Dr. Autor Ioana Nely MilitaruTITLUL I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILORCAPITOLUL I

CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI DREPTULUI ŞI STATULUI

Secţiunea 1. Etimologia cuvântului ,,drept,,Cuvântul drept derivă din latinescul directum, care indică direcţie în sens

direct sau de-a dreptul (ca adverb), arată diferite însuşiri, în sens de linie dreptă sau drum (ca adjectiv). În sens figurat desemnează ceea ce este în conformitate cu regula sau cu legea. Acelaşi sens figurat (metaforic) se regăseşte în: limba engleză right, pentru dreptul subiectiv, iar pentru dreptul obiectiv law, în germană, de largă utilizare este termenul Recht, iar pentru dreptul subiectiv se foloseşte termenul Berechtigung, în franceză dreptul obiectiv este redat prin cuvântul cu literă mare Droit, iar pentru dreptul subiectiv, acelaşi cuvânt, cu literă mică, droit, în spaniolă derecho, în italiană dirrito. Ceea ce noi denumim astăzi drept în limba română este desemnat în limba latină jus, în sens de lege, drept, dreptate. În vorbirea curentă însă se utilizează de cele mai multe ori sensul noţiunii de drept ca drept subiectiv: dreptul la vot, dreptul la muncă, dreptul la îndemnizaţie, dreptul la concediu etc. În afara termenului de drept, se utilizează şi termenul de juridic, utilizat ca adjectiv (normă juridică, raport juridic, persoană juridică, limbaj juridic, etc), dar şi în sensul ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul reprezintă o componentă a realităţii sociale, alături de politic, etic, moral, religios, econmic etc. Fenomenul juridic este unul dintre fenomenele sociale, funcţionând ca un criteriu de distincţie ale acestora, reflectat îndeosebi pe plan normativ,, prin edictarea şi redactarea normelor juridice.

Secţiunea 2. Accepţiunile şi definiţia dreptuluiCuvntul drept are mai multe accepţiuni.a) Într-o primă accepţiune dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice

adoptate de organele statului care reglementează raporturile juridice dintre membrii unei comunităţi (statale), ale căror respectare obligatorie este garantată la nevoie prin forţa de constrângere statală.

Dreptul, definit în raport cu obiectul său, adică în raport cu relaţiile sociale supuse reglementării, respectiv raporturi juridice, cuprinde ansamblu de reguli (norme) juridice - legi, decrete, hotărâri, ordine, instrucţiuni, etc - care guvernează conduita oamenilor şi asigură exercitarea drepturilor acestora. Acestă accepţiune corespunde noţiunii de drept obiectiv. Prin urmare, dreptul obiectiv este creat în mod general şi impersonal, cu posibilitatea de aplicare la toate persoanele şi cazurile ce s-ar putea cuprinde în prevederile sale.

Totalitatea normelor de drept, adică dreptul obiectiv n vigoare dintr-un stat la un moment dat formează dreptul pozitiv. b) În al doilea rând prin drept se nţelege posibilitatea, prerogativa, facultatea unei persoane, denumită subiect de drept, de a avea o anumita conduită:

- de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva unor terţe persoane un anumit interes, legalmente protejat, spre exemplu de a exercita dreptul de proprietate, cu toate prerogativele acestuia, şi de a-l apăra prin acţiunea în revendicare dacă bunul ce formează obiectul proprietăţii respective se află în posesia nelegitimă a unui terţ.

- de a îndeplini anumite acte juridice (în sens de încheiere şi executare), spre exemplu, de a lansa o ofertă, de a accepta o ofertă, de a încheia un contract, de a dobândi un drept de proprietate. Prin încheierea de acte juridice o persoană, denumită subiect activ sau creditor, îşi exercită drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, pretinzându-i persoanei obligate, denumită subiect pasiv sau debitor, o conduită corespunzătoare dreptului său, conduită ce poate fi impusă prin forţa de constrângere statală. De reţinut că şi obligaţia, ca şi dreptul subiectiv, este reglementată de dreptul obiectiv, ca drept general şi impersoanl.

În această accepţiune dreptul este definit în raport cu subiectul său, şi se numeşte drept subiectiv.

c) În a treia accepţiune, cuvntul drept desemnează sintagma ştiinţa dreptului ştiinţă social - umană, care studiază fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare în condiţii social - istorice determinate.

Ştiinţa dreptului, respectiv, ştiinţele juridice, studiază legile existenţei şi ale dezvoltării statului şi a dreptului, istituţiile politice şi juridice, formele lor concret istorice, corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează societatea şi suportă, la rândul lor, influenţa socială. Ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate formele sale de manifestare.

Definiţie. Dreptul este un ansamblu de reguli obligatorii, edictate ori recunoscute de stat, asigurate şi garantate de acesta, cu scopul organizării şi disciplinării conduitei oamenilor, respectiv, a subiectelor de drept (persoane fizice, persoane juridice), în cadrul relaţiilor sociale la care aceştia participă, în condiţiile garantării unui climat de manifestare a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului şi a statornicirii spiritului de dreptate - reguli care se îndeplinesc de bună voie, iar dacă sunt încălcate, prin aplicarea constrângerii statale.

Secţiunea 3. Sistemul dreptului. Diviziunile și ramurile dreptului

S. 3. 1. Sistemul dreptului. Ceea ce caracterizează societatea modernă - atât la nivel naţional cât şi

european - este tendinţa de amplificare a activităţii normative a organelor autorizate în acest scop. Rezultatul este un număr mare de acte normative pentru care se necesită o organizare a lor, o ordonare a lor, în funcţie de anumite criterii.

Din această perspectivă dreptul nu trebuie privit ca o juxtapunere de acte normative, respectiv, de norme juridice, ,,el există ca un sistem, ca un ansamblu organizat şi logic, care implică relaţia întreg - parte,,.

Norma juridică, privită în mod abstract - în sens de construcţie juridică, reprezintă elementul de bază, celula, sistemului dreptului.

Toate normele juridice, prin raportare la relaţiile sociale pe care le reglementează, se grupează în instituţii şi ramuri ale dreptului. În sprijinul acestei afirmaţii doctrina juridică precizează că ,,toate instituţiile juridice alcătuiesc un vast sistem, iar armonia acestuia, care relevă armonia lor organică, ne oferă prin ea însăşi, înţelegerea lor completă,,.

Cea mai largă grupare a normelor juridce în cadrul sistemului de drept o reprezintă ramura de drept.

Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii sociale. Criteriile după care se structurează ramurile de drept se completează în vederea delimitării lor, acestea sunt: - obiectul reglementării juridice format din relaţiile sociale specifice unui domeniu anume; spre exemplu în ramura dreptului civil obiectul de reglementare este format din relaţiile sociale cu conţinut patrimonial şi relaţii personale,

nepatrimoniale; ramurile dreptului fiscal, financiar, administrativ etc. privesc relaţiile sociale cu caracter patrimonial.

- metoda reglementării ce constă în modalitatea de influenţare a conduitei oamenilor în cadrul relaţiilor sociale respective; spre exemplu, metoda reglementării dreptului civil este aceea a egalităţii, şi anume, părţile (subiectele) în vederea încheierii unui raport juridic civil se află pe poziţie de egalitate. În concret în vederea încheierii unui contract de vânzare cumpărare atât vânzătorul cât şi cumpărătorul negociază clauzele contractului de pe aceeaşi poziţie de egalitate, pe bază de negociere. Într-un ramura dreptui fiscal, părţile sau subiectele raporturilor juridice fiscale se află pe poziţie de subordonare, acestea sunt: statul, prin organele fiscale, învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, contribuabilii, reprezentaţi de persoane fizice sau persoane juridice obligate să plătească impozitele, taxele, şi celelalte venituri ale bugetului de stat. Contribuabilul are obligaţia fiscală, stabilită unilateral de către stat - nu pe bază de negociere ca în cazul raportului juridic civil - de a plăti o anumită sumă de bani , la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.

- principiile comune ramurii de drept respective. Spre exemplu, pentru dreptul civil exemplificăm următoarele principii: fundamentale ale dreptului civil ( principiul proprietăţii, principiul bunei credinţe, principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul ocrotirii drepturilor subiective ori al garantării lor etc), ale instituţiilor dreptului civil (principiul consensualismului, principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanta, principiul relativităţii - res inter alios acta, aliis necque nocere necque prodesse potest etc.). Pentru dreptul fiscal exemplificăm următoarele principii: neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală etc. În cadrul fiecărei ramuri de drept normele juridice formează ansambluri normative mai restrânse denumite instituţii juridice. Înstituţia juridică, cuprinde prin urmare, norme juridice legate organic între ele care reglementează un grup de relaţii sociale înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii respective.

Spre exemplu, pentru dreptul civil distingem instituţia prescripţiei, a dreptului de proprietate, a persoanei fizice, a persoanei juridice, a nulităţii, a actului juridic civil, a contractului, etc. Pentru dreptul penal, distingem instituţia infracţiunii, a tentativei, a complicităţii, a coautoratului etc. Pentru dreptul fiscal, distingem, instituţia impozitului, a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, a taxelor vamale etc.

S. 3. 2. Diviziunile dreptuluiPrincipalele diviziuni ale dreptului sunt: pe de o parte, drept internaţional şi

drept intern, pe de altă parte, drept public şi drept privat.Definirea dreptului internaţional este pusă în lumină de prezenţa unui

element de extraneitate, care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept.

La rândul său, dreptul internaţional se divide în drept internaţional public şi drept internaţional privat.

Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, privită ca ansamblu de norme juridice, scrise sau nescrise, create în principal de către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept internaţional, având ca scop reglementarea relaţiilor internaţionale ce au loc între ele. Obiectul de studiu al dreptului internaţional public este format din raporturile dintre state, în cadrul societăţii internaţionale; spre exemplu, Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinatate între România şi Republica Ungară 1996.

Dreptul internaţional privat reglementează raporturi între persoane fizice şi /sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil (legii aplicabile) în cazurile de conflicte de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vederea soluţionării unui litigiu între astfel de persoane. Obiectul de studiu al dreptului internaţional privat este format din raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate (art. 2557 Cod civil). Spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau una din părțile contractante este de altă cetăţenie (dacă e persoană fizică) sau altă naționalitate (dacă este persoană juridică).

Dreptul intern cuprinde ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile juridice ce iau naştere, se modfică/se desfăşoară sau se sting în cadrul fiecărui stat şi al sistemului său juridic naţional.

Potrivit criteriilor tradiţionale ce guvernează această diviziune a dreptului, şi anume, interesul general, statal, pentru dreptul public şi interesul personal, particular, privat, pentru dreptul privat, dreptul intern se împarte la rândul său, în drept public şi drept privat.

S. 3. 3. Ramurile dreptuluiDreptul public cuprinde, totalitatea normelor juridice care reglementează pe

de o parte, raporturile dintre stat şi cetăţeni săi (dreptul public intern) şi pe de altă

parte, raporturile dintre state, în cadrul societăţii internaţionale (dreptul internaţional public).

Subiectele raportului de drept public (intern) sunt statul care care reprezintă colectivitatea şi-i apără interesele, prin intermediul autorităţilor publice (prin intermediul organelor sale) şi persoana fizică sau juridică. Raportul de drept public este un raport de subordonare, de autoritate, de putere, în care persoana fizică sau juridică, după caz, sub aspect juridic, este subordonată faţă de stat. Prin urmare, caracteristica dreptului public este aceea că părţile se află pe poziţie de subordonare. Spre exemplu, într-un raport de drept financiar, părţile sunt organul de impozitare (reprezentant al statului) şi persoana impozabilă (fizică sau juridică).Organul financiar, învestit cu această autoritate, procedează la calcularea şi fixarea impozitului asupra subiectului impozabil, la iniţiativa sa unilaterală. Persoana impozabilă este, astfel, subordonată în privinţa obligaţiei de plată a impozitului (sau taxei, după caz) către organul fiscal (reprezentant al statului).

Se poate afirma că normele dreptului public pun în lumină şi apără interesul general (colectiv), statal. Normele de drept public sunt ocrotite de autorităţile publice din oficiu.

Din dreptul public, fac parte, în principal, următoarele ramuri:- Dreptul constituţional cuprinde ansamblul principiilor şi normelor juridice

ce reglementează organizarea social - economică a societăţii organizarea şi competenţele autorităţilor statului, relaţiile dintre acestea şi cetăţeni, sistemul electoral, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia, legea fundamentală a statului.

- Dreptul administrativ cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind constituirea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi a altor autorităţi publice sau de interes public, în regim de putere publică, responsabilitatea administraţiei în relaţiile sale cu mediul social şi politic extern precum şi statutul funcţionarilor publici; prin actele emise de organele administraţiei de stat se pun în aplicare dispoziţiile legii.

- Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social- economice ale societăţii. -

Dreptul fiscal cuprinde ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile juridice care se nasc în procesul de administrării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile, ori realizează cheltuieli care intră în sfera de aplicare a impozitelor.

- Dreptul penal cuprinde ansmablu de norme juridice care incriminează faptele sociale cu un grad de pericol social ridicat, denumite infracţiuni, pedepsele aplicabile infractorilor şi alte sancţiuni de natură penală ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

- Dreptul procesual penal, cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează desfășurarea procesului penal att n faza urmăririi penale ct şi n faza judecăţii.

Dreptul privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice aplicabile particularilor (subiecte de drept, persoane fizice sau persoane juridice), aflate pe poziţie de egalitate juridică, fie în limitele aceluiaşi stat (drept privat intern) fie, în parte, şi din alte state (drept internaţional privat). Spre deosebire de normele juridice de drept public care sunt apărate d eautorităţile publice din oficiu, normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate căreia i s-a încălcat un drept subiectiv.

Dreptul privat cuprinde, în principal, următoarele ramuri:- Dreptul civil cuprinde ansamblu de norme ce reglementează raporturile

patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane (fizice sau juridice), ca subiecte de drept civil, aflate pe poziţie de egalitate juridică. Sub acest aspect dreptul civil vizează acte sau fapte juridice între simpli particulari (şi se referă la persoane, bunuri şi patrimonii în ipostaza sa statică), respectiv, raporturi de familie, de moştenire, de drepturi personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (spre exemplu, arenda), de contracte de vânzare - cumpărare, de schimb sau locaţiune, de asemenea, raporturi dintre simpli particulari, în calitate de consumatori şi profesionişii comercianţi (care desfăşoară activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii, respectiv, activităţi cu scop lucrativ), privite doar din perspectiva consumatorilor.

Izvorul dreptului civil este Codul civil, care ,,este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli ce constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale,, (art. 2 Cod civil).

Rezultă că dreptul civil este principala ramură de drept privat. Iar în privinţa raporturilor dintre dreptul civil şi celelalte ramuri de drept privat, dreptul civil este

dreptul comun, aspect întărit dealtfel şi de Codul civil în articlolul 2, celelate ramuri fiind vizate prin expresia ,, pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale,,.

2. Dreptul comercial cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile juridice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3 alin. 2 Cod civil). Raporturile menţionate sunt guvernate de Codul civil, ca reprezentând dreptul comun în materia dreptului privat, urmând a se completa cu legile comerciale în vigoare (spre exemplu, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei etc).

3. Dreptul familiei cuprinde normele care reglementează raporturile ce rezultă din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopție, precum și normele privind ocrotirea minorilor și a celor lipsiți de capacitate ori cu capacitate restrânsă.

4. Dreptul muncii cuprinde normele ce reglementează raporturile sociale de muncă născute din contractul individual de muncă dintre patroni şi salariaţi, precum, raporturile dintre cel ce angajează şi angajat, reeritoare la: felul muncii, locul de muncă, drepturile și obligaţiile prţilor, salarizarea, răspunderea materială şi disciplinară, pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, respectiv, jurisdicţia muncii. Dreptul muncii cuprinde în subsidiar şi norme de drept public care urmăresc protecţia salariaţilor.

S. 3. 4. Caracterul interdisciplinar al normelor juridice aplicabile în afaceri

Noţiunea de afacere. Dreptul afacerilor - noţiune Noţiunea de afacere nu este precizată nici în lege nici în jurisprudenţă, de

aceea vom face referire la ,,afacere,, în sensul utilizării sale în limbaj curent, ce corespunde chiar şi din punct de vedere juridic - în cea mai mare parte - cu toate semnificaţiile sale, considerate însă complemetare, definiţiei Dicţionarului explicativ al limbii române.

În primul rând, noţiunea de afacere provine de la verbul a face (ceva anume), a întreprinde (o acţiune). În al doilea rând, acţiunea propriu - zisă de a face ceva se completează cu, semnificaţiile din DEX, ce reprezintă cuvintele cheie care definesc noţiunea de afacere, şi anume:

- tranzacţie financiară, comercială sau industrială bazată de obicei pe speculă sau pe speculaţii;

- întreprindere cu rezultat favorabil;- treabă împortantă, îndeletnicire, ocupaţie. Ca disciplină juridică - deoarece nu este o ramură de drept de sine stătătoare

- dreptul afacerilor are două accepţiuni, care, în cea mai mare parte a lor, cuprinde semnificaţiile noţiunii de afacere, prezentate mai sus.

Prima accepţiune porneşte de la considerarea ca fiind echivalente afacerea şi activitatea comercială, ceea ce înseamnă că ,,dreptul afacerilor reprezintă denumirea modernă a dreptului comercial, deci este sinonim cu dreptul comercial cuprinzând normele juridice aplicabile comercianţilor, societăţilor comerciale şi activităţilor de comerţ, toate acestea fiind reglementate de legile comerciale.

În a doua accepţiune, termenul de afacere este mai larg decât noţiunea de comerţ, dreptul afacerilor cuprinzând ,,norme juridice care se regăsesc în dreptul consumului, drept bancar, drept fiscal etc,, putând adăuga la acestea şi norme juridice din dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul penal (al afacerilor), dreptul financiar. Nu toate normele din ramurile prezentate mai sus sunt incluse în dreptul afacerilor ci numai acelea care sunt incidente cu activităţile de afaceri. Se poate afirma că, dreptul afacerilor se caracterizează prin interferenţa unor norme juridice de drept privat şi de drept public. Dreptul afacerilor are, astfel, caracter interdisciplinar.

O altă particularitate, care este o constantă a dreptului afacerilor, respectiv a raportului de afaceri, este profesionistul, fie persoană fizică, fie persoană juridică.

Dreptul afacerilor cuprinde, prin urmare, totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice dintre profesionişti, precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Aceste raporturi sunt reglementate, de Codul civil, care reprezintă dreptul comun în materie respectiv, legea generală potrivit art. 3.

Codul civil, ca normă generală se completează cu norme speciale care reglementează profesioniştii în calitatea lor de:

- persoane juridice societăţi (comerciale), de normele dreptului comercial (ce se regăsesc cu precădere în Legea nr. 31/ 1990 a societăţilor comerciale);

- angajatori, de normele dreptului muncii;- contribuabili, plătitori de taxe şi impozite, de către dreptul fiscal, etc.

Normele dreptului civil care reglementează raporturile dintre profesionişti precum şi raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil, împreună cu normele juridice care privesc profesioniştii din celelalte legi speciale (spre exemplu, Codul muncii, Legea nr. 31/1990 etc), formează partea de drept privat din dreptul afacerilor.

Dreptul afacerilor este prin urmare un drept al profesioniştilor, adică al acelora care exploatează o întreprindere, care pot avea atât calitatea de comercianţi cât şi necomercianţi.

Noţiunea de profesionist aşa cum este prevăzută de art. 3 Cod civil, include, potrivit art. 8 din Legea 71/2011, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice profesionale, astfel cum sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil.

Acestor categorii le sunt aplicabile pe lângă dispoziţiile Codului civil şi dispoziţiile legilor speciale - pe care le considerăm ca fiind comerciale.

În privinţa activităţilor profesionale pe care le desfăşoară profesionişii este avută în vedere întreprinderea ca activitate organizată, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit (în condiţiile art. 3 alin. 3 Cod civil).

Secţiunea 4. Funcţiile şi principiile dreptuluiFuncţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale ale acţiunii

mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate, cu atribuţii în domeniul realizării dreptului. Funcţiile dreptului sunt:

1. funcţia de instituţionalizare sau formalizarea juridică a organizării social- politice. Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast, acela al domeniului organizării sociale. Astfel, organizarea şi funcţionarea puterilor publice, precum şi a instituţiilor politice fundamentale sunt concepute de manieră juridică.

2. funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. Dreptul, ca ansamblu de norme, de instituţii şi sancţiuni formalizate, stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale. Astfel, dreptul apără, prin mijloacele specifice fiecărei ramuri, securitatea persoanei, liberatea individului şi proprietatea, iar norma de drept, ca regulă ce prescrie o conduită posibilă sau datorată, este o cale pentru realizarea unor valori.

3. funcţia de conducere a societăţii. Dreptul reprezintă mijlocul cel mai

eficient pentru realizarea scopurilor social - politice, iar actul normativ juridic este un act de conducere socială.

4. funcţia normativă. Această funcţie se explică prin aceea că, dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită tip. Ea este indistructibil legată de caracterul normativ al dreptului.

Principiile fundamentale (generale) ale dreptului sunt acele linii care direcţionează conţinutul tuturor normelor juridice. Acestea sunt:

1. asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, ca stat de drept; în statul de drept întinderea puterii trebuie compensată de scurtimea duratei sale, pentru a se pondera tendinţele abuzive, discreţionare ale structurilor etatice, astfel încât individului să i se garanteze liniştea într-o ordine juridică activă;

2. principiul libertăţii şi egalităţii cetăţenilor; în prezent se consideră în mod unanim, că o societate civilă are trei drepturi absolut necesare: securiattea persoanei, libertatea individului, proprietatea; în acest context individul solicită nu numai reglementarea juridică a libertăţii ci şi garantarea participării la liberate; 3. principiul responsabilităţii, care trebuie să însoţească libertatea şi democraţia; principiul se referă de asemenea, în asumarea răspunderii de către fiecare cetăţean faţă de rezultatele acţiunii sale sociale;

4. principiul echităţii şi al justiţiei, în corelaţia logică şi necesară dintre ele. Echitatea reprezintă, dreptate, nepărtinire, obiectivitate în împărţirea actului de justiţie. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Justiţia constă în starea de normalitate a societăţii, aceasta se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ a drepturilor sale legitime.

Capitolul II. Norma juridicăSecţiunea 1. Noţiunea și trăsăturile normei juridiceCuvntul normă desemnează n general o regulă de conduită, un model de

comportament, un ,,program,, pe care oamenii trebuie s le aibă n relaţiile dintre ei sau n relaţiile lor cu natura. Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute din acestea formează ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale.

Ordinea socială este, prin urmare mai largă ca întindere decât ordinea juridică. Ordinii sociale îi corespund nu numai normele juridice (care formează ordinea juridică), ci şi norme sociale, cum ar fi: morale, politice, juridice, religioase, cu caracter de obicei etc.

Normele juridice nu sunt dect o varietate a normelor sociale, care se deosebesc de acestea din urm prin caracterul lor imperativ.

Definiţie. Norma juridic este o regulă de conduită, generală, impersonală şi obligatorie, expresie a voinţei de stat, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, îndeplinirea ei fiind asigurată, la nevoie, prin constrngere statală.

Din aceast definiție se pot desprinde trăsăturile caracteristice ale normei juridice.

a) este generală; prescrie (impune sau recomandă) o conduită tipică opozabilă în mod egal fiecărui individ, sau unor grupuri sociale, şi se aplică pe întreg cuprinsul ţării. Norma nu-şi pierde caracteristica de a fi generală dacă vizează părţi determinate dintr-un teritoriu (unitate administrativ - teritorială, zonă de frontieră, domeniul silvic etc.) sau priveşte anumite categorii de subiecte de drept (persoanul din învăţământ, persoanlul medical, militarii, studenţii etc).

Faptul că este generală, nu înseamnă că norma cuprinde în structura sa (în ipoteză) toate situaţiile în care s -ar putea afla un subiect, pentru că situaţiile sunt atipice, iar norma îşi propune să cuprinde situaţiile care se întâmplă de cele mai multe ori. Prin urmare, norma juridică prescrie o conduită tipică capabilă să cuprindă situaţii atipice.

b) este impersonală; norma juridică nu se adresează unor persoane individuale (concrete), ci unui cerc nedeterminat. Norma juridică nu-şi pierde caracterul impersonal prin faptul existenţei unor reglementări care vizează organe unipersonale, spre exemplu: Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul General al Ţării, Ministrul Justiţiei, Preşedintele Curţii de Conturi etc. Prin reglementările menţionate se are în vedere funcţia ca atare nu persoana care îndeplineşte la un moment dat funcţia respectivă.

Prin cele două caracteristici, generală şi impersonală, norma juridică se deosebeşte de un act individual, care este concret şi personal, individualizând persoana destinatarului (spre exemplu, autorizaţia de construcţie care este un act administrativ, individual, indică destinatarul, producându-şi efecte numai asupra acestuia, sau contractul încheiat între două persoane este un act juridic individual ale cărui efecte se produc, în principiu, numai cu privire la părţile contractante).

c) este tipică; această caracteristică rezultă din generalitatea normei juridice, din preocuparea puterii publice (statale) de formare a modelului de conduită - tip - a unui etalon, un model de comportament - în vederea acceptării acesteia în practica relaţiilor sociale prin raportare la un interes social legalmente protejat.

d) este obligatorie; norma juridică este o poruncă, un comandament, altfel spus ,,forţa legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi,,. Obligativitatea normei juridice este dictată în mod exclusiv de necesitatea asigurării ordinii sociale şi de drept şi este asigurată prin constrângere exterioară, prin intermediul sancţiunii juridice.

e) este repetabilă şi are caracter de continuitate; norma juridică se va aplica imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat, până la data de la care iese din vigoare;

Secţiunea 2. Structura normei juridiceNorma juridică, pentru a îndeplini condiţiile unui etalon de conduită la care

să se raporteze membrii societăţii în relaţiile dintre ei (sau în relaţiile lor cu natura) trebuie să îndeplinească cerinţele unei organzări interne, trebuie să răspundă unor condiţii de logică internă.

Din această perspectivă se reliefează structura logică- juridică a normei care este alcătuită din trei elemente:

a) ipoteza normei juridice, indică domeniul situațiilor, al mprejurrilor n care se aplică norma juridică; ipoteza poate fi determinată, dacă legea însăşi determină împrejurările în care se aplică norma respectivă, sau nedeterminată (sau relativ- determinată) dacă împrejurările sunt formulate de o manieră generală; ca principiu, ipoteza normei juridice este determinată, pentru a nu întâmpina greutăţi în privinţa transpunerii în viaţă;

b) dispoziţia normei, formează conţinutul acesteia, deoarece poate impune o anumită conduită, obligă la abţinerea de la săvârşirea unei fapte, permite anumite acţiuni, toate acestea n cadrul condiţiilor prevăzute de ipoteză. Pe scurt, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele de drept în cadrul împrejurărilor descrise de ipoteză.

Dispoziţia, după modul în care este prescrisă, poate fi, determinată sau relativ - determinată. Dispoziţia poate fi exprimată prin următoarele precizări: ,,are dreptul,, , ,,are obligaţia,, , ,,i se impune,, , ,,poate,, , ,,are posiblitatea,, etc.

c) sancţiunea prescrie consecinţele nerespectării dispoziţiei. Sancţiunea are rolul de a descuraja comportarea nelegală, neconformă cu dispoziţia, a persoanei.

După gradul de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ- determinate,alternative, şi cumulative.

După ramura de drept potrivit căreia se aplică, sancţiunile pot fi: civile (pentru dreptul civil), disciplinare (pentru dreptul muncii), administrative (pentru dreptul administrativ), penale (pentru dreptul fiscal) etc.

După natura lor, sancţiunile pot fi: referitoare la patrimoniu (patrimoniale), referitoare la drepturile sale (decăderea din drepturi), referitoare la actele sale (nulitatea, rezoluţiunea, rezilierea), referitoare la persoană (privativă de libertate).

Cele trei elemente structură nu sunt riguros întâlnite în toate normele juridice. Dintr-o normă juridică poate lipsi ipoteza sau sancţiunea, dispoziţia nu poate lipsi niciodată. De asemenea, ordinea elementelor de structură este indiferentă.

Secţiunea 3. Clasificarea normelor juridiceClasificarea normelor juridice se face după mai multe criterii:a) După obiectul de reglementare juridică şi al metodelor de

reglementare, specifice fiecărei ramuri de drept în parte deci, distingem atâtea tipuri de norme câte ramuri de drept există în sistemul dreptului, şi anume: de drept constituţional, de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii, de drept administrativ, de drept penal etc.

b) Potrivit forţei juridice a actului normativ care este determinată din natura şi locul organului de drept de la care provine respectiva normă, avem norme juridice cuprinse în :

- legi, atunci când actul normativ este elaborat de parlament. În sistemul actelor normative legea are forţa juridică supremă.

- în decrete, în hotărâri guvernamentale sau ordonanţe. Decretul este emis de Preşedintele României în câteva domenii (situaţii) stabilite prin Constituţie (spre exemplu, instituirea stări de asediu, sau a stării de necesitate). Hotărârea Guvernului se adoptă în vederea executării legilor. Ordonanţa şi Ordonanţa de urgenţă se adoptă de către guvern şi au aprobarea Parlamentului (anterioară sub forma unei legi de abilitare a Executivului pe perioada vacanţei parlamentare sau ulterior în cazul ordonanţei de urgenţă. Ordinele, regulamentele, instrucţiunile, circularele emise de miniştri, de Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Comisiei Naţionale Valorilor Mobiliare etc, vizează, de regulă, domenii relativ restrânse şi au, ca scop, executarea legilor.

- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale) reglementează, în limitele legii şi ale hotărârilor de guvern, probleme diverse, specifice razei teritoriale respective (judeţ, comună, oraş).

c) După modul de cuprindere a elementelor de structură ale normei juridice, normele juridice se împart în: complete (sau determinate) şi incomplete (sau nedeterminate). Normele complete cuprind, în conţinutul lor (ce corespunde articolului din actul normativ în care sunt publicate) toate elementele de structură (ipoteză, dispoziţie, sancţiune).

Un act normativ însă este elaborat ţinând seama de corelaţiile cu alte acte normative, reglementare care face trimtere sau se completează cu alte reglementări din acelaşi act normativ sau din alte acte normative, făcând loc unei interpretări sistematice. Această normă (exprimată într-un act normativ) se consideră incompletă sau nedeterminată. Normele incomplete se clasifică, la rândul lor, în norme de trimitere şi norme în alb.

Normele de trimitere se completează cu norme în vigoare (existente în acelaşi act normativ sau în alte acte normative).

Normele în alb urmează a fi ntregite cu dispoziţii din acte normative ce urmează să intre în vigoare.

d) După sfera de aplicare normele juridice se împart în norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale dintr-un domeniu sau dintr-o ramură de drept. Au, prin urmare, cea mai largă sferă de aplicabilitate.

Din această perspectivă normele generale dintr - o ramură formează dreptul comun pentru o întreagă sferă de reglementare, ce cuprinde mai multe ramuri de drept. În acest sens, art. 2 Cod civil prevede ,,prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constiuie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale,, , pentru ca art. 3 să precizeze în cuprinsul titlului său ,,aplicarea generală a codului civil,,.

Normele speciale se aplică unei sfere mai restrânse de relaţii sociale din cadrul unui domeniu sau ramuri de drept. În acest sens, Codul civil precizează că ,,Normele speciale, restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau prevăd sancţiuni civile, acestea se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege (art. 11 alin. 1). Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri (art. 11 alin. 2),,.

Prin urmare, normele speciale derogă de la normele generale ale dreptului comun (specialia generalibus derogant).

Spre exemplu, Codul civil prevede că dispoziţiile capitolului VII (Titlul IX din Codul civil) constiuie dreptul comun în materia societăţilor (art. 1887 alin. 1). După forma lor, societăţile pot fi: simple, în participaţiune, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată,pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, cooperative, alte tip de societate anume reglementat de lege (art. 1887 alin 2 Cod civil). Potrivt art. 1887 alin. 2, legea însă poate reglementa în afară de cele prevăzute de Codul civil (la art. 1888) şi alte tipuri de societăţi, după forma juridică, natura şi obiectul de activitate. În acest sens exemplificăm Legea nr. 31/1990, care este lege specială în raport de Codul civil în materia societăţilor. Aceasta prevede că, societăţile comerciale pot îmbrăca următoarea formă juridică de societate: în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni (art. 2), deci numai cinci dintre cele enumaerate la art. 1888 Cod civil sunt comerciale.

Dacă se pune problema aplicării celor două categorii de norme - generală sau specială - unor anumite relaţii sociale, se aplică întotdeauna norma specială.

Normele de excepţie completează normele generale sau speciale, respectiv, admit derogri de la conduita prescrisă de acestea. Normele de excepţie, ca şi normele speciale, sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae interpretationis) şi aplicare, deci nu pot fi extinse prin interpretare. Spre exemplu, activitatea de asigurare în România poate fi exercitată, potrivit Legii 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, dintre societăţile enumerate de Codul civil şi Legea nr. 31/1990 numai de către societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale.

e) După caracterul conduitei prescrise normele sunt:1. imperative, care exclud orice derogare (abatere), trebuie aplicate ntocmai,

deci ele impun la o anumită conduită de urmat; acestea se împart la rândul lor în: onerative, care obligă expres o anumită acţiune (conduită); prohibitive, care obligă la abţinerea de la o anumită acţiune, care interzic

săvrşirea unor acţiuni (sunt prin excelenţă norme de drept penal);Nerespectarea normelor onerative şi prohibitive atrag după sine aplicarea

unor sancţiuni.

2. dispozitive, sunt acele norme a cror aplicare este lăsată la aprecierea (dispoziţia) subiectului. Deci subiectul îşi hotărăşte propria conduită, din mai multe. Aceste norme sunt la rândul lor:

permisive (de mputernicire), care prevăd anumite drepturi n beneficiul persoanelor fizice sau juridice. Deci nici nu obligă nici nu interzic săvrșirea unei acţiuni. supletive, care permit subiectelor să-şi aleagă singure conduita de urmat, şi numai dacă acestea nu şi-au determinat singure conduita se va aplica dispoziţia normei. Prin urmare normele supletive nlocuiesc (suplinesc) manifestarea de voinţă a părilor, reglementând conduita lor numai în subsidiar. Cele mai multe norme de acest fel le ntlnim n dreptul civil, unde se face aplicare principiului ,,forţei obligatorii a contractului între părţi,, potrivit căruia ,,contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante,, (art. 1270 alin. 1 Cod civil).

O categorie aparte de norme, o formează normele de recomandare. Aceste norme se utilizează cu prilejul reglementarii unor probleme de interes general ale activitatii organizaţiilor cooperatiste sau persoanelor juridice fara scop patrimonial, cărora li se recomandă să adopte reglementări asemănătoare celor din domeniul autorităţilor publice, societăţilor comerciale cu capital de stat, mixt sau privat.

f) Sistemul normelor juridice cunoaşte o categorie de norme juridice considerată aparte, denumite norme organizatorice. Aceste norme se referă la organizarea instituţiilor şi a organismelor sociale, şi prevăd în conţinutul lor: modul de înfiinţare, scopurile competenţele, relaţiile cu alte instituţii etc. Aceste norme reprezintă cadrul legal de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi organismelor sociale.

g) Stiinţa dreptului face deosebire între normele juridice şi cele tehnice.Normele tehnice sunt reguli de conduită care prescriu modul de utilizare a

mijloacelor de producţie prin raportare la forţele naturii, în concordanţă cu legi şi procese obiective. Uneori acestea dobndesc valoare juridică. Astfel, statul este interesat n respectarea cu stricteţe a prescripţiilor lor, atunci cnd fiind încălcate sunt urmate de accidente de muncă şi drept urmare atrag dup sine sancţiuni de natur juridică. Spre exemplu, încălcarea unor norme de protecţie a muncii, care este urmată de consecinţe grave (pierderi de vieţi omeneşti, sau prejudicii patrimoniale grave. Prin urmare, raportul iniţial tehnic, devine un raport juridic.

Capitolul III Aplicarea normei juridice

Normele juridice sunt elaborate pentru a fi aplicate. În acest sens norma juridică se aplică sau acţionează concomitent: într-o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu (spaţiu) şi asupra persoanelor.

Secţiunea 1. Aplicarea /acţiunea normei juridice în timpAcţiunea în timp a normei juridice este guvernată de trei momente: intrarea

în vigoare, acţiunea normei şi ieşirea din vigoare a normei juridice. Normele juridice intră în vigoare după cum urmează:- legile intră în vigoare la trei zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al

României, Partea I, dacă nu se prevede o altă dată (art. 78 din Constituţia României, revizuită);

- ordonanţele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la la trei zile d ela data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sau la o dată ulterioară precizată în conţinutul lor;

Termenul de trei zile atât pentru intrarea în vigoare a legilor cât şi a ordonanţelor emise de Guvern se calculează pe zile calendaristice (nu pe zile libere, ca termenele procedurale) începând cu data publicării în Monitorul Oficial ş expiră la orele 24 ale celei de -a treia zi de la publicare. - ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial, Partea I, cu condiţia să fie depuse în prealabilla acea Cameră a Parlamentului competentă să fie sesizată, dacă cuprinsul ordonanţelor nu prevede o dată ulterioară;

- celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normatival autorităţilor administrative autonome, inclusiv, ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise d eorganele administraţiei publice centrale de specialitate intră în vigoare la data publicării în Monitprul Oficial , dacă în textul lor nu se prevede o dată ulterioară

De la data intrării în vigoare norma juridică începe să se aplice, cu alte cuvinte, devine activă.

Acţiunea normei juridice este guvernată de principiul neretroactivităţii, potrivit căruia norma juridică este activă, rspectiv, se aplică numai pentru viitor, din momentul intrării în vigoare pâna la data ieşirii din vigoare.

Principiul neretroactivităţii este prevăzut expres în următoarele dispoziţii normative:

- în Constituţie, potrivit art. 15 ,,Legea dispune numai pentru viitor (...);

- în Codul civil, cu referire la legea civilă, precizează ,,Legea civilă este aplicabilă cât timp este n vigoare. Ea nu are putere retroactivă,,, per a contrario, se aplică pentru viitor.

- în Codul penal, art. 11prevede că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

De asemenea, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor (art. 9 alin. 2 Cod civil), contrar doctrinei unanim acceptată până la intrarea în vigoare a actulului Cod civil, potrivit căreia, normele interpretative care interpretează norme ce sunt deja în vigoare, fac corp comun cu normele juridice interpretate, şi prin urmare retroactivează; Principiul neretroactivităţii comportă următoarele excepţii:

- retroactivitatea normelor juridice, potrivit căreia, normele juridice se aplică şi asupra raportuilor născute înaintea intrării sale în vigoare. Art. 15 din Constituţie prevede neretroactivitatea legii, ca regulă (Legea dispune numai pentru viitor), dar, cu excepţia legii penale mai favorabile (mai blânde) sau contravenţionale mai favorabile, care retroactivează. În acest caz, Codul penal prevede retroactivitatea normei penale, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, se va aplica norma care stabileşte un regim sancţionator mai favorabil (art. 13 alin. 1).

De asemenea, normele juridice penale care p revăd dezincriminarea unor fapte retroactivează, şi anume ,,legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu sunt prevăzute de legea nouă,, (art. 12 Cod penal).

- ultraactivitatea normei juridice, presupune că o normă juridică îşi extinde efectele după ieşirea ei din vigoare; spre exemplu, în dreptul penal, dacă legea veche pe timpul căreia s-a produs infracţiunea prevede o sancţiune mai blândă decât legea nouă, potrivit regulii legii mai favorabile, se aplică legea veche,care-şi produce efecte după ieşirea ei din vigoare. Ultraactivitatea se aplică la situații determinate, precizate de legea nouă în mod expres, fiind o excepţie.

Un exemplu de ultraactivitate a normei juridice este Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care prevedea, că deşi legea nouă intră în vigoare la 90 de zile de la publicare, unele dispoziţii vor ieşi din vigoare treptat şi progresiv, după 90 de zile - deci continuă să-şi producă efectele şi după abrogare - în raport de data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară la nivelului judeţului (art. 72 alin. 2 şi 3).

Cu privire la ultraactivitatea Curtea constituţională aprecizat că o lege posterioară nu poate atinge dreptul născut sub imperiul legii anterioare. Legea nouă poate modifica, suprima sau înlocui acest drept cu un alt drept cares e naşte prin legea nouă.

Norma juridică se aplică până când iese din vigoare. Un act normativ iese din vigoare prin abrogarea sa de un alt act normativ de acelaşi grad sau de un grad superior. Elaborarea normelor juridice este determinată de anumite condiţii sociale, economice, politice, culturale prin urmare, schimbarea acestora trebuie să reflecteze şi în normele de drept.

Normele juridice încetează să se aplice prin trei modalităţi: ajungerea la termen, desuetudinea şi abrogarea.

Ajungerea la termen, ca mod de ieşire din vigoare, este specifică aşa numitelor legi temporare pentru care se prevede un termen de ieşire din vigoare (spre exemplu un act normativ de indexare a salariilor pe o anumită perioadă) sau acte normative care au fost edictate pentru cauze excepţionale (denumite stări de necesitate, calamităţi), ajungerea la termen pentru acest din urmă caz este încetarea cauzei respective (de necesitate).

Desuetudinea este un mod de ieşire din vigoare a unei norme juridice, considerată perimată sau învechită datorită:

- schimbărilor radicale ale condiţiilor social - economice şi politice care au determinat edictarea ei, spe exemplu, în cazul unei revoluţii care a determinat schimbarea orânduirii sociale;

- neaplicarea ei o perioadă mai lungă de timp, în care s-au schimbat condiţiile economico- sociale, relaţiile sociale ce au format obiectul său de reglementare;

Abrogarea este principalea modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice, şi este determinată de intrarea în vigoare a altei norme juridice, noi.

Abrogarea este expresă şi tacită. Abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.

Abrogarea expresă directă arată în actul normativ nou ce lege anterioară sau ce articol anterior se abrogă, nominalizează deci, legea, capitolele sau articolele dintr-o lege care se abrogă. Se foloseşte următoarea formulare: la dat intrării în vigoare a prezentei legi (decret, hotărâre etc) se abrogă legea (decretul hotărârea) cu nr. (...) indicându-se anul apariţiei.

Abrogarea expresă indirectă specifică faptul că normele juridice contrare

(care sunt anterioare) actului normativ nou se abrogă. În acest sens se utilizează următoarea formulare: ,,pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice dipoziţie legală contrară,,.

Abrogarea tacită sau implicită rezultă din faptul că actul normativ nou cuprinde o reglementare diferită de actul normativ anterior. Se înţelege, astfel că legiuitorul a dorit, tacit, să scoată din vigoare vechea reglementare.Secţiunea 2. Acţiunea normei juridice în spaţiu

Ca principiu, normele juridice se aplică pe teritoriul unui stat. Acţiunea normei juridice în spaţiu este guvernată de principiul

teritorialităţii. Prin urmare, legile statului român se aplică pe teritoriul României cu excluderea acţiunii legilor altor state.

Acest principiu este consacrat de legea română în: - Codul civil, care consacră teritorialitatea legii civile astfel ,,Actele

normative adoptate de organele de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară d ecazul în care se prevede altefel. Actele normative adoptate de, în condiţiile legii,de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială,, (art. 7 alin. 1 şi 2);

- Codul penal (art. 3) care prevede că ,,Legea penală se aplică infracţiunilor pe teritoriul României,,. Norma penală defineşte în continuare şi noţiunea de teritoriu pe baza următoarelor coordonate: a) solul; b) subsolul; c) marea teritorială; d) apele pe care se stabileşte frontiera de stat (râuri, fluvii); e) subsolul; f) coloana de aer aflată deasupra teritoriului; Prin utilizarea ,,ficţiunii juridice,, principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de extindere sau efecte extrateritoriale.

Efectele de exindere presupun că ,,teritoriu României,, cuprinde şi suprafaţa şi spaţiile navelor şi aeronavelor româneşti care au arborat drapelul naţional. Prin urmare oriunde s-ar afla aeronavele şi navele româneşti la bordul lor se aplică legea română. De asemenea, ,,teritoriul României,, cuprinde şi sediile misiunior diplomatice şi consulare ale României în alte ţări, precum şi reprezentanţele economice şi turistice ale statului român deschise pe teritoriul altor state. Efectele de extindere ale noţiunii de teritoriu sunt prevăzute şi în Codul penal, care prevede ,,Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român,

când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării,, (art. 5 alin. 1).

Efectul de extindere a noţiunii de teritoriu este prevăzut şi de Codul civil, astfel ,,starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel (art. 2572 Cod civil).

Aceasta înseamnă că persoana română aflată în străinătate rămâne supusă legii române. Potrivit legii române legea personală este legea cetăţeniei.

De asemenea, în practica internaţională, în vederea reglementării aplicării extrateritoriale a normelor juridice, se încheie convenţii multilaterale, spre exemplu, în materia vânzării internaţionale de bunuri.

Există situaţii în care principiul teritorialităţii cunoaşte efecte de restrângere. Spre exemplu, legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra unor persoane străine şi asupra bunurilor lor. Astfel, personalul diplomatic al unei misiuni diplomatice se bucură de imunitate diplomatică, respectiv, de un sistem de drepturi şi privilegii, ceea ce înseamnăcă acesta nu intră sub incidenţa normelor juridice naţionale.

Acţiunea normei juridice în spaţiu cunoaşte două aspecte, intern şi internaţional.

Aspectul intern se referă la faptul că norma juridică se aplică în privinţa raporturilor juridice care se nasc, se modifică şi se sting pe teritoriul României, indifierent că normele respective au vocaţia aplicării pe întreg teritoriu ţării sau în limitele teritoriale ale unui judeţ, municipiu, oraş, comună.

Aspectul intern este exemplificat de dispoziţiile Codului civil care prevăd: ,,Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.

Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială,, (art. 7 alin. 1 şi 2).

Aspectul internaţional, este pus în lumină de prezenţa unui element străin (de extraneitate) care priveşte unul din elementele de structură ale raportului juridic (fie persoanele, fie conţinutul sau obiectul).

Astfel că, pe teritoriul unui stat se pot naşte şi conflicte de legi, determinate de extinderea raporturilor civile şi comerciale pe plan internaţional, datorită prezenţei elementului de extraneitate. Acest fapt a condus la întâlnirea mai multor reglementări naţionale din state diferite dând naştere la conflicte de legi.

Conflictele de legi sunt rezolvate de normele conflictuale ce intră în obiectul de studiu al ramurii de drept internaţional privat. Conflictele de legi se nasc din raporturi de drept privat cu element străin - de extraneitate (spre exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau executarea unui contract se realizează pe un teritoriu străin faţă de locul încheierii contractului, sau una din părțile contractante este de altă cetăţenie etc).

Dintre normele conflictuale care rezolvă conflicte de legi exemplificăm: lex fori (legea instanţei), lex loci actus (legea locului în care s-a încheieat contractul) lex personalis (legea personală) les rei sitae (legea locului unde se află bunul) etc

Pentru raporturile juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile, care înseamnă şi rezolvarea conflictului de legi în spaţiu, se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat. Acestea sunt cuprinse în Cartea VII din Codul civil, potrivit art. 8 Cod civil.

Secţiunea 2. Aplicarea normei juridice asupra persoanelorDreptul este o ştiinţă socială prin urmare, normele juridice, ca set de reguli

de conduită, au ca destinatari, persoanele, fizice sau juridice, după caz.Principiul care guvernează aplicarea normei juridice asupra persoanelor este

principiul personalităţii, care presupune că ,,legea elaborată de puterea se stat se aplică tuturor persoanelor ce se află în relaţie politico -juridică cu statul ori care dispun de un anumit statut juridic acordat de stat,,.

De asemenea, aplicarea normelor juridice asupra persoanelor are la bază principiul egalităţii în drepturi în faţa legii. Astfel, ,,Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate d econstituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea,, (art. 1 din Constituţie). Sau, referitor la egalitatea în faţa legii civile, exemplificăm, ,,Normele juridice se aplică în mod egal asupra tuturor cetăţenilor fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri personale, apartenenţă politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere, origine socială, grad de cultură (art. 30 Cod civil).

Dar actele normative pot viza diferite categorii de cetăţeni: avocaţi, magistraţi, notari, funcţionari publici, cadre didactice, medici, farmacişti, etc).

Sintetizând, şi exemplificând normele juridice din dreptul privat (dreptul civil şi dreptul comercial), acestea pot fi mprțite n trei categorii, din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică:

legi cu vocaţie generală de aplicare, care privesc att persoanele fizice ct şi persoanele juridice, spre exemplu, Codul civil.

legile civile cu vocaţie specială de aplicare, adică au ca destinatari:- numai persoanele fizice, spre exemplu, OUG 44/2008 privind

desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale (corespunzând preofesioniştilor comercianţi persoane fizice) ;

- numai persoanele juridice, spre exemplu, Legea nr. 31/1991, republicată şi modificată, privind societăţile comerciale (corespunzând preofesioniştilor comercianţi persoane juridice).

Aplicarea normei juridice asupra persoanelor se referă şi la regimul juridic al străinilor, care cunoaşte trei forme de reglementare: regimul naţional, regimul special, clauza naţiunii celei mai favorizate:

Potrivit regimului naţional se recunoaşte străinilor aceleaşii drepturi de care se bucură proprii săi cetăţeni;

Prin regimul special, se acordă străinilor unele drepturi, prevăzute în acorduri internaţionale sau în legislaţii naţionale;

Clauza naţiunii celei mai favorizate constă în aceea că un stat acordă cetăţenilor din statul A un tratament la fel de avantajos ca acelea oferit cetăţenilor unui stat B, considerat favorizat. Clauza are ca temei juridic o convenţie între părţi.

Capitolul II. Izvoarele dreptului. Izvoarele dreptului afacerilorSecţiunea 1. Sensurile expresiei ,,izvor de drept,, Expresia ,,izvor de drept,, are, în principiu două sensuri, material şi formal.În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile materiale de

existenţă care au determinat apariţia normelor juridice, prin acţiunea legiuitorului, (deoarece din necesităţile practice se naşte obiceiul juridic).

În sens formal, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a a normele juridice, respectiv, actele normative, legile.

După modul în care sunt exprimate izvoarele de drept sunt scrise (actul normativ, legea) şi nescrise (obiceiul juridic).

Secţiunea 2. Izvoarele formale ale dreptului În sens strict izvoarele formale ale dreptului sunt actele normative, respectiv

legile. Prin lege se înţelege, în sens strict, actul normativ adoptat de Parlament,

şi în sens larg, toate actele normative (decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine, instrucţiuni, regulamente, circulare, decizii).

Sunt izvoare de drept:- legea, adoptată de Parlament (organul puterii legiuitoare). Legea este:

fundamentală, respectiv, Constituţia (reglementează procedura legiferării). De asemenea, Parlamentul adoptă legi constituţionale (sunt cele de revizuire a constituţiei), legi organice (reglementează anumite domenii prevăzute în Constituţie şi legi ordinare (art. 73 din Constituţie);

- decretul, este emis de preşedintele României (art. 100 din Constituţie) în câteva situaţii prevăzute de Constituţie;

- hotărârile şi ordonanţele, sunt adoptate de Guvern (organul puterii executive). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de acestea (art. 108 din Constituţie). Guvernul poate adopta şi ordonanţe de urgenţă în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată (art. 115 alin. 5 din Constituţie)

- ordinele, instrucţiunile, regulamentele, circularele emise de miniştri, de Guvernatorul Băncii Naţionale, Preşedintele Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor C.S.A.) au în vedere domenii relativ restrânse şi au ca scop executarea legilor;

- deciziile emise de autorităţile administraţiei publice locale (consiliile judeţene şi locale) reglementează, potrivit legii şi hotărârilor de Guvern, problemele specifice unităţii administrativ teritoriale respective (judeţ, oraş, comună);

- contractul normativ; contractul, ca atare, este un act juridic individual, în sensul că el stabileşte drepturi şi obligaţii pentru subiecte determinate; contractul normativ însă nu vizează drepturile şi obligaţiile unor subiecte determinate (cum este cazul părţilor raportului juridic, respectiv, vânzător - cumpărător, locator- locatar etc), ci au în vedere regelemntări cu caracter general. Astfel, în domeniul raporturilor de muncă (în ramura dreptului muncii şi al securităţii sociale) contractul normativ este izvor de drept sub forma contractelor colective de muncă, care reglementează condiţiile generale ale organizării procesului muncii şi în temeiul cărora sunt încheiate, ulterior, contracte individuale se muncă. În acest sens art. 41 alin. 5 din Constituţie prevede ,,dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate,,.

- deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor (art. 147 din Constituţie); Curtea Constituţională este organ distinct de instanţele judecătoreşti având competenţa de a verifica dacă un anumit text de lege este conform cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională nu este competentă să emită norme juridice dar hotărârile sale pot decide ca o normă juridică să nu se mai aplice deoarece nu este constituţională.

- prevederile tratatelor de instituire a Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări ale Uniunii cu caracter obligatoriu (regulamente, directive decizii), au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (art. 148 alin. 2 din Constituţie).

În dreptul nostru nu constituie izvoare de drept: obiceiul juridic (cutuma), jurisprudenţa judiciară sau practica judecătorească (precedentul judiciar), doctrina (literatura juridică).

Obiceiul juridic este format dintr-un ansamblu de reguli rezultate din experienţa de viaţă a unei comunităţi, din repetarea unor practici. Aceste reguli cutumiare devin norme juridice numai prin recunoaşterea lor expresă prin lege. Ramurile de dreptul muncii, drept penal, drept administrativ etc, nu cuprinde referiri la obicei. În dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional public cutuma constituie în anumite cazuri, prevăzute de lege, după cum vom vedea într- secţiune ulterioară, izvor de drept.

Jurisprudenţa judiciară sau practica judecătoreacă. Precedentul judiciar. Jurisprudenţa sau practica judecătorească reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de toate gradele. Rolul jurisprudenţei este de a interpreta şi aplica legea la cazuri concrete, prin urmare nu este creatoare de norme juridice. Hotărrile judectorești produc efecte numai ntre părțile din proces, potrivit principiului relativităţii, pe cnd izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă erga omnes (tuturor). Deci nu este izvor de drept. Cu toate acestea, în practică, se constată că instanţele de judecată ajung la soluţii unitare în interpretarea şi aplicarea unui text de lege. Precedentul judiciar reprezintă o decizie a judecătoruui pronunţată anterior într-o cauză analogă. Fără a fi doar sursă de interpretare, decizia judecătorului devine astfel sursă creatoare de drept. ,,În măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se impune în cauzele suficient de asemănătoare,,.

O situaţie specială este reprezentată de hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, în cadrul cărei proceduri hotărârile au efect general. Dacă instanţele judecătoreşti pronunţă soluţii diferite referitoare la aceleaşi probleme de drept Înalta Curte (...) poate ,,impune alegerea unei soluţii şi unificarea , pentru viitor, a soluţiilor care vor fi pronunţate,,. prin această procedură Inalta Curte (...) asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către diversele instanţe judecătoreşti.

Doctrina, sau literatura juridică, reprezintă interpretările şi analizele pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic. Doctrina nu este izvor de drept, dar această teorie juridică sprijină legiuitorul în procesul de creare a normelor juridice şi judecătorul în procesul de aplicare a acestora.

Secţiunea 3. Sistematizarea actelor normativeActele normative formează sistemul legislaţiei, un sistem dinamic care

presupune permanente modificări şi adaptări în concordanţă cu schimbările economico- sociale şi politice. Sistematizarea legislaţiei, este determinată de varietatea actelor normative, această preocupare ţine seama de particularitatea raporturilor juridice, pe care le reglementează, specifice fiecărui domeniu sau ramuri. Sisematizarea înseamnă simplificarea, reducerea şi concentrarea regementărilor. Formele de sistematizare sunt: încorporarea şi codificarea.

Încorporarea, considerată formă inferioară de sistematizare, presupune aşezarea actelor normative după anumite criterii: cronologie, ordine alfabetică, pe ramuri, pe instituţii etc. Spre exemplu, încorporarea conduce la alcătuirea de colecţii de legi, de decrete, de hotărâri publicate periodic etc, sau la alcătuirea de culegeri de acte normative sau de îndrumare legislative efectuate de persoane particulare de specialitatea juridică.

Codificarea este forma superioară de sistematizare, deoarece organizează normele juridice care aparţin aceleiaşi ramuri într-un act normativ, cu forţă juridică de lege, denumit cod. Codul reflectă patru grupe de factori: politici, economici, ideali şi juridici. Codul, ca rezulatat al acţiunii de sistematizare superioară, trebuie să îndeplinească condiţii de: claritate, precizie, integralitate în expunere, logică etc. Eforturile speciale acţiunii de codificare au determinat elaborarea codurilor civil, muncii, penal, fiscal procesual civil etc.

Secţiunea 4. Izvoarele dreptului afacerilor

Sunt avute în vedere izvoarele formale ale dreptului afacerilor, acestea sunt materializate în actele normative (legile, în sens larg) ce reglementează raporturile juridice în care o parte are calitatea de profesionist, fie comerciant, fie necomerciant.

Raporturile juridice respective sunt de drept civil, de drept comercial, de dreptul muncii, de drept administrativ, de drept fiscal, de drept penal.

Izvoarele ale dreptului afacerilor sunt:1. Constituţia, deoarece este reglementarea de bază în privinţa organizării

social - economice a ţării, a formelor de proprietate, a economiei de piaţă, a liberei iniţiative şi concurenţă, a libertăţii comerţului, a concurenţei loiale, a drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor etc. Dispoziţiile legale corespunzătoare acestor domenii, dezvoltate prin legislaţie specială, formează cadrul legal de bază pentru dreptul afacerilor.

2. Codul civil român, deoarece în art. 3 se precizează expres aplicarea generală a acestuia cu privire la ,,raporturile dintre profesionişti, şi la raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil,,.

Din categoria codurilor, menţionăm: Codul muncii, Codul fiscal, Codul vamal, Codul consumului, Codul penal în măsura în care raporturile juridice specifice acestor ramuri au în vedere profesioniştii (cemercianţi sau necomercianţi).

3. Legile, în sensul larg al termenului, reprezintă, sfera cea mai cuprinzătoare - supusă unui proces de modificare permanentă - prin care se reglementează raporturile juridice de afaceri.

Fără a le cuprinde în totalitate, exemplificăm, legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotârâri de guvern, regulamente, circulare - izvoare de dreptul afacerilor: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată; Legea nr. 26/1990 privind la registrul comerţului, republicată şi modificată; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, modificată; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, modificată; Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerţ şi industrie, modificată şi completată; Legea nr. 21/1996, privind concurența (Legea concurenței), republicată; Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit; Legea nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere, republicată; O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economicede către persoanele fizice autorizate, întreprinderi individuale şi

întreprinderi familiale, modificată; O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, modificată; Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată şi modificată; Hotărârea de Guvern nr. 187/2007 privind procedurile de informare şi consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene; Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat de Banca Naţională a României, modificat prin Circulara nr. 33 din 21. 08 2002 etc.

4. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Uzanţele potrivit Codului civil (art. 10 alin. 4) înseamnă obiceiul locului şi

uzurile profesionale (denumite, anterior intrării în vigoare a Codului civil actual, uzuri comerciale). Calitatea de izvor de drept a uzanţelor este însă o situaţie de excepţie, deoarece:

- se face apel la acestea numai în subsidiar, şi anume ,,în cazurile neprevăzute de lege,, (art. 10 alin. 1 Cod civil).

- ,,în materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt recunoscute ori admise expres de lege,, (art. 10 alin. 2 Cod civil). Acest aspect rezultă din cuprinsul articolelor din Codul civil care trimit expres la obicei, astfel: art. 603 alin. 2, art. 613 alin. 1, art. 613 alin. 2, art. 1349 alin. 1;

- existenţa, respectiv, cuprinsul unei uzanţe se dovedeşte prin culegerile elaborate de către autorităţile sau instituţile competente în domeniu care publică astfel de uzanţe (art. 10 alin. 3 Cod civil). Potrivit aceluiaşi articol (din codul civil), publicarea unei uzanţe într-o astfel de culegere creează prezumţia că aceasta există, până la proba contrară.

Principiile generale (fundamentale) ale dreptului, despre care am făcut referire într-o secţiune anerioară, se aplică astfel,, în cazurile în care legea nu prevede, se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţiile juridice asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului,, (art. 10 alin. 1 Cod civil). Aplicarea principiilor generale ale dreptului, se face în mod subsidiar, după constatarea că legea nu acoperă situaţia/situaţiile din parctică, nu există uzanţe, în materie, şi nici dispoziţii legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare. Ele nu se regăsesc, ca atare, în norme juridice, ci se deduc din sistemul normativ, din practica instanţelor judecătoreşti şi din doctrina juridică. Din acest motiv, aplicarea acestor principii a fost denumită în literatura juridică şi analogia dreptului.

5. Tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt izvoare de dreptul afacerilor, deoarece, ,,în materiile reglementate de Codul civil dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile persoanelor se vor interpreta şi aplica în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. dacă există neconcordanţe între pactele şi tratataele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul civil conţine dispoziţii mai favorabile,, (art. 4 alin. 1 şi 2 Cod civil). Aceste tratate au calitatea de izvoare, dacă privesc raporturi juridice care intră n sfera de reglementare a dreptului afacerilor, care se regăseşte în materiile prevăzute de Codul civil.

6. Dreptul Uniunii Europene. Referirea la dreptul Uniunii Europene ca izvor de drept civil, respectiv de dreptul afacerilor, se face de art. 5 Cod civil, astfel, ,,În materiile reglementate de Codul civil, dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor,,. Dreptul Uniunii, ca izvor de dreptul afacerilor este reprezentat de:

- dreptul primar sau originar al Uniunii Europene care cuprinde: tratatele institutive ale Uniunii Europene (Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene - T.F.U.E. şi Tratatul asupra Uniunii Europene - T.U.E.), Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care Uniunea aderă, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasboutg, actele d eaderare a noilor state membre;

- dreptul derivat constă în actele instituţiilor Uniunii Europene, în principiu, acestea sunt: regulamentul, directiva, decizia, avizul şi recomandarea. Numai primele trei dintre acestea sunt obligatorii, celelalte două nu au acest caracter.

Regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru. Ca şi o lege naţională regulamentul conţine prescripţii generale şi impersonale. Acesta produce, automat, fără nicio intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică internă a statelor membre. Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă, se adresează direct subiectelor de drept intern din statele membre; de asemneea, intră în vigoare şi se aplică simultan pe teritoriul Uniunii. Exemplificăm trei regulamente care sunt izvoare de dreptul afacerilor: Regulamentul (CEE) nr. 2137 al Consiliului din 25 iulie 1985 privind Grupul

European de Interes Economic, Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene, Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene;

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competente în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Directiva îndeplineşte o funcţie de apropiere a legislaţiilor naţionale de armoniazare a acestora cu dreptul Uniunii, prin transpunerea directivelor în dreptul intern. Pentru a fi pusă în aplicare, directiva este supusă unui proces de implementare, în dreptul naţional al statelor membre, stabilind în cuprinsul acesteia termene cu privire la transpunerea ei. Directiva ,,îmbracă,, forma unei legi, hotărâri de guvern etc. Statul membru este liber în privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea rezultatului prevăzut în conţinutul directivei. Exemplificăm în acest sens că, la nivelul Uniunii Europene, ca şi izvoare ale dreptului afacerilor, au fost adoptate 12 directive în materia societăţilor comerciale, care reglementează: constituirea societăţilor comerciale, aporturile, modificările de capital, fuziunile, contabilitatea etc., toate acestea fiind transpuse în legislaţia naţională.

Decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii, decizia este obligatorie pentru aceştia. Deciziile, ca de altfel toate actele de drept derivat, se pot adresa, în egală măsură, statelor membre ori persoanelor fizice sau juridice. Decizia se aseamănă cu actul administrativ individual din dreptul intern, fiind un act de executare administrativă a dreptului Uniunii, iar dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv, parcurge toate etapele de edictare a măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, şi se aseamănă cu directiva.

Avizul şi recomandarea nu sunt obligatorii nici pentru autorul nici pentru destinatarul lor, dar, sunt instrumente utile de orientare a legislaţiilor naţionale invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată. Uneori însă recomandările şi avizele au caracter obligatoriu când au drept obiect completarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, cu scopul de a asigura acestuia deplina punere în aplicare în statele membre. Spre exemplu, Recomandarea Comisiei 2003/361/CE din 6 mai 2003 referitoare la definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii, transpusă în legislaţia naţională (are deci caracteristicile unei directive) în O.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea 175/2006. Acest act normativ

compltează Legea 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (ca rezultat al transpunerii Recomandării Comisiei nr. 96/280/96 cu privire la întreprinderile mici şi mijlocii, înlocuită prin Recomandarea Comisiei 2003/361/CE).

- jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii prin hotărârile sale care, în principiu nu sunt izvoare de drept - a condus la crearea unor principii de drept, proprii ordinii juridice a Uniunii, spre exemplu, principiul priorităţii/supremaţiei dreptului Uniunii sau al efectului direct al acestuia.

Capitolul V. Interpretarea normei juridiceSecţiunea 1. Noţiunea de interpretareÎncadrarea în generalitatea normei juridice a unui caz particular, singular,

presupune din partea organului de aplicare a normei respective, ,,o pregătire teoretică impecabilă,,. Legiuitorul însă nu poate cuprinde într-o dispoziţie tipică toate situaţiile practice, care sunt, în principiu, atipice. De aceea pentru a rezolva un caz concret este nevoie de interpretarea normei juridice care urmează să se aplice în vederea încadrării corecte a cazului respectiv în prescripţiile normei.

Interpretarea normei juridice este operaţiunea logico - raţională prin care se explică conţinutul (dispoziţia) şi sensul normelor juridice. Acest proces urmăreşte încadrarea situaţiilor practice, potrivit împrejurărilor prevăzute de ipoteză, în dispoziţia normei. Scopul interpretării este aplicarea corectă a normei, generale, interpretate la cazurile concrete din viaţa particulară

Secţiunea 2 Clasificarea interpretărilorInterpretarea normei juridice se poate clasifica după cum urmează:a) interpretare oficială, este oblgatorie şi are forţă juridică; este realizată

de organele care emit acte normative (legiuitoare sau administrative) sau de organele care aplică dreptul (instanţele judecătoreşti). Dacă organul emitent interpretaează propriul act interpretarea se numeşte autentică, legală sau generală.

În procesul aplicării dreptului intervine interpretarea cauzală, sau de caz, realizată de instanţele judecătoreşti, şi este care este obligatorie numai la speţ respectivă.

Interpretarea oficială, realizată fie, de organele care emit norme fie de organele care aplică normele respective, este reglementată expres de Codul civil în art. 9, şi anume: Interpretarea oficială este prevăzută în art. 9 alin. 1 Cod civil, şi

anume ,,Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială. Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii,,.

b) interpretarea neoficială, denumită şi doctrinară, este cuprinsă, de obicei, în teoria juridică (în literatura juridică, de specialitate); această interpretare este facultativă, neavând, prin urmare, forţă juridică).

Secţiunea 3. Metodele de interpretareÎn procesul de interpretare a normelor juridice organul care

interpretează norma juridică întrebuinţează mai multe metode:a) metoda gramaticală, care presupune lămurirea nțelesului unei dispoziții

legale folosind analiza sintactică şi morfologică (gramaticală) a textului din actul normativ;

b) metoda sistematică presupune lămurirea nțelesului unei dispoziții legale în contextul întregului sistem legislativ, ţinându-se seama de legăturile unei dispoziţii cu altele din acelaşi act normativ sau din alt act normativ.

Metoda sistematică este ntlnită frecvent n practică, pornind de la calificarea unei dispoziii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea urmtoarelor dou reguli: norma generală nu derog de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală. Norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia. În cazul în care o situaţie din practică intră sub incidenţa atât a unei norme generale cât şi a uneia speciale, iar norma specială prevede expres chiar în cuprinsul ei că se aplică situaţie respective, are prioritate, în ceea ce priveşte aplicarea, norma specială. Raportul dintre norma generală şi specială este pus în lumină şi de Codul civil în art. 10 alin. 1. care precizează că ,,Legile care derogă de la o dispoziţie generală (deci normele speciale, n. a.), care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege,,. Prin urmare normele speciale sunt de strictă interpretare şi aplicare.

De asemenea, normele juridice române se raportează, în ceea ce priveşte interpretarea lor şi la normele cuprinse în: tratatele internaţionale, respectiv, în domeniul drepturilor omului, şi în dreptul Uniunii Eurpene, acestea din urmă având prioritate faţă de normele juridice române. Aceast aspect rezultă din curpinsul Codului civile, după cum urmează:

- în materiile reglemntate de Codul civil, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia,

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelelate tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care codul civil conţine dispoziţii mai favorabile (art. 4 alin. 1 şi 2 Cod civil);

- în materiile reglemntate de Codul civil, normele dreptului Uniunii se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea şi statutul părţilor (art. 5 Cod civil).

Din spiritul acestor dispoziţii rezultă o regula de interpretare potrivit căreia actul normativ de rang inferior se intrpretează astfel încât să nu existe contradicţii între acesta şi cuprinsul actului normativ de rang superior. Astfel, toate normele trebuie să fie constituţionale şi să se interpreteze în concordanţă cu aceasta. Iar normele juridice interne se interpretează potrivtt normelor din tratatele internaţionale la care România este parte.

c) metoda istorică este modalitatea de lămurire a sensului şi înţelesului normei juridice luând în consideraţie condiţiile istorice social- juridice care au stat la baza elaborării acesteia. În cazul acestei interpretări se recurge la comparaţii între actuala şi anterioara reglementare, la punerea în lumină a principiilor de drept, taote acestea conducând la înţelegerea scopului pentru care a fost adoptată norma care se interpretează, în contextul istoric dat.

d) metoda logică întrebuinţează reguli şi argumente de interpretare logică exprimate în adagii juridice:

- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. În interpretarea normei juridice se ţine seama de raportul dintre legea generală care reprezintă regula şi legea specială care reprezintă excepţia. Acestei metode le sunt supuse: dispoziţiile legale ce conţin enumerări limitative, dispoziţiile legale care instituie prezumţii legale, dispoziţiile legale ce conţin excepţii.

- unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă. Această regul presupune că, unei formulri generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără ca prin interpretare să se introducă excepţii pe care legea nu le prevede.

- legea trebuie interpretată n sensul aplicării ei, iar nu n sensul neaplicării. Dacă o dispoziţie legală este neclară ea trebuie interpretată pentru a avea sens, adică pentru a se aplica, şi nu în sens contrar.

Dintre argumentele de interpretare de logică formală întrebuinţate de organul de aplicare pentru interpretarea normei juridice exemplificăm:

argumentul per a contrario, acesta nseamn că, ori de cte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se prezumă c el neagă contrariul

argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei dispoziţii legale, prevăzută pentru o anumită situație, la un caz nereglementat expres.

argumentul de analogie. Acest argument se referă la faptul că, acolo unde există aceleaşi rațiuni trebuie aplicată aceeași soluie. Acest argument este folosit ndeosebi, pentru rezolvarea aşa numitelor lacune ale legii, ceea ce se conduce la prin aplicarea normei respective prin analogie şi la alte situaţii decât cele prevăzute de norma în cauză.

argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are n vedere că numai o anumită soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate, care nu poate fi acceptată.