest , 1941.

Selbstver lag des Verfassers . 8° , 62 p .POP EMIL. Un român [ardelean] explorator al Balcanilor la începutul veacului a l 19- lea: C. Manolesco. (AnaleleAcademie i Române . Memor i i l e Secţ . Ş tSeria III . Tom. XVI. Mem. [6) . Bucureşti ,1940. M O. Impr. Statului, 8°, 10 p.

SEIŞANU ROMULUS. Trans i lvan iaromânească. Cu hărţi ş i diagrame. Bu

cureşti , 1941. Tipografia ziarului „Universul", 8° , 109 p. Lei 50.

SUCIU ION DIMITRIE. Literatura bănăţeană dela început până la Unire1582—1918. Timişoara, 1940. „TipografiaRomânească", 8° , 399 p .

THEODORESCU VASILE M. Trans i l vania sub Maghiari ş i Rom âni . Bu cureşti , 1941. M. O. Impr. Naţională, 8° ,244 p .

©BCU CLUJ



T R A N S I L V A N I AAnul 72

O R G A N A L A S T R E I

M a i Nr. 3-1941

C U P R I N S U L :N. Buta, f Nicolae IorgaE- Petrovici, Românii dintre Timoc ţi MoravaNicolae Lascu, Preabunul împăratIon D. Moga, Românii în Transilvania medievalăDr. Cornel Corneanu, Profesorul Dr. Petru BarbuRomul D. Ivan, Aspecte din vieaţa economică a ArdealuluiVasile Netea, Un capitol necunoscut din activitatea lui Visa

r ion Roman

C R O N I C I :

Literatura de aventură şi „Legea Munţilor" deCornel iu AxenteRă scoa la lui Ho ria în c om itatele Cluj şi Tu rda

Psihologia persoaneiO culegere de documente privitoare la sec. XVIIin TransilvaniaJustiţia românească şi maghiară din TransilvaniaRomulus Seişeanu: „Transilvania Românească"

Î N S E M N Ă R I :

Radu Stanca,

Ion Mărcuş,

A. Circhev,Simion Daia,

I. F,Dr. P. Râmneanţu,

Transilvania_1941

Documents

Transcript of Transilvania_1941