Traduceri Din Lirica Universala

8/15/2019 Traduceri Din Lirica Universala

1/215

TRADUCERI

DIN

LIRICA UNIVERSALĂ

CONSTANTIN N. STR ĂCHINARU

Vol. I

Editura


2/215

CONSTANTIN N. STRĂCHINARU

TRADUCERI

DINLIRICA UNIVERSALĂ

Vol. I


3/215

Toate drepturile de editare aparţin autorului


4/215

De acelaşi autor

- Să vorbim şi limbi moderne, Ed. Agora, Iaşi, 1993;

-Trepte ale devenirii umane - eseuri , Ed. Agora, Iaşi, 1996;

- Culegătorul de zări - poeme, Ed. Agora, Iaşi, 1997;

- Un mire în flăcări - poeme, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999;

- Spre mai multă lumină - eseuri , Ed. Fides, Iaşi, 2000;

- Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Bécquer, Ed. Fides, Iaşi, 2000;

- Mari Sărbători, Sărbătoriri, Iubiri, Învăţăminte, poezii , ediţia I ,

Ed. Pim, Iaşi, 2011;

- Mari Sărbători, Sărbătoriri, Iubiri, Învăţăminte, ediţia a II-a,

revăzută şi întregită, Ed. Pim, Iaşi, 2012;

- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.I., Ed. Pim, Iaşi, 2012;

- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.II., Ed. Pim, Iaşi, 2012;

- Din mucenicia Neamului Românesc, Vol.III., Ed. Pim, Iaşi, 2012;

- Amintiri însângerate, Ed. Pim, Iaşi, 2013;

- Cerul iubirii e deschis, poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2013;

- Culegătorul de zări, poeme, ediţia a II a, Ed. Pim, Iaşi, 2013;

- Un mire în flăcări, poeme, ediţia a II a, Ed. Pim, Iaşi, 2013;

- Eseuri critice, Vol. I, Ed. Pim, Iaşi, 2014;


5/215

- Trepte ale devenirii umane, ediţia a II a, revăzută şi

întregită, Ed. Pim, Iaşi, 2014;- Spre mai multa LUMINĂ, ediţia a II a, revăzută

completiv, Ed. Pim, Iaşi, 2014;

- Eseuri critice, Vol. II, Ed. Pim, Iaşi, 2014;

- De vorbă cu sufletul, poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2015;

- Mihai Eminescu şi Gustavo Adolfo Bécquer, ediţia a II a

revăzută completiv , Ed. Pim, Iaşi, 2015;

- Dacă vrei să nu mai mori - poeme, Ed. Pim, Iaşi, 2016 .

Traduceri în limba franceză

- Ars longa, vita brevis, poèmes / Cătălin Anuţa,

sélectionnés et traduits du roumain par Constantin N.

Străchinaru, Iaşi, Ed. Vasiliana, 2006; Avant-propos: C. N.

Străchinaru

- 100 POĖMES de Gheorghe Mihail, Bucureşti, Ed.

Muzeul Literaturii Române, 2006, traduceri şi postfaţă :

Constantin N. Străchinaru


6/215

Prinţului Constantin Sturdza,

omagiu din partea fostuluidiscipol C. N. Străchinaru


7/215


8/215


În loc de prefaţă

Pentru orice poet, tentaţia traducerii unor poeziidin lirica universală, care şi-au făcut mai mult loc însensibilizarea sa, exercită o mirifică presiune morală şielevată satisfacţie în a le aduce la îndemânaconaţionalilor, împărtăşindu-le şi lor, pe cât posibil,starea emoţional-intelectivă de care traducătorul se

bucură lecturându-le, memorându-le, fie şi parţial,traducându-le. În acest prim volum de traduceri, poeţii francezi

sunt mai numeroşi, întrucât, încă din şcoala primară, ambeneficiat de creaţiile unora dintre ei, prin iniţiativa, deneuitat, a prinţului Constantin Sturdza, retras laproprietatea părinţilor săi, din satul meu natal - Bohotin -

şi care, iniţiindu-mă în limba franceză, folosea entuziast în metoda sa gramatical-artistică, poezii şi cântece pecare le învăţam pe de rost; şi, cum copiii au o anumeapetenţă în a repeta cuvinte, expresii, versuri..., sistemulvenerabilului meu magister, de o bunăvoinţă, caracter şiculturalitate princiare, a dat rod.

Ajuns elev al Liceului Naţional din Iaşi, am aflat înmanualele de limbă şi literatură franceză unele dinpoeziile care imi deveniseră familiare, prin metodacomplex-formativă a prinţului Constantin Sturdza,cunoscător al limbilor latină, elină, franceză, italiană,germană, ultima fiindu-mi predată în alfabetul gotic,unele foi cu acurateţea scrisului său, păstrându-le cusfinţenie. Precizez că în sfera nobiliar-relaţională a

7


9/215

Traduceri din lirica universală

prinţului se afla şi distinsa mea profesoară de limbafranceză, Doamna Hurmuzachi.

Cum elevii, studenţii, tineretul în general, îşi factimp pentru operaţionalizarea multor impulsuriformative, am început să traduc, încă de pe atunci,poeziile din manualele de limbi străine. După război, Ţarasfâşiată în Est şi însângerată toată de invazia sovietică =bolşevică, succesiunea alertă şi infernală aevenimentelor, mi-au dereglat resursele native,

culminând cu detenţiile mele anticomuniste, pe lungaperioadă de 14 ani, în care orice crâmpei de creion sauhârtie constituiau delict de moarte.

Peste decenii, şi după evenimentele dinDecembrie 1989, umblând prin caietele, maculatoarele,hârtiile de prin cutii şi valize, ascunse în podul caseimătuşii mele din Iaşi, Aursoaie Ruxanda, am dat şi peste

traducerile mele din liceu, şi primul an de facultate,fatalmente întrerupt, şi pe care, selectiv, le-am introdus în prezentul volum. Precizez, cu această ocazie, că spredeosebire de poeziile în limba maternă, transpunerile într-un alt cod, dublează delectarea cu un considerabilvolum de muncă, întru redarea cât mai fidelă afarmecului poetic originar.

În fapt, unele sunt traduceri mai textuale, altelesunt, necesarmente, sensiale, conform principiului:„pour sauver l’essentiel, il faut sacrifier quelque chose”.Şi cred că esenţialul = poezia dintre şi de dincolo decuvinte are prioritate. Dacă, de pildă, traducerea uneipoezii din Eminescu, indiferent în ce limbă, i s-ar neglijaritmul şi rima = armonia eminesciană, pe care o consider

8


10/215


de natură divină, împotriva tuturor maidanezilor carelatră la monumentalitatea genialului poet, am crede că

citim un articol de ziar. În ritm şi rimă, ideea face corposmotic cu suportul lingvistic, esenţializându-l în vrajacare ignoră „valurile, vânturile”.

De aceea tinerele talente, înainte de a se bucurade transpunerea în mai ştiu eu ce limbă, să vadă dacăpoeticul creaţiei lor a fost salvat sau a fost mutilat.

Evident, în acest prim volum, traducerilor din

liceu li s-au adăugat cele din lunile primei studenţii, celedin timpul muncilor de jos, pe şantiere, precum şi celedin a doua studenţie, din perioada profesoratului şi dinanii ulteriori. Consider realizarea mea modestăcontribuţie la sensibilizarea culturală a tinerelorgeneraţii, prin poezia care dincolo de orice experimente,rămâne Iubire de Adevăr... „Şi Adevărul vă va face

liberi!” (Ev. dp. Ioan, cap. VIII, v. 32).


9


11/215


LaculAlphonse de Lamartine (1790-1869)1

În noaptea veşniciei, mereu spre-un alt liman,Mânaţi fără întoarcere de-o nevăzută-aripă,Nu vom putea nicicum, pe-al timpului ocean,

Să zăbovim o clipă?

O, lac! Anul abia şi-a împlinit sorocul,

Spre dulcea-nvăluire de valuri, când şi când,Priveşte! Cât de singur vin să contemplu locul

Unde-o vedeai şezând!

Tu fremătai de viaţă spre malurile-adânci,Spre-naltele lor dungi, sărind într-a mirare,Şi cu-adieri de vânt brodai cu spumă stânci

Şi ale ei picioare.

Îţi aminteşti de seara când, legănaţi de ape,Nu se-auzea, departe-ntre larguri viorii,Decât ecoul vâslei care-ncerca să sape

În ape armonii?

1Liricul meditaţiei romantice franceze, elanul iubirii spre eternitate;

îngândurare în faţa timpului grăbit, nelinişte în faţa destinului uman;aspiraţie la fericire; Lacul = capodopera sa.

10


12/215


Deodată, ca-ntr-un farmec, dintr-o demult poveste,Un glas preascump ecouri multiplicând departe,

Trezi şi mal şi apă, melodiind acesteCuvinte fără moarte:

«O, timp! Opreşte-ţi zborul! Şi voi, vrăjite oreOpriţi-vă din zbor!

Lăsaţi-ne tot raiul plăcerilor majoreDin zile fără nor!

Destui nefericiţi în lume vă implorăDe rău să-i izbăviţi;Luaţi-le cu zilele şi grija ce-i devoră,Uitaţi pe fericiţi!

Dar în zadar mai cer să se dilate ceasul,

Timpul grăbit îmi scapă;Şi-acestei nopţi îi zic: “răreşte-ţi, noapte, pasul!"Şi zorii vin pe apă…

Deci să iubim, şi clipei să-i stoarcem miezul careSe pierde într-o doară,Căci omul n-are port, şi timpul mal nu are,Noi trecem, şi el zboară.

“O, timp! pornit să spulberi aceste rari beţiiDe fericire când iubirea-n ea ne poartă,Cum poţi ca să alungi-ale noastre bucurii

Cu cei loviţi de soartă?

11


13/215


Şi cum, să nu se poată din tot ce stă să treacă,Să dăinuim o clipă? Să credem că-i luat

Cu timpul care vine, cu timpul care pleacă,Chiar tot ce ni s-a dat?

Trecut, eternitate, neant şi-adânci genuni,Ce faceţi voi cu zilele mereu la asfinţit?Răspundeţi, unde-s oare-ale noastre dulci minuni,

De sunt de negăsit?

O, lac! Roci mute, grote, şi voi, păduri adânci!Cât timpu-n zbor vă cruţă c-un fel de-ntinerire,Păstraţi, din noaptea asta, în arbori, flori şi stânci

Măcar o amintire!

Ca să rămână-n calmul şi-n zbuciumul tău toate

Câte au fost, o, lac! Şi ţi-au rămas aproapeCa freamătul de brazi şi stâncile-aplecate

Sălbatic peste ape!

Să stăruie-n zefirul, ce-n treacăt, cu rotundaLui aripă, stârneşte ecouri repetate,Să-ntârzie în astrul ce-ţi luminează unda

Cu-atâtea nestemate!

Ca vântul ce suspină-n a trestiilor lirăŞi aeru-n miresme de tine-nlănţuit,Cu tot ce se aude, se vede şi respiră

Să spună: “au iubit!“

12


14/215


Învăţatul şi gospodarulFlorian (1755-1794)2

Un gospodar bătrân din ţara mea, bisericos şi drept,La vârsta părului cărunt, de pretutindeni îi veneaAscultarea sfatului său înţelept.Vorbea în maxime cu-avântEra pilduitor în grija lui pentru cuvânt,Iar când s-a-nconjurat de prunci,

De fii, nepoţi, gineri, nurori, Îi învăţa legea frăţiei dintre floriCa şi-armonia plantelor din lunci.Şi nimeni n-ar mai fi îndrăznit să mintăPărinţii care pe cei mici îi iau în brate şi-i alintăCu dragostea bunicilor. Îmi amintesc c-odată, în căruţa lui modestă,

Veni şi al cetăţii ştiut cugetătorCare-l rugă aşa: “învaţă-mă, bătrâne, În ce-autor şi în ce carte, în conţinut onestă,E sursa-nţelepciunii care-un mister rămâne?“La ce popor, la curtea cărui regeAţi fost precum Ulise, legeŞi aţi luat lecţii de dreptate,

Şi aţi ajuns cu-austerul Zenon frate ?

2Clarice de Florian: fabulist, dramaturg, romancier francez; spirit viu,

ironie, gust pentru etic şi estetic; decedat la vârsta lui Eminescu.

13


15/215


Şi chiar la braţ cu virtuosul Epicur,Cu spiritualistul Platon şi cu Pytagora cel pur?

Acestor învăţaţi nici numele nu-l ştiuIar singurul meu dascăl oricând, oriunde viu,Mi-e DumnezeuŞi inima din pieptul meu!Privesc în natură şi-n ea găsesc modelePe care le-ndrăgesc ca pe zilele mele;Furnica-i un exemplu de muncă, bucurie;

Să fiu egal cu mine, spun boii ce-ară-n glie,Oile mele-mi dau blândeţea, dulăii vigilenţa,Exemple-mi dau găinileŞi puişorii ce umblă prin unghere;Aşa şi-n Univers, tot ceea ce contemplu, Înseamnă datorie şi de urmat exemplu,Căci cine face bine, de bine are parte

Şi cine îndrăgeşte, iubit e ca la carte.

Astfel sunt mulţumit, cu sufletul curatLa tot ceea ce fac în faptă şi în sfat.Raţiunea-şi potriveşte paşiiDupă natură, ca înaintaşii,Şi-aceasta-i fericirea de-a fi, dar nu ca laşii.”

14


16/215


Orbul şi paraliticulFlorian

Să ne-ajutăm frăţeşte aşadară,A face binele-amândoi eO datorie: dă-i mâna semenului la nevoieSi suferinţa lui va fi mult mai uşoară.

În Asia, într-un oraş, năpasta

Căzuse pe doi amărâţi, loviţi de soartă,Un paralitic şi un orb bătând din poartă-n poartă,Cerul să-i ia mai repede din viaţa asta.

Dar strigătele lor erau nechibzuite,Căci nu erau pe moarte, iar unul dintre ei,Din cărucior, în piaţa plină de mişei,

Îşi jeluia destinul din vârfuri de cuţite.

Şi orbul, care-şi trăia durerea lui,N-avea însoţitor, n-avea susţinător,Şi nici măcar un câine de-ajutor, Îşi ducea drama lui, şi n-o spunea oricui.

Dar într-o bună zi, venind la loculPe care-l pipăia cu ale sale bezne,Găsi pe paralitic şi-i fu lesneCa să-i audă jeluirile şi nenorocul.

15


17/215


Şi peste-ale lui ofuri din suferinţa mutăPe care o simţea doar el,

Îi spuse: amândoi avem dureri cumplite, să le facem inel!Şi atunci drama noastră, frate, va fi cum este o redută!

-Vai!, îi zise schilodul, dar nu ţii seama, frate,Eu nu-s întreg, şi tu eşti doar pe jumătate,Şi-această unire ce propui, fă bine şi socoate!Că din destinul nostru vitreg nu ne scoate.

-Crezi?, răspunse orbul, dar fiecare dintre noiAvem ceva care se întregeşte, ne trece peste greu,Eu am picioare bune, şi ţie, DumnezeuŢi-a dat vedere bună, şi împreună ieşi-vom din noroi.

Ochii-ţi vioi îmi vor ghida precis

Paşii mei siguri, şi-amândoi vom treceDin secolul acesta, pentru noi rece, În viitorul nostru, care-ar fi ca în vis.

Dar nimeni dintre noi nu va putea ocultSă spună că-n unire el ar trudi mai mult.

16


18/215


Diligenţa şi muscaLa Fontaine (1621-1695)3

Pe un drum în pantă şi fără de spor,Dogorit în părţi de-un soare-arzător,Şase cai trăgeau, din greu, o diligenţă.Pasagerii fierţi în a verii oală,Pe jos şi din urmă, rupţi de oboseală;O muscă s-apropie, ca o indolenţă,

Pretinzând s-ajute cu-al ei bâzâitCaii şi, pişcându-i, socoate-n luminaZilei, că ea este motorul ce urcă maşina.

Când este pe oişte, sau, ca nepoftit,Pe botul trăgaciului căutând să fieVăzută de toţi, şi toţi să o ştie

Că ea, numai ea se-ncarcă de glorie,Fiind peste tot, ea face istorie,Precum un sergent viteaz în războiCând îndeamnă trupa să nu dea-napoi.

În acest context, gângania, fireşte,Gândeşte, se smiorcăie, că numai ea trudeşte,

Că fără ea, vezi Doamne, sărmanii cai degeabaAr fi trudit oricât, că tot nu sfârşeau treaba.

3Cel mai de seamă fabulist al lumii; poet francez de o sensibilitate

novatoare.

17


19/215


În acest timp călugărul citea rugi într-o carte,Iar o femeie veselă cânta cu voce-aparte,

Că circulau atâtea cântări de inimi treze,Musca, prinzând momentul, -ncepu să fredonezePuzderii de prostii, avans la un scandal, În timp ce bieţii cai ajunseră pe deal.Să respirăm oleacă, -ncepu musca să mintă,Că datorită mie noi am ajuns la ţintă.-Şi-acum, măi cai neputincioşi,

De-mbătrânire roşi,Vă fac eu socoteala:Plătiţi-mi osteneala!

Aşa-i şi printre oameni, mulţi trântori n-au măsuraVorbirii, clămpănind, că doar ei aduc zorii, şiFac soarele s-apară, ziua să fie zi,

Câmpul să înflorească, făptura şi natura…Dar ăstora, oricând, le trebuie ruptă gura.

18


20/215


Lăptăreasa şi oala cu lapteLa Fontaine

Pe-o perinuţă bine aşezată pe cap, şi de cu noapte,Perrette ducea la târg oala cu lapteŢinând morţiş să spună că pentru ea-i uşorS-ajungă în paşi siguri la piaţă şi cu spor,Căci simplu îmbrăcată, sandale în picioare,O rochie ca fulgul, după urechi o floare;

Zglobia lăptăreasă cam astfel echipată-ncepu ca să gândească,Ce-ar fi să ia odatăCu preţul de pe lapte,Fructificând arginţii, Întâi, ouă vreo sută,Care sub cloşti, şi cu-ajutorul minţii,

Să-şi umple-ograda casei de păsări,Ce transferate-n baniAr cumpăra purcei, i-ar face dolofani,Şi bucuria ei e cu atât mai mare,Cu cât porcii-ngrăşaţi au altă valoareCu care-ar lua o vacă al cărei viţeluşS-ar face-un frumos taur cu care acuş-acuş

Va fi-n gospodărie-o cireadă mărişoarăŞi copleşită de emoţii, bucurieSe vede prima oarăBogată, şi-n muzica proiectelorEa sare ca la joc,Uşoară,

19


21/215


Dar vai, oala cu lapte-n balans sări din locŞi ţăndări se făcu ;

Iar laptele bălan,Din praful drumului, a luat-o peste lan, Încât Perrette, mirată şi plină de tristeţeAbia rosti : “Adio, voi, vaci, viţeiŞi păsări coteţe cu purcei…“Averea-mprăştiată de-un prea trist accidentPoate va fi-nţeleasă de soţul violent

Şi calm, prefac în farsă gândirile necoapteŞi-i spun acestei fapte :Vezi, chiar Oala-cu-lapte.

Ce spirit nu-şi abate visarea printre steleSi nu-şi clădeşte-n viaţă şi-n Spania castele ?

20


22/215


Greierele şi furnicaLa Fontaine

Greierele a cântatToată vara;Dar când vântu-n lung şi-n latI-a cotrobăit cămara,A văzut că n-are strânsNici o gâză, nici o muscă,

Şi c-un gol la lingurică,A dat buzna într-un plânsLa vecina lui furnicăSă-mprumute de-o zacuscă:“Dă-mi, vecino, că-ţi voi da Îndoit, pe legea mea!Chiar la vara viitoare“…

Mititică, harnică,Niciodată darnică,Apăsându-şi în prag pasul,Ea-l şi ţintui cu glasul:-Toată vara pe vâlceleCe-ai făcut, măi pui de lele?

-Zi şi noapte, trubadur,Am cântat celor din jur!-Ai cântat? Frumoasă placă!Ia mai şi dansează-oleacă!

21


23/215


Cocoşul şi vulpeaLa Fontaine

Într-un copac, veghea peste păduri şi mai departe,Cocoşul plin de ani şi-nţelepciune…“Măi frăţioare”, potrivindu-şi glasul, vulpea-i spune:“De acum cearta nu ne mai desparte,Să fie pace între noi ca în povesteŞi-n tot ceea ce este,

Ca toţi s-avem acelaşi crez;Hai, vino să te-mbrăţişez!Mai repede, că am şi alte cresteŞi văi de străbătut cu-această veste!De-acum, suntem ca nişte neamuri, În codrii noştri plini de ramuri,Să facem focul veseliei cât mai mare

La care să te pup, măi frăţioare…“

22


24/215


-“Vestea asta, de trainică pace,N-am ce să spun, prieteno, îmi place,

Dar iată că şi doi copoi, s-abat încoace!Ce bine-ar fi această paceS-o afle şi ei de la noi!Mai zăboveşte-o clipă dacă poţi,Ca să ne-mbrăţişăm cu toţi!““Adio”, spuse vulpea, “calea-i lungăŞi nu aşteaptă ca şi ei s-ajungă,

Ne-om săruta noi altădată”…Şi luându-şi tălpăşiţa, se pierdu în pădurea lată,Iară cocoşul nostru înţeleptRâdea cu bucuria-n pieptC-aceasta nu-i o vorbă oarecare,Să poţi să-nşeli pe-nşelătoare!

23


25/215


26/215


Rondelul despre primăvarăCharles d’Orléans (1391-1465)4

Vremea şi-a lăsat pelerinaFrigului, vântului şi cea din ploi,Şi s-a-mbrăcat în haine noi,Care ne-mbujorează cu lumina.

Acum, orice fiinţă cântă în stupina

Primăverii cu florile sfinte,Frigul şi-a lăsat la dos pelerinaRâul, fântâna, lacul şi grădinaStrălucesc în noile vestminteŢesute cu-argint verde şi cu luare-aminteDovedindu-şi noua lor sorginte ;Frigul şi-a lăsat la dos pelerina.

4Talent francez, graţios şi melancolic; pentru iubirea perfectă; lirism

şi sensibilitate deosebită; 25 de ani captiv în Anglia.

25


27/215


Odă CasandreiPierre Ronsard (1524-1585)5

Iubito, hai să vedem dacăTrandafiru-a terminat să-şi desfacăHaina în culori la soareDe-un parfum şi un purpuriu ce nu-l mai poţi uitaŞi care sunt de o candoareCum e numai candoarea ta.

Dar, vai! Priveşte cât i-a fostSă aibă pe pământ un rost!Natura, vitregă, se pare,Cu fiecare este, şiAceastă minunată floareNu a durat decât o zi!

Deci, draga mea, dacă mă crezi,Priveşte-ţi anii şi-ai să vezi,Că doară azi, dacă mai eşti,O primăvară-n floarea vieţii;Culege-ambrozia tinereţiiŞi n-aştepta să-mbătrâneşti!

5 În vogă, în Franţa epocii; maestru al odei; talent complex; fruntaş în

Constelaţia celor Şapte Poeţi = Pleiada.

26


28/215


Balada spânzuraţilorFrançois Villon (1431-1464)6

Fraţi omenoşi, în duhul meu curat,Sunteţi deschişi la suflete şi minte,C-aveţi faţă de noi, cei care-am trăit cu linte, Înţelegere; şi Domnul să fie lăudat!Voi ne vedeţi în grupuri de cinci, şaseAtârnând de funii de cânepă ca-n plase

Spânzurate trupuri, expuse pentru coaseDe ciocuri de cioroi pân’ mai rămân doar oase.De răul nostru, nimeni nu-ncerce-a râdeMai bine-nălţaţi rugi, să fim iertaţi de gâde,Şi dacă strigăm, fraţilor, că nu ar trebuiDe noi s-aveţi ruşine, că într-o bună ziNe-a condamnat justiţia, că omu-oricum ar fi

Mai poate şi greşi;Iertare daţi-ne, căci veşniciaNe-aşteaptă-alăturea de Fiul, Precista MariaApărătoarea, credem, şi a vieţii noastre-Destine-ntunecate, trecute prin dezastre,Deşi-n spânzurătoare, noi nu pierdem speranţa.

6Primul poet francez genial, renovator, profund, reflexiv: viaţa-i

trecătoare, egali în faţa morţii pe versanţii existenţei umane;modernizează limbajul poetic şi ortografia.

27


29/215


Rugaţi-vă la Domnul, şi să ne ierte Franţa,Căci vremea ne-a trecut prin gloduri şi prin zoile

Pe care le mai spală regretele şi ploile;Doar soarele usca-ne-va pe-alocurea, bronzându-ne,Fie-vă milă, corbi, vederile ni-s stoarse,Bărbile smulse, sprâncenele ni-s arseŞi nu ştim de odihna şi somnul liniştitZvârliţi în existenţă, umblăm prin infinitŞi rar simţim sub paşi, cu flori crescut, pământul,

Şi în a lui cuprindere, cum ne mângâie vântulPişcându-ne pe-alocuri, dar nu stoluri de ciocuri.Deci, fraţilor, nu intraţi în ale noastre focuri, Încinse sub cazane cu apele prea fierte;Rugaţi-vă mai bine la Domnul să ne ierte!Doamne Iisuse,-n Împărăţia Ta Îngăduie şi lasă Infernul altora

Să-i sâcâie, să-i ierte;Măi, oameni buni, nu-i glumă când viaţa nici un sfert eRugaţi voinţa Domnului pe toţi ca să ne ierte.

28


30/215


Rondelul perfectClément Marot (1497-1544)7

Azi, mă plimb în libertate, În închisoare-am stat destul,Binele şi răul sunt frate cu frate,Domnul fie lăudat, de rele sunt sătul.

Inimi pestriţe-au spus că de la Noe

Ne tragem şi moartea ne-nsoţeşte;Totuşi misteru-i cu o altă voie,Pe mine m-a scăpat din cleşte.

Regret c-odată-am supărat Justiţia RomanăŞi între potlogari m-a ţintuit o vreme,Să-mi fac ale vieţii mele teme

Deşi am stat acolo ca pe-o rană.

7Eleganţă franceză; reconfort poetic; lirism umanizant.

29


31/215


Căci toţi m-au ponegrit într-un hal fără de hal, Îndepărtaţi de tot ce e uman,

Şi greu mi-a fost să dau de un limanŞi tare greu mi-a fost să ies la mal!

Detenţia-n Paris n-a fost neomenească;La Chartres am fost mai blând întemniţat;Azi, inima-i dorită contrarii să unească,Şi Domnul Dumnezeu să fie lăudat!

Prieteni, preaputernici, doar voi sunteţi chemaţi,Să judecaţi şi-n veci să fie-n drept balanţaDreptăţii, şi-n veci să ştiţi că aţiFăcut numai dreptate, ca-ntotdeauna-n FranţaSă fie libertate!

30


32/215


PaharulCharles François Panard (1694-1765)8

Nimic nu-i mai cuceritor pe-această steaDecât paharul cu nectarul-viaţa mea

Iubirea - legănare ce încântăCu tine ferigă din strune

Verzi lângă ape care cântăA armoniilor minune

Cristalizată în licoareaCe-nveseleşte

Şi creşte În starea

De fericire,De iubire,

Hai,

Hai,Hai,

Să ne-nveselimŞi să ciocnim

RePeDe

Ambrozia adusă de paharnicMai ceva ca apa vie

Ce ne-nvieCu-atâta drag

Si ne-nvaţă să trecem veseli marele prag.

8Talent francez iubit; inteligent şi comic; forme în spiritul urmaşului

său Apollinaire (1880-1918)

31


33/215


MâineE. D. de Forges de Parny (1753-1814)9

Mă-nveseleşti cu mângâieriŞi-mi făgăduieşti ne-ncetat,Că numai ţie ţi-a fost datSă faci un azi din orice ieri.

Mâine, îmi spui, tot zi de zi,

Că-n veci, neliniştea devoră,Şi dragostea înseamnă-a fiPe marea vieţii stând la proră;

Mâine, îmi spui, tot repetat:« Roagă-te lui Dumnezeu,Că El te-a înnoit mereu

De-arăţi şi azi ca altădat’ »

Dar vai! De mâine vei fi alta!Căci timpul sapă-n noi cu dalta!

9Liric în spirit, filosof în reflexie, elegiacul francez a iubit o fetişcană,

mereu ca-ntâia oară; în 1788 îi apar, postum, voluptoasele Poeziilirice.

32


34/215


TristeţeAlfred de Musset (1810-1857)10

S-a dus tinereţea, sunt palid la faţă,S-au rărit prietenii, rară-i veseliaŞi, până la urmă, s-a dus şi mândriaCe-mi spunea să cred în geniul meu şi-n viaţă.

Când am cunoscut mai bine Adevărul,

Am crezut că mi-e nedespărţit,Dar când l-am înţeles şi simţit, m-a scârbit,Că-n sine era putred mărul.

Şi totuşi îmi rămâne veşnicia,Iar cei ce i-au negat durata şi tăriaNimic pe acest astru nu au strâns.

Ştie doar Dumnezeu, şi Lui dăm socotealăDe tot ceea ce-am pus la îndoială,Dar sigur sunt, că uneori am plâns.

10Romanticul francez se distinge prin sensibilitate, lirism accentuat,

ironic, discret, melodramatic: disperarea, durerea, amintirea, iubireasinceră şi înşelată; armonie cu ecouri în epocă; Nopţile lui Mussetsunt memorabile.

33


35/215


Ceasul morţii meleAlfred de Musset

Ceasul morţii, după douăzeci şi opt de luni,Din toate părţile-mi sună-n urechi;Plictisuri, un noian, şi foarte vechi,De pretutindeni vin, cu ale lor genuni.

Mă răzvrătesc degeaba, contra acestui rău,

De la o zi la alta, nesăbuit el creşte,Bătăile de inimi ducându-le în hău,Şi orice pas aş face, mai rău mă strânge-n cleşte.

Puterea de-a lupta-i cu-aripile scrântite,Deşi pân’ la plecare timpu-i o bătălie,A celui ce aleargă cu sufluri istovite…

Curaju-ncet se stinge şi intră-n veşnicie.

34


36/215


Iubirile noastreGérard de Nerval (1808-1855)11

Unde-s iubirile noastre?Odihnesc în morminte:Mai fericite-s printre astreŞi-n urmele impregnate-n cuvinte.

Sunt printre îngeri,

În spaţii senine,La Maica Precista să închineAle noastre înlăcrimate plângeri.

Logodnică bălaie, ca floarea în putereaIubirii cu văpaia ce risipeşti durerea!Eternitate-adâncă, râzând de-orice dezastre…

Mai reaprinde încă văzduhurile noastre.

11La acest poet francez sunt evidente riscurile căutării absolutului şi

iubirii în zbor neîntrerupt; prezent cu Musset în Cenaclul Romantic;arcul său voltaic e în vol. Himere; la 19 ani, traduce Faust (Goethe);nostalgie şi vis; peregrin enigmatic, metaforic, „soarele negru almelancoliei”...

35


37/215


LibertateCharles Cros (1842-1888)12

Aerul impur al staulelor iesePrin toate punctele cardinale;Nimeni nu s-aşează cu fericiţi la mese,Această lume-i îngropată-n ale sale.

Prinţese cu umerele goale

Oferă tuturor farmece-alese,Pe nisipurile aurii, idealeIntrate-n uitare cu tot cu prinţese.

Putem să ne uimim, privind lunaCalmă, pe un cer închis la culoare,Piedici în cale, nici una!

Mă consolez să te văd pe tine, careMi-ai potoli în noapte căldurile solare,Prietenă strălucitoare ca şi luna!

12Poetul francez este şi inventator. Sensibilitate boemă; cunoscător

de sanscrită, ebraică, fizică, matematici... Ritmică şi armonie; clasic în formă şi complex în simţire.

36


38/215


Frumoasa cântare IVerlaine (1844-1896)13

Luna aurieSmălţuie păduri,Ca o cununieAle văii guri

Fiecare creangă

Este o talangă.Iazu-i o oglindă-n care se reflectăMinunea perfectăA sălciei să prindă

Cântul vântului…

Timpul visului.Infinită, dulce,Liniştea coboarăCu-a lumii comoarăAici să se culce.Noapte de vară.

13Un fenomen poetic; a renovat poezia franceză: natură şi vis,

armonie, muzică, vers şi inegal; ecouri în poezia europeană prinfluiditatea specifică lui.

37


39/215


Somnul adâncVerlaine

Un somn tare greuMi-apasă pe viaţă,Dormi, speranţă, euCaut doru-n ceaţă.

Nu mai sper nimic

Îmi fuge şi gândul;Timpul, inamic,Viaţa mea avându-l.

Sunt o clătinare,Un braţ îmi atârnă;Grea e în spinare

A liniştii bârnă.

38


40/215


Cântec de toamnăVerlaine

Viori plângând,Greu ca nicicând,Cu toamna prindSufletul meu,Rănindu-l greuC-un fel de jind;

Totu-necând În veşted, cândNeguri se strângDinspre apus,Strig timpul dusŞi-ncep să plâng.

Şi plec hai-huiPe vântul şuiCare mă poartă,De ici-colea,AsemeneaC-o frunză moartă.

39


41/215


Arta poeticăVerlaine

Muzica înainte de toateŞi versul inegal care-o serveşte,Simfonic, vaporos şi, poate,Singurul care ignoră orice cleşte.

Aşa deschide aripi dimineţii

Cuvintelor ce au ceva aparte,Nimic mai euforic ca muzica vieţiiCe din contraste face esenţa unei arte.

Ochii frumoşi sunt mai după draperii,Şi strălucirea lor ne suie în amiezeCu slava aurie a toamnelor târzii

Şi limpezi ca lumina stelelor veşnic treze.

De-aceea vreau primatul Nuanţei peste totŞi nu culoarea! Ah! Nuanţa,Logodnica iubirii ce o scotDin visul visului ce-apropie distanţa.

Fugiţi de depărtarea ce tulbură efectulCă-i duh parşiv al Râsului impur,Un jalnic plâns pe genele de-azur,Ceea ce-nnegurează obiectul.

40


42/215


Oratoriei, deci, suceşte-i gâtulŞi lasă doar esenţei energia,

Căci armonia Rimei sărută veşniciaŞi-mpiedică să glăsuie urâtul.

Ah! S-or scandaliza neiubitorii Rimei!Neştiutori copii, vreun negrotei smintit,Că aş fi făurit pe nicovala crimeiEfecte ce m-au dus şi-n infinit.

Doar muzica mi-e ghid, şi-ntotdeaunaBătaia ei de aripă e vie.Ignor tot ceea ce nu vreau sa fie unaCu cerul şi iubirea când merg la cununie.

Să fie versul tău un salt în aventură,

Paralizând furtunile ce i-ar tulbura zarea,Preia discret vibrarea mării, topindu-şi sarea,Abandonează restul, care-i literatură.

41


43/215


Colocviu sentimentalVerlaine (1885)

Prin vechiul parc pustiu şi îngheţat,S-au întâlnit întâmplător două făpturi,Ochii trudiţi şi glas diminuatDin ale lor îmbătrânite guri.

Prin vechiul parc pustiu şi îngheţat,

Două fantome şi-au deşteptat trecutul:-Îţi aminteşti extazul de-altădat’?-Îmi dai voie s-o fac pe mutul?

-Inima ta-ţi mai bate la singurul meu nume?Şi-ţi mai apare-n vis sufletul meu ? -Nu.-Ah! Timpul minunat s-a dus! Cum e

Dus şi sărutul care ne unea! –Cum spui tu.

-Senin mai era cerul în ale noastre văzuri!-Totul s-a dus în lumea nopţilor,Şi-n drumuirea lor prin marea de ovăzuri,Doar noaptea distingea-nţelesul vorbelor.

42


44/215


Mormântul lui Edgar Allan PoeStéphane Mallarmé (1842-1898)14

Eternitatea l-a cristalizat esenţă,Sabie cu două tăişuri, aşa ca săUimească evul cu mirifica-i prezenţăA glasului în care Moartea-i la ea acasă.

Un înger răzvrătit, un Lucifer ce schimbă

Sensul cuvintelor, au spus contemporanii; În timp ce el venea c-o mai discretă limbă În voaluri de metafore-nvingându-i vremii anii.

Din acest sol şi din ostilele-i înfrângeri,Dacă a noastră daltă nu scoate-un cânt de îngeriCe-i străjuiesc mormântul c-o strălucire rară.

Al liniştii granit, pe un obscur dezastru,Se vrea mai mult decât o piatră funerarăCe-mprăştie blestemele de pe al nostru astru.

14Poetul francez descoperă adevărul în evidenţă şi face loc armoniei

centrată pe idee, imagine, ritm, rimă, cristalizare poetică în serviciulscrisului ideal, delebil…

43


45/215


Briză marinăMallarmé

Mi-e trupul trist, vai! Şi-am citit toate cărţile,Aş alerga pe ţărmCu pescăruşii beţi, din toate părţileSub cerul vast şi-n spuma atâtor veri încinse,Nimic nu-mi limpezeşte sufletul care-n adins eAlergător, prin apele mărilor rebele;

O, noapte! Nici strălucirea luminilor melePe albul virgin al foilor ce-aruncŞi nici fetişcana ce alăptează-un prunc;Pleca-voi cu pânzele catargului deschiseRidică ancora, s-ajung pe ţărmul meu de vise!Plictisul ignorat de crudele speranţeMai crude-ntr-un adio al marilor distanţe!

Si poate chiar catargu-nfruntând furtuni, ravagiiE ceea ce şi vântul s-apleacă pe naufragiiPierdute, nu-s catarge, nici insule în zări,Tu, inimă, ascultă-ale mărilor chemări!

44


46/215


EternitateaArthur Rimbaud (1854-1891)15

Este salvată.Ce? Eternitatea,Marea mea plecatăCu soarele

Suflet-santinelă,

Şopteşte legământul, În noaptea infidelăAl zilei e cuvântul!

Omeneşti sufragii,Elanuri comune,Şi nimeni nu ne

Scuteşte de naufragii.

Pentru că-ale voastreJaruri ce vinM-obligă-ntre astreSă spun: amin!

15Francezul alchimiilor poetice, cu ecouri pe glob, ajuns un mit,

precocitate reformatoare, modelatoare, deschizător de trasee,vizionarul incandescent, voyant et voyou, cu o viaţă intrată înlegendă şi decedat, vai!, la 37 de ani.

45


47/215


Unde nu-i speranţă,Nu este scăpare;

Ştiinţa-i răbdare,Vis şi distanţă.

Este salvată.Ce? Eternitatea;Marea mea plecatăCu soarele.

Salvate-s izvoareleCă-s Eternitatea;Marea mea plecatăCu soarele.

46


48/215


Copilărie IVArthur Rimbaud

Sunt sfântul pe terasă ca vieţile împăciuitoare peMarea Palestinei;

Sunt învăţatul în fotoliul sobru. Ramurile şi ploaiaajung în răspântia bibliotecii.

Sunt călătorul marelui drum prin crânguri.Freamătul poienilor îmi însoţeşte paşii.

Privesc leşia palid-aurie a apusului de soare.Sunt chiar copilul abandonat pe un înalt crâmpei de

mare, micuţul valet pe aleea gândurilor care pipăie cerul.Cărările sunt neumblate. Muncelele sunt înălţate

de tufişuri. Aeru-i cuminte. Ce departe-s păsările şi

izvoarele! Ar părea sfârşitul lumii apropiindu-se…

47


49/215


Alchimia cuvântuluiArthur Rimbaud

[…] Maturizarea poetică se află în bună măsură îna mea alchimie a cuvântului. M-am obişnuit cu viziuneasimplă: văd foarte limpede o moschee în loc de uzină, oşcoală de toboşari populată de îngeri, caleşti pe căilevăzduhului, un salon în fundul unui lac; monştri şi

mistere; un titlu de uşoară comedie îmi scotea în faţălucruri extraordinare.

La scurt timp, am explicat sofismele mele magiceşi halucinaţiile cuvintelor!

În cele din urmă am considerat ca sfântădezordinea spiritului meu. Ajunsesem istovit în pradaunei febre acute: râvneam fericirea patrupedelor, gâzelor

inocente-n odihna renaşterii insectelor subpământene-nsomnul virginalităţii!

Caracterul meu se acidula. Spuneam adio lumii întonalitate de romanţe […]

48


50/215


[..] Sănătatea-mi ajunsese ameninţată. Se-apropiateroarea. Şi-am căzut într-un somn de mai multe zile,

apoi deşteptându-mă, mi-am reluat visurile mele oblice.Eram în pragul odihnei veşnice, pe un drum periculos,pasiunea mea mă împingea la capătul lumii şi alpiscurilor, patria riscurilor, a intemperiilor.

A trebuit să călătoresc, să-mi potolesc uimirile şi întrebările creierului. Pe marea, pe care o iubeam, căcimă-nnoia, am văzut înălţându-se crucea liniştitoare.

Eram destinat să luminez. Fericirea mea era fatalitatea,remuşcarea, lavra mea: viaţa mea ar fi fără capăt dacă m-aş devota puterii şi frumuseţii.

Fericirea! Muşcătura ei, dulce până la moarte, măprevenea cu cântecul cocoşului - ad matutinem, auChristus venit - în cele mai deşănţate oraşe:

49


51/215


O, anotimpuri, o castele,Ce suflet nu merge şi în obiele?

Am studiat secretul magiei,Fericirii şi veşniciei,

Le dau bună ziua să ştie că-s eu,Cocoşul galic cântă mereu

Nu-l gelozesc, nici n-aş putea,El a crescut şi taina mea!

Vraja aceasta a prins putere, Împrăştiind orice durere;

În alergare, timpu-I o scorpie,

Ceasul din urmă se cam apropie

O, anotimpuri, o casteleAnotimpurile sunt şi nişte inele.

Acestea mi-au izgonit tristeţeaŞi astăzi pot să salut frumuseţea.

50


52/215


Cântare celui mai înalt turnArthur Rimbaud

Vană tinereţeA atâtor uşi,Din delicateţeViaţa o pierduşi.Oh! Timpul ce vineCalcă peste tine.

Mi-am spus: e destinul,Nu mă uit, şi lasTinereţii plinul,Huzur de pripas.Să nu se oprească Între-amnar şi iască.

Am răbdat destulŞi nu pot uitaAl relelor sul Îndurat cândva.Şi-acum setea-n mine Îmi umblă prin vine.

51


53/215


Astfel ParadisulUitărilor dat,

Cu dorul şi visulCe l-au cultivat,E în ţăndări miciFăcut de furnici,

Operele miiAle unui suflet

Sărman, dar la umblet,Aş spune că-l amCum e Notre-Dame!

Oare-n rugă-l ştieFecioara Marie?

Vană tinereţeA atâtor uşi,Din delicateţeViaţa o pierduşi.Ah! Timpul ce vineCalcă peste tine!

52


54/215


Emoţii (Sensations)Arthur Rimbaud

În serile senine, mergeam ca-ntr-un desfrâu

Cu visurile mele aproape să mă-mbeteŞi ele, şi miresmele de ierburi, de grâu Îmi lunecau discrete cu-amurgul prin plete.

Tăcut, şi ca vrăjit, opream în loc gândirea,Ca dragostea să fie doar ea-n inima mea;Boemul ce eram, îmi cultivam iubirea,

Cum, în trăiri nu ştie s-o crească nimenea.

53


55/215


Adormitul din valeArthur Rimbaud

Este o vale verde, pe unde-n cântec râulFâşii de-argint ierbos, năbădăios anină,Când soarele pe creste de munţi îşi varsă râulDe aur, umplând valea cu spumă de lumină.

Descoperit, oşteanul, parcă muşcând azur,

Şi umerii-ngropaţi în iasomia nouăDoarme-ntins în iarbă, cu ziua împrejur,Şi-obrazul palid sub lumina care-l plouă.

Doarme-ntre crini de câmp şi-n somn surâde-aproapeCa un copil bolnav cu somnul sub pleoape.O, leagănă-l, natură, la sân, are un frig acid!

Miresmele din pajişti nu-l fac să mai tresară,Doarme-adânc, la soare, cu mâna stângă-afară,Pe piept, în dreapta cărui răni roşii se deschid.

54


56/215


Spiritul şi apaPaul Claudel (1868-1955)16

O, Doamne, Tu mi-ai dăruit această clipă de lumină,să văd

Cum tânărul gânditor în propria-i grădină vede, lapârguitul roadelor, cerul şi pământul împreună,

Lumea laolaltă plină de o străfulgerare aurie!O, Atotputernice astre sublime, şi ce fruct se

întrezăreşte în întunecatul abis!O, mişcare sfântă a lungii căi a Ursei Mici!Nu voi muri, căci sunt nemuritor!Toate trec, dar eu cred într-o lumină imaculată!Si, cum muritorii mor în autoexterminare, eu trăiesc

eternitatea mea.Ca să încetez definitiv să mai fiu obscur! Dă-mi de

lucru!Dă-mi glas prin mâna Ta părintească!Arată-Te!Soarele tot existent în mine şi puterea luminii Tale, în

care Te văd!

16Poetul francez care a văzut oameni în spirit; elogiul mării = elogiul

spiritului, mişcare, fluiditate, dragoste de viaţă şi lume = dragoste deDumnezeu şi opera Sa. În 1885 Dumnezeu şi Rimbaud l-au iluminat:creştin, lirism cosmic, certitudini, genial.

55


57/215


Nu numai cu ochii, ci cu întreaga mea fiinţă, cuesenţa mea creatoare şi sonoră! Apa-n extensie dă măsura

omului.Nu pierde natura sa, care-i făcută să fie fluidă,Şi întru totul curată, ea reflectându-şi existenţa ca

apele care-L purtaseră pe Dumnezeu în începuturiŞi aceste ape poliedrice sunt în noi.Să nu se oprească nimeni să le dorească, dorinţa

depinde de fiecare!

Dar ceea ce-i în mine de dorit nu e copt încă.Noaptea să fie o aşteptare a plecării unde pe îndelete

se pârguie sufletul meu;Picătura-i gata să cadă în marea băltoacă a ei.Lăsaţi-mă să vă fac o petrecere în bezne, ca izvorul

prin munte, care-i dă Oceanului să bea din mica lui cochilie!

56


58/215


Strălucire divinăPaul Claudel

Fii binecuvântat, Dumnezeul meu, care m-ai îndrumat pe acest pământ, în după-amiaza vieţii mele,

Cum ai făcut să treacă Regii Magi de pericolultiranilor şi cum ai condus Israelul în deşert,

Şi cum după un lung şi anevoios suiş unui om i-aiarătat defileul coborând pe celălalt versant.

Moise a închis ochii pe vârful muntelui, dar Iosua aintrat în Pământul Făgăduinţei cu tot poporul său.

După lungul suiş, după întinse mărşăluiri prin zăpezişi istorie,

El, ca un om pe clinul coborârii, strunind cu mânadreaptă frâul calului său.

Şi nevestele din urmă pe cai şi asini, şi copiii-n

echipament şi materiale de luptă, cu Tablele Legii urmându-i,iar el auzind în urmă, prin ceaţă, un popor întreg mărşăluind.

Şi dintr-odată văzu răsăritul soarelui, la înălţimeagenunchilor săi, ca o vatră de flori rozii într-un câmp debumbac,

Şi iată, pâcla rărindu-se, deodată toată ŢaraFăgăduinţei îi apăru într-o lumină în creştere, ca o

mireasăApoi verde ca undele, pe-oglinda femeii care iese din

baie!Şi totul, văzându-se ca din adâncul văii, în dimineaţa

proaspătă, ridicându-se în mari respirări albe,

57


59/215


Ca insulele care-şi arată chemările în imensele formesuprapuse!

Pentru el, nu era nici surpriză nici curiozitate, faţaneschimbată nu privea Chanaanul ca fiecare pas ce trebuiefăcut în coborâre.

Grija lui nu era intrarea în Chanaan, ci împlinireavoinţei Tale.

Şi astfel urmat de tot poporul său, el înaintă cusoarele în faţă!

Şi nu era preocupat să Te vadă pe Sinai, căci n-aveaurmă de-ndoială sau de ezitare în inima sa.

Iar lucrurile care nu-Ţi sunt în atenţie, pentru el n-auimportanţă.

Pentru El, un idol nu-i nici o atracţie, cum Satana numerită nici o atenţie, după cum nu interesează non-existenţa(nimicul).

Cu aceeaşi smerenie opri soarele,Cu aceeaşi modestie care-i fusese hărăzită,(Nouă şi jumătate dincolo, iar două triburi şi

jumătate dincoace de Iordan)Acest Pământ al Făgăduinţei Tale, ascultă,Lasă-mă să cad la picioarele Tale, la acest ceas post-

meridian! Căci nu-i nici un contact, bucurie, proprietate şi

gospodărireDupă mintea poetului, care uneşte mai multe

fenomene într-unul cu el,Pentru că a înţelege înseamnă a recrea, chiar lucrul

care i l-am asociat. (Cinci Mari Ode III, 1907)

58


60/215


InteriorPaul Claudel

Nimeni în sufragerie,Curat ca în farmacie,Doar un singur locatar În liniştea de altarStrălucind ca o amiază-i trează, dar parcă visează

Şi-o oglindă, -naltă, vie,Ca un colţ de veşnicie,Mobilă, argintăriiŞi flori rare, sidefii...(Poezii, 1939)

59


61/215


HoraPaul Fort (1872-1960)17

Dacă toate fiicele pământului şi-ar da mâna,

de jur-împrejurul mării ar putea încinge o horă.Dacă toţi feciorii lumii s-ar face marinari, ei ar realiza

cu ambarcaţiile lor, un pod peste ape.Astfel s-ar putea face o horă de jur-împrejurul lumii,

dacă toţi oamenii şi-ar da mâna.

17Prin tinereţea lirismului său liber, poetul francez a intrat şi-n unele

manuale de limba franceză din România.

60


62/215


Cântare zorilorPaul Fort

-Unde-i aşadar vina mea? Nu am greşit cu nimic.Care-i acuza mea? Nu-mi fac probleme.Pe calda plajă, în plinul verii, în zorii limpezi, o mare întinsă!-Unde-i deci eroarea mea? N-am păcătuit. Unde-i aşadar

acuzarea? Nu mă-ngrijorez.Undele tale-n fâşii, freamătul mării, mişcările mătasei tale-ntre degetele mele imaculate!Unde-i acuza? N-am călcat alături. Care-mi este vina? Nu-mifac griji.Sideful slavei, ochii mei au fost atraşi de farmeculpescăruşilor.

-N-am nici o remuşcare. Care-i problema? Nu mă simtvinovat. N-am nici o prietenă. Inocenţa zorilor, o, mare fărămargini! Este un freamăt pe buzele soarelui.-Care mi-e greşeala? Nu mă simt culpabil,Totul e un freamăt pe buzele soarelui.

61


63/215


NevăzătorulCharles Péguy (1873-1914)18

Numeroase razele-atâtor luminiScaldă de milenii ochii muritori,Numeroase văzuri spre noapte şi zoriUrcă prin milenii trasee cu spini.

Ecouri puzderii, bezne şi pricini

Au depănat anii mulţi şi răbdătoriAtâtea căinţe spre soare şi noriAu plâns mii de ani ochii de-amar plini.

În dubla deschidere-a lumii fiinţeiUnii sunt stăpânii-a ceea ce-au dorit,Martori devenirii, scriptori conştiinţei,

Alţii, ştiutorii marelui sfârşit:Orbul pelerin – fratele credinţeiA tot ce există-n acest infinit.

18Poetul francez a trăit profund patriotismul autentic; convins de

existenţa lui Dumnezeu, de dreptatea celor mulţi, sărmani,nedreptăţiţi, a luptat pentru regenerarea justiţiei în societate; astrigat împotriva ateilor şi materialismului, a socializării gândirii şivieţii; bergsonian convins = intuiţionist, ilustrator al simbolismuluicreştin şi naţional; a murit pe câmpul de luptă.

62


64/215


65/215


SpleenBaudelaire

Când cerul scund şi greu anevoie-n cercSă-l sprijin cu sufletul de plictis răpus,Când zarea-mbrăţişându-se în cerc Închide-o zi c-un neguros apus;

Pământul, când schimbat e în jilav cavou

În care speranţa fuge printre morţi,Lovindu-şi aripa de zid ca un ecou,Şi fruntea zdrelind-o de putrede bolţi;

Când ploile-atârnă-n zdrenţuiri prelungi,Asemeni grilajelor de vechi puşcării,Când, mut, cârdul păianjenilor trage dungi

Prin creier ca prin colb nişte copii;

Deodată limbi de clopot fac să sarăSfâşietoare ţipete spre cerAşa cum duhurile celor fără ţarăGem, rătăcind pe undeva-n mister,

Sicrie-n lungi cortegii, molcom şi funerar,Mărşăluiesc prin suflet. Cu trupul istovitSperanţa-nvinsă plânge, iar zbuciumul amar Înfige-n fruntea-mi dusă drapelul său cernit.

64


66/215


DuşmanulBaudelaire

Arareori cu-acces la arderea din soare, Întreaga-mi tinereţe a fost ca un taifun; Încrucişate ploi şi fulgere-n vâltoareI-au mai lăsat grădinii puţin din rodul bun.

Şi iată-mă ajuns la ale toamnei gânduri,

Cu grebla şi lopata, pământul prins de ape,Va trebui în straturi să-l fac, pe unde rânduriDe gropi ploile vremii au reuşit să sape.

Şi cine ştie dacă noile flori din visuriGăsi-vor, în pământul desfigurat de-abisuri,Izvorul tainic, seva ce le-ar urzi tărie?

Durere, o, cum timpul ne-adulmecă din faşă?Acest obscur duşman ce viaţa ne-o sfâşie,Cu propriul nostru sânge se-ndoapă şi se-ngraşă.

65


67/215


AlbatrosulBaudelaire

Adesea mateloţii să-şi treacă timpul, rândPe rând prind albatroşi, imense zburătoareCe-i întovărăşesc nepăsători pe cândVaporul se strecoară peste genuni amare.

Abia lăsaţi pe punţi, descumpănită pradă,

Că aceşti regi ai zării pleoştiţi, stângaci şi grei În jale-şi lasă aripile lor albe ca să cadăUn fel de vâsle mari pe-alăturea de ei.

Cât râs stârneşte-acum, de hâd şi slăbănog,El, ce uimea cândva cu zborul său aparte!Un marinar îl strâmbă, mergând ca un olog,

Altul, de cioc, cu pipa îl sâcâie de moarte.

Poetul este-asemeni acestui prinţ al zării,Furtunile-nfruntând, de-arcaşi râzând mai tare,Dar exilat aici, în mijlocul ocării,Aripile-i gigantice-l împiedică să zboare.

66


68/215


Cântec de toamnă IBaudelaire

De-acum ne cufundăm în negurile reciAdio, cer senin al scurtei noastre veri!Ne-ndurător, destinul de dincolo de veci,Loveşte-adânc pădurea secată de puteri.

Se-ntoarce iarna-n suflet: mânie, ciudă, ură,

Înfiorare, groază, povară, silnicie,Soare-n infern polar, muşcată de arsură,Inima, bloc de sânge-ngheţat, în veşnicie.

Ascult cutremurarea copacului căzând;Ecourile surde, de eşafod, sporesc,Şi sufletul asemeni cu trunchiul stă în rând

Sub grindinile sorţii ce nu mai contenesc.

Dilemic legănat, când cineva se-ndeamnăSă bată scânduri raclei, ce nu este departe,Cui o fi scris? Ieri vară şi azi toamnă,Şi-aceleaşi lovituri cu sunet ca de moarte.

67


69/215


Zbor vertical (Elèvation)Baudelaire

Peste eleştee, peste văi şi munţi,Dincolo de nori, peste-atâtea mări,Pe unde eterul de sori prinde punţi,Mai sus de-ale stelelor scări şi scăpărări,

Sufletul meu, eşti în sferele tale

Şi, ca-notătorul în unda cuminte,Tu cutreieri vesel ceru-adânc şi moaleCu o voluptate fără de cuvinte.

Sfinţeşte-te-n zborul spre-adânci feeriiŞi cât mai deăparte de-aceste duhori;Bea cu-nverşunare alcooluri vii,

Flacăra din spaţiu-incendiat de sori.

Dincolo de-atâtea necazuri amare,Care ţes în jurul nostru-oprelişti dure,Fericit e cine poate ca să zboareCu-aripile sale-n spaţiile pure!

Cel al cărui vis e-un vertical zborCa al ciocârliilor în tării pierdute,Cel care planează-nţelege uşorLimba florilor şi-a faptelor mute.

68


70/215


BibliaVictor Hugo (1802-1885)20

Eu şi doi fraţi ai mei, eram cei trei copiiCărora mama ne spunea: „jucaţi-vă, ce multe jucăriiSunt în flori şi-n scările spre stele!”

Abel era mai mare, eu eram mai mic,Mâncam cu poftă pâinea, culeasă spic cu spic,

Şi ochii ne râdeau, şiraguri de mărgele.

Noi ne jucam cu jocu-n hambarul mânăstirii;Şi-aici eram cu fraţii-n lumea fericiriiAflată într-o carte, pe un dulap înalt,

Ce pentru noi era tărâmul celălalt,

Ferit, pe cât se poate, de ale vieţii vicii,Era chiar Biblia, izgonitoarea fricii.

20Cel mai mare, mai prolific şi mai complex scriitor francez; şeful

Şcolii romantice; prietenul românilor, recomandat de Eminescutineretului nostru ca sursă de culturalitate şi educaţie.

69


71/215


Această carte veche, cu miros de tămâie,Ne-a fermecat pe loc din creştet în călcâie,

Cu scrisul şi imagini de sfinte personaje.

Fiind mare şi grea, dar pe genunchi puteamSă îi gustăm cuvântul; ce fericiţi eram!C-am început în Biblie să facem decupaje.

Citeam ziua întreagă, de dimineaţă-n seară

De Iosif şi de bunul samaritean, şi iarăCiteam pe Ruth răpind pe Booz prin dor,

Aşa eram, copiii, ca păsările-n cer,Mereu cu pieptul plin de-al vieţii sfânt mister,Uimiţi de tot ce este şi de al nostru zbor.

70


72/215


Cele două surioareHugo

Una, firavă, rozioară, ca cei mici,Cu părul ondulat şi mult,Spunea din când în când: „nu îndrăznesc, şi niciNu vreau de inimă s-ascult”.

Mai -nalta lua seara Biblia în faţă,

Iniţiindu-şi surioara la citit,Şi cu o lampă-aprinsă-n infinitFăcea ca sora ei să creadă-n viaţă.

La primul sfânt al cărţii ce-o admirPrivirea lor intârzia, firească,Şi-n timp ce una rostea silabe-n şir,

Cealaltă-nvăţa ca să gândească.

Asupra celei ce silabiseaNăltuţa, c-o blândeţe de nespus,Se înclina, cum bunicuţa i-ar fi spus,Cu-aşa iubire s-apleca spre ea.

Le ascultam c-o bucurie din aceleDe nedescris, văzând aceste surioareCu câtă dragoste se-ajută între eleŞi cât de pline-s, Doamne, de candoare!

71


73/215


Mâine, în zoriHugo

Mâine, în zori, la ora ce luminează glia,Voi fi pe drum. M-aştepţi. Ştiu. Tu nu îmi tăinui.Voi traversa păduri şi munţi cât veşnicia,Căci fără tine n-aş putea ca să mai dăinui.

Voi merge hotărât, simţire-gând-voinţă,

N-am să mă uit în lături, străin la orice şoapte,Singur, necunoscut şi gârbov de suferinţăZiua-n durere-mi este mereu aceeaşi noapte.

Nu voi privi nici aura-nserării când se lasă,Nici broderia zărilor mişcând peste mărgele,Când voi ajunge însă, buchete de-o aleasă

Floare voi aşeza la cripta fiicei mele.

72


74/215


Et nox facta est(Căderea lui Satan)-poem neterminat-

Hugo

De mii de ani cădea-ntr-un fără fund abis,Fără să dea nicicum de-un prag unde să stea,Nu-şi ridica nici fruntea spre vreun crâmpei de vis,Cădea în hăul nopţii ca o pierdută stea.

Singur şi-n urma lui, cădeau precum damnaţiiDin aripi smulse pene de ale lui negaţii,Şi ca trăsnit cădea cu braţe-ntunecate,Picioarele sub cer cădeau împrăştiate

Oroarea de-adâncime îl făcea cadaveric

-Sunt mort!, abia strigă-n vârtejul de-ntuneric.Şi vorba lui era ca a lui Cain, căitul,Dar în cădere-o stâncă în braţ i-a-nfipt cuţitul,

Luându-i şi puterea, şi dreptul la cuvânt.Se ghemui, cum mortul se strânge în mormânt.La un moment, un glas, de sus, strigă: -Dă-ţi drumul!

Căci norii peste tine-şi aruncă numai scrumul!

73


75/215


Şi vocea-n ingrozire se risipi ca fumul.Spre cerul azuriu şi -naltul său zenit,

Satan, săltând privirea şi braţul răvăşit,-Tu minţi! Şi se făcu mai negru decât scrumul.

Mai târziu vorba lui fu sufletul lui Iuda,Asemeni unor zei când îi dobora ciudaŞi-aşa încremeni, holbându-se spre astre,Când sorii luminează cu celelalte astre,

Un fulger spintecă în urmă gheţuri vaste,Un fenomen fantastic peste orice năpaste,Satan rânji-mproşcând a fulgerului margini,Fapt ce împotmoli-mprejurul cu paragini.

Şi-n trecere scuipatul fu Baraba strigoi,

De-atunci Satan tot cade spre Vremea de Apoi.

74


76/215


77/215


AtlantidaAlice de Chambrier

Când barca uşoară spintecă-n surdină,Cu pânzele în vânt, apa cristalină,Şi lasă în urmă horbote de-argint,Parcă văd aieve-n oglinzi ce nu mintCum ies din adâncul vechiului AtlanticTurlele oraşului fantastic de antic

Şi-n unda strivită de zefirul linSe aude-un murmur, un straniu suspinAl celei ce doarme sub lunga obidă,In veşnicu-i giulgiu, mândra Atlantidă.

Vai! în acest loc un cimitir întins e;Un vast continent cu burguri învinse

De uitări şi valuri care îl ascundŞi nimic nu-i tulbură somnul său profund,Nimeni nu-i trezeşte vechile cetăţiCărora coralii le-au crescut în părţi,Iar rechinii negri, în mişcări perfideCirculă pe străzile fostei Atlantide.

76


78/215


Dar cândva oraşul s-a mândrit cu glorii,Până să-l înece furtunile, norii;

Întinsul, albastrul ocean scaldă-n undePlajele, chiar umbrele de livezi rotundeCând zefirul sprinten le umbla prin clape,Portocalii braţele-şi legănau spre ape,Fructele de aur brodau iarba verde;Apoi vântişorul zbura, să desmierdeSpre munte, oraşul cu turnuri măreţe,

Cu parcuri, statui, palate şi pieţe...Un popor voios al urbei splendideUra, veşnicia mândrei Altantide.

Oamenii strigau: Eternă! Sărmanul popor,Oare nu ştia el că totu-i trecător?Că aici, între noi, gloria-i ca vântul,

Dar, iată-ntr-o seară de vară, pământulSub paşi li s-a rupt, groaznic de abruptŞi-oceanu-ntr-o clipă-n adâncuri i-a supt;A doua zi, marea mai mişca sub soare,Liniştea de moarte dincolo de zare...Pe valuri funeste, resturi şi pustiu,Doar un punct pierdut în cerul cenuşiu,

Vulturul cel negru, cu aripi rapideMai atingea giulgiul fostei Atlantide.

77


79/215


Frumoasa din pădurea adormităAlice de Chambrier

În vastul ei palat, sub rămuriş umbros,Zâna pădurii doarme, aşteptând să reînvieGingaşa frunte-i rece, obrazul pal, sfios,Iar pletele de-argint o-mbracă-n veşnicie.

Un enigmatic zâmbet îi joacă-n colţul gurii,

Lungi, genele-i închise, îngândură uşor,Chipul pe care moartea cu legile naturiiL-a-ndepărtat de viaţă necruţătorul zbor.

Cu mâinile ei albe, sub sâni, împerecheate,Ea pare o statuie sub floare de caişiCând soarele se-apleacă prin crengile-ngheţate

Şi o sărută-n taină pe ochii ei închişi.

Ea n-are cum să simtă căldura mângâierii,Căci ora deşteptării mai are mult de mers,Şi încă nu se-aude îndemnul primăveriis-anunţe reînvierea-n întregul Univers.

Dar, cum se odihneşte nestingherit, senină,Pe-aripa unui vis ce zboară-n cerul pur,Vis ce de luni şi luni o gâdilă şi-alinăCu taina lui ce-şi are culcuşul în azur.

78


80/215


Deodată, ca în basme, un Făt-Frumos se-arată,Şi vine prin desişuri, sub geamul ferecat,

Şi, fermecat, el vede cum zidăria toatăSe năruie, şi, liber, pătrunde în palat.

I-un prinţ, cu pelerina de un pluş verde crud,Cu ochi strălucitori şi glasul ca un cântPe care îl ascultă şi cei care n-audCăci este plin de viaţă, iubire şi avânt.

Străbate-ncet grădina castelului înalt, Înconjurat de arbori, unii căzuţi devreme,Păşeşte pe largi trepte de şubrezit bazaltŞi marmura ciobită de ani, şi nu se teme.

Prin bolţi, pe coridoare, păianjenii ce dorm

În pânzele de aur, de-argint în rama porţii, Încep să se trezească, uimiţi de-acest enormPas de viteaz ce mişcă imperiile morţii.

De-acum a şi ajuns la locul unde zânaDoarme-n misteriosul întunecat palat, Întredeschisă uşa, o-mpinge-ncet cu mâna

Lumina să pătrundă cu prinţul minunat.

79


81/215


Priveşte fermecat Frumoasa adormităVisând necunoscutul din basm venind cu zarea

Căldurilor iubirii, şi-abia, abia trezităPe mâna-i îngheţată ea-i simte sărutarea.

Un freamăt viu inundă cu raze-ntreg castelulŞi iese în pădure cu-alaiurile firiiDe-acum zâna trezită-şi caută inelulLogodnei mult visate cu el, Prinţul iubirii.

Visarea în lumină e chiar realitateCăci, iată, în genunchi stă prinţul din poveşti,Şi ea, întinzând braţul iubirii ei visate, Îi murmură cu inima: „O, prinţul meu, tu eşti!”

Voioasă-această zână şăgalnică şi pură

Care-a dormit luni lungi sub gheaţa ca povară,Nu este chipul tău, o, splendidă natură?Căci preafrumosul prinţ eşti chiar tu, primăvară!

Eşti tu, trezind pământul de doruri străbătut,Sătul de-atâta frig, de viscole sătul,Eşti tu, căci reînvii Natura c-un sărut,

Spunându-i: „Deşteptarea! Că ai dormit destul!”

Prinţul = le printemps = primăvara; fr. subst. masc.

80


82/215


Poveste cu zâneAlice de Chambrier

Aproape de-acest loc, eu ştiu un prinţ frumosPe care-o zână mândră-l trezeşte-ntotdeauna Încununându-i fruntea cu aur luminosŞi acest prinţ e Lacul, şi zâna este Luna.

Zâna iubeşte prinţul, şi prinţul o iubeşte,

Iar noaptea dintre aştri le tăinuie fiorii;Dar, între ei, distanţa enormă, ca un cleşte Îi muşcă, şi ei plâng până se-arată zorii.

El tot aşteaptă zâna, îngândurat, şi-adeseGelos când vede-n ceruri cum nourii se-adunăŞi câte unul cum, rival, pe boltă, iese,

Şi-aleargă să-i răpească îndrăgostita Lună.

Dar ea, mereu voioasă şi plină de splendori,Văzându-l suferind şi-nlăcrimat, departe, Îl umple cu lumina văpăilor din flori,Că-n adevăr, iubirea lor este fără moarte.

81


83/215


Sub umedul surâs al lumii-ndrăgostite,Prinţu-i cuprins de vrajă, de visuri şi de un

Îndemn la nemurire că-n spaţiul din ispiteNu-i pare-aşa departe iubita lui acum.

Ei s-ar iubi astfel de-a pururi, făr’ să vadă,Ziua logodnei lor luându-i braţ la braţ,Ea rămânând departe, şi el arzând să-i cadăLa piept şi să-l sărute cu-al dragostei nesaţ.

Există un destin, ce mână prinţi spre malulCu zâne adorate de fiecare-n parte;Şi prinţii suntem noi, gonind spre idealulFrumoaselor de care destinul ne desparte.

82


84/215


Adesea călătorulAlice de Chambrier

Adesea călătorul, râvnind spre voi, o Munţi,Care suiţi, în ceruri, cu vârfuri de argint,Contemplă dinspre vale giganticele frunţiŞi simte-atâtea aripi la gândul ce nu-l mint.

El ştie şi prea ştie-nainte ca piciorul

S-ajungă-n roua deasă ce scânteie în piscuri,Că doar încurajarea întinereşte zborulPeste-ntrebări şi-atâtea ispititoare riscuri.

El ştie că-nainte de-a îndrăzni mai sus,Când soarele-n apus incendiază stânci,Poţi luneca dramatic în locuri unde nu-s

Decât doar vaiuri surde-n abisurile-adânci.

Da, călătorul ştie prea bine, dar nu-i pasăGândirea şi simţirea-mpreună taie noriiSpre cerul de pe munţi, căci inima nu-l lasăCa să n-ajungă-n plai, când, rumeni, ajung zorii.

Şi oricât de înalte ar fi-ale voastre cresteEle nu sunt cât cele din propriul nostru duh,Iar omul care-i om dă piept intâi cu-acesteŞi-apoi cu ale voastre ce suie în văzduh.

83


85/215


Cântecul primăveriiAlice de Chambrier

Priveşte sub aceste geamuriCereşti pământul cât de sfânt e,Cum privighetorile pe ramuriAu şi-nceput deja să cânte!

Renaşte viaţa peste tot,

Când soarele se-aprinde-n cer;E primăvară, cot la cot,Sărbătorim acest mister.

Te chem cu sufletul deschisSpre armonii din alte sfere;Ne-aşteaptă crângul plin de vis

Şi flori cu-ndemn la reînviere.

84


86/215


Te chem şi eu, să înţelegSilabisiri din cartea sfântă

Când, iată cum pământu-ntregPe Dumnezeu binecuvântă!

Tu ai putea să desluşeştiOrice neînţeles ce doareCăci toate-aceste flori cereştiSunt ale tale surioare;

Şi-n timp ce clipele spre-abisuriRespiră-n goană scama ceţii,Noi vom descoperi în visuriMereu deschisă cartea vieţii.

85


87/215


FurtunaAlice de Chambrier

Furtuna, ca un rege-n alai, înaintează,Cu fulgere pe frunte, şi-n părţi o neagră oasteCu săbiile scoase în lung şi-n larg brăzdeazăCeru-n adânc de-adâncuri şi zările în coaste.

C-o mână ea struneşte în goană armăsarii

Arzând să rupă ştreangul, căpăstrul, şi să deaCu nourii de-a dura tot cerul pe lungi arii,Căci bidiviii negri-n potcoave-au câte-o stea.

Calul de foc ţâşneşte, trăgacii nu aşteaptă,Cu fulgere şi tunete văzduhul spintecând,Sub înfiorătoare pocniri de bici se-ndreaptă

În urlete sinistre spre astrul nostru blând.

Dezlănţuiri de grindini cu nori ce iau în coarnePământul laolaltă, umplându-l de dezastre,Doar într-un ceas, şi munţii încep să se răstoarne,Apoi furtuna dusă-i, şi zările-s albastre.

86


88/215


89/215


Dar viitorul oare-şi va ţine el cuvântul?Această întrebare-ntre gânduri ca un nimb e;

Trecutul se-ndeparte, luând cu el avântulŞi vai!, destinul nostru cine-ar putea să-l schimbe?

Adesea, fericirea se clatină-ntr-o parte,Furtuna se apropie, şi n-o putem opri;Când soarele dispare, o nemiloasă moarteCoseşte nesătulă frumoasa noastră zi.

În ziua când pe cale nici o mâhnire nu e,

Când ceru-i numai soare cu mierle printre flori,Inima noastră simte pe-aproape, nişte cuieCe ne-amintesc într-una că suntem muritori.

Şi totuşi, viitorul, făcându-se prezent,Ne-ndeamnă să-l gândim, simţim familiarFie că-i sclav, sau rege, şi el este atentCă-asemena prezentului va trece-acest hotar.

88


90/215


Asemeni unei luntreAlice de Chambrier

Suntem nişte străini, pe-aici, şi trecători,Asemeni unei luntre,care, jucând, aleargă,

Printre zefirii sprinteni ce-i sunt însoţitori,Şi cu-ale lor săruturi dispare-n zarea largă.

Ferice dacă spuma brodată-n urma eiRămâne-aşa frumoasă, şi numai pentr-o clipă, Încununând curajul ce duce drept la chei, În port, printre vârtejuri, întreaga noastră-aripă.

Ferice dacă-n locul de care ne desprindemO inimă rămâne ca să mai bată totuşi,Ecouri însoţindu-ne spre ţărmuri unde-aprindemTrecutului o candelă, în cripta dintre lotuşi.

89


91/215


Cântare luniiAlice de Chambrier

O noapte. Feerie! O, vino, blândă lună,Cu focurile tale de-oglinzi ce se cunună,Prin cer, şi povesteşte-mi prin care depărtăriAi trecut azi, şi-n treacăt ai sărutat, ce măriCu razele-ţi de aur, cu buzele fierbinţi, Împrăştiind pe plaje comorile de-arginţi

Din rochiile tale de vii mătăsării?Văzut-ai flori de lotus şi-atâtea bucuriiJucând pe-aripi de umbre, iar apele din NilTe-au sărutat pe unde, în pasul lor subtilPe frunzele ce-ascund sub ele crocodiliCu spatele ca iarba şi ochii mari, ostiliAi luminat în noapte deşertul foarte-ntins

Cu raza ta, pe ţărmuri, nisipul l-ai aprins,Ai înşelat tu, oare, arabul care zboarăPe-un armăsar s-atace un leu ce-o căprioarăGoneşte ca şi tigrul între ocean şi mareŞi, când nici nu te-aştepţi apare şi dispare?Sau, ai atins în China c-un franjur de tezaurClopotniţe de-argint şi clopote de aur,

Făcând să mişte cerul, discret, ca-ntâia oarăDe parcă-ar plânge-o umbră pe strune de vioarăDin fire curioasă de-a şti, oare-ai pătruns Într-un serai s-auzi suspinul nepătrunsAl tinerei sultane, geloasă, cu ochi pliniDe lacrimi, şi-ai dorit cumva să îl alini?Poate-ai văzut din slavă, tu, pururi călătoare

90


92/215


Pe-un drum fără de capăt, a munţilor splendoare În marea de omături şi gheţuri în acord

S-alunge pe oricine-ar veni la Polul Nord:Pe-aceste vaste-ntinderi de-ncremeniţi gheţariCu creste mai înalte ca munţii cei mai mari,Ce-ai tremurat sărutul pe fruntea lor de visuriCu lacrimile tale de-argint umplând abisuri?Pătruns-ai tu-n chilia măicuţei când, mereu,Ruga-n genunchi şi-n lacrimi pe bunul Dumnezeu,

La raza unei candeli ce tremura-ntre şoapte,Iar clopotul străvechi vestea miezul de noapte?O! Lună, spune-mi dacă nu ştii ,care e planulAcestui azi ce fuge, şi ce va fi la anul?Poţi tu, dintr-o ocheadă, zvârlită-n univers,Afla care ni-e drumul, cât mai avem de mers?Noi nu ştim, poate tu ştii citi, în marea carte

A cerului, destinul ce leagă şi împarte;Pe Dumnezeu Preasfântul poate-L cunoaştem bineCu-ale Lui tănuite mâhniri şi bucurii,Căci de la El lumina o iei ca să luminePrin lacrimile tale când pleci şi când revii.

91


93/215


Gând de searăAlice de Chambrier

Se-apropie-nserarea şi liniştea şi somnul,O ciocârlie cântă-n câmpie-un ultim cântŞi oamenii adorm ca duşii întru Domnul,Doar visurile lor mai umblă pe pământ.

Dar poate, cine ştie de-om mai vedea noi zorii

Şi ziua ce urmează de ne-om mai regăsiIubire, viaţă, soare, ne veţi mai da fioriiMinunii fără margini de-a fi şi a trăi?

Deasupra lumi de stele ce ard ca nişte steme În ceru-albastru care le ţine sus, pe umăr,Ne târâie tristeţea de exilaţi prin vreme

Cu lacrimi şi sughiţuri şi-oftaturi fără număr.

Ce mână îi proteguie şi le orienteazăDe nu se rătăcesc, nu plâng şi nu suspină În slava lor cerească unde se-mbrăţişeazăCu razele lor blânde împrăştiind lumină?

92


94/215


Care e deci puterea-ndrăznind să mişte astreŞi să le readucă acolo unde-au fost

Dintru-nceput, ferindu-ne de orişice dezastre,Pe-un drum ce numa-n ceruri îşi poate afla rost?

O fi oare-ntâmplarea că toată-această lumeCu mult mai numeroasă decât nisipul măriiSă ardă diamante-n adâncul fără numeŞi să nu rătăcească-n abisul depărtării?

O fi puterea lor, numai a lor putereDe-a nu ieşi din drumu-n care au pornit,De la-nceput conduse de-o fără margini vrereIar drumul şi-nceputul să nu aibă sfârşit?

Nu! Nu e întâmplarea, şi nici voinţa nu e,

Că stelele arzând urmează-al lor traseu,Stăpânul ce le face frumos pe cer să suie,Şi ele Îl ascultă, e numai Dumnezeu!

93


95/215


SperanţaAlice de Chambrier

Clipa, ce dispare, are ale ei păreri de rău,O verigă se desprinde-n lanţul zilelor ce trec,Este pasul dus, ce-şi uită repede prezentul său,Dar care-i fidel cu drumul ce ne duce la înec.

Floarea care se usucă-şi are jeluirea ei,

Ca să nu mai înflorească, vântu-o smulge şi o poartăPrin atâtea şanţuri ude şi întortocheate-alei,Ca-ntr-o noapte şi mai rece, s-o abandoneze moartă.

Chiar torentul care curge are o durere-a lui,Ca izvorul ce ţâşneşte are un torent acutŞi strecoară printre pietre, cristalin cum altul nu-i

Şi nicicând nu se întoarce unde-a fost la început

94


96/215


Dar şi suflul care zboară are şi el un suspin,Un destin, rămas prin spinii unui loc abandonat;

Orice raze de lumină ce se duc şi nu revinRătăcind spre nu ştiu care orizont îndepărtat.

De aceea, vai!, atâtea câte sunt pe-acest pământ, În cădere pierd din aripi şi cel mic, şi cel gigant,Ca vaporul care-nclină în adâncul de sub vântŞi-l înghite apa mării şi se pierde în neant.

Numai omul, până moare, o speranţă tot mai are,Care-l face să trăiască şi mai vesel ,până cândLasă-n urmă lacrimi, ofuri, suferinţele amareŞi, mai dincolo de moarte, vede cerul luminând.

95


97/215


Ah! Lăsaţi-mă să cânt!Alice de Chambrier

Ah! Lăsaţi-mă să cânt! Ce frumoasă e natura!Când livezile-s în floare, mieii când se dau de-a duraNimeni n-ar putea să facă-aceste câte-s din cuvânt,De la stele pân’la gâze, pân’la iezii care pasc,Totul mă înviorează şi-mi dă forţa să renasc;Ce frumoasă e natura, ah! Lăsaţi-mă să cânt!

Daţi-mi voie să visez! Scurtă ziua mi se pare!Cele mai frumoase clipe-s cele pline de visare:Sufletul întinde aripi şi eu zbor ca un condorPeste văile cu-arome tot aşa cum trec şi pesteGurile de rai din plaiuri sau intrate-n ceruri creste,Scurtă ziua mi se pare! Ah! Lăsaţi-mă să zbor!

Ah! Lăsaţi-mă să plâng! Soarta lui acum e dură:Ce iubim se ofileşte, şi în timp ajunge-o zgură În eterna noapte, vai! toate câte sunt se frângLupta este inegală, răul nu e o poveste;Ce iubim se ofileşte, moartea-nghite tot ce este,Soarta lui a fi e dură, ah! Lăsaţi-mă să plâng!

Ah! Lăsaţi-mă la rugă! Doar speranţa consoleazăŞi durerii îi aşează-n zori pe frunte-o sfântă razăCare ne înviorează, relele punând pe fugă;Prin uitare şi cu duh să-nălţăm ochii la cer,Că-ntre astre este-o stea-n care am sperat şi sperŞi speranţa consolează, ah! Lăsaţi-mă la rugă!

96


98/215


IdealulAlice de Chambrier

Idealul este-un zeu căruia cu drag mă-nchinŞi artistu-i un diacon care, pe acest pământ,Dă-n vileag tot ceea ce are caracter divinIdealul, în lumină, are chipul unui sfânt.

Dacă-artistu-ntrezăreşte unde e şi ce-i suprem,

Niciodată nu cuprinde tot, aşa cum ar dori;Chiar şi pentr-aleşii care dezlegaţi sunt de blestem,Zeu-acesta rece, pur, cunoscut nu poate fi.

De aceea nici o strună, care-a fost şi care este,N-a putut ca tot misterul prin arcuş să-l fi redat,Omul, din această lume, nu poate trăi pe creste,

Unde doar cu gându-ajunge zborul său preaminunat.

El nu ar putea să cânte decât ce i se năzare, În sublimu-atâtor taine câte sunt în ce-i divin.Geniul, vai!, oricât de mare-ar fi, suind în soare,Aripa îl părăseşte şi el cade în destin.

97


99/215


Poetul nu-i nicicând stăpân pe lira saAlice de Chambrier

Poetul nu-i nicicând stăpân pe lira saChiar dacă-ar vrea din strune să scoată o minune,El simte mult mai mult decât poate reda,Şi de-ar da glas la toate-ar rămâne fără strune.

Când împrejur de sine e numai poezie,

Natura-n sărbătoare, când scoate-ale ei comori,Poetul mut rămâne, în prag de veşnicie,Simţindu-se prea mic între aşa splendori.

Când sufletul-şi revarsă în armonii misterul,Poetul doar ascultă universale-acorduri;Geniu-i păstrează taina relaţiei cu cerul

Şi se declară-nvins ca liniştea-n fiorduri.

Priveşte aştri de-aur pe boltă strălucindŞi vede ceru-albastru-oglindindu-se în valuri,Le înţelege glasul, dar e cuprins de jind,Că nu-i poate transpune decât în idealuri;

98


100/215


Şi nimeni nu pricepe că-n inima-i adâncă,Ah! toată-a lui dorinţă de mult l-a şi supus,

Se simte invadat de-atâtea ofuri încă,Iar idealul său rămâne veşnic sus.

El este-o ciocârlie în colivie-adusă,Şi numai printre gratii zăreşte libertateaPe care o contemplă c-o patimă nespusă,Deşi îi vede bolţii cereşti doar jumătatea.

În van el vede visul în slava ei s-ajungă,Sălaş să-i fie-azurul de care-i exilat,Căci aripa se-ndoaie şi cade-n noaptea lungă,Doar ochii rămân ţintă la cerul înstelat.

99


101/215


Zefirii seriiAlice de Chambrier

Ei gâdilă aerul care-i seduceCu seara, venind pe-o rază ce pleacă;De unde apar? Cine-i conduce?Răspunsul ştie să tacă.

Adâncul pădurilor misterioase

Îi cheamă cu umbrele lor;Zefirii, cu-aripile scoase,Joacă pe-un capăt de vis şi de dor.

Când, omul îi vede croindSperanţei o cale spre cer,Se ia după ei, bănuind

Că poate ieşi din mister.

100


102/215


Zefirii vibrează-n iubire,Frunzişul de-un verde închis;

Sub ei, iepuraşul, din fire,Doarme cu ochiul deschis.

Să simţi în prag de amurgCum iarba respiră mai lesne,I-o şansă când zefirii curgPe buze cu-atâtea miresme.

Iar când somnul de ei ne desparte,Ca de-un vis contemplat îndelung,Zefirii se-ntorc cu o parteDin lumea în care ajung.

101


103/215


VederePaul Valéry (1871-1945)22

Dacă plaja se înclină, şiDacă umbra la vedere se subţie şi plângeDacă azurul lăcrimează-n plină zi,Şi-n albul dinţilor se răsfrânge,

Vaporii virgini joacă-n adâncul zării

Mişcări de mătăsării pe apa de pe marginea măriiCare-i preia-n solzii ei argintii.

Fără ca ea să le-audă când vântul îşi flutură aripaJucăuşă pe întinderea apei vii, Într-un limbaj încifrat cum e clipaSub fluida strălucire de dinţi

A focurilor din adâncurile foarte fierbinţi.

22Poetul francez care a ridicat prestigiul poeziei la nivel sacerdotal =

sărbătoare a frunţii, altitudine a spiritului, idealitate intrată-nabsolut; unirea sunetului cu semnificaţia = esenţializarea reflexiei:inspiraţie-intuiţie-iluminaţie-puritate poetică.

102


104/215


Omul de cristalValéry

Dacă-i verticală viziunea mea, clară cum mi-esimţirea,

Dacă-i pangeometric completul cunoaşteriimele, şi atât de aparte, atât de limpede,reprezentarea mea, ştiinţa mea, atât deexperimentată, că ajung dincolo de capătul lumii,până la esenţa cuvântului;

Şi din anonimul lucru până la îngrijorareadorinţei, de-a lungul vibrărilor cunoscute şi a

centrelor de comandă,Eu sunt, mie-mi răspund, însumi mă reflectez,

plec şi vin, freamăt în infinitul oglinzilor - eu sunt decristal.

103


105/215


106/215


Binefacerile lui DumnezeuMax Jacob

Creator al mărilor şi cerurilor, al continentelor, altuturor celor văzute şi nevăzute, al binelui care măuşurează şi al răului care mă asaltează, şi de scăpareacăruia mă rog Ţie. Dar nenumăratele rugi nu ţin deCreatorul căruia-mi plec genunchii, ci de păcătosul MaxJacob, cel care sunt.

Smerita-mi viaţă îmi întăreşte zilnic ruga mea!Ca ziua de Septembrie 1909, când îngerul Tău mi-

a vizitat casa, făcându-mă să cunosc mila Ta, dintr-oonoare ca o sfântă aniversare! Căci convertirea sufletuluimeu uşurat de suflarea Ta să fie binecuvântată ca acestduh să nu se mai oprească în lăudarea Ta, Doamne, îndelung supraveghindu-Ţi opera.

E posibil ca Tu să nu ţii seamă de nerecunoştinţamea, dar eu voi reţine această minune atâta timp câtputerea Ta-mi va păstra memoria. Eu mă voi aplecaacestui înger strălucitor şi încurajator, voi spune întregiiargumentaţii, şicănelilor ateilor sau hămăielilor înşelătorilor şi schimonositorilor de adevăr, luminaochilor mei, emoţia inimii mele, lacrimile bucuriilor mele.

105


107/215


Voi urî cu convingerea vederii mele pe cei care n-au să vină la Tine cum eu am izbutit să vin. Alţii vor şti s-o

facă mai din plin, fiind mai în putere şi mai inteligenţidecât mine.

Dar Tu, o, credinţa mea, poartă-mă spre o viaţămai în armonie cu înflăcărarea Ta, şi nu mă lăsa să măirosesc între ispite.

Aşadar nimeni să nu fie mai recunoscător luiDumnezeu decât sunt eu.

Acum, Doamne, Ţi-ai împlinit truda, care a ars înaducerea mea în turma de oi, cum îi spui, şi iată-mă pemine, Jidovul Rătăcitor, bătrân şi neştiutor, în mijloculacestei minunate cohorte de creştini cu suflet de fildeş.

Această fericire Îţi datorez: eliberarea de păcatelemele, darul căinţelor mele, darul permanent al anaforeişi speranţa vieţii eterne.

106


108/215


Micul dejunJacques Prévert (1900-1977)24

Şi-a turnat cafeaua În ceaşcăA adăugat laptele În ceaşca de cafeaA pus zahărul În cafeaua cu lapte

Cu linguriţaA amestecatA băut cafeaua cu lapteA lăsat ceaşcaFără să-mi spună cevaŞi-a aprinsO ţigară

A făcut câteva cercuriCu fumul

24Avangardistul francez, cu tentă suprarealistă, pare un şansonetist

prin tematica obişnuitului cotidian; îmbină simplitatea cumetaforicul, imaginarul cu ironia, circumscriindu-şi originalitateamemorabilă; absenţa punctuaţiei reclamă participarea sensibilităţiireceptorului.

107


109/215


A scuturat scrumul În scrumieră

Traduceri Din Lirica Universala

Documents

Transcript of Traduceri Din Lirica Universala