Balada calatorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninseÎntâlneşti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.Fug în urma noastră luminişuri sureŞi-n singurătatea care ne petrece, Peste vârf de arbori, asfinţitul receStrăbătând podoaba crengilor subţiriLuminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.Se ivesc departe măguri de hotar, Într-un loc se face drum pustiu de car, Şi-o fântână strâmbă pe lumina zăriiPare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agoniiCând alaiul Nopţii zboară pe câmpii, Când singurătatea umbrele-şi aratăŞi departe-n şesuri Ziua alungatăLângă reci fruntarii alergarea-şi curmă, Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă, Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenitPeste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...Treci lăsând în urmă, la răspântii mute, Umbre solitare şi necunoscute, Treci ducând o parte din tristeţea lor, Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.Iar târziu, când taina dimprejur te cheamăŞi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă, Singur cu povara cugetului tăuTe cuprind deodată lungi păreri de răuDupă-o fericire care întârzie, După câte n-au fost, dar puteau să fie, După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezeşti când lunaLuminează somnul unei lumi din basme, Iar omătul umple noaptea de fantasme.. . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O, e-atât de bine când pe drumuri ninseÎntâlneşti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când te prinde noaptea călător la drum!

Rapsodii de primavera

ISus prin crangul adormit, A trecut in taina mare, De cu noapte, risipindSiruri de margaritareDin panere de argint, Stol balaiDe ingerasiCu alaiDe toporasi.Primavara, cui le dai?Primavara, cui le lasi?IISe-nalta abur moale din gradina.Pe jos, pornesc furnicile la drum.Acoperisuri vestede-n luminaIntind spre cer ogeacuri fara fum.Pe langa garduri s-a zvantat pamantulSi ies gandacii-Domnului pe zid.Ferestre amortite se deschidSa intre-n casa soarele si vantul.De prin balcoaneSi coridoareAlbe tulpaneFalfaie-n soare.

Ies gospodineleIuti ca albinele, Parul le flutura, Toate dau zor.Unele matura, Altele scuturaColbul din paturaSi din covor.Un zarzar mic, in mijlocul gradinii, Si-a rasfirat crengutele ca spiniiDe frica sa nu-i cada la picioare, Din crestet, valul subtirel de floare.Ca s-a trezit asa de dimineata

Cu ramuri albe µ si se poate spuneCa-i pentru-ntaia oara in viataCand i se-ntampla-asemenea minune.Un nor sihastruSi-aduna-n poalaArgintul tot.Cerul e-albastruCa o petalaDe miozot.IIISoare crud in liliac, Zbor subtire de gandac, Glasuri miciDe randunici, Viorele si urzici...

Primavara, din ce raiNevisat de pamanteniVii cu mandrul tau alaiPeste cranguri si poieni?Pogorata pe pamantIn matasuri lungi de vant, Lasi in urma, pe campii, Galbeni viiDe papadii, Balti albastre si-nsoriteDe omat topit abia, Si pe dealuri muceziteAraturi de catifea.Si pornesti departe-n susDupa iarna ce s-a dus, Dupa trena-i de ninsoriAsternuta pe colini...Drumuri nalte de cocori, Calauzii cei straini, Iti indreapta an cu anPasul tainic si te mintSpre tinutul diafanAl campiilor de-argint.Iar acolo te oprestiSi doar pasul tau usor, In omat stralucitor, Lasa urme vioriiDe conduri imparatestiPeste albele stihii...Primavara, unde esti?

Romanta gramofonuluiEu sunt un genial amestecDe PoezieŞi de Proză,Eu sunt extrema întrupare şi ultima metamorfozăA Spiritului, care luptă de zeci de veacuri săsupuieMateriaDin care zilnic îşi modelează o statuie...Eu sunt un sarcofag de note îmbalsamate,Un albumÎn care-o primadonă moartăDăGratisUn concert postum.Prin mine mor � ca să renască �Vibraţii pentru mai târziu,Eu sunt ce n-am fost niciodatăŞi-un sfert din ce era să fiu!Un capelmaistru invizibil comandă pâlniei sonoreTrei game ultravioleteŞi alte trei, multicolore, �Pe când bagheta lui ocultă,Bătând frenetica măsură,Înscrie notele în aer pe-o-nchipuită partitură...Eu sunt un mecanism precoce,Sunt o cutie ventrilocă,Un fericit concurs de piese cu acţiune reciprocă:Şuruburi,Ace,Manivelă,Sunt arcul primului avânt, �Trompetă,Placă,DiafragmăŞi... dracu ştie ce mai sânt!...Pornesc metalice acorduriŞi-n ritmul unui danţ romanticSe-nalţă,Cresc tumultuoase, ca o tempestă pe Atlantic,Apoi coboară, se-ntretaie şi mor încetCa un ecouProdus de zborul unei muşteÎn cavitatea unui ou...Dar placa se-nvârteşte-ntruna

Ca un perpetuum-mobile.Pe ea şi-au imprimat scheletul un şir de suneteFosilePrin care oamenii de mâineVor şti cum fluierau străbunii...Căci, ce e placa?E un zero în exerciţiul funcţiunii.O suprafaţă cântătoare.Un ghem de note.O tipsiePe care doarme o romanţă căzută în catalepsie.E o spirală fecundată de vârful unui ac virgin.Carusso, Patti, BatistiniŞi tragicul Şaliapin.Eu sunt...Dar nu!Antichitatea mi-a-mprumutat un nume straniuDin trei silabe �Frontispiciul nemărginitului cavou...Eu sunt Trecutul care gemeCu rezonanţa unui craniuÎn golul căruia Viaţa îşi cântă ultimul ecou.