61

<Titlu> CARTEA II

DIN POVESTIREA LUI RAFAEL HYTHLODEUS DESPRE CEA MAI BUNĂ FORMĂ DE STAT, SCRISĂ DE THOMAS MORUS

62

Insula Utopia *1, în partea ei de mijloc, unde atinge lăţimea cea mai mare, are o întindere de două sute de mile *2. Aproape pe aceeaşi lăţime se păstrează pe o bună bucată, iar spre capete se subţiază pe nesimţite, în chipul unei jumătăţi de cerc, cu un ocol de cinci sute de mii de paşi, ceea ce-o face să semene cu o lună nouă, ale cărei coarne sunt depărtate unul de altul cam cu unsprezece mii de paşi *3. Marea umple acest gol uriaş dintre cele două coame de pământ, adăpostit din toate părţile de vânt, şi care face din el un fel de lac, mai mult liniştit decât furios, fără multe valuri, iar ţărmul de jur împrejur, în chipul unui sân, cuprinde un port larg şi cât se poate de bun, de foarte mult folos pentru oameni, şi în care corăbiile pot să plutească în toate părţile. La intrarea în acest port se află, de o parte, bancuri de nisip, iar de cealaltă, nişte stânci primejdioase. Chiar aproape de mijlocul golfului se ridică dintre valuri un stei - şi aceasta îl face nevătămător - pe care utopienii au clădit un turn pentru straja aşezată acolo. Celelalte stânci însă. ascunse sub apă, sunt o cursă pentru navigatori. Locurile de trecere sunt cunoscute doar de băştinaşi şi, de aceea, nu din întâmplare, străinul nu poate pătrunde în acest golf. decât călăuzit de un utopian.

<Notă>1. Utopia - vezi nota 1, p. XI şi prefaţa.2. Milă - se înţelege vechea milă romană, care avea 1000 de paşi dubli (pas-sus) - 1478,7 metri.3. Comentatorii englezi văd aici o aluzie la descrierea Britaniei de către istoricul roman din sec. I-II, Tacitus (Despre viaţa Şi caracterul Ivi I. Agricola, cap. X): "Contururile exterioare ale Britaniei... erau comparate cu o tavă lunguiaţă sau cu o secure cu două tăişuri... întinderea uriaşă şi incomensurabilă de pământuri de la sfârşitul ţărmului se îngustează, ca să zicem aşa, ca o pană".</Notă>

63

Dar atât nu-i de ajuns, căci nici ei înşişi n-ar fi la adăpost de primejdii, dacă anumite semne de pe mal nu le-ar arăta ce drum trebuie să ţină. Mutând aceste semne în alte locuri, utopienii ar nimici cu uşurinţă o flotă oricât de mare.Pe latura dimpotrivă se află o mulţime de porturi, dar malurile sunt aşa de bine apărate. - atât de natură, cât şi prin lucrările i făcute. - încât o mână de oameni ar putea opri debarcarea unei oştiri numeroase. De altfel, după cum se spune, şi după cum arata înfăţişarea locului, acest pământ n-a fost din totdeauna înconjurat de mare. Dar un vechi rege, Utopus, care a cucerit insula şi de la care şi-a luat numele ţara aceasta (numită până atunci Abraxa *1), se pricepu să şlefuiască seminţia barbară şi sălbatică de acolo şi să facă din ea un popor care, prin învăţătura şi omenia lui. întrece acum aproape toate celelalte neamuri. Imediat după ce pătrunse în această ţară, puse să se taie istmul de cincisprezece mii de paşi care lega peninsula cu continentul şi

astfel lăsă marea să curgă împrejurul uscatului. La săvârşirea acestei lucrări uriaşe, pentru ca băştinaşii să nu socotească munca lor o ocară din partea învingătorului, Utopus puse la lucru şi pe toţi sol-daţii din oastea lui. Vecinii, care la început au luat în zeflemea această încercare socotind-o doar un plan năstruşnic, când au văzut că lucrarea, împărţită la nenumărata mulţime de muncitori. ajunge să fie desăvârşită cu o repeziciune de necrezut, fură cuprinşi de mirare şi de spaimă.

<Notă>1. Abraxa — în limba coptă modernă acest cuvânt (în forma de abraxas sau abrasax) înseamnă "nume sfânt"; el se întâlneşte şi la agnosticii medievali (filozofi care caută să unească învăţătura creştină cu bazele concepţiilor despre lume greco-romană şi orientală antică) şi la alchimişti. Semnificaţia exactă a acestui cuvânt este necunoscută: de obicei el se traduce prin "nume nerostit". Prin valoarea cifrică a literelor greceşti el este egal cu 365. adică eu numărul zilelor dintr-un an. Morus spune în continuare că cetăţenii din Utopia îl cinsteau pe zeul Mytbra, iar la gnostici, pe hemmele lor, adică pe amuletele de piatră, cuvântul abraxa era adesea legat de numele lui Mythra.

64

Ostrovul acesta are cincizeci şi patru *1 de oraşe *2, toate mari şi falnice, în care graiul, obiceiurile, aşezămintele şi legile sunt aceleaşi; toate au aceeaşi aşezare şi, atât cât îngăduie locul, aceeaşi înfăţişare. Cea mai mică depărtare dintre două oraşe este de douăzeci şi patru de mii de paşi, dar şi până la cel mai depărtat oraş se poate ajunge cu piciorul după cale de o zi. Cetăţenii fiecărui oraş trimit în fiece an ca deputaţi trei bătrâni încercaţi şi pricepuţi, care se adună la Amauroton *3, ca să ţină sfat despre tre-burile întregii ţări; căci acest oraş e capitala ei. ca unul care prin aşezarea lui în mijlocul insulei e locul cel mai potrivit pentru adunarea tuturor trimişilor, din toată ţara. Fiecărui oraş i se încredinţează pentru lucrarea pământului un teren de cel puţin douăzeci de mii de paşi şi, îndeobşte, întinderea acestuia e cu atât mai mare, cu cât un oraş se află mai departe de alt oraş. Cei care primesc aceste pământuri nu caută să lăţească marginile ogoarelor. căci ei se socotesc mai degrabă plugari decât stăpâni pe ele. Pe câmpuri se află, aşezate cu socoteală, case înzestrate cu tot felul de unelte de plugărie, pentru orăşenii care, cu rândul, la anumite răstimpuri, se duc să se aşeze vremelnic acolo. O familie de plugari e alcătuită din cel puţin patruzeci de inşi, bărbaţi şi femei, la care se adaugă şi câte doi robi *4. Ea e cârmuită de un tată de familie şi de o mamă de familie, - oameni cuminţi şi înţelepţi -, iar o alcătuire de treizeci de astfel de familii are în fruntea ei un phylarh *5.

<Notă>1. în Anglia şi în Walesul de pe atunci existau 54 de oraşe.2. Oraşe - în original: civitates (civitas înseamnă de fapt: stat, societate a cetăţenilor), mai departe ele sunt denumite urbes (urbs - oraş). Morus foloseşte probabil amândouă aceste cuvinte, fără a da preferinţă vreunuia.3. Amauroton - Această denumire provine de la cuvântul grecesc auaupoţ -incognoscibil, întunecat. Negând prin acest nume existenţa reală a unui asemenea oraş, Morus face totodată aluzie la Londra, învăluită în negură; atunci când descrie detaliat Amaurotonul el se referă la multe .trăsături ale Londrei.4. Robi — în original servos.5. Phylarh - cuvânt grecesc: şef de trib sau comandantul trupelor de pedestraşi.

65

În fiecare an. câte douăzeci de plugari din fiecare familie se întorc în oraş; sunt cei care şi-au sfârşit timpul de doi ani de muncă la ţară. Alţi douăzeci de inşi, care îşi încep acum munca, vin să le ia locul. Noii veniţi primesc învăţătură de la cei care au muncit un an la câmp. şi în anul următor e rândul lor să înveţe pe alţii. O atare rânduială a fost aşezată pentru ca nu cumva, într-o bună zi, aflându-se cu toţii deopotrivă începători şi neştiutori în ale plugăriei, îndestularea obştească cu hrană să sufere din nepriceperea celor însărcinaţi cu această treabă. Deşi această reînnoire se face în fiecare an, pentru ca acelaşi cetăţean să nu fie silit o viaţă întreagă să se îndeletnicească, fără voia lui. cu o muncă prea grea, totuşi mulţi dintre cei care prind gust deosebit pentru plugărie pot fi lăsaţi la muncile câmpului vreme de mai mulţi ani.Plugarii lucrează pământul, cresc vite, strâng lemne pe care le duc la oraş. fie pe mare. fie pe uscat, după cum le vine mai la îndemână. Au o dibăcie minunată în creşterea unui foarte mare număr de păsări: ei nu lasă găinile să clocească ci, punând la clocit un mare număr de ouă, cu ajutorul unui fel de căldură neschimbătoare, scot pui vii şi-i cresc *1. Puii. îndată ce au ieşit din găoace, se ţin după oameni ca după mamele lor, şi-i recunosc. Cresc foarte puţini cai. dar de un soi foarte aprig, care nu slujesc la altceva decât ca tineretul să se deprindă în ale călăriei. Pentru cărăuşie şi plugărie folosesc doar boii. căci boul, după părerea utopienilor. nu are vioiciunea calului, dar îl întrece în răbdare şi în putere; e mai puţin supus la felurite boli; hrana lui e mai ieftină şi, când nu mai e bun de muncă, îl folosim în cele din urmă pentru hrana noastră.Clocirea artificială a ouălor era cunoscută înainte de era noastră în Egipt, China şi India, în Egipt ea se făcea în cuptoare încălzite cu băligar de cămilă si de cal. în sec. XIV s-a încercat în Italia să se reînvie această artă pierdută, în prima jumătate a sec. XVIII, Reaumur a repetat aceste experienţe. Primul incubator propriu-zis a fost construit de Bockeman în 1777.

66

Ei fac semănături numai pentru pâine. Ca băutură, beau vin de struguri, de mere ori de pere şi, în sfârşit, uneori apă curată, iar adesea fiartă cu miere şi cu lemn dulce, de care au din belşug. Deşi câtimea de merinde de care are nevoie fiecare oraş şi pă-mântul ce ţine de el se socotesc dinainte (şi încă fără nici o greşeală), totuşi locuitorii produc cereale şi vite mult peste trebuinţele lor; prisosul e menit să fie dat vecinilor.Cât despre lucrurile de care au nevoie şi care nu se găsesc la ţară, plugarii cer toate cele trebuitoare de la oraş şi, fără nici un schimb de bunuri, le capătă prin magistratul orăşenesc, fără zăbavă şi osteneală; căci la oraş, în fiecare lună, ei se adună spre a ţine o zi de sărbătoare. Cum vine vremea secerişului, phylarhii familiilor de plugari dau ştire magistraţilor oraşelor de câte braţe ajutătoare au nevoie. Această mulţime de secerători, sosind chiar în ziua hotărâtă pentru seceriş, într-o singură zi cu timp frumos gătesc secerişul.

67

<titlu> DESPRE ORAŞELE DIN UTOPIA ŞI MAI ALES DESPRE AMAUROTON

Cine cunoaşte unul dintre oraşele lor le cunoaşte pe toate, într-atât seamănă unul cu

altul, dacă nu se împotriveşte firea locului. Aş putea să vă zugrăvesc deci un oraş oarecare, fiind fără rost să aleg unul dintre ele; dar de ce nu v-aş zugrăvi mai degrabă oraşul Amauroton? Nici un alt oraş nu-i mai vrednic să fie descris decât acesta, de vreme ce ca oraş de scaun al senatului trece înaintea celorlalte, iar eu nu cunosc alte oraşe mai bine decât pe acesta, în care am trăit cinci ani încheiaţi.Amauroton e aşezat pe coasta lin înclinată a unui munte şi are aproape înfăţişarea unui patrulater. Lăţimea lui începe puţin sub vârful muntelui, se întinde cam două mii de paşi până la malurile râului Anydrus *1 şi, ceva mai mult decât atât, de-a lungul acestui râu. Anydrus îşi are obârşia cu vreo optzeci de mii de paşi mai sus de Amauroton, dintr-un mic izvor, dar, mărindu-se cu sporul altor râuri, printre care şi două de mărime mijlocie, el atinge, înainte de a intra în oraş, o lăţime de cinci sute de paşi, iar mai la vale, cu puteri chiar sporite, se aruncă în mare. după ce a străbătut şaizeci de mile.Pătrunzând vreme de şase ore în toată albia cuprinsă între oraş şi mare, precum şi câteva mile mai sus, fluxul şi refluxul se schimbă mereu, târând apele în iuţeala lor. Când marea înaintează, umple toată albia Anydrusului cu valurile ei. pe o lungime de treizeci de mile. şi pune fluviul pe fugă spre izvoare.

<Notă>1. Anydrus de la grecescul άνυδρος - alcătuit din particula negativă άν şi ϋδωρ adică râu tară apă, prin urmare inexistent.</Notă>

68

Atunci, apa lui e destul de mult stricată de sărătura mării, dar apoi îndulcindu-se pe nesimţite, pătrunde neamestecat în oraş şi. din nou curat şi întreg, urmăreşte refluxul până aproape de vărsare. Oraşul e legat de malul din faţă al Anydrusului printr-un pod care nu e făcut din piloni sau din stâlpi de lemn. ci din piatră, cu bolţi şi arcuri minunate, fiind aşezat în partea cea mai depărtată de mare a oraşului, pentru ca toate corăbiile să poată trece, plutind în voie şi fără nici o piedică, de-a lungul întregului ţărm pe care se întinde oraşul.Amaurotonul mai e străbătut de un al doilea râu, mai mic decât Anydrus, dar foarte frumos şi liniştit, izvorând din acelaşi munte pe care e aşezat şi oraşul, - pe care-l taie în două - curgând la vale pentru a-şi amesteca apele cu ale Anydrusului. Amauroţii au împrejmuit izvorul lui cu ziduri ce se întind până în inima oraşului, pentru ca, de-ar fi să năvălească vreo oaste duşmană, să nu-l poată otrăvi, să nu-i poată schimba albia, ori să-i oprească apele. De sus, pornesc în toate părţile ţevi de cărămidă care duc apa în suburbiile de jos ale oraşului. Acolo unde, din pricina locului, această cale nu e cu putinţă, apa de ploaie strânsă în cisterne încăpătoare aduce acelaşi serviciu.Oraşul e încins de un zid înalt şi gros, pe care se ridică, dese, tunurile şi întăriturile. Meterezele, pe trei laturi sunt înconjurate de un şanţ adânc şi lat, dar fără apă, sădit cu mărăcini şi tufişuri; pe latura a patra, râul însuşi slujeşte drept şanţ. Uliţele nu sunt nu-mai potrivite pentru cărăuşie, dar slujesc şi ca adăpost împotriva vânturilor. Clădirile sunt departe de a fi respingătoare şi alcătuiesc, în toată lungimea uliţelor, late de douăzeci de picioare *1, două şiruri neîntrerupte, în spatele caselor, cât e uliţa de lungă, se află grădini întinse, pe care le împrejmuieşte partea din spate a uliţei.

<Notă>1. în original pedes. Aici se subînţelege probabil foot. englez, iar nu roman (egal cu

0,2957 metri). Pe timpul lui Morus străzile Londrei aveau o lăţime de 10-12 foot, astfel că 20 de foot reprezentau o lăţime ideală.

69

Fiecare casă are o poartă spre stradă şi una spre grădină. Aceste două porţi se deschid printr-o uşoară apăsare cu mâna, lăsând pe oricine să intre, şi se închid la loc singure, în felul acesta, nimic nu aparţine cuiva îndeosebi *1: căci ei îşi schimbă chiar locuinţele, la fiecare zece ani, prin tragere la sorţi. Grădinile sunt la mare preţ: în ele sădesc viţă, pomi, flori şi verdeţuri şi la îngrijirea lor dau dovadă de atâta pricepere şi gust. că nicăieri n-am văzut vreodată o mai mare rodnicie, nici o privelişte mai fermecătoare.Ceea ce le aprinde râvna în această îndeletnicire e nu numai plăcerea lor, ci şi întrecerea între suburbii, pentru o cât mai bună îngrijire a fiecărei grădini, într-adevăr, anevoie s-ar putea închipui ceva mai plăcut şi mai folositor pentru cetăţeni decât această îndeletnicire. Se vede bine că de nimic nu va fi avut întemeietorul statului mai multă grijă decât de aceste grădini.Utopienii pun pe seama lui Utopus tot acest plan al oraşului, care ar fi fost rânduit de la întemeiere aşa cum e azi; dar. fiindcă şi-a dat seama că o viaţă de om nu va fi de ajuns pentru înfrumuseţarea şi îngrijirea în fel şi chip a unui oraş, el a lăsat urmaşilor grija să întregească lipsurile, în cronicile lor, care cuprind istoria insulei, - scrisă cu luare-aminte şi păstrată cu evlavie, - pe un răstimp de o mie şapte sute şaizeci de ani, adică de la cucerirea ei de către Utopus, se spune că la început casele erau doar nişte colibe şi nişte bordeie făcute la întâmplare, din orice fel de lemn, cu pereţi de lut şi cu acoperişuri ascuţite de paie. A-cum, orice casă are o înfăţişare chipeşă şi numără trei caturi; pe dinafară, pereţii sunt făcuţi din piatră tare. din gresie, ori din cărămidă, iar pe dinăuntru sunt acoperiţi cu ghips. Acoperişurile sunt drepte şi aşternute cu un strat de sfărâmături, care nu numai că nu costă nimic, dar e astfel alcătuit, încât, pe de o parte nu ia foc, iar pe de alta ţine piept furiei furtunilor mai bine decât tabla de plumb.

<Notă>1. Comp. Republica, II, 416: "în primul rând, nici unul dintre ei (oştenii - clasa superioară în societatea ideală a lui Platon) nu trebuie să aibă vreo proprietate, în afară de cea strict necesara. In al doilea rând, nici unul dintre ei nu trebuie să aibă nici locuinţe, şi nici cămări în care să nu poată intra oricine doreşte''.</Notă>

70

Ferestrele, făcute din geamuri *1, care-s întrebuinţate acolo din belşug, apără de vânt. Uneori, în loc de geam se foloseşte o pânză foarte subţire, unsă cu uleiuri străvezii sau cu ambră, care aduce un îndoit folos, fiind menită să lase să treacă mai multă lumină, dar şi să apere mai bine de vânt.

<Notă>1. Pe vremea lui Morus existau geamuri numai la casele oamenilor bogaţi. Chiar şi în 1567 se emiteau dispoziţii speciale pentru paza geamurilor, dată fiind raritatea şi valoarea lor excepţională.</Notă>

71

<Titlu> DESPRE MAGISTRAŢI

Treizeci de familii aleg în fiecare an un magistrat care în limba veche se numea sifogrant *1, iar în cea nouă se numeşte phylarh. Zece sifogranţi. cu cele trei sute de familii ale lor. ascultă de un protophylarh sau, cum i se zicea în vechime, tranibor. în sfârşit, toţi sifogranţii din ţară. al căror numără se ridică la două sute, după ce jură mai întâi că vor alege ca principe al lor pe omul pe care-l cred cel mai vrednic, aleg prin vot secret pe unul dintre cei patru cetăţeni ale căror nume au fost propuse de popor. Căci oraşul, fiind împărţit în patru suburbii, fiecare dintre ele îşi trimite alesul în senat. Alegerea se face pe viaţă, dacă nu se naşte împotriva lui bănuiala că unelteşte înscăunarea tiraniei. Pe tranibori îi aleg în fiecare an. dar nu-i schimbă decât din pricini bine întemeiate. Toate celelalte slujbe se reînnoiesc an de an.La fiecare trei zile, şi la nevoie chiar mai des, traniborii ţin sfat cu principele *2: ei se sfătuiesc asupra treburilor ţării şi hotărâse fără zăbavă în pricinile dintre cetăţeni, dacă se ivesc, şi care. de altfel, se ivesc foarte rar.

<Notă>1. Sifogrant... Tranibor -în original: Syphograntus... Traniborus. Etimologia acestor denumiri nu este lămurită. După notele marginale ale originalului, tranibor înseamnă în limba cetăţenilor din Utopia "principalul şef (prăe-fectus primarius). Cercetătorii Utopiei au încercat să dezlege originea acestor cuvinte. Ultima încercare aparţine savantului ceh Bohumil Ryba.2. Principe - în original: principem. În partea întâi din Utopia acest cuvânt a fost redat prin "domnitor" (după cum rex s-a tradus prin "rege"), dar aici, ca în general în toată partea a doua, dată fiind organizarea republicană a Utopiei, el este redat prin cuvântul "principe". Acelaşi cuvânt îl foloseşte Tacitus vorbind despre vechii germani.</Notă>

72

La fiecare sfat al senatului stau de faţă câte doi sifogranţi, şi aceştia se schimbă în fiecare zi. Legea cere ca hotărârile în treburile obşteşti să fie dezbătute în senat trei zile, înainte ca proiectul să capete putere de lege. A se întruni în afara senatului sau a adunărilor populare pentru a ţine sfat asupra treburilor obşteşti e o crimă care se pedepseşte cu moartea. Această măsură ţinteşte să împiedice pe principe şi pe tranibori să uneltească cumva împreună împotriva libertăţii poporului, sau să schimbe orânduirea ţării. De aceea, orice treabă care e socotită de mare însemnătate *1 e trimisă întâi spre dezbatere adunării sifogranţilor, care o aduc la cunoştinţa familiilor; apoi sifograntii, după ce se sfătuiesc şi între ei, aduc la cunoştinţa senatului părerea norodului. Uneori se face chiar un plebiscit în toată insula. Printre orânduielile poporului merită să fie amintită şi aceea potrivit căreia o propunere făcută senatului nu se discută chiar în ziua când a fost înfăţişată, ci se amână pentru sfatul următor. Această rânduială a fost statornicită pentru ca, dacă cineva ar fi ispitit să-şi spună cea dintâi părere ce i-a trecut prin minte, să nu fie apoi nevoit să-şi bată capul spre a găsi temeiuri să-şi apere părerea pripită, în loc să aibă în vedere binele obştesc. Căci adeseori se întâmplă ca oamenii, din pricina unei ruşini înţelese pe dos şi nesăbuite de-a dezvălui lipsa de cugetare temeinică din prima clipă aleg să jertfească mai degrabă binele ţării decât bunul lor nume. Astfel se înlătură însă primejdia unei

asemenea fapte pripite.

<Notă>1. Comp. T a c i t u s (Despre originea fi ţara germanilor, cap. XI): "Treburile de mică însemnătate erau rezolvate de consfătuirile principilor, iar cele mai importante, de întregul popor, dar în aşa fel încât tot ce rezolva poporul era discutat înainte de principi'".<Notă>

73

<Titlu> DESPRE ARTE ŞI MESERII

în Utopia e o îndeletnicire a tuturor. - bărbaţi şi femei deopotrivă, - de care nimeni nu e scutit, şi anume plugari a. Ei deprind cu toţii această muncă, încă din copilărie, în parte la şcoală, după învăţăturile din bătrâni, în parte pe ogoarele din vecinătatea oraşului, unde, ca la joacă, o învaţă nu numai văzând cu ochii, dar şi lucrând, spre a-şi mlădia trupul. Pe lângă plugărie, care e o datorie a tuturor fără deosebire, fiecare mai învaţă, la alegere, câte o altă meserie, îndeobşte, oamenii învaţă să ţeasă lâna sau inul, alţii se fac zidari, sau făurari, ori dulgheri, căci nu există alte meserii la ei care să aibă un număr de ostenitori vrednic de a fi însemnat. Veşmintele, care nu deosebesc decât pe bărbaţi de femei şi pe holtei de oamenii căsătoriţi, au în toată insula aceeaşi formă şi sunt veşnic aceleaşi pentru orice vârstă, fără a fi neplăcute ochiului şi fără a stingheri vreo mişcare a trupului, dar potrivite pentru a apăra de frig şi a feri de arşiţă; hainele acestea, cum am spus, şi le face fiecare familie acasă. Din toate aceste meserii, fiecare învaţă câte una, nu numai bărbaţii, dar şi femeile. De altminteri, femeile, ca unele ce sunt mai slabe, lucrează îndeosebi lâna şi inul, iar bărbaţilor le sunt încredinţate celelalte munci, mai grele.îndeobşte, fiecare deprinde meseria pe care au avut-o părinţii lui, căci pe cei mai mulţi însăşi firea lor îi împinge la aceasta.

74

Dacă pe unul îl trage inima la altceva, el e trecut, prin înfiere, într-una din familiile care se îndeletnicesc cu meseria la care râvneşte, revenind nu atât tatălui său, cât dregătorilor, grija să-l emancipeze *1 unui tată de familie înţelept şi cinstit.Dacă cineva, pe lângă meşteşugul în care se desăvârşeşte, mai vrea să deprindă încă unul, i se îngăduie s-o facă, tot în felul arătat mai sus; însuşindu-şi-le pe amândouă, el exercită dintre ele pe cel pe care-l vrea, afară numai dacă oraşul nu duce lipsă de un meşteşug mai mult decât de altul.Treaba de căpetenie şi aproape singura treabă a sifogranţilor e să poarte de grijă şi să ia seama ca nimeni să nu trândăvească, stând cu mâinile în sân. ci fiecare să-şi vadă cu hărnicie de munca lui; dar fără să cadă obosit, ca o vită, de muncă neîntreruptă, de când crapă de ziuă până noaptea târziu, căci aceasta ar depăşi truda grea a unui rob; şi totuşi, afară de utopieni, acesta e traiul mai tuturor lucrătorilor de pretutindeni *2. Ei împart răstimpul alcătuit dintr-o zi şi o noapte în douăzeci şi patru de părţi deopotrivă. Din acestea, închină muncii numai şase ceasuri, şi anume trei ceasuri înainte de amiază, după care iau prânzul, iar după amiază se odihnesc vreme de două ceasuri, pentru ca alte trei ceasuri, închinate muncii, să se încheie cu cina. Cum ei încep numărătoarea ceasurilor cu amiaza, înseamnă că la opt ceasuri se duc să se culce şi

închină somnului opt ore.Răstimpul dintre muncă, mese şi somn, fiecare are dreptul să şi-l întrebuinţeze cum crede de cuviinţă, dar nu spre a se deda desfrâului şi lenei, ci, fiind dezlegat de munca lui obişnuită, să se folosească de timpul liber în chip înţelept, pentru o altă înde-letnicire. Cei mai mulţi închină acest răstimp luminării minţii. Potrivit unei datini ţinute cu sfinţenie, în fiecare zi, dis-de-dimi-neaţă, se citeşte dintr-o carte, pentru cei care se află de faţă, fiind datori să se găsească acolo numai cei aleşi anume pentru învăţătură.

<Notă>1. Arhaism împrumutat dreptului roman, unde multă vreme adopţia se realiza cu ajutorul unui act solemn străvechi, numit mancipatia. Morus atribuie utopienilor o tehnică juridică si o terminologie identice celor romane, care, pe vremea lui, n-aveau nici un curs în Anglia (n. trad.)2. De pretutindeni - se referă probabil la Anglia cu legislaţia muncitorească din sec. XIV-XV.</Notă>

75

Poporul însă. din toate stările, se strânge în mare număr, bărbaţi şi femei, unii ca să asculte citirea din cărţi, alţii - altele, fiecare după înclinarea lui. Dacă cineva nu simte aplicare pentru astfel de îndeletniciri ale minţii, ci vrea să-şi folosească timpul liber cu meseria lui obişnuită, nimeni nu-l împiedică, ba chiar e lăudat pentru că, oricum, munca lui e folositoare obştii.Seara, după masă. oamenii petrec un ceas cu felurite desfătări: vara în grădini, iarna în aceleaşi încăperi obşteşti în care iau masa împreună. Acolo, sau cântă, sau îşi trec vremea stând la clacă. Nu cunosc nici zarurile şi nici alte feluri de jocuri de noroc, atât de neghioabe şi de primejdioase. Ei joacă, de obicei, două feluri de jocuri, care seamănă întrucâtva cu şahul nostru: unul se numeşte lupta numerelor *1, în care un număr mănâncă pe celălalt. Al doilea joc e lupta virtuţilor cu viciile *2, puse faţă în faţă în linie de bătaie; acest joc pune omului înaintea ochilor ura care le dezbină şi, totdeodată, desăvârşita unire a virtuţilor împotriva viciilor; mai departe se arată ce viciu se împotriveşte fiecărei virtuţi şi cum viciile atacă virtuţile cu putere, pe fată, sau pornesc împotriva lor pieziş, prin vicleşuguri; cum, în sfârşit, virtutea respinge atacurile viciului, cum se fereşte de uneltirile lui. şi în ce chip biruinţa e de o parte sau de alta.

<Notă>1. Lupta numerelor - în original: latrunculorum ludo, adică tradus ad litteram: jocul de-a tâlharii. De obicei se traduce prin "şah". Este posibil ca Morus să fi avut în vedere şahul, dar luduş latrunculorum, cunoscut încă vechilor romani, era mai curând - după unele amănunte ce au ajuns până la noi - un joc de dame. decât de şah; astfel trebuia să iei adversarului pietricelele sau să le împiedici de a se mai mişca. Se considera învins cel care nu mai putea să facă nici o mişcare; victoria era considerată cu atât mai mare. cu cât învingătorul pierduse mai puţine pietricele. Denumirea acestui joc "lupta numerelor" este legată de faptul că în timpul jocului se numărau piesele luate de la adversar.2. S-au păstrat foarte puţine date în legătură cu acest joc. De obicei el este denumit: "joc de şah moralizant". Importanţa instructivă a jocurilor este menţionată de Platou

în Legi (I, 643): educatorul "se va strădui, cu ajutorul acestor jocuri, să îndrumeze gusturile si înclinaţiile copiilor spre îndeletnicirea în care mai târziu ei trebuie să ajungă la desăvârşire".</Notă>

76

Dar, ajunşi aici, ca să nu cădeţi cum va în greşeală, socotesc că e un loc care trebuie cercetat cu mai multă luare-aminte. Într-adevăr, s-ar putea crede că munca zilnică mărginită la şase ceasuri trebuie să ducă la o anumită lipsă de lucruri necesare: aceasta e însă atât de departe să se întâmple, încât cele şase ceasuri de muncă zilnică nu numai că ajung să dea tot ce se cuvine pentru îndestularea nevoilor şi pentru înlesnirea traiului, dar pe deasupra dau şi un prisos; acest adevăr îl veţi înţelege lesne, dacă vă veţi gândi la marele număr de oameni trândavi ce se află la alte neamuri. Mai întâi, aproape toate femeile, care alcătuiesc jumătate din întreaga populaţie, iar acolo unde muncesc femeile, majoritatea bărbaţilor sforăie în locul lor. Apoi, droaia numeroasă şi leneşă de popi şi de călugări! Mai puneţi la socoteală pe toţi bogătaşii, mai ales pe marii proprietari de pământuri, aşa-numiţii oameni de neam şi nobilii *1: adăugaţi la aceştia servitorimea lor, adică toată acea adunătură de pierde-vară în livrea şi. în sfâr-şit, puneţi potopul de cerşetori voinici şi zdraveni ce-şi ascund lenea făcând pe bolnavii; veţi găsi astfel că numărul celor care, prin munca lor. se îngrijesc să îndestuleze trebuinţele neamului omenesc, e mult mai mic decât vă închipuiţi.Acum, faceţi socoteala cât de puţini dintre cei care muncesc se îndeletnicesc cu lucruri de folos, de vreme ce azi măsurăm totul în bani. iar o mulţime de meşteşuguri stau cu totul şi cu totul în slujba luxului şi a desfrâului! Dacă însă toţi lucrătorii care se îndeletnicesc acum cu meseriile lor ar fi împărţiţi între cele câteva meşteşuguri pe care le cer nevoile adevărate ale firii omeneşti, belşugul de lucruri trebuincioase ar fi aşa de mare şi ele ar fi deci atât de ieftine, încât lucrătorul n-ar mai putea trăi de pe urma muncii lui.

<Notă>1. In original: generosos ac nobiles. Primul cuvânt indică în mod fonetic englezescul gentry (mica nobilime), iar al doilea corespunde noţiunii de "lord".</Notă>

77

Dar dacă cei care acum se îndeletnicesc cu meserii nefolositoare, - socotind şi ceata trândavă a celor ce nu fac nimic, dintre care unul singur înghite din rodul muncii altora cât doi lucrători. - ar fi cu toţii întrebuinţaţi la munci folositoare, vă daţi uşor seama că oamenii aceştia ar avea mai mult timp decât ar fi nevoie pentru a produce tot ceea ce oamenii sunt ispitiţi să dorească din nevoia şi deprinderea unei vieţi înlesnite (ba chiar şi din plăcere, dacă este vorba, cum se cuvine, de plăcerea întemeiată pe natură şi adevăr); aceasta se vede limpede din ceea ce se întâmplă în Utopia. Căci acolo, în tot cuprinsul oraşului şi al pământurilor învecinate abia dacă sunt cinci sute de inşi. bărbaţi şi femei la un loc, buni de muncă. - după vârstă şi putere, - dar scutiţi de această îndatorire, în acest număr sunt cuprinşi sifogranţii, care, deşi scutiţi, nu se dau înapoi de la lucru, ci muncesc şi ei, spre a servi drept pildă celorlalţi.De aceeaşi scutire necurmată se bucură şi cei pe care poporul, după sfatul preoţilor, îi hărăzeşte, printr-un vot secret al sifogranţilor, să adâncească studiul artelor şi al

ştiinţelor; dacă vreunul dintre ei înşeală însă nădejdile puse în el, e trimis înapoi printre muncitori şi, dimpotrivă, nu rareori se întâmplă că un muncitor cu braţele se dedă învăţăturii cu atâta tragere de inimă în ceasurile de răgaz şi face mulţumită zeului său progrese atât de mari, încât e scutit de a mai munci în meseria lui şi e ridicat în rândul învăţaţilor. Dintre aceşti învăţaţi se aleg diplomaţii, preoţii, traniborii şi chiar principele, care, în limba veche, se numea barzan, iar mai de curând se numeşte adern *1. Ceilalţi locuitori fiind harnici şi îndeletnicindu-se cu meserii folositoare, ne închipuim lesne ce mare câtime de obiecte de prima mână se poate produce într-un răstimp foarte scurt.

<Notă>1. Barzan - fără îndoială un cuvânt de origine iraniană. El se întâlneşte de două ori ca nume propriu: astfel îl chema pe un rege legendar al Armeniei şi pe unul dintre satrapii persani contemporan cu Alexandru cel Mare. El poate fi explicat numai din limbile iraniene şi înseamnă "înalt" (prof. A.A. Freiman). Adem - cuvânt alcătuit (probabil chiar de Morus) din greceşte: negarea α şi δήμος - popor, adică, tară popor.</Notă>

78

Pe lângă cele pomenite mai sus, ei mai au şi înlesnirea că pentru a se îndeletnici cu meseriile trebuitoare au nevoie de mai puţină muncă decât alte neamuri, în primul rând. pentru faptul că aiurea, la construirea şi întreţinerea clădirilor e nevoie de lucrări care se ţin lanţ, deoarece, de pildă, dacă un părinte, care a clădit cu mari cheltuieli, lasă averea unui fiu risipitor şi acesta lasă apoi casa să se dărapene, deşi putea s-o întreţină cu puţini bani, moştenitorul lui e nevoit s-o repare numai cu mari cheltuieli; ba adeseori se întâmplă ca un fiu mofturos, dispreţuind şi lăsând în paragină casa părintească, să pună să i se ridice una mult mai costisitoare, în altă parte.La utopieni, toate fiind de mai înainte cumpănite şi statul fiind bine întocmit, numai rareori se întâmplă ca terenuri noi să fie hărăzite clădirii de locuinţe; şi nu numai că stricăciunile care se ivesc se dreg numaidecât, dar chiar cele ce stau să se ivească sunt preîntâmpinate. Aşa se face că toate clădirile lor dăinuiesc foarte multă vreme, fără risipă de muncă, iar cei care muncesc în această ramură n-au altceva de făcut între timp. decât să dea lemnele la rindea, la ei acasă, şi să lucreze piatra de care vor avea nevoie, aşa că, dacă se iveşte vreo stricăciune la vreo casă, s-o poată drege cât mai degrabă.Şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea veti afla acum de cât de puţin muncă au ei nevoie, în primul rând, ei poartă la lucru nişte haine de piele, care ţin în mijlociu vreo şapte ani; când ies în lume, îmbracă un veşmânt larg, peste haina grosolană de lucru. Acest veşmânt are, în toată insula, aceeaşi culoare, dar o culoare naturală, nu făcută de boiangii. De aceea, au nevoie de mai puţin postav decât în orice altă ţară, iar postavul acesta îi costă mult mai puţin, în schimb, pânza, fiindcă cere mai puţină muncă, se întrebuinţează mult mai mult. Dar pânza, ei o preţuiesc numai după albeaţa ei, iar postavul de lână numai după curăţenia lui, fără a pune deloc preţ pe subţirimea firului. Aşa se face că au o singură haină care, îndeobşte, ţine vreo doi ani, pe când în alte părţi omului îi trebuie patru sau cinci veşminte de postav de culori deosebite şi tot pe atâtea de mătase, iar cei cu năzuinţi de eleganţă trebuie să aibă cel puţin zece.

79

La drept vorbind, utopi-enii nici n-au de ce să ţină atâtea rânduri de haine, pentru că numărul acestora nu i-ar apăra mai bine de frig, nici nu i-ar face să pară măcar cu o iotă mai eleganţi.Aşadar, în Utopia, toată lumea se îndeletniceşte cu arte şi meserii folositoare, iar munca cu braţele cere puţine ceasuri şi totuşi producţia e îndestulătoare; când e belşug prea mare, poporul, întrerupându-şi munca obişnuită, e pus să refacă dramurile, dacă sunt cumva stricate, iar dacă nu e nici aici nimic de lucru, - aşa cum se întâmplă adeseori - hotărăsc să micşoreze şi mai mult numărul ceasurilor de muncă, într-adevăr, cârmuirea nu caută câtuşi de putin să trudească pe cetăţeni punându-i la munci netrebuitoare, de vreme ce orânduirea acestui stat urmăreşte mai întâi ca, după împlinirea nevoilor obştii, cât mai mult timp să fie folosit de toţi cetăţenii, nu pentru ceea ce este o robie faţă de trup, ci pentru liberarea şi luminarea sufletului: în aceasta socotesc ei că stă adevărata fericire a vieţii.

80

<Titlu> DESPRE LEGATURILE DINTRE CETĂŢENI

Acum vine rândul să vă arăt lămurit legăturile ce se statornicesc între cetăţeni, unii cu alţii, ce raporturi există între popoare, forma de împărţire a bunurilor în Utopia. Un oraş-cetate e alcătuit din familii, iar familia se întemeiază în cea mai mare măsură pe rudenia de sânge. Fetele, când ajung la vârsta măritişului, se căsătoresc şi locuiesc în casa soţilor lor; în schimb flăcăii, ca şi nepoţii, rămân în familia lor şi ascultă de cel mai în vârstă mădular al familiei, până când bătrâneţea prea înaintată îi slăbeşte aces-tuia puterea minţii şi cel mai apropiat de el ca vârstă îi ia locul.Pentru ca numărul de locuitori dintr-un oraş-cetate să nu scadă prea mult dar nici să nu crească peste măsură, este hotărât ca nici o familie, - şi fiecare oraş-cetate trebuie să aibă şase mii de familii, dacă nu intră în număr ţinutul înconjurător, - să nu aibă mai puţin de zece tineri, dar nici mai mult de şaisprezece, numărul copiilor sub această vârstă neputând fi statornicit dinainte. Această potrivire e uşor de păstrat, deoarece toţi cei care o depăşesc sunt trecuţi în familiile mai puţin numeroase. Iar când o întreagă obşte ar depăşi măsura dreaptă, cu prisosul ei se umple golul de populaţie al altor locuri. Dacă, din întâmplare, populaţia din întreaga insulă ar ajunge să fie mai mare decât se cuvine, atunci un număr ales de cetăţeni din fiecare oraş-cetate se strămută pe continentul vecin, al căror băştinaşi au prea mult pământ nelucrat, şi întemeiază o colonie cârmuită după rânduielile lor anumite, fiind poftiţi totdeodată în ea toţi băştinaşii ce vor să trăiască laolaltă cu utopienii. Dacă dau peste un neam care primeşte aşezămintele şi datinile lor, se contopesc, spre binele amânduror neamurilor, căci prin orânduirile lor fac dintr-o ţară săracă şi stearpă, una bogată.

81

Pe cei care nu vor să îmbrăţişeze felul lor de viaţă îi alungă de pe tot pământul pe care s-au gândit să şi-l însuşească: împotriva celor ce-i resping nu pregetă să pornească război. De fapt, ei sunt încredinţaţi că cel mai îndreptăţit război este cel dus împotriva unui neam care stăpâneşte un pământ nefolosit de el însuşi, lăsându-l pustiu şi nelucrat dar care opreşte de la folosirea şi stăpânirea acestui pământ pe cei care, potrivit rânduielilor firii, ar putea să trăiască din roadă lui.Dacă vreo împrejurare ar face să scadă populaţia unora dintre oraşele lor fără putinţa

de a o întregi decât tulburând numărul socotit al celorlalte părţi ale insulei, - şi aceasta s-a întâmplat de două ori, în urma unor molime groaznice de ciumă - oraşele acelea sunt repopulate cu cetăţeni readuşi în ţară dintr-o colonie, căci ei primesc mai degrabă să desfiinţeze coloniile, decât să cadă în ruină vreunul din oraşele de baştină ale insulei lor.Dar să mă întorc la felul de viaţă al cetăţenilor între ei. Cum am spus, cel mai în vârstă conduce familia. Femeile ascultă de bărbaţii lor, iar copiii de părinţi şi. îndeobşte, cei mai tineri de cei mai în vârstă.Orice oraş se împarte în patru părţi deopotrivă, în mijlocul fiecăreia dintre aceste părţi e târgul pentru tot felul de produse. Aici. feluritele roade ale muncii fiecărei familii sunt aduse mai întâi în nişte hambare şi apoi împărţite după felul lor într-un fel de magazii. Aici vine fiecare cap de familie să ceară lucrurile de care au nevoie el şi ai lui şi capătă - fără bani sau fără a da altceva ca plată - tot ceea ce a cerut. Căci de ce i s-ar refuza ceva, când se află de toate din belşug şi nu e nici o teamă ca vreunul să ceară mai mult decât are nevoie? Şi, într-adevăr, de ce-ar dori cineva să aibă mai mult decât îi trebuie, de vreme ce e sigur că n-are să ducă niciodată lipsă de nimic. La toate vieţuitoarele, teama de lipsurile viitoare e mama lăcomiei şi a jafului; doar la om se mai adaugă şi altă pricină, şi anume trufia, care-l face să se împăuneze cu lucruri de prisos, pe care le poartă numai ca să orbească pe semenii săi. Rânduielile utopienilor fac însă cu neputinţă un cusur de acest fel.

82

Pe lângă târgurile despre care v-am vorbit, se află altele, pentru merinde, în care se aduc numai legume, fructe şi pâine, dar afară de acestea, peşte şi tot ce se mănâncă din păsările şi vitele tăiate, afară din oraş, în zalhanale, unde un şuvoi de apă spală sângele şi necurăţeniile. Acolo se transportă vitele, a căror tăiere şi curăţire sunt încredinţate sclavilor, căci legea, pe de o parte, nu dă voie cetăţenilor să se deprindă cu înjunghierea vitelor, socotindu-se că o astfel de obişnuinţă ar toci pe nesimţite din sufletul lor simţământul milei, această cea mai omenească pornire a firii noastre, iar pe de altă parte, nu îngăduie să ajungă în urbea lor vreo murdărie sau necurăţenie, care prin putrezire ar putea să strice aerul şi să dea astfel naştere la vreo molimă.Pe lângă aceasta, pe fiecare uliţă, deopotrivă depărtate unele de altele, se găsesc nişte clădiri încăpătoare, fiecare purtând numele ei deosebit, în aceste reşedinţe locuiesc "sifogranţii. şi la fiecare din ele sunt repartizate pentru masă treizeci de familii, câte cincisprezece de fiecare parte a uliţei. Economii fiecărei clădiri se adună în piaţă la un ceas anumit şi cer de acolo o câtime de merinde, după numărul de guri de hrănit pe care îl arată *1. Dar înaintea tuturor trece hrana bolnavilor, care sunt îngrijiţi acolo în bolniţe obşteşti. Acestea, patru la număr, aşezate împrejurul oraşului, nu departe de zidurile lui, sunt aşa de întinse, că le-ai putea lua drept nişte târguşoare: astfel se înlătură, pe de o parte, găzduirea strâmtorată a bolnavilor, când se întâmplă să fie în număr mare, şi deci îngrijirea lor fără folos; iar, pe de altă parte, cei cu boli molipsitoare pot fi îngrijiţi cât mai departe de ceilalţi bolnavi. Aceste bolniţe sunt bine înzestrate şi au toate cele trebuincioase pentru recăpătarea sănătăţii. Bolnavii sunt în-grijiţi cu cea mai duioasă şi neobosită luare-aminte, sub privegherea unor medici foarte iscusiţi.

<Notă>1. Guri - în origina) scrie numai suorum - ai săi. </Notă>

83

De aceea, fără ca cineva să fie silit să se caute acolo, aproape nu se găseşte nimeni în tot oraşul care. îmbolnăvindu-se, să nu vrea să se îngrijească la bolniţe mai degrabă decât la el acasă.După ce economul bolniţei a primit hrana trebuitoare potrivit îndrumărilor medicului, tot ce rămâne mai bun în piaţă se împarte fără deosebire la toate sălile de mâncare, după numărul mesenilor, numai că se ţine seama de cinstirea datorată principelui, preoţilor şi traniborilor, precum şi solilor şi tuturor străinilor, când se întâmplă să vină, foarte rar şi puţini la număr; - dar atunci ei au locuinţele lor anume pregătite din vreme, cu toate cele de trebuinţă.în aceste săli, la sunetul trompetei de aramă, întreaga sifogranţie, afară de cei ce zac bolnavi acasă sau prin spitale, se adună, la anumite ceasuri, pentru masa de prânz şi pentru cină, deşi nimeni nu e oprit, după ce s-au îndestulat mesele obşteşti, să-şi ia merinde din piaţă pentru trebuinţele casnice; se ştie însă că n-o face nimeni din uşurinţă, într-adevăr, cu toate că oricine poate liber să mănânce acasă, nici unul nu se îmbulzeşte, fiind socotit ca o necuviinţă, dar şi ca o prostie să te încarci cu cazna preparării unei mese mai rele, când poţi să ai una mai bună şi mai îmbelşugată într-o reşedinţă care nu e decât la doi paşi de tine. în aceste săli, toate muncile mai murdare şi mai grele le fac robii. Femeile fierb bucatele, gătesc mâncărurile, pun masa şi o strâng. Ele fac această treabă cu rândul, familie după familie.Se întind câte trei sau mai multe mese, după numărul mesenilor. Bărbaţii se aşează la perete, femeile în faţa lor. în partea dinafară a mesei, pentru ca, dacă li s-ar face cumva rău pe negândite, - ceea ce se întâmplă uneori celor însărcinate - să se poată scula de la masă fără să tulbure pe ceilalţi şi să se ducă în camera doicilor.Acestea, împreună cu sugacii lor, stau într-o ospătărie deosebită, făcută anume pentru aceasta, şi în care focul arde mereu, găsindu-se totdeauna apă curată, ba şi leagăne în care mamele să-şi poată culca copilaşii, sau când vor, să-i poată desfăşa lângă foc, lăsându-i să prindă puteri prin joaca lor copilărească.

84

Fiecare mamă îşi alăptează singură odrasla *1, dacă boala sau moartea nu o împiedică: dacă se întâmplă însă aşa ceva, nevestele sifogranţilor caută în grabă o doică, ceea ce nu e greu de găsit. Femeile care pot face acest serviciu aleg această îndeletnicire înaintea oricărei alteia, fiindcă o astfel de purtare miloasă e mult lăudată, iar copilul vede în doică pe cea care îi ţine loc de mamă.în casele doicilor stau. de asemenea, toţi copii care n-au împlinit încă cinci ani. Ceilalţi copii, fie băieţi, fie fete. până la vârsta pubertăţii, slujesc pe meseni, sau. dacă anii nu le îngăduie încă acest lucra, stau pe de lături, în picioare, în cea mai mare tăcere, mănâncă ce le dau mesenii şi nu au altă vreme pentru masa lor *2.Sifograntul şi cu soţia lui stau la mijlocul primei mese - masă de frunte, ca una care, fiind aşezată în partea cea mai înaltă a sufrageriei, îngăduie privirii să cuprindă toată sala. Alături de sifogranţi şed doi dintre cei mai vârstnici bătrâni, aşa că la fiecare masă sunt câte patru meseni. Dacă într-o, sjfogranţie se află o biserică, preotul şi soţia lui ţin locul celor doi bătrâni şi au întâietatea, alături de sifogranţi. De amândouă părţile fiecărei mese şed câte doi tineri, iar la celelalte două capete, câte doi bătrâni. O atare orânduire adună la un loc oameni de aceeaşi vârstă şi, totodată, amestecă toate vârstele; şi această datină a fost îmbrăţişată deoarece, neputând să vorbeşti ceva fără

ca vecinul să nu ia aminte, asprimea vârstei înaintate şi respectul pe care ea-l trezeşte ţin în frâu neastâmpărul tineretului şi-l împiedică să-şi îngăduie vreo necuviinţă în vorbă sau purtări.

<Notă>1. Asemenea condiţii puneau femeilor scriitorii din antichitate, de pildă Tacitus (Despre originea si ţara germanilor, cap. XX). Comp. tot de el Dialogul despre oratori, cap. XXVIII, precum şi Plutarh, Despre educaţia copiilor, cap. V. Pe autorii antici îi imitau umaniştii, de pildă Erasmus în dialogul Născătoarea. Tot acest pasaj din Utopia, mai cu seamă episodul despre doici, aminteşte Republica lui Pluton (III, 460 c). 2. În tratatul latinesc Despre disciplina şi instruirea adolescenţilor, contemporan cu Utopia, apărut în ediţia a IV-a la Paris în 1531, există următoarele sfaturi la capitolul Cum trebuie să te porţi când serveşti la masă: "Stai drept si cu picioarele apropiate şi urmăreşte cu grijă dacă nu lipseşte ceva. Când trebuie să torni, să serveşti, să aduci sau să strângi ceva de la masă, fă-o în mod politicos... în timp ce stai lângă masă. să nu întrerup) vorba altora; la întrebări să răspunzi scurt". Pe un desen de Holbein care înfăţişează familia lui Morus şed numai două persoane: Morus şi bătrânul lui tată. Iar toţi ceilalţi care sunt de faţă stau în picioare sau în genunchi.</Notă>

85

Masa nu se serveşte după rânduiala locurilor. Mai întâi sunt serviţi - cu mâncărurile cele mai bune - bătrânii, care-şi au locurile lor însemnate. Apoi toţi ceilalţi meseni, unul la fel ca altul. Bătrânii însă împart vecinilor de masă - după bunul lor plac - bunătăţile primite, a căror câtime n-ar fi îndestulătoare pentru toţi mesenii. Astfel, pe de o parte, se dă vârstei respectul cuvenit, iar. pe de alta, fiecare se alege cu acelaşi folos ca în caz de împărţire egală.Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească întruna, şi numai ei. ci bucuros dau rândul şi tinerilor, pe care-i şi îndeamnă dinadins să vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine la iveală în aceste convorbiri nestingherite.Prânzul e mai scurt, cina e ceva mai lungă, fiindcă după cel dintâi, oamenii se duc iar la lucru, pe când după cină vin somnul şi odihna de noapte, care, după credinţa utopienilor, ajută mai bine mistuirea. De la nici o cină nu lipsesc muzica *1 şi dul-ciurile. Ei ard arome şi risipesc uleiuri cu miros plăcut şi-şi dau toată osteneala să înveselească pe oaspeţi. Unii vor fi ispitiţi, poate, să-i creadă pe utopieni prea mult aplecaţi spre plăceri. Adevărul e că ei socot că nu e oprită nici o plăcere care nu aduce după ea vreo neplăcere *2.Aşa trăiesc ei laolaltă în oraşul lor. Oamenii aşezaţi la ţară mănâncă fiecare la casa lui, căci locuiesc la depărtări prea mari. De altfel, orice familie are tot ce-i trebuie pentru trai, căci de la ei vine toată îndestularea din care se hrănesc orăşenii.

<Notă>1. Morus era mare iubitor de muzică, de toate genurile.2. Soţia —în original: consentiente coniuge. Toţi traducătorii şi interpretatorii înţeleg aceste cuvinte ca însemnând "cu consimţământul soţiei" şi subliniază politeţea

cetăţenilor din Utopia. Dar cuvântul latin coniux este ambigen. adică poate indica atât soţia, cât şi soţul.

86

<Titlu> DESPRE CĂLĂTORIILE UTOPIENILOR

Dacă un cetăţean vrea să se ducă la un prieten care locuieşte în alt oraş sau dacă are dorinţa să vadă vreun loc, sifogranţii şi traniborii îi dau cu uşurinţă încuviinţarea, dacă vreun obicei stabilit nu se împotriveşte acelui fel de călătorie. Se călătoreşte în grup, în temeiul unei scrisori de încuviinţare a principelui, în care se arată ziua plecării şi se statorniceşte şi ziua întoarcerii. Li se dă şi un car cu un rob obştesc, care are sarcina să mâne boii şi să vadă de ei. Când în ceata de călători nu se află şi femei, ei se lipsesc bucuros de car, pe care-l socotesc chiar o povară, şi-l trimit înapoi, în tot timpul călătoriei, deşi nu iau nici un fel de merinde, totuşi nu duc lipsă de nimic, întrucât sunt peste tot ca la ei acasă. Dacă unul zăboveşte într-un oraş mai mult de o zi, se îndeletniceşte cu meseria lui şi se bucură de cea mai frumoasă primire din partea lucrătorilor din aceeaşi breaslă cu el.Cine cu de la sine putere trece hotarul olatului său, fiind prins fără ţidula principelui, e socotit răufăcător şi e adus înapoi ca fugar, fiind totodată mustrat cu asprime. Dacă mai cutează încă o dată aceeaşi faptă, îşi pierde libertatea. Când unui cetăţean îi vine poftă să facă o plimbare la ţară, pe pământurile ce ţin de oraşul său, se poate duce, dacă şeful familiei şi soţia lui se în-voiesc. în satul unde se opreşte nu i se dă însă nimic de mâncare, dacă nu munceşte acolo înainte de masă, ca să capete un prânz, şi după masă, ca să capete o cină. Cu această rânduială, el poate să colinde peste tot în hotarele oraşului său. Astfel, el îi e tot atât de folositor acestuia, ca şi când ar fi rămas în el.

87

Vedeţi, aşadar, că trândăvia nu găseşte nici o îngăduinţă în Utopia, lenei nu i se dă nici un prilej de a domni; nu veţi găsi acolo nici cârciumi în care curge vinul, nici berării, nici bordeluri, nici prilejuri de desfrâu, nici cotloane primejdioase, nici întâlniri tainice *1, ci, sub ochii mereu deschişi ai tuturor, fiecare e nevoit sau să-şi vadă de munca lui obişnuită, sau să se bucure de o odihnă cinstită. Acest fel de trai nu poate duce decât la un mare belşug din toate şi cum se împart între toţi deopotrivă, e firesc să nu întâlneşti nici om sărac, nici cerşetor.În senatul din Mentirum *2 - alt nume al oraşului Amauroton -fiecare urbe trimite, după cum am mai spus, câte trei deputaţi. Sfatul, îndată ce constată belşugul de anumite bunuri în unele ţinuturi şi producţia neîndestulătoare din alte părţi, umple lipsa unui ţinut cu prisosul altuia; şi aceasta se face fără nici o plată. Oraşul care dă nu se despăgubeşte cu nimic din partea celui care primeşte, dar, în schimb, primeşte fără plată lucrurile de care are nevoie de la un alt oraş, căruia totuşi nu-i dă nimic. Astfel, întreaga insulă e oarecum ca o singură familie.Din pricina nesiguranţei unui seceriş bun sau rău în anul următor, insula se îngrijeşte totdeauna de merinde pe doi ani. Prisosul îl trimite în alte ţări, şi anume grâu, miere, lână, in. lemn, cârmâz, scoici, purpură, blănuri, ceară, seu, piei şi pe lângă acestea, vite. A şaptea parte din aceste produse se dăruieşte săracilor din ţara unde se trimit; restul se vinde cu preţuri cumpătate. Prin acest comerţ, insula primeşte nu numai produsele de care are nevoie - printre care se numără aproape numai fier -. dar şi o

mare câtime de aur şi argint. Utopienii urmează această rânduială de multă vreme şi de aceea au acum din toate aceste lucruri din belşug pe care cu greu ni-l putem închipui.

<Notă>1. Întâlniri tainice - în original conciliabulum. Această semnificaţie s-a dat cuvântului respectiv abia în latina târzie, unde el este înţeles ca adunare de eretici, bandă de tâlhari, tavernă a hoţilor.2. În senatul din Mentirum - Aceasta ara ta că autorul a vrut să numească iniţial capitala Utopiei altfel, derivând numele ei de la verbul latinesc menţin' (a minţi), pentru a sublinia astfel că în realitate ea nu există.</Notă>

88

Drept care le e tot una dacă vând cu bani peşin sau pe datorie, până la un anumit soroc, şi cea mai mare parte din mărfuri le au în creanţe, Ia a căror contractare nu se mulţumesc cu garanţia persoanelor particulare, ci iau - prin acte întocmite în formă oficială - garanţia oraşului unde se face vânzarea. Acesta, când vine ziua sorocului, cere plata creanţei de la datornicii particulari şi varsă banii în vistierie, folosindu-i până când îi cer utopienii, ceea ce însă nu se întâmplă niciodată pentru întreaga datorie. După socotinţa lor, nu e drept să ceri de la cei care folosesc un lucru căruia tu nu-i dai nici o întrebuinţare.Totuşi, dacă împrejurările le cer să împrumute altui popor o sumă de bani, numai atunci cer şi ei plata de la datornici; sau când au de purtat un război, singurul caz în care îşi strâng în vistierie avuţia lor bănească, pentru a preîntâmpina fie primejdiile de moarte, fie pe cele neprevăzute; dar mai presus de toate, pentru a putea tocmi cu o simbrie mare mercenari străini pe care îi aruncă mai degrabă decât pe cetăţenii lor în faţa primejdiei, ştiind bine că adeseori poţi, cu bani mulţi, să cumperi chiar pe cei mai dârji duşmani, fie ca să-i trădeze pe ai lor, fie ca să pornească la un război civil.Din această pricină, utopienii păstrează la îndemână o comoară uriaşă, dar la drept vorbind, nu ca pe o comoară adevărată, ci o folosesc într-un chip pe care nu-l pot povesti decât învingându-mi ruşinea ce mă stăpâneşte, ca unul ce mă tem că din cauza neîncrederii nu mă veţi lăsa să-mi sfârşesc povestirea. Şi teama mea e cu atât mai îndreptăţită, cu cât ştiu bine că. dacă n-aş fi văzut totul cu ochii mei, cu mare greutate aş fi dat crezare altuia care mi-ar fi spus aceleaşi lucruri. Este aproape o nevoie firească pentru noi ca ceea ce rămâne străin de obiceiurile noastre să ne pară de necrezut; totuşi, poate că un înţelept preţuitor al lucrurilor va fi mai puţin uimit - de vreme ce toate celelalte aşezăminte ale acestor oameni se deosebesc atât de mult de ale noastre -, auzind că folosirea dată de utopieni aurului şi argintului se potriveşte mai bine cu rostul obiceiurilor Ion decât cu ale noastre.

89

Utopienii nu se slujesc în treburile lor de bani de metal bătuţi, ci îi păstrează pentru vremuri grele, care pot veni oricând, după cum pot să nu vină niciodată, în afară de aceasta, aurul şi argintul, din care se bat monedele, n-au în ochii lor mai mult preţ decât le-a dat natura; şi în această privinţă cine nu-şi dă seama că acestea sunt mai prejos decât fierul, de care omul are tot atâta trebuinţă ca de apă şi de foc? în adevăr, natura nu le-a hărăzit nici o întrebuinţare de care nu ne-am putea lipsi uşor. Numai

sminteala omenească le-a ridicat la mare preţ, din pricină că sunt rare. Natura, ca o mamă minunată, ne-a pus la îndemână aerul, apa, pământul şi tot ce e într-adevăr bun şi folositor, iar aurul şi argintul, ca pe nişte lucruri nefolositoare, le-a ascuns adânc în pământ.Utopienii nu-şi închid comorile lor în turnuri sau în alte locuri întărite, căci omul din popor, din grijă prostească ar putea să bănuie că principele şi sfatul dregătorilor înşeală în chip meşteşugit norodul, cu gândul de a se înavuţi din aceasta. Apoi, dacă s-ar făuri cupe şi alte obiecte cizelate cu mare meşteşug, şi dacă într-o bună zi ar trebui să le topească pentru a plăti oştirea la vreme de război, Utopienii sunt convinşi că cei care s-ar fi deprins să îndrăgească asemenea lucruri frumoase şi le-ar lăsa smulse din mâini cu mare strângere de inimă. Ca să preîntâmpine astfel de neajunsuri, ei au închipuit o rânduială care e potrivită cu celelalte aşezăminte ale lor, dar fiind cu totul potrivnică celor din lumea noastră, unde aurul e atât de preţuit şi ascuns cu atâta grijă, nu poate fi crezută decât de oamenii înţelepţi. Ei mănâncă şi beau în vase de pământ sau de sticlă, foarte frumoase la înfăţişare şi totodată destul de ieftine. Din aur şi din argint se fac în toate părţile vase de noapte şi felurite vase de întrebuinţare puţin aleasă, nu numai în clădirile obşteşti, dar chiar şi în casa fiecărui cetăţean. Din aceleaşi metale mai fac şi lanţuri şi cătuşe groase pentru sclavi; în sfârşit, celor ce s-au făcut vinovaţi de crime ruşinoase li se atârnă inele de aur la urechi, li se pun inele de aur în degete, salbe de aur la gât şi, până la urmă şi capul le e ferecat în lanţuri de aur.

90

Astfel, ei se folosesc de orice mijloace ca să arunce dispreţ asupra acestor metale, în felul acesta, nişte metale a căror pierdere la alte neamuri este mai dureroasă decât smulgerea măruntaielor din om. în Utopia ar putea dispărea toate deodată, dacă împrejurările ar cere-o, fără ca cineva să simtă că a pierdut mai mult decât o para chioară.Ei culeg perle pe ţărmul mării şi din felurite stânci scot diamante şi rubine, fără să le caute dinadins, ci numai dacă din întâmplare dau peste ele le iau şi le prelucrează. Ele servesc drept podoabă pentru copii. Aceştia, în primii ani ai copilăriei lor se mândresc şi se grozăvesc cu astfel de podoabe, dar îndată ce s-au făcut mărişori, băgând de seamă că numai copiii mici se împăunează cu astfel de nimicuri, le leapădă, ruşinându-se, fără să mai aştepte îndemnul părinţilor, tot aşa cum la noi copiii, când se fac mari, aruncă nucile, bilele şi păpuşile *1.Niciodată n-am avut prilejul să-mi dau mai bine seama cât de deosebite sunt părerile pe care ni le facem despre astfel de aşezăminte atât de diferite de acelea ale altor popoare, decât odată, când au venit în Utopia nişte soli din Anemona *2. S-a întâmplat ca ei să sosească la Amauroton tocmai când mă aflam şi eu acolo. Şi, fiindcă era vorba să aibă loc tocmeli despre treburi de seamă, veniseră în capitala ţării şi cei câte trei aleşi ai fiecărui oraş al insulei, care alcătuiau senatul. Până atunci, solii neamurilor vecine care puseseră piciorul pe ţărmul Utopiei se înfăţişaseră în veşminte foarte modeste şi neîmpodobite, fiindcă ei cunoşteau bine datinile utopiene şi ştiau că acolo gătelile scumpe n-au nici o trecere, că mătasea e dispreţuită şi aurul e hărăzit unor întrebuinţări ruşinoase.

<Notă>1. Nuci, bile şi păpuşi -în original: nucex, bullas e t pup as -jucării ale copiilor din Roma antică. "Să nu te mai joci în nuci" (nuces relinquere) era o zicală care însemna că ai depăşit vârsta copilăriei. Bulla era o bilă pe care o purtau copiii, în special

băieţii, la gât, până când îşi puneau aşa-numitele veşminte bărbăteşti (toga virilis). La bogătaşi şi la nobili această bilă era din aur, iar la săraci - din piele, şi avea menirea să ferească copilul de deochi. Fetele se jucau cu păpuşile până când se măritau, adică aproximativ la vârsta de 14-16 ani.2. Anemolia - de la cuvântul grecesc άνεμώλιος "fluşturatec", care înseamnă la figurat: inexistent, pretins.

91

Anemolienii însă. fiindcă ţara lor e aşezată la o mare depărtare de Utopia şi avuseseră foarte puţine legături cu ea. Când aflară că locuitorii din acea insulă se îmbrăcau foarte simplu şi toţi la fel. încredinţaţi că nu purtau haine scumpe pentru că nu aveau, din pricina sărăciei lor. hotărâră -mânaţi mai mult de trufie decât de înţelepciune - să se înfăţişeze înaintea lor ca nişte zei şi. prin strălucirea portului lor, să arunce praf în ochii bieţilor utopieni.Cei trei soli îşi făcură deci intrarea cu un alai de o sută de oameni, dintre care cei mai mulţi erau înveşmântaţi în straie pestriţe, în mătăsuri. Aceşti soli. care în ţara lor erau oameni de frunte, purtau veşminte cusute cu fir de aur, colane mari de aur, cercei tot de aur, în degete inele de asemenea de aur. cu trese de aur la pălăriile lor care scânteiau de pietre nestemate şi de perle; într-un cuvânt, se împodobiseră cu tot ceea ce în Utopia era o-sânda sclavilor, semnul necinstei şi jucăria copiilor.Făcea să vezi cum se împăunau anemolienii, când asemuiau strălucirea oamenilor lor cu portul simplu al utopienilor, care se risipiseră prin pieţe ca să-i primească. Dimpotrivă, nu mai mică era plăcerea să bagi de seamă de felul cum îi privea norodul, cât de mofluzi rămăseseră străinii când şi-au dat seama ce mult se înşelaseră aşteptându-se la cine ştie ce cinstire deosebită din partea localnicilor. Afară de un mic număr de utopieni, care, trimişi fiind în diferite solii, cunoşteau obiceiurile de pe la străini, pentru toţi ceilalţi priveliştea acelui dezmăţ strălucitor era o adevărată ruşine şi, în uluiala lor, se întâmpla că unii dintre ei salutau pe cei mai de rând slujitori din alai (care erau îmbrăcaţi mai simplu), luându-i pe aceştia drept soli, căci pe cei adevăraţi, văzându-i cu atâtea lanţuri şi aurărie, îi socoteau robi.Puteai să vezi în mulţime pe unii băieţi care - după ce demult lepădaseră diamantele şi perlele lor -, văzând altele la pălăriile solilor, îmboldeau cu cotul pe mamele lor, spunând: "Ia te uită mamă la haimanaua asta bătrână, care şi acum mai poartă pietre scumpe şi perle, ca şi cum ar fi un băieţel!"

92

Iar mama răspundea şi ea, tot Iară să glumească: "Taci, maică! cred că e unul din măscăricii soliei!"Unii spuneau că nu-s bune lanţurile lor de aur şi mai de nici un folos, de vreme ce, fiind prea subţiri, robul ce le purta putea să le rupă cu uşurinţă şi, afară de aceasta, li se părea că nu sunt destul de, strânse, aşa că robul putea să scape din ele şi s-o ia la sănătoasa.La doar câteva zile după sosirea lor în Amauroton, solii se încredinţară că utopienii dispreţuiesc aurul tot atât de mult pe cât îl preţuiesc ei, în ţara lor. Ba avură şi prilejul să vadă că un rob din această insulă poartă pe el mai mult aur şi argint decât trei inşi laolaltă din alaiul lor. Lăsând nasul în jos ruşinaţi, lepădară degrabă veşmintele şi podoabele de care erau aşa de mândri, iar prieteniile pe care le-au legat în Utopia le dădură prilejul să cunoască datinile şi obiceiurile localnicilor. Utopienilor li se pare

ciudat că unui om cu mintea întreagă poate să-i facă aşa de multă plăcere licărirea îndoielnică a unei mici pietre scumpe, când are oricând putinţa să privească stelele sau chiar soarele. Ei socotesc drept un smintit pe omul care se crede mai de neam doar pentru că poartă un veşmânt făcut dintr-o lână mai subţire. La urma urmei, lâna asta a purtat-o mai întâi o oaie, ce mai încoace-încolo, la vremea ei n-a fost altceva decât... o oaie. Tot aşa de greu de înţeles li se pare că aurul, care prin firea lui e nefolositor, a căpătat în toată lumea un preţ atât de mare, încât e cinstit mai mult decât omul însuşi, deşi omul i-a dat acest preţ, întrebuinţându-l după pofta lui. Nu mai puţin ciudat li se pare că o namilă de netot, care n-are mai multă minte decât un buştean şi e tot atât de ticălos pe cât e de neghiob, ţine în mâna lui o mulţime de oameni cuminţi şi cinstiţi, numai pentru că norocul i-a dat o grămadă de galbeni. Dar dacă soarta sau vreun paragraf dintr-o lege care, întocmai ca şi soarta, poate prăbuşi pe un om în ţărână din înălţimea lui, face să treacă averea din mâna stăpânului în mâna celei mai ticăloase haimanale dintre slugile lui, el ajunge să slujească la fosta lui slugă, ca o codiţă şi un adaos al galbenilor care au încăput pe mâna fostei sale slugi.

93

Mai e un fel de sminteală de care utopienii nu se pot mira niciodată îndeajuns şi pe care o urăsc cumplit. Această nebunie stă în a cinsti pe un om mai-mai ca pe un zeu, doar pentru că e bogat, deşi închinătorii aceştia nu sunt nici datornicii bogatului, nici nu-i sunt îndatoraţi în alt chip şi cu toate că ştiu prea bine că nu vor căpăta nicicând o para chioară din toate comorile lui.Ei îşi însuşesc aceste păreri atât prin creşterea pe care o primesc în ţara lor, ale cărei aşezăminte sunt atât de deosebite de toate trăsnăile noastre, cât şi prin învăţătură şi prin citirea cărţilor de preţ. Căci, deşi doar puţini oameni din fiecare oraş sunt scutiţi de munca cu braţele spre a se putea închina cu totul învăţăturii, şi anume aceia care încă din copilărie au dat dovadă de însuşiri deosebite, de minte pătrunzătoare şi de aplicare pentru artele frumoase, totuşi toţi copii sunt daţi la învăţătură, iar o bună parte a oamenilor din popor - bărbaţi şi femei - îşi închină zilnic ceasurile ce le rămân slobode după munca cu braţele, îmbogăţirii minţii lor.Utopienii învaţă feluritele ştiinţe în limba lor, ca una ce nu este nici săracă în cuvinte, nici aspră la auz, dovedindu-se neîntrecută de vreo altă limbă în tălmăcirea credincioasă a gândurilor; mulţi din această parte a lumii folosesc limba utopienilor. numai că în unele locuri se vorbeşte o limbă mai stricată, iar în altele, graiurile vorbite se deosebesc întrucâtva între ele.Dintre toţi învăţaţii cu renume în lumea noastră, ei nu cunoşteau la sosirea noastră în mijlocul lor pe nici unul, nici măcar din auzite; şi totuşi, ei au făcut în dialectică *1, aritmetică şi geometrie, aceleaşi descoperiri ca şi vestiţii noştri înaintaşi.. Prin cuvântul grecesc dialectica se înţelege aici arta de a purta o discuţie şi de a face consideraţiuni bazate pe logica formală medievală, cu toate monstruozităţile ei.

94

Dacă în aproape toate ramurile stau pe aceeaşi treaptă cu vechii greci şi romani, sunt mult mai prejos decât dialecticienii actuali de la noi, căci ei n-au descoperit nici măcar una din regulile, gândite cu atâta ascuţime, privitoare la restricţii, amplificaţii şi supoziţii, aşa cum aici copii noştri le învaţă din micul manual de logica *1, în toate şcolile. Mai mult încă, sunt aşa de departe de a fi adâncit ideile de-al doilea *2, că nici unul dintre ei n-a putut vedea pe omul îndeobşte *3, cum i se zice; şi deşi acesta, după

cum ştiţi, e de-a dreptul un uriaş, cel mai mare dintre toţi uriaşii, ceea ce nu ne împiedică pe noi să-l arătăm cu degetul, totuşi nimeni dintre ei n-a izbutit să-l vadă.În schimb, ei cunosc foarte bine mersul stelelor şi mişcările lumii cereşti. Au născocit felurite instrumente iscusite, prin care li se înfăţişează fără nici o greşeală mişcările şi aşezările soarelui, ale lunii şi ale stelelor care se pot vedea pe cerul lor.

<Notă>1. Restricţii, amplificaţii fi supoziţii — în original: de restrictionibus, amplifl-cationibus ac suppositionibus - termeni ai logicii scolastice. Iată conţinutul capitolelor corespunzătoare din Mica logică de Petrus Hispanus: "Restricţie înseamnă reducerea volumului semnificaţiei termenului prin adăugirea unui adjectiv limitativ, de pildă: «Omul alb fuge», adjectivul «alb» limitează semnificaţia cuvântului «om». Amplificare înseamnă lărgirea termenului, de pildă: «omul poate fi Anticrist». Amplificarea se face sau cu ajutorul verbului «poate» sau a adjectivului «posibil», şi se poate aplica noţiunii sau timpului (de exemplu, «omul este în mod necesar animal»)... "Supoziţia poate fi generală şi determinată. Generalul se deduce cu ajutorul unui termen general (de pildă «om»), iar particularul printr-un termen determinat («Socrate este un om»). La rândul său generalul se împarte în natural şi întâmplător..." etc."Mica logică" - este vorba de un manual scolastic fără nici un fel de calităţi, întocmit în sec. XIII de Petrus Hispanus (Spanheim). întrucât autorul a devenit ulterior papă, cărticica a căpătat o largă răspândire. Ea era numită "mica" din cauza proporţiilor sale reduse, dar chiar Morus explica acest titlu glumind, într-o scrisoare, prin faptul că ea cuprinde "puţină logică".*2. În original: secundas intenţionez - a doua tendinţă. Este de asemenea un termen al logicii scolastice. Prima "tendinţă" a raţiunii faţă de obiectele exterioare le distinge pe acestea în individualitatea lor pură, aşa cum sunt ele în realitate, şi indică impresia directă primită de la ele; a doua "tendinţă" indică aceleaşi obiecte din punctul de vedere al felului cum trebuie ele înţelese, în special aplicate Ia "genuri" şi "specii" (genus et species).3. Omul îndeobşte - adică noţiunea abstractă de om, iar nu un anume individ.</Notă>

95

Cât priveşte prietenia şi ura dintre planete *1 şi toată şarlatania întemeiată pe ghicirea soartei prin citirea în stele, nici prin vis nu le trece aşa ceva. După anumite semne, întemeiate pe o îndelungă cercetare, ei pot prevedea ploaia, vântul şi celelalte schimbări ale vremii. Dar despre pricinile tuturor acestor fenomene, despre fluxul mării şi sărătura ei şi, într-un cuvânt, despre firea şi obârşia cerului şi a lumii, ei au aceleaşi păreri ca şi vechii noştri filozofi; şi, precum aceştia nu se înţeleg între ei, tot aşa şi cei din Utopia, când vin cu temeiuri noi pentru tălmăcirea lucrurilor, se deosebesc de toţi cei vechi şi nici între ei înşişi nu sunt în toate de aceeaşi părere.În filozofia morală *2, ei cercetează aceleaşi chestiuni ca şi filozofii noştri, şi anume: despre binele sau fericirea sufletului, despre cea trupească şi despre cea din afară de noi, şi caută să afle dacă însuşirea de bine sau de fericire se potriveşte pentru toate trei cazurile sau numai pentru darurile sufletului.Ei discută despre virtute şi despre plăcere. Dar grija lor dintâi şi de căpetenie e să se întrebe dacă fericirea omului stă într-un singur lucru sau în mai multe. S-ar părea, poate, că au o aplecare prea mare pentru cei ce ţin partea plăcerii *3, - ca unii ce fie că

reduc întreaga fericire la plăcere, fie că văd în aceasta partea cea mai temeinică a fericirii. Şi, mai ciudat lucru, scutul acestei morale a plăcerii ei îl găsesc în religia lor atât de aşezată şi de aspră, aş zice chiar copleşitoare şi neînduplecată.

<Notă>1. Prietenia şi ura dintre planete — termeni ai astrologiei, adică ai artei ghicitului în stele, foarte răspândită pe vremea lui Morus împreună cu puţinii oameni înaintaţi din acea epocă, Morus făcea o deosebire riguroasă între astronomie şi astrologie. Pe prima o respecta, iar de a doua îşi bătea joc. într-una din epigramele sale, el ironiza pe un astrolog care putea să ghicească orice în stele, în afară de cazurile când soţia sa îi punea coarne.2. Se subînţelege aşa-numita etică.3. Aici Morus se referă Ia tratatul Iui Cicero Despre hotarele binelui fi răului, de unde este luată întreaga terminologie filozofică folosită mai departe.</Notă>

96

E o datină la ei să nu vorbească despre fericire fără a împleti filozofia care se sprijină pe judecată cu învăţăturile luate din religie, fiindcă, după părerea lor, judecata minţii prin ea însăşi, lipsită de învăţăturile religiei, este neîndestulătoare şi neputincioasă pentru cercetarea fericirii.Iată care e catehismul lor religios: sufletul e nemuritor şi menit - prin milostivirea lui Dumnezeu - fericirii. Pentru virtuţile şi faptele noastre bune este hărăzită răsplată după moarte, iar pentru fărădelegile noastre, osândă. Deşi aceste dogme ţin de religie, ei socotesc că omul e mânat de judecata lui spre a crede în ele şi spre a le încuviinţa. Ei spun răspicat, fără şovăială, că dacă ar lipsi aceste învăţături din lume, nimeni n-ar fi aşa de neghiob să nu-şi dea seama că poate cuceri plăcerea prin orice mijloc, bun sau rău, ferindu-se numai ca o plăcere mai mică să nu stăvilească una mai mare, sau ca plăcerea urmărită "sa nu fie răscumpărată prin suferinţă. Dar să urmezi calea aspră şi anevoioasă a virtuţii şi să te lipseşti de plăcerile vieţii, ba chiar să cauţi de bunăvoie suferinţa, fără să aştepţi nici o răsplată - căci ce răsplată mai poate fi, dacă după moarte nu te alegi cu nimic, de vreme ce toată viaţa ţi s-a scurs fără plăceri, în chip jalnic? - este, zic ei, o faptă de om peste măsură de smintit'.Fericirea însă - socotesc ei - nu stă în orice plăcere, ci numai în cele cuviincioase; către astfel de plăceri, ca spre binele cel mai înalt al vieţii, firea noastră e mânată chiar de virtute, virtutea fiind singura măsură a fericirii, după părerea şcolii potrivnice *2.

<Notă>1. Este vorba de teoria filozofului grec Epicur (341-270 Î.Hr.). Vespucci apropia de ea concepţia despre lume a noilor triburi descoperite de el în America, de care Morus leagă povestirea sa despre Utopia, în realitate, fireşte, între utilitarismul primitiv al acestor triburi şi filozofia epicuriană, care reprezenta un produs complex al societăţii antice greceşti, nu există nimic comun, în afară de faptul că ambele concepţii despre lume îşi întemeiază etica pe baze materialiste.2. Şcolii potrivnice — adică adversarii epicurienilor, filozofii stoici, care opuneau eticii materialiste a epicurienilor, ca bază a eticii, virtutea abstractă, înţeleasă ca renunţare la plăcere, şi prin aceasta erau premergătorii ascetismului creştin combătut de umanişti.

97

Utopienii spun că virtutea înseamnă să trăieşti potrivit naturii *1, căci pentru aceasta am fost creaţi de Dumnezeu, iar îndemnul firii îl ascultă doar acela care. fiind în goană după bine şi ocolind răul. ascultă astfel de judecata minţii lui. Căci judecata insuflă tuturor muritorilor, în primul rând. iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti, căreia îi datorăm fiinţa noastră şi putinţa de a ne împărtăşi din fericire, iar. în al doilea rând, ea ne povăţuieşte şi ne îndeamnă să ducem o viaţă cât mai veselă şi mai lipsită de griji în ce ne priveşte, ajutând pe toţi ceilalţi - cum cere firea noastră omenească, una şi aceeaşi la toţi oamenii -, să aibă şi ei parte de acelaşi fel de viaţă. Căci n-a fost vreodată pe lume un atât de întunecat şi de aprig părtaş al virtuţii şi, totodată, un atât de mare duşman al plăcerii care, sfătuindu-te să trudeşti, să priveghezi şi să posteşti, să nu te îndemne să îndulceşti pe măsura puterilor mizeria şi micile suferinţe ale semenului tău, deoarece se crede că omul care aduce omului salvare şi mângâiere dă dovadă de virtutea vrednică de laudă a omeniei. Dar dacă este dovadă de omenie - virtutea cea mai legată de chipul de om al oamenilor - uşurarea suferinţelor aproapelui şi smulgerea lui din ghearele deznădejdii pentru a-l reda bucuriei de a trăi, adică plăcerii, de ce oare atunci natura n-ar îndemna pe fiecare dintre noi să dobândească aceleaşi bunuri şi pentru sine? Căci din două, una: o viaţă plăcută, adică plină de plăceri, ori e ceva bun, ori e ceva rău. Dacă e ceva rău, trebuie nu numai să nu ajutăm pe fraţii noştri să se bucure de ea, dar chiar trebuie să-i îndepărtăm de ea, ca de o viaţă primejdioasă şi nelegiuită. Dacă însă e ceva bun şi ca atare ai nu numai dreptul, dar şi datoria s-o faci cu putinţă semenilor tăi. de ce n-ai avea acelaşi drept şi aceeaşi datorie, înainte de toate, faţă de tine însuţi, de vreme ce morala nu cere să te iubeşti mai puţin pe tine decât pe semenii tăi? Natura, care ne insuflă dragoste pentru semenii noştri, nu ne-a poruncit să fim cruzi şi fără milă faţă de noi înşine.

<Notă>1. Această definiţie aparţine stoicilor.</Notă>

98

Natura însăşi, spune ei, ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să facem din plăcere chipul cel mai înalt al tuturor faptelor noastre, şi ei, filozofii, spun că virtutea înseamnă a trăi potrivit poruncilor naturii. Dar prin faptul că ea îndeamnă pe muritori să se ajute unii pe alţii spre a duce un trai mai vesel -şi pe bună dreptate face, căci nimeni nu stă într-atâta deasupra soartei omeneşti, încât firea să-i poarte de grijă numai lui, de vreme ce natura a dat tuturor acelaşi chip şi-i încălzeşte pe toţi deopotrivă -, ea însăşi îţi porunceşte să fii cu cea mai mare luare-aminte, pentru ca, îngrijindu-te prea mult de binele tău să nu faci altuia rău.De aceea, utopienii sunt încredinţaţi că trebuie respectate nu numai învoielile dintre particulari, dar şi legile obşteşti pe care le-a rânduit pe bună dreptate un principe bun, sau pe care le-a întărit printr-un consimţământ obştesc un popor neasuprit de tiranie şi neamăgit cu înşelătorii, legi care împart deopotrivă fiecărui cetăţean înlesnirile vieţii, adică însuşi izvorul plăcerii. A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă de înţelepciune; a te strădui pentru binele obştesc e o dovadă de evlavie; dar a împiedica pe altul să se bucure de plăcerea lui, ca să ţi-o faci tu pe a ta, este o mare nedreptate. Dimpotrivă, a te lipsi de o bucurie spre a face pe alţii să se împărtăşească din ea, tocmai aceasta e dovada omeniei şi a bunătăţii tale, care, dealtminteri, te despăgubeşte

într-o mare măsură pentru bucuria de care te-ai lipsit: mai întâi, această faptă bună e răsplătită prin reîntoarcerea serviciilor făcute; apoi, însăşi conştiinţa faptei bune ce-ai săvârşit, amintirea şi recunoştinţa celor îndatoraţi aduc sufletului o plăcere mai mare decât aceea de care trupul tău a fost lipsit; în sfârşit, Dumnezeu răsplăteşte lipsirea volnică de o plăcere măruntă şi trecătoare, prin bucurii nemăsurate şi veşnice, adevăr religios pe care şi-l făureşte uşor cugetul celui care, nesilit de nimeni, crede în Dumnezeu. Aşa se face că utopienii, după o temeinică cercetare a acestor fapte, au ajuns să se încredinţeze că toate faptele noastre, şi chiar virtuţile noastre însele, năzuiesc spre plăcere ca spre cea mai înaltă culme şi fericire a vieţii noastre.

99

Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a sufletului sau a trupului în care omul. călăuzit de firea lui, se simte bine. Nu fără temei adaugă ei cuvântul "imboldul inimii", căci suntem călăuziţi nu numai de simţuri, dar şi de judecată, când ne simţim a-traşi spre lucrurile plăcute din fire şi. prin acestea trebuie să se înţeleagă acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate, din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în sfârşit, nu sunt urmate de dureri.Sunt unele lucruri împotriva firii, pe care oamenii, dintr-o prea mare deşertăciune care-i uneşte pe toţi, le socot plăceri, ca şi cum ar sta în puterea lor să schimbe firea unui lucru tot aşa de lesne cum ar schimba cuvintele. Aceste lucruri, departe de a al-cătui fericirea omului, sunt tocmai, dimpotrivă, tot atâtea piedici în dobândirea ei. Ele nu mai îngăduie celor pe care au pus stăpânire să se bucure de mulţumirile curate şi adevărate, ci îi silesc să-şi bată mereu capul gândind la plăceri închipuite.într-adevăr, sunt o sumedenie de lucruri cărora natura nu le-a dat nici o dulceaţă, ba, dimpotrivă, le-a amestecat pe o bună parte din ele cu un dram temeinic de amărăciune, tot lucruri pe care oamenii le socot nu numai drept cele mai mari plăceri, dar chiar spun cu tărie că fără ele nu s-ar putea trăi, deşi cele mai multe sunt foarte rele şi în stare doar să trezească porniri asemănătoare. Utopienii numără ca ţinând de acest soi de plăceri mincinoase pe cei amintiţi mai sus, care se socotesc mai de soi decât alţii, numai pentru că poartă un veşmânt mai bun; ceea ce de două ori îi duce în greşeală: mai întâi, ei pun mai mult preţ pe haina lor decât pe ei înşişi, căci prin ce se poate deosebi, ca folosinţă, un veşmânt făcut dintr-o lână mai fină, de unul făcut dintr-o lână mai grosolană? Totuşi, ca şi cum prin firea lor, nu printr-o judecată greşită, ar sta înaintea celorlalţi, ei umblă cu nasul pe sus, închipuindu-şi că e mare lucru de capul lor, şi de aceea pentru straiele lor mai elegante cer, cum ar cere-o în temeiul unui drept personal, dovezi de respect pe care n-ar fi cutezat să le aştepte dacă ar fi fost îmbrăcaţi în zdrenţe, supărându-se foarte când lumea trece nepăsătoare pe lângă strălucirea lor.

100

În al doilea rând nu e tot o dovadă de sminteală să pui aşa de mare preţ pe nişte semne de respect, şi deşarte, şi nefolositoare? Căci mă întreb: ce plăcere firească şi adevărată simte cineva în faţa linguşitorului care-şi descoperă capul şi-şi pleacă, umilit, genunchii? Poate o astfel de plecăciune să-ţi lecuiască durerea din genunchi sau aiureala din cap? Eu mă mir cât de mult poate această părere mincinoasă despre plăceri să rătăcească mintea celor care găsesc alintare şi mândrie în gândul că sunt nobili, ceea ce însă se datoreşte întâmplării, care i-a făcut să se tragă dintr-un lung şir de strămoşi bogaţi şi. îndeosebi, din mari proprietari de pământ (căci în bogăţie stă

nobleţea în ziua de azi); iar utopienii nu s-ar socoti nici cu o iotă mai puţin nobili, chiar dacă n-ar fi moştenit nimic şi chiar dacă străbunii lor şi-ar fi mâncat de mult propria lor moştenire.În acelaşi sac pun ei şi pe cei ce se înnebunesc după pietre preţioase *1 şi care, cum au dat peste o piatră rară şi mai ales peste una care în vremea lor e foarte preţuită, se cred nişte zei. Căci aceeaşi piatră nu are întotdeauna şi pretutindeni acelaşi preţ. Iubitorii de nestemate le cumpără după ce li s-a scos ferecătura de aur, ca să rămână piatra goală, şi împing prevederea până acolo că cer vânzătorului să-i încredinţeze, sub jurământ, cerând şi un zălog, că piatra e adevărată, nu falsă, într-atâta se tem ca vreuna dintr-acestea să nu le înşele vederea! Dar atunci, ce plăcere îţi poate aduce, ca privitor, o piatră adevărată, dacă ochiul tău n-o poate deosebi de una falsă? Amândouă ar trebui să aibă pentru tine acelaşi preţ, tot aşa cum l-ar avea pentru un orb.Ce să mai zicem de cei care păstrează bogăţii de prisos, ca să se desfete nu folosind comorile adunate, ci numai privindu-le! Resimt ei o plăcere adevărată, sau sunt mai degrabă jucăria unei false plăceri? Ori ce să mai zicem de aceia care, datorită unui viciu, dimpotrivă, îşi ascund aurul pe care nu-l vor folosi niciodată şi poate nici n-au să-l mai vadă şi care de atâta teamă să nu-l piardă, îl şi pierd?

<Notă> 1. Aluzie satirică la Henric VIII şi ia curtenii săi, care aveau o adevărată patimă pentru pietrele preţioase.</Notă>

101

Căci ce altceva înseamnă să redai pământului aurul de a cărui folosinţă te-ai lipsit pe tine. şi poate pe toţi semenii tăi de soartă muritoare? Şi tu. avarule, te crezi la adăpost pentru că ţi-ai îngropat comoara şi salţi de bucurie; dar să ne închipuim că ţi-a fost furată, fără să ştii. şi nu-ţi dai sufletul decât zece ani mai târziu, răstimp în care ai supravieţuit comorii tale furate; eu te întreb: cu ce te-ai ales tu din comoara ta. fie că ţi-a fost furată, fie că ţi-a rămas întreagă? Ori aşa ori aşa. pentru tine folosul a fost acelaşi.Printre plăcerile neghioabe, de sminteala cărora ei ştiu numai din auzite - nu doar că singuri s-ar fi încredinţat -. pun şi jocurile de noroc, precum şi vânătoarea cu câinii sau cu şoimii. Ce plăcere pot găsi oamenii - se întreabă utopienii - să tot arunce zarurile pe o masă de joc, după ce au făcut-o de mii şi mii de ori, încât chiar de-ar cuprinde aceasta vreo plăcere, deasa ei repetare ar fi putut să-i sature? Şi ce dulceaţă poate găsi cineva în lătratul şi în urletul câinilor de vânătoare, care mai degrabă ar trebui să te umple de scârbă? Sau poate fi mult mai plăcut să vezi un câine alergând după un iepure, decât un câine fugărind un alt câine? Căci şi-ntr-o parte şi-n alta, e vorba de acelaşi lucru: unul fugăreşte pe celălalt, dacă în goană stă plăcerea ta! Iar dacă nădejdea uciderii sau plăcerea să vezi cum curge sângele sub ochii tăi te îndeamnă la vânătoare, atunci ar fi mai bine să facem loc milei în sufletul nostru la priveliştea unui câine care sfâşie un iepure, el, cel puternic, pe cel slab. cel sălbatic, pe cel fricos şi gata s-o ia la sănătoasa, el cel crud, pe cel nevătămător *1.De aceea, utopienii opresc cu desăvârşire pe oamenii liberi să vâneze, ca fiind o îndeletnicire nevrednică de ei, şi o îngăduie numai casapilor, de vreme ce cu această meserie, cum am mai spus, nu se îndeletnicesc la ei decât robii.

<Notă>

1. Ceea ce spune Morus despre vânătoare aminteşte consideraţiunile lui Erasmus (Elogiul Nebuniei, cap. XXXIX).</Notă>

102

După părerea lor, vânătoarea e cea mai josnică ramură a meseriei de casap, căci celelalte ramuri ale ei se bucură de mai multă cinste, fiind mai folositoare, de vreme ce se ucid vitele de nevoie, pe când vânătorul nu caută decât o plăcere deşartă în uciderea şi măcelărirea unei biete lighioane. Ei cred că patima aceasta de a fi faţă la astfel de măceluri este pornirea unui suflet crud sau a unuia pe care goana după o asemenea plăcere barbară are să-l sălbăticească fără doar şi poate.Aceste apucături şi altele ca ele - din păcate fără număr - , deşi omul de rând le socoteşte plăceri, n-au, după limpedea părere a utopienilor, nimic de-a face cu adevărata plăcere, de vreme ce prin natura lucrurilor, nimic nu este plăcut în sine. Este adevărat că astfel de apucături desfată simţurile omului de rând -ceea ce pare să fie nedespărţit de rostul plăcerii -, dar aceasta nu-i face să şovăie în părerea lor. Această mulţumire a simţurilor, zic ei, nu vine din firea lucrului, ci e urmarea unor deprinderi rele, care prin sminteala lor te fac să ţi se pară, de pildă, că amarul e dulce, întocmai ca acele femei însărcinate, al căror gust e uneori stricat în aşa măsură, că smoala şi seul li se par mai dulci decât mierea. Dar judecata stricată de vreo boală sau de vreo deprindere rea nu poate schimba firea plăcerii, după cum nu poate schimba firea vreunui lucru oarecare.Utopienii deosebesc mai multe feluri de plăceri adevărate: unele privesc trupul, altele sufletul. Sufletului ele îi dau inteligenţa şi acea dulce desfătare pe care o trezeşte în noi priveliştea adevărului. La aceste plăceri se mai adaugă conştiinţa unei vieţi fără prihană şi nădejdea nestrămutată într-o lume mai bună.Plăcerile trupului ei le împart în două ramuri: prima ramură cuprinde toate plăcerile care au o înrâurire vădită asupra simţurilor, ceea ce se datoreşte, pe de o parte, refacerii - prin băutură şi mâncare - o organelor sleite de căldura lăuntrică, iar, pe de altă parte, a scoaterii din trup a celor nefolositoare, şi anume: curăţirea intestinelor de povara lor, zămislirea copiilor sau potolirea mâncărimii prin scărpinare sau frecare.

103

Uneori, plăcerea simţurilor se naşte nu din împlinirea unor lipsuri ale fiinţei noastre, nici din înlăturarea unor prisosuri supărătoare, ci din mângâierea şi trezirea simţurilor noastre de către o putere lăuntrică al cărei îndemn este luminos, de pildă plăcerea ce se naşte din muzică.Al doilea fel de plăcere a simţurilor stă - pentru utopieni - în liniştea şi echilibrul trupului, adică într-o sănătate netulburată de nici o boală. La drept vorbind, sănătatea, când nu e atacată de nici o durere, desfată pe om de la sine. chiar dacă dinafară nu se adaugă nici o sursă de plăcere. Deşi această stare de sănătate este mai puţin izbitoare şi înrâureşte mai puţin simţurile în chip nemijlocit decât năbădăioasa poftă de mâncare şi de băutură, totuşi mulţi ţin cu tot dinadinsul s-o socotească o plăcere foarte mare, iar utopienii, mai toţi o declară temelia adevăratei fericiri, ca una ce singură poate face ca viaţa să fie liniştită şi vrednică de dorit, fără sănătate nici o plăcere nemaifiind cu putinţă, căci iară ea, chiar lipsa durerii devine dintr-o plăcere - o simplă nesimţire a trupului.Utopienii au respins de mult părerea că o sănătate liniştită şi statornică nu trebuie

socotită o plăcere - căci şi aceasta s-a discutat cu aprindere la ei - deoarece, spuneau părtaşii acelei păreri, nu se poate numi plăcere actuală şi deosebită decât cea care se face simţită în urma unei excitări dinafară. Acum însă, dimpotrivă, aproape toţi recunosc că sănătatea stă chiar în fruntea plăcerilor, într-adevăr. zic aceştia din urmă, de vreme ce boala aduce durere - cel mai mare duşman al plăcerii, tot aşa cum şi boala e duşmana sănătăţii -, de ce η-ar fi plăcerea, la rândul ei. nedespărţită de liniştea sănătăţii? Căci pentru ei tot una este dacă spui că boala este durere sau spui că durerea e nedespărţită de boală: nu sunt decât două feluri de-a spune acelaşi gând. E sigur că şi în cazul când sănătatea e identificată cu plăcerea, şi în cazul când e socotită un izvor necesar al plăcerii, precum focul dă naştere căldurii, în amândouă cazurile se ajunge neapărat la rezultatul că cei care se bucură de o sănătate statornică nu pot să nu resimtă o anumită plăcere. Afară de aceasta, când mâncăm – zic utopienii - oare nu tot sănătatea, când începe să scadă, luptă împotriva foamei, cu ajutorai alimentelor? în această luptă, prin care ea câştigă încetul cu încetul biruinţa, omul ajungând să-şi recapete puterea obişnuită, ea ne aduce acea plăcere datorită căreia ne întremăm.

104

Oare sănătatea, care în luptă găsea atâta putere, să-şi stingă bucuria după ce a biruit? Când ea nu căuta în luptă decât puterea ei de mai înainte, e oare de crezut ca după ce, în sfârşit, şi-a atins ţinta, să cadă de îndată într-o nesimţire, care s-o facă să nu-şi cu-noască fericirea şi să n-o mai poată îndrăgi? Aşadar, părerea că sănătatea constă în a nu te simţi ca atare, utopienii au socotit-o cu totul potrivnică adevărului. Căci ce om, spun ei, în stare de trezie, nu-şi dă seama că e sănătos, afară doar de cel ce şi-a pierdut sănătatea? Dar cine e atât de buimăcit sau de moleşit, încât să nu-şi arate bucuria şi desfătarea de a fi sănătos? Dar, această desfătare ce altceva este, decât - cu alt nume -, tot plăcerea însăşi?De aceea, ei se dedau înainte de toate plăcerilor spiritului, ca unele pe care le socotesc a fi cele dintâi şi mai de preţ între toate, iar dintre acestea, cele mai râvnite sunt cele care izvorăsc din punerea în lucrare a virtuţilor şi din conştiinţa unei vieţi fără pată. Printre plăcerile trupului ei pun în primul rând sănătatea, căci găsesc cuviincios lucru să cauţi mulţumirea aleasă a unei mese bune, a unei băuturi gustoase şi a altor lucruri menite să ne dea aceeaşi satisfacţie, dar nu de-a dreptul pentru ele, ci având ca ţintă sănătatea; căci ele nu sunt o plăcere în sine, ci rostul lor e să se împotrivească atacurilor viclene ale bolii; şi, de aceea, omul cuminte vrea mai bine să preîntâmpine boala, decât să ofteze după leacurile doctorilor, şi să se ferească de durere, decât să alerge după leacuri alinătoare, şi tot aşa un astfel de om s-ar lipsi bucuros de acele plăceri, decât să aibă nevoie de alinare. Căci dacă cineva crede că asemenea plăceri pot să-l fericească, atunci culmea fericirii omeneşti ar sta, pe de o parte, într-o ne-curmată foame, sete şi mâncărime, iar pe de alta, într-o necurmată mâncare, băutură, scărpinare şi frecare - şi cine nu vede că o astfel de viaţă ar fi nu numai josnică, dar şi din cale afară de nenorocită?

105

Acestea sunt plăcerile cele mai josnice dintre toate şi cele mai necurate, fiind totdeauna însoţite de durerile legate de ele. Oare plăcerea mâncării nu se uneşte cu foamea, şi anume într-o măsură foarte nepotrivită? Pentru că, de fapt senzaţia foamei e mai puternică şi dăinuie mai mult, ca una care, deşi ia naştere înaintea plăcerii, se stinge odată cu aceasta. Pe plăcerile trupeşti utopienii nu pun mare preţ, şi le caută

numai când au nevoie. Atunci ei se dedau bucuroşi acestor plăceri şi mulţumesc naturii pentru duioşia ei de mamă, care se slujeşte de o plăcere atât de cuceritoare pentru a îndemna pe copiii ei să-şi facă neîncetat o datorie de neînlăturat. Ce tristă ar fi viaţa noastră, dacă ar trebui să alungăm zilnic răul foamei şi al setei cu otrăvuri şi leacuri amare, aşa cum alungăm celelalte boli de care suntem cuprinşi din când în când!Ei se îngrijesc bucuros de frumuseţea, puterea şi sprinteneala trupului, aceste daruri pe care ni le-a făcut natura. De asemenea, ei preţuiesc plăcerile de care ne bucurăm cu ajutorul ochilor, al auzului şi al mirosului, plăceri pe care natura le-a făcut numai pentru om şi în care stau încântarea şi farmecul vieţii. Căci celelalte vieţuitoare nu-şi aţintesc privirea spre strălucirea lumii, spre rânduiala şi alcătuinţa universului. Ele trag în piept mirosul ca să-şi deosebească hrana, dar nu simt plăcerea parfumului. Ele nu cunosc legăturile dintre sunete şi nu-şi dau seama de ceea ce este disonanţă şi ceea ce este armonie.De altminteri, utopienii nu uită niciodată că trebuie să se ferească de orice plăcere care ne împiedică să gustăm o plăcere mai mare sau care e urmată de o durere, şi ei sunt încredinţaţi că durerea e urmarea oricărei plăceri necinstite.A dispreţul însă frumuseţea trupului, a-i slăbi puterile, a-i preface sprinteneala în trândăvie, a-ti irosi trupul prin post şi în-frânare, a-ţi vătăma sănătatea şi a respinge toate celelalte daruri ale naturii,.- afară doar când cineva îşi jertfeşte buna lui stare ca să sporească binele altora sau pe cel obştesc, în nădejdea că, în schimbul acestei trude a lui, va dobândi de la Dumnezeu o plăcere mai mare - şi, de hatârul unei stihii deşarte a virtuţii să te lipseşti de orice bun al vieţii, sau să te supui la o viaţă cât mai aspră spre a te deprinde să rabzi lovituri ale soartei, care poate nu vor veni niciodată, asta înseamnă culmea nebuniei şi e o mărturie a unui suflet care, crud cu sine însuşi şi nespus de nerecunoscător faţă de natură, mai bine renunţă la toate binefacerile a-cesteia, decât să se înjosească datorându-i ceva.

106

Aceasta e învăţătura utopienilor cu privire la virtute şi la plăcere. Cât timp vreo dezvăluire cerească nu insuflă oamenilor vreo învăţătură mai sfântă, ei cred că judecata omenească nu poate găsi o învăţătură mai adevărată.Dacă e bună sau nu această morală, nu vreau să cercetez, pentru că nici timpul nu mi-o îngăduie şi nici nu e nevoie, de vreme ce scopul meu a fost să vă înfăţişez doar aşezămintele lor, nu să vă îndemn să le urmaţi. Cu toate acestea, sunt încredinţat că, oricum ar fi aceste aşezăminte, ele fac din utopieni cel dintâi popor şi din ţara lor, cea mai fericită ţară din lume.Utopianul e îndemânatic şi voinic la trup; deşi e scund de stat, e mai puternic decât s-ar crede după înfăţişarea lui. Insula nu e deopotrivă de rodnică în toate părţile ei, aerul nu e pretutindeni la fel de curat şi de sănătos, dar locuitorii luptă, prin cumpătare, împotriva înrâuririi vătămătoare a atmosferei. Ei îmbunătăţesc pământul printr-o lucrare aşa de îngrijită, că nicăieri nu se găsesc vite mai bune sau recolte mai frumoase, în nici o ţară din lume viaţa omului nu e mai lungă şi numărul bolilor mai mic. Nu numai că plugarii îşi îndeplinesc cu multă râvnă muncile lor, prin care fac mai rodnic un pământ sărac de felul lui, dar uneori poţi să vezi poporul tot laolaltă dezdărăcinând dintr-un loc o pădure întreagă, plantând alta în alt loc, şi această treabă nu urmăreşte belşugul, ci nevoile cărăuşiei, astfel ca lemnul să fie mai aproape de oraşe, de mare sau de râuri; căci, mai ales de la mari distanţe, căratul pe uscat al roadelor pământului cere mai puţină caznă decât al lemnelor. Poporul e apropiat,

vesel, sprinten, îi place odihna, e destul de răbduriu când e vorba de o muncă trebuincioasă şi, dacă nu se dă în vânt după munca cu mâinile e neobosit când e vorba de luminarea şi îmbogăţirea minţii.

107

Când m-au auzit vorbind despre literatura şi despre învăţătura grecilor - căci din literatura latină cred că nu i-ar fi preţuit decât pe istorici şi pe poeţi -, este curios cu câtă stăruinţă m-au rugat să-i învăţ şi pe ei această limbă. Am început aşadar, să le dau lecţii, mai întâi numai aşa, din bunăvoinţă, ca să nu mă împotrivesc voinţei lor, căci nu mă aşteptam ca ele să aibă vreun rod oarecare. Dar după câteva lecţii, neobosita lor hărnicie m-a făcut să-mi dau seama că truda mea nu se cheltuia în zadar. Eram uimit cât de uşor făceau chipul slovelor, cât de curat rosteau cuvintele, cât de uşor ţineau minte şi cât de credincios tălmăceau, cu acest amănunt, că s-au închinat învăţăturii date de mine cei mai mulţi dintre începători, şi anume cei care, pe lângă îndemnul râvnei lor. fuseseră aleşi şi printr-o hotărâre a senatului. Din numărul învăţaţilor *1 au făcut parte şi spirite alese cu multă grijă şi bărbaţi copţi la minte. Şi aşa, după mai puţin de trei ani, limba nu le mai punea nici o enigmă; cei mai buni scriitori, dacă nu era vorba de greşeli de text, erau citiţi iară nici o piedică.După cât pot întrevedea, uşurinţa iară pereche cu care ei au învăţat greceşte dovedeşte că graiul acesta nu le era cu totul străin. Aş bănui că se trag din greci pentru că limba lor, deşi se apropie mult de graiul persan *2, păstrează urme de limbă greacă printre numele lor de oraşe şi de dregătorii.În a patra călătorie a mea în Utopia, luând cu mine în loc de mărfuri o legătură bunicică de cărţi, fiind tare hotărât să rămân acolo, nu cât mai puţină vreme, ci pentru totdeauna, le-am lăsat

<Notă> 1. învăţaţilor ~ în origina! scholasticorum. Ziegler (p. XXIX) interpretează acest cuvânt ca "student". Dar această traducere este greşită, după cum arată Plinius cel Tânăr (Scrisori, I. 24). care-l numeşte astfel pe prietenul său, cunoscutul istoric Suetonius.2. Persan - comp. explicaţia de la cuvântul barzan (nota l, p. 77) şi butreschi (nota 1, p. 141).</Notă>

108

aproape toată opera lui Platon, un mare număr din scrierile lui Aristotel, şi cartea despre plante a lui Teofrast *1, căreia în multe locuri îi lipseau foi: negândindu-mă prea mult la ea, în timpul călătoriei mele pe apă. o îndrăcită de maimuţă de pe corabie, în zbenguiala ei *2, s-a desfătat rupând din carte mai multe foi. una de ici. una de colo. şi facându-le bucăţele. Dintre gramatici, le-am lăsat doar pe Laskaris *3 căci pe Theodoros *4 nu-l adusesem cu mine, şi nici slovare. în afară de acela al lui Hesychius *5 şi al lui Dioscoride *6. Plutarh *7 e autorul pe care l-au îndrăgit, iar glumele şi farmecul lui Lucian *8 îi încântă. Dintre poeţi au luat pe Aristofan *9 pe Homer *10, pe Euripide şi pe Sofocle *11, tipărit de Aldus *12 cu literele lui mărunte;

<Notă>

1. Teofrast (aprox. 372-287 î.Hr.) - filozof şi naturalist grec, autorul lucrărilor Istoria plantelor şi Caracterele. Operele lui au fost tipărite pentru prima oară la Veneţia în 1497.2. Această întâmplare este luată, probabil, din observaţiile lui Morus, care avea o maimuţă, ceea ce se vede dintr-un desen al lui Holbein şi din Colocviile lui Erasmus; acesta din urmă spune că toată casa lui Morus era plină de animale.3.Laskaris, Constantin - învăţat bizantin din sec. XV. Gramatica sa grecească, editată la Milano în 1476, a fost prima carte tipărită cu caractere greceşti.4. Theodoros Gaza (1398-1478) - învăţat bizantin; gramatica sa grecească a fost tipărită la Veneţia în 1495.5. Hesychius - filolog grec. probabil din sec. VI; dicţionarul său grecesc a fost tipărit la Veneţia în 1514.6. Dioscorides Pedanios - medic grec din sec. I d.Hr. Prima ediţie a lucrărilor sale a apărut la Veneţia în 1499.7. Plutarh - istoric grec din sec. Ι-Π. autorul unor biografii ale grecilor şi romanilor de seamă. Aici este vorba de Moralia sa - o serie de lucrări pe temele cele mai variate.8. Lucian (sec. II) - scriitor antic grec, care a criticat de pe poziţii sceptice credinţele vechi ale poporului grec. Morus a tradus operele sale în limba latină.9. Aristofan (sec. V-IV Î.Hr.) - autor de comedii din Grecia antică. Comediile care s-au păstrat din opera lui au fost tipărite pentru prima oară la Veneţia, în 1498.10. Homer - autorul legendar al Iliadei şi Odiseii.11. Euripide şi Sofocle autori greci de tragedii din sec. V î. Hr.; tragediile lor au fost tipărite la Veneţia, în 1502 şi 1503.12.AldusManutius- vestit tipograf veneţian (aprox. 1450-1515), inventatorul scrisului cursiv, în atelierul său au fost tipărite pentru prima oară foarte multe opere ale clasicilor antici. Morus a scris imediat după moartea acestuia.</Notă>

109

dintre istorici le-am lăsat pe Tucidide *1, Herodot *2 şi Herodian *3".Pe tărâmul medicinei ei au câteva scrieri ale lui Hipocrate *4 şi manualul cel mic al lui Galenus *5 pe care le adusese tovarăşul meu de călătorie. Tricius Apinatus. Aceste două cărţi din urmă se bucură de multă cinste la ei, căci. deşi nicăieri nu e mai puţină nevoie de medicină ca în Utopia, ea nu e nicăieri ţinută în mai mare cinste ca la ei. prin însuşi faptul că o pun în rândul ramurilor celor mai frumoase şi folositoare ale filozofiei: utopienii cred că strădania medicinei. care se sileşte să pătrundă în tainele naturii, îi fac nu numai să-şi însuşească minunate plăceri, ci şi să răspundă cu mare cuviinţă creatorului şi ziditorului vieţii, care, cred ei. ca şi un meşter pământean, pune maşina lumii în faţa ochilor oamenilor, singurele fiinţe care pot pricepe acest frumos nesfârşit; căci Dumnezeu se uită plin de iubire la acela care cercetează cu migală şi fără preget această operă, menită să-i insufle numai înminunare, însă el n-are decât milă pentru cel care ca un dobitoc fără minte rămâne rece şi nesimţitor la această privelişte minunată.

<Notă> 1. Tucidide (460-395 î.Hr.) istoric antic grec. Operele sale au fost tipărite pentru prima dată de Aldus, în 1502.2. Herodot (circa 480-424 Î. Hr.)- istoric antic grec; operele sale au fost tipărite pentru prima dată de Aldus, în 1502.

3. Herodianos (170-240) - istoric antic grec care a scris despre împăraţii romani.4. Hipocrate (sec. V î. Hr.) - medic antic grec. denumit "părintele medicinei'"; operele sale au fost tipărite pentru prima oară de Aldus-fiul în 1526.5. Galenus (131-201) - medic antic grec; lucrarea sa Mica artă a fost intitulată astfel spre deosebire de o altă lucrare a lui mai vastă - Marea artă sau Metoda de tămăduire.6. Tricius Apinatus - acest nume a fost întocmit de Morus din două cuvinte latineşti - tricae fi apinae ,care înseamnă "fleacuri". Etimologia lor exactă nu este cunoscută.

110

Astfel, minţile utopienilor, care se deprind neîncetat cu învăţătura artelor şi a ştiinţelor, sunt înzestrate cu o pricepere uimitoare la meşteşugurile şi născocirile care pot să le înlesnească traiul. Ei au împrumutat de la noi meşteşugul tiparului şi chipul de a fabrica hârtie, dar nu se mulţumesc doar cu cele ce au învăţat de la noi, ci le-au şi desăvârşit cu priceperea şi iscusinţa lor. în adevăr, după ce le-am arătat cum tipăreşte Aldus, pe foi de hârtie, şi cum se fabrică hârtia, şi asta doar prin cuvinte, nu în chip practic, - căci nici unul dintre noi nu era meşter în nici una din aceste meserii -, ei repede au ghicit şi restul, cu mintea lor ascuţită. E adevărat, mai înainte ei scriau pe piei, pe scoarţă de copac şi pe foi de papirus. Dar acum s-au apucat pe dată să încerce şi ei să fabrice hârtie şi să tipărească. Cele dintâi încercări n-au fost prea izbutite, dar, după ce s-au străduit de mai multe ori, au izbândit curând în aceste două meşteşuguri şi, atât de deplin, încât, dacă ar avea la îndemână manuscrisele scriitorilor greci, lipsa tipăriturilor n-ar mai fi simţită. Acum însă ei nu au decât cărţile pe care li le-am lăsat eu; totuşi, ceea ce le-a stat îndemână a fost, după tipărire, răspândit în mii şi mii de exemplare.Orice străin care vine la ei să le vadă ţara e primit cu braţele deschise, dacă se deosebeşte prin vreun merit sau şi-a însuşit, prin călătorii, o cunoaştere temeinică a oamenilor şi a obiceiurilor din ţările pe unde a umblat. Poate că tocmai din această pricină s-au bucurat de sosirea corăbiilor noastre, căci acolo oamenii ascultă foarte bucuroşi ce se întâmplă peste mări şi ţări.De altfel, negoţul atrage acolo doar puţine corăbii; căci ce-ar fi de adus în Utopia decât sau fier sau aur şi argint, pe acestea două din urmă neputând decât să le ducă înapoi, de unde le-au adus? Cât despre ceea ce vând ei, utopienii socotesc mai înţelept lucru să le scoată singuri din ţara lor decât să vină alţii să le ia de la ei, şi în felul acesta cunosc mai bine ţările străine, izbutind să nu dea uitării viaţa marinărească şi măiestria într-ale mării.

111

<Notă> DESPRE ROBI

Utopienii nu ţin în robie decât pe prinşii într-un război purtat de ei înşişi, nu însă pe fiii robilor, nici pe cei cumpăraţi din alte ţări; dar îi fac robi pe acei cetăţeni ai lor ce s-au făcut vinovaţi de vreo crimă ori pe cei din altă ţară care au fost osândiţi la moarte pentru cine ştie ce nelegiuire, acest soi de robi fiind cu mult cel mai obişnuit; dintre aceştia din urmă se adună cea mai mare parte a robilor lor, aducându-i uneori pe un preţ foarte mic şi mai adesea chiar pe degeaba.Toţi aceşti robi sunt puşi la muncă necurmată şi poartă lanţuri. Cel mai aspru se poartă însă cu băştinaşii robiţi; ei sunt priviţi drept cei mai ticăloşi ucigaşi, vrednici să slujească altora drept pildă de josnicie, fiindcă, deşi crescuţi după cea mai bună

rânduială a virtuţii, s-au făcut totuşi vinovaţi de nelegiuiri.Un alt soi de robi este cel din rândul argaţilor *1 de alt neam, care se robesc la ei de bună voie, din cauza încercărilor şi a sărăciei. Cu aceştia se poartă în toate cum se cuvine, ca şi cu localnicii, numai că ei fiind deprinşi cu munca, li se cere o câtime de lucru ceva mai mare. Cei ce vor să se întoarcă acasă, în ţara lor, - ceea ce se întâmplă adesea - nu sunt reţinuţi cu sila, nici nu-s lăsaţi să plece cu mâinile goale.

<Notă> 1. Argat - în original: mediastinus, ceea ce în traducere ad litteram înseamnă mijlocaş". Se pare ca semnificaţia acestui cuvânt nu era clara: la romani era numit adesea astfel sclavul care era inferior altor sclavi din casă.</Notă>

112

Am arătat cu ce mare tragere de inimă îi îngrijesc utopienii pe bolnavii lor. Nimic din ce le poate ajuta la tămăduire, fie leacuri, fie merinde, rânduite cu grijă, nu este lăsat la o parte. Nenorociţii atinşi de boli fără leac primesc toate mângâierile, toată îngrijirea, toate uşurările pentru sufletul lor. Dacă însă acele boli iară leac sunt însoţite de dureri greu de răbdat, pe care nu le pot înlătura cu nimic, atunci preoţii şi dregătorii povăţuiesc pe bolnav, arătându-i că de vreme ce, lipsit de toate bunurile vieţii, a ajuns o povară pentru el însuşi şi pentru alţii şi nu face decât să supravieţuiască propriei lui morţi, nu mai are rost să se hrănească mai departe, întinzând molima, şi să nu şovăie să primească moartea *1, îl povăţuiesc să-şi pună nădejdea în bine şi să iasă de bună voie din viaţa asta, care pentru el nu mai e decât o temniţă şi un loc de tortură, sau să îngăduie altora să-l ajute să facă acest lucru - ceea ce este semn de înţelepciune atunci când moartea nu mai este o părăsire a bunurilor vieţii, ci scăparea de un groaznic chin - şi că, într-o astfel de împrejurare, ascultând de sfatul preoţilor, care sunt tălmacii voinţei lui Dumnezeu, el nu face decât să aibă o purtare cuvioasă şi sfântă.Cei care se lasă înduplecaţi îşi pun de bună voie capăt vieţii fie prin foame, fie că sub puterea unei băuturi adormitoare sunt izbăviţi fără să simtă chinurile morţii, împotriva voinţei lui, nimănui nu-i este luată viaţa, nici nu-ngrijesc cu mai puţină grijă pe unul ca acesta; iar pe cei ce se lasă înduplecaţi să moară îi îngroapă cu cinste. Dar dacă cineva se omoară fără vreo pricină bine întemeiată, încuviinţată de preoţi şi de senat, nu-l socotesc vrednic nici să fie îngropat în pământ, nici să fie ars, ci îl aruncă să zacă în chip ruşinos, fără înmormântare, într-o mlaştină.Fetele nu se pot mărita până la optsprezece ani. iar flăcăii, până la douăzeci şi doi *2. Cel care. fie băiat, fie fată, a fost dovedit că înainte de căsătorie a gustat hoţeşte din plăcerile iubirii, e pedepsit aspru şi nu mai are voie să se căsătorească decât dacă vina îi este iertată prin bunăvoinţa principelui, dar în familia în care s-a întâmpla acest păcat şi tatăl şi mama *3 îşi pierd cu totul reputaţia, ca unii ce n-au vegheat cu destulă grijă asupra purtării copiilor lor.

<Notă> 1. în asemenea cazuri sinuciderea era recomandată de stoici.2. Aristotel sporeşte pentru bărbat vârsta până la 37 de ani sau ceva mai puţin (Politica, VII, 14). Platon fixează pentru temei 16-18-20 de ani. iar pentru bărbaţi 25-30-35 de ani (Legile, 721 şi 785; comp. ibidem, nota 2). 3. Morus, îmbibat de drept roman, foloseşte termenii tehnici ai acestuia, pater

familiali şi mater familiax, care, în sens propriu roman înseamnă: şeful grupului domestic şi soţia acestuia, chiar dacă nu sunt tatăl şi mama. fiind, de pildă, bunici sau străbunici (n.traci).</Notă>

113

Această faptă este atât de aspru pedepsită, fiindcă în Utopia ei sunt de părere că puţini s-ar mai uni printr-o iubire de soţ şi soţie, în care să fie siliţi să trăiască o viaţă întreagă cu aceeaşi fiinţă, răbdând pe deasupra neplăcerile fără număr ale acestei con-vieţuiri, dacă s-ar îngădui uşor o iubire păcătoasă şi trecătoare.Apoi, când e vorba să se încheie o căsătorie, e acolo un obicei care mie mi s-a părut prostesc şi cât se poate de caraghios, dar pe care ei îl ţin cu sfinţenie. Când o femeie, fată sau văduvă, vrea să se mărite, o matroană serioasă şi cinstită o arată mirelui goală şi. tot aşa, când un tânăr vrea să se însoare, un cetăţean ţinut în mare cinste arată viitoarei mirese pe cel cu pricina în pielea goală. Noi, oaspeţii, când am văzut acest obicei, am râs cu poftă în semn de neîncuviinţare, pe când localnicii, la zeflemelile noastre, răspundeau că nu se pot mira îndeajuns de neghiobia pe care o văd ei în alte ţări. într-adevăr, spuneau ei, la cumpărarea unui mânz, treabă de câteva monede, toţi sunt cu cea mai mare băgare de seamă. Deşi dobitocul e gol, totuşi iau de pe el şaua şi hamurile, de teamă că sub aceste slabe învelişuri să nu se ascundă vreo bubă. Iar când e vorba să-şi aleagă o soţie - alegere din care te poate întovărăşi pentru tot restul vieţii plăcerea sau dezgustul -, purced fără nici o grijă. Ei se leagă astfel pe viaţă cu un trup învelit cu totul în veşminte şi judecă femeia numai după un stat de palmă din fiinţa ei, - deoarece numai faţa nu-i e acoperită -, şi toate acestea cu marea primejdie de a nu se potrivi unul cu altul dacă vreo meteahnă iese mai târziu la iveală.

114

Nu toţi oamenii sunt destul de înţelepţi ca să preţuiască la o femeie numai caracterul şi. de aceea, chiar atunci când este vorba de căsătoriile înţelepţilor, e bine să se adauge la însuşirile sufletului darurile trupeşti, aşa. ca un prisos care nu strică deloc. De fapt, sub un veşmânt ales se poate ascunde sluţenia cea mai hâdă, care o să-l înstrăineze cu totul sufleteşte pe soţ de soţia lui. deşi după lege, nu se va mai putea despărţi trupeşte *1 niciodată. Dacă un bărbat are nenorocul să dea peste o femeie aşa de slută. pe care o descoperă însă după încheierea căsătoriei, nu mai are altceva de făcut decât să-şi rabde soarta. Dar mai înainte, e datoria legiuitorului să împiedice cu toată grija căderea cuiva în laţ şi asta cu atât mai vârtos, cu cât în Utopia fiecare bărbat se mul-ţumeşte cu o singură şotie, iar căsătoria se stinge doar prin moarte, afară de cazul când e vorba de adulter, sau când unul dintre soţi are o fire de nesuferit, în aceste două cazuri din urmă, senatul dă părţii astfel nedreptăţite dreptul să se căsătorească din nou, pe când cealaltă parte e osândită să trăiască în burlăcie.Nu e îngăduit nicidecum să-ţi izgoneşti soţia dacă, fără nici o pată fiind, a căpătat vreo betegeală. Utopienii socot că cine părăseşte în acest chip o soţie, tocmai când ea are mai multă nevoie de sprijin, săvârşeşte o mişelie crudă, căci răpeşte vârstei înaintate orice nădejde în viitor şi orice încredere în credinţa jurată, bătrâneţea nefiind decât mama bolii şi, la urma urmelor, ea însăşi o boală.Se întâmplă uneori în Utopia că soţul şi soţia, din pricina unei prea mari deosebiri de fire, nu se înţeleg şi atunci caută legături noi, ce le dau nădejde la o viaţă mai fericită; totuşi n-o pot face fără încuviinţarea senatului care, numai după ce pricina a fost cu

mare luare-aminte cercetată de ei împreună cu soţiile lor. după aceea îngăduie despărţirea.

<Notă> 1. Corpore caris stingi non liceat. Aici corpore are sensul juridic din teoria posesiunii; corpus: elementul material al posesiunii, deţinerea materială a lucrului (n.trad).</Notă>

115

Dar încuviinţarea nu se dă aşa de lesne, fiindcă utopienii ştiu bine că nădejdea de a te putea uşor căsători din nou e cel mai prost mijloc de a întări iubirea soţilor.Pângăritorii căsătoriei sunt osândiţi la cea mai aspră robie. Dacă amândoi vinovaţii erau căsătoriţi, şotii jigniţi, după ce fiecare a izgonit pe cel vinovat de adulter, pot, dacă vor, să se căsătorească între ei. De altfel, dacă partea jignită, soţ sau soţie, iu-beşte încă pe tovarăşul său nevrednic, nimic nu-l împiedică să respecte legătura căsătoriei, dacă primeşte să urmeze pe cel vinovat acolo unde este osândit să muncească.Căinţa unuia şi jertfa iubitoare a celuilalt trezesc uneori îndurarea principelui, recâştigându-le amândurora libertatea; în schimb, înrăitul în adulter se pedepseşte cu moartea.Osândele pentru celelalte fapte rele nu sunt statornicite chiar prin lege, ci senatul măsoară ispăşirea lor, după cum a găsit fapta împovărătoare sau dimpotrivă. Bărbaţii pedepsesc pe femeile lor, tatii şi mamele pe copii lor, afară numai dacă fapta săvârşită e aşa de gravă, încât morala cere să se dea o pedeapsă de către stat. Osânda obştească, chiar pentru crimele mari, e robia. Utopienii cred că robia nu e pentru răufăcător mai puţin îngrozitoare decât moartea şi, pe deasupra, e mai folositoare statului decât dacă s-ar grăbi să omoare pe osândiţi şi să scape de ei. Un om care munceşte, zic ei, e mai folositor decât un leş, şi pilda unei osânde necurmate insuflă groaza de o crimă asemănătoare pe timp mai îndelungat.Când robii osândiţi sunt nesupuşi şi se răscoală, îi ucid îndată cape nişte fiare sălbatice pe care temniţa şi lanţurile nu le-au putut ţine în frâu.Celor care îndură cu răbdare pedeapsa nu li se ia orice nădejde. Printre ei se găsesc unii care, îmblânziţi de osânda îndelungată, arată o căinţă sinceră şi dovedesc că nelegiuirea îi apasă mai rău decât osânda. Acestora, îndurarea principelui sau voinţa poporului le uşurează robia şi uneori le dăruieşte libertatea.

116

Chiar numai îndemnul la desfrâu atrage după sine aceeaşi pedeapsă ca şi fapta săvârşită. Orice încercare de crimă e pedepsită ca şi crima, pentru că ei sunt încredinţaţi că piedicile ce s-au ivit în calea înfăptuirii nu trebuie să folosească celui care n-are nici un merit că săvârşirea faptei rele a fost împiedicată.Utopienii fac mare haz de măscărici *1, socotind jignirea adusă lor ca o faptă foarte ruşinoasă, aşa că plăcerea pe care le-o dă priveliştea smintelii lor nu este stăvilită, convinşi fiind că este în folosul măscăricilor să fie astfel. De aceea, celor aspri şi morocănoşi, cărora nici soţiile, nici glumele nu le descreţesc fruntea, nu li se încredinţează spre pază un măscărici, de teamă că la ei ar găsi prea puţină blândeţe şi grijă o fiinţă care, neputându-le fi folositoare în alt chip, nu-i poate nici înveseli, deşi înveselirea celor din jur e singura zestre care dă preţ măscăriciului.

A lua în râs un om slut sau schilod e josnic şi urât, nu pentru cel batjocorit, ci pentru batjocoritorul care, ca şi când ar fi vorba de un viciu, îl mustră pe cel căruia nu-i stă în putere să arate aşa ori altfel.Cine nu se îngrijeşte de frumuseţea pe care i-a dat-o natura trece drept un leneş şi un neisprăvit, dar şi sulimamirile care să dea o mână de ajutor naturii sunt socotite la ei un obicei năstruşnic şi nevrednic. Experienţa însă i-a făcut să-şi dea seama că soţia câştigă dragostea bărbatului mai puţin prin farmece trupeşti decât prin purtare cinstită, prin blândeţe şi respect unul pentru altul. Chiar dacă mulţi se lasă cuceriţi numai de frumuseţe, nici unul nu-i rămâne credincios, fără virtute şi supunere.Utopienii nu se mulţumesc numai să insufle teamă de nelegiuiri prin pedepse, ci, totodată, îmbie la virtute prin răsplătirea dată cinstei; şi de aceea înalţă în pieţele publice oamenilor mari şi celor care au adus mult bine ţării statui pentru a slăvi amintirea faptelor mari, făcând din glona strămoşilor un îndemn şi un imbold spre virtute pentru urmaşii lor.

<Notă> 1. Prostufii (sau bufonii) în original: moriones. Morus avea şi el un astfel de bufon, zugrăvit pe desenul lui Holbein ce înfăţişa familia lui Morus.</Notă>

117

Cel care umblă să ajungă prin mijloace neîngăduite la vreo dregătorie poate să-şi ia nădejdea de la toate. Utopieni convieţuiesc prieteneşte, iar dregătorii nu se arată nici trufaşi, nici aspri. Li se dă numele de părinţi şi ei se poartă cum le e numele; cetăţenii, cum se şi cade, le arată de bună voie cinstea cuvenită; de la cei care nu vor să le-o arate, n-o cere nimeni. Chiar principele nu se deosebeşte prin veşmânt sau coroană, ci numai printr-un mănunchi de spice de grâu pe care-l poartă în mână, iar marele lor preot se cunoaşte după lumânarea purtată înaintea lui de un însoţitor.Ei au foarte puţine legi, dar aşa puţine de tot câte au, sunt îndestulătoare pentru cei înzestraţi cu rânduieli ca ale lor *1. Ceea ce îndeosebi nu văd cu ochi buni la celelalte popoare e numărul de ceasloave cu pravile şi cu tălmăciri ale legilor, care, deşi nu se mai sfârşeşte, tot nu le e de ajuns. Ei socotesc mai presus de orice nedreptate să înlănţuieşti pe oameni prin legi prea numeroase ca să le poată citi cineva, sau prea încâlcite ca să le poată înţelege oricine. De aceea, la ei nici pomeneală de avocaţi *2, care să descurce o pricină cu prea multă îndemânare şi firul legilor să-l taie în patru, cu viclenie; mai potrivit li se pare să-şi apere fiecare singur pricina, mărturisind judecătorului ceea ce, altfel, trebuie să spună avocatului: în felul acesta se merge mai puţin pe ocolite şi cu răstălmăciri, iar adevărul iese mai uşor la lumină, de vreme ce împricinatul grăieşte fără a veni cu tertipurile învăţate de la avocat, iar judecătorul cumpăneşte cu luare-aminte fiecare cuvânt şi vine în ajutorul omului simplu şi cinstit împotriva celor puse cu meşteşug la cale de şireţi.

<Notă> 1. Ideea lui Tacitus (Anale, III. 27): "în statul cel mai decăzut există cel mai mare număr de legi".2. Comp. ironia asemănătoare împotriva "juriştilor" la Erasmus (Elogiu/ Nebuniei, cap. LI.).<Notă>

118

O rânduială aşa de simplă ar fi greu de urmat în alte ţări. prin noianul de legi al căror tâlc nimeni nu-l scoate la capăt. De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce, cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic şi, pe lângă aceasta, când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea mai dreaptă. Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi cunoască drepturile şi datoriile, în schimb, înţelesurile date legii de tălmăcitorii subţiri le pricep numai foarte puţini, fiind puţini cei care se înalţă până la ele, - pe când o lege întocmită simplu şi limpede stă tuturor la îndemână. Astfel, pentru popor, care alcătuieşte cea mai mare parte a populaţiei şi are atâta nevoie de a fi luminat, e indiferent dacă îl laşi fără legi sau dacă pe cele făcute i le tălmăceşti cu înţelesuri pe care numai o minte luminată le poate discuta după îndelungată chibzuire; deoarece până la o astfel de amănunţită iscodire, nici judecata dintr-o bucată a omului de rând nu e în stare să se ridice, nici viaţa lui, prinsă în adunarea celor trebuitoare traiului, nu şi-ar putea întinde răgazul.Atraşi de aceste minunate însuşiri, vecinii utopienilor - care sunt liberi şi de capul lor, căci pe mulţi dintre ei tot utopienii i-au scos odinioară de sub jugul tiraniei - împrumută de la aceşti insulari, pentru unul până la cinci ani, dregători, pe care îi aduc înapoi în Utopia încărcaţi de cinste şi de laude după ce şi-au îndeplinit însărcinarea, luând un alt rând de dregători cu ei în ţara lor. Se înţelege de la sine că nişte neamuri care îşi întocmesc astfel treburile statului şi le întocmesc fără greş şi cu mare folos pentru stat, căci propăşirea sau pieirea lui atârnă de obiceiurile acelora care-l cârmuiesc. Şi ce slujbaşi mai buni ar putea ei să aleagă decât pe aceia care nu se lasă abătuţi din calea cinstei prin nici o mituire, ca unii ce în scurt timp au să se întoarcă în ţara lor, nefiind nici ispitiţi să se lase înrâuriţi de iubire, sau de ură, fiindcă sunt cu totul necunoscuţi cetăţenilor ţării care i-a adus! ei nu sunt atinşi nici de părtinire, nici de viciul avariţiei, două rele de frunte care, dacă s-au oploşit sub scaunul judecătorului, destramă şi alungă dreptatea - această cea mai puternică temelie a unei ţări.

119

Statul utopian socoteşte ţările care împrumută dregători de la ei ca aliaţi, iar pe acelea pe care le-a îndatorat prin binefaceri, ca prietene.Cât despre alianţele pe care celelalte neamuri le încheie atât de des. pentru ca apoi să le calce şi să le reînnoiască, ea. Utopia, nu încheie nici una niciodată. Căci la ce slujesc alianţele, dacă natura n-a înlănţuit pe om cu legături destul de strânse? Pe cel care dispreţuieşte astfel de legături îl crezi oare cu adevărat pornit să păzească nişte biete cuvinte scrise într-o alianţă? Ceea ce-i întăreşte în această credinţă e împrejurarea că, în ţările acelei lumi noi, învoielile şi tocmelile încheiate sub felurite principii nu prea sunt ţinute cu bună-credinţă. În Europa însă *1, şi mai ales în acele ţări în care domnesc credinţa şi legea lui Hristos. Măreţia alianţelor e pretutindeni sfântă şi neatinsă. Aceasta se datoreşte, în parte, însuşi duhului dreptăţii şi cinstei care sălăşluieşte în inima principilor, iar în parte, veneraţiei şi temerii pe care le insuflă preaînalţii ierarhi, căci papii respectă cu sfinţenie toate sarcinile pe care şi le iau şi silesc pe toţi regii să-şi împlinească făgăduielile cu credinţă, iar pe cei ce pregetă să şi le tină, îi silesc la aceasta prin aspra lor mustrare bisericească. Papii cred, pe bună dreptate, că e un lucru ruşinos să nu păstreze credinţă alianţelor tocmai aceia care se numesc pe ei înşişi credincioşi întru Hristos *2.în lumea aceea, însă, pe care ecuatorul n-o desparte de noi tot atât cât obiceiurile şi

datinile, nu se pune nici un preţ pe alianţe. De obicei, cu cât o alianţă a fost consfinţită prin mai mari slujbe religioase, cu atât mai grabnic urmează ruptura, fiind foarte lesne să găseşti prilej de vrajbă în cuprinsul unei alianţe scrise, deoarece întocmitorii strecoară dinadins tertipuri viclene, pentru ca lanţurile ei să nu poată lega niciodată pe regi cu atâta tărie încât să nu găsească vreo ieşire prin care să calce şi alianţa şi propria credinţă; şi totuşi, dacă s-ar descoperi atare şiretlicuri, şi la drept vorbind atare înşelătorie şi viclenie într-o învoială între cetăţeni, cum ar tuna şi fulgera din înălţimea lor, împotriva acestei fapte care pângăreşte pe Dumnezeu şi e vrednică de spânzură-toare!

<Notă> 1. în Europa însă... - aceste cuvinte sunt spuse cu mult sarcasm.2. In original: fideles, nume care se dădea de obicei creştinilor, acelaşi sarcasm ca şi înainte.</Notă>

120

Cine ar face aceasta? Nimeni alţii, decât cei care-şi fac o slavă să fi zămislit sfatul viclean dat principilor lor. Ajunge astfel să crezi că întreaga dreptate sau e o virtute pentru norodul de jos şi fără preţ, menită să se târească departe de măreţia unui tron regesc, sau că sunt cel puţin două feluri de dreptăţi: una, care e pe măsura norodului, umblă pe jos sau se târâie pe pământ, necutezând niciodată să treacă peste îngrădiri fiindcă e încărcată cu multe lanţuri, - şi cealaltă, dreptatea regilor, cu mult mai măreaţă decât a norodului, nesfârşit mai slobodă, ca una căreia nimic nu-i este neîngăduit, afară de ceea ce singură binevoieşte să nu-şi îngăduie, îmi vine să cred că aceste obiceiuri care împing la nerespectarea alianţelor pe principii din acea parte a lumii e pricina pentru care utopienii nu încheie nici un fel de înţelegeri, nefiind cu ne-putinţă să-şi schimbe această părere, dacă ar trăi aici, în Europa.Totuşi ei rămân încredinţaţi că deprinderea de a încheia alianţe, chiar dacă ele ar fi ţinute în totul, e un obicei rău, care -pornind de la presupunerea că natura n-a unit prin nimic unul de altul două popoare, de îndată ce le desparte un deal sau un râu cât o palmă - îi face pe oameni să se socotească vrăjmaşi, născuţi spre a se război necurmat unii cu alţii şi spre a se nimici întruna, câtă vreme alianţele încheiate nu-i opresc s-o facă. Şi totuşi, chiar dacă se fac alianţe, ele nu duc la prietenie între popoare, căci prilejuri de război şi de jaf se găsesc mereu din pricina ne-prevederii cu care se orânduiesc cuvintele alianţelor, scăpându-se de a se scrie în învoieli tocmai hotărârea limpede şi chibzuită, menită să împiedice răsturnarea ei. Utopienii au această credinţă, că nu trebuie socotit duşman cel de la care nu ti-a venit nici o pagubă nedreaptă, şi legătura statornicită oamenilor de natură li se pare mai tare decât orice învoială, căci oamenii se leagă mai cu folos şi mai puternic între ei prin omenie, decât prin tocmeli, prin cugetul lor, decât prin vorbe.

121

<Titlu> DESPRE RĂZBOI

Utopienii urăsc războiul, cu toată tăria, ca pe o pornire de fiară, deşi la nici un soi de sălbăticiune nu este atât de obişnuită ca la om. împotriva obiceiului primit de aproape toate neamurile, în Utopia nimic nu e socotit, pe drept cuvânt, mai nevrednic de slavă

decât slava dobândită în război. Totuşi aceasta nu-i împiedică să se dedea cu sârguinţă disciplinei ostăşeşti, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, în zile statornicite, ceea ce le îngăduie să ţină seamă de experienţă şi să nu fie prins nimeni pe nepregătite *1.Totuşi, la război nu pornesc fără chibzuială, dar nici nu şovăie, - dacă sunt siliţi să-şi apere hotarele, sau să respingă o năvală vrăjmaşă de pe pământul unui stat aliat; şi tot aşa dacă, plini de omenie, sunt mişcaţi de soarta unui popor asuprit şi pornesc să dezrobească acel popor, smulgându-l de sub jugul tiranului său. Fără să aştepte vreun câştig, statul utopian aleargă în ajutorul prietenilor lui, nu numai când aceştia trebuie să se apere, dar şi când au de respins o jignire adusă lor, sau de răzbunat alta mai veche. Când aşa stau lucrurile, nu trec la fapte decât dacă înainte de a se lua o hotărâre au fost întrebaţi şi ei, pentru a cerceta pricina cu luare-aminte, şi dacă, nerestituindu-se bunurile cerute înapoi, s-a statornicit cine a pricinuit războiul; şi o hotărâre de acest fel n-o iau numai în caz de pradă ridicată în urma unei navale cu armele, ci cu mai multă mânie atunci când. la adăpostul unor legi rele sau cu ticăloşie răstălmăcite, neguţătorii dintr-o ţară prietenă se întâmplă să fie despuiaţi pe nedrept de avutul lor într-o ţară străină, sub cuvânt că au suferit numai asprimea dreptăţii.

<Notă> 1. Aceasta este luată din vechea practică engleză. Vezi disertaţia Bendeman. Studien zur Staats-undSozialauffassung des Thomas Morus, 1928,-p.28.</Notă>

122

N-a avut altă pricină războiul pe care utopienii. - în timpul generaţiei dinaintea noastră -, 1-au pornit împotriva alaopoliţilor *1. ca să sprijine pe nefelogeţi2. Cei dintâi, după cât se pare. pri-cinuiseră o mare pagubă câtorva neguţători nefelogeti, spunând că ar fi facut-o, nici mai mult nici mai puţin, pe bună dreptate. Călcare a vreunei legi sau mare nedreptate, sigur e că pedepsirea ei a dus la un război groaznic, deoarece la ura şi puterea celor doi vrăjmaşi se adăugaseră pornirile şi puterile neamurilor vecine, astfel că ţări foarte înfloritoare fură zguduite din temelii, iar altele amarnic pustiite, nenorocirea născându-se din nenorocire. Sfârşitul a fost că alaopoliţii s-au găsit în robia şi sub stăpânirea nefelogeţilor, căci războiul nu-i privea de-a dreptul pe utopieni, deşi neamul nefelogeţilor n-ar fi putut sta alături cu alaopoliţii de i-ar fi cântărit cineva pe amândoi când ţara acestora din urmă era înfloritoare.Cu tot atâta îndârjire urmăresc utopienii o nedreptate făcută prietenilor lor, fie şi numai în pricini băneşti, dar nu tot aşa când este vorba de ei. Dacă se întâmplă ca unii cetăţeni de-ai lor să ajungă să fie despuiaţi de bunurile lor într-o ţară străină (afară doar de n-au fost atacaţi de-a dreptul), mânia lor se arată numai în faptul că rup orice legătură cu ţara respectivă până când aceasta plăteşte cuvenita despăgubire. Şi nu pentru că interesele concetăţenilor lor le-ar sta la inimă mai puţin decât cele ale alia-ţilor, dar jefuirea acestora de banii lor îi nemulţumeşte mai mult decât pierderea banilor proprii, deoarece neguţătorii neamurilor prietene, pierzând o parte din avutul lor, resimt ca o rană dureroasă această pagubă, în schimb utopianul nu poate pierde decât în paguba avuţiei obşteşti, iar exportul n-a fost posibil, decât din ceea ce se găsea din belşug în ţara lui şi, s-ar putea chiar spune, de prisos, în ţara lui: aşa se întâmplă ca pierderea să fie mai mică decât ar bănui cineva.

<Notă>1. Alaopoliţii - nume de aceeaşi origine, prima parte άλαός - orb. a doua πολίτης -

cetăţean.2. Netelogeţii - nume grecesc născocit, alcătuit din νεφέλη - nor si γήτης -agricultor; înseamnă: locuitorii norilor.</Notă>

123

De aceea li s-ar părea prea crud să răzbuni cu moartea unui mare număr de oameni o pagubă care nu poate primejdui nici viaţa, nici bunăstarea concetăţenilor lor. De altfel, când se întâmplă ca un utopian să fie vătămat sau ucis într-o ţară străină printr-o osândire oficială sau prin vreun atac al cuiva, statul pune pe trimişii săi din acea ţară să cerceteze faptele, şi dacă nu li se dă mulţumire prin predarea vinovaţilor, pe dată vestesc de război ţara acestora. Cei predaţi pentru răzbunarea cuvenită fărădelegii lor sunt osândiţi, fie la moarte fie la robie pe veci.Pe utopieni victoria într-un război sângeros îi mâhneşte, ba chiar îi umple de ruşine, socotind că e o neghiobie să cumperi cu preţ aşa de mare mărfuri oricât de preţioase. Pentru ei este o fală nespusă dacă au biruit şi supus pe duşmani prin iscusinţă sau prin şiretenie *1, şi numai când înving astfel pe duşmani o să-i vezi sărbătorind triumfuri obşteşti şi ridicând trofee în văzul lumii, ca după nişte fapte eroice; abia atunci p să-i auzi lăudându-se că au învins prin vitejia lor bărbătească, deşi n-au biruit, de fapt, decât prin puterea mintii, aşa cum, dintre toate vieţuitoarele, n-o poate face decât omul. Urşii şi leii, zic ei, mistreţii şi lupii, câinii şi celelalte fiare luptă prin puterea trupului - dar dacă, dintre ele, cele mai multe ne înving prin puterea şi îndârjirea lor. pe toate le întrec puterea minţii şi judecata omului.

<Notă>1. Prin iscusinţă sau prin şiretenie. Comp. Machiavelli, Consideraţiuni despre Tit Livius cartea III. cap. 40; "Deşi ar fi respingător să folosim înşelăciunea în viaţă, în război această faptă devine utilă şi demnă de slavă; şi cel care-l biruieşte pe duşman prin ea merită să fie lăudat în aceeaşi măsură eu cel care învinge cu armele. Această părere o exprimă cei care au scris istoria oamenilor mari..."</Notă>

124

Când este vorba de război, utopienii nu urmăresc altă ţintă decât să capete ceea ce. dobândit mai înainte, i-ar fi făcut să nu mai pornească războiul, iar dacă nu e cu putinţă, se răzbună pe cei vinovaţi cu o asprime care să taie şi altora pofta să mai cute-ze aşa ceva în viitor, vârând groaza în ei. Aceasta e ţinta utopienilor în îndeplinirea planurilor lor, şi pe care o caută s-o atingă repede, dând precădere grijii de a înlătura o primejdie, decât celei de a câştiga slavă şi faimă.Îndată după vestirea războiului, au grijă să pună în taină, în aceeaşi zi şi în locurile cele mai umblate ale ţării vrăjmaşe, înştiinţări *1 care poartă pecetea mare a statului lor, făgăduind prin ele o răsplată uriaşă celui care va ucide pe regele duşman, şi altele mai mici, dar şi ele atrăgătoare, pentru capul fiecăruia dintre fruntaşii ale căror nume sunt înşirate în aceleaşi înştiinţări: sunt cei pe care, împreună cu regele acelei ţări, îi socot urzitorii planului de năvală în Utopia. Răsplata făgăduită ucigaşului se îndoieşte pentru cel care înmânează viu pe vreunul dintre aceşti osândiţi, şi chiar cei pe capul cărora se pune un astfel de preţ sunt ademeniţi de făgăduiala unei răsplăţi, fiindcă li se dă cuvânt că nu vor fi pedepsiţi, dacă trădează şi parase pe părtaşii lor.

Această măsură are ca urmare că seamănă o mare neîncredere a unora faţă de alţii, ajungând cu toţii să socotească drept duşman pe orice semen şi să trăiască într-o mare frică, care îi face să nu mai aibă încredere nici în ei înşişi. Şi teama lor e întemeiată, căci adeseori s-a întâmplat că mulţi dintre ei, şi mai ales principele, au fost trădaţi tocmai de aceia în care-şi puseseră cele mai mari nădejdi. Atât de mare e puterea banului când e vorba de o nelegiuire! Cât despre asemenea răsplăţi, utopienii nu cunosc nici o măsură, ci îi plătesc cu cea mai mare dărnicie - dân-du-şi seama de primejdia care-i paşte -, şi au grijă ca mărimea primejdiei să fie cumpănită de banii ce li se dau ca răsplată: pentru aceasta le făgăduiesc nu numai uriaşe sume de bani, dar le asigură şi stăpânirea pe veci a unor moşii cu venituri mari. aşezate la adăpost în ţinuturi liniştite, pe la aliaţii lor; şi-şi ţin cu sfinţenie cuvântul dat.

<Notă> 1. Aluzie la intrigile urzite de Henric VIII şi de ministrul lui, lordul Dacar, împotriva Scoţiei. Acest lucru s-a întâmplat în 1515. în perioada când Morus scria Utopia.</Notă>

125

Acest obicei de a scoate la mezat pe duşmani şi de a pune preţ pe capul lor e judecat aspru în orice altă ţară, ca o crudă nelegiuire, ce se potriveşte doar unor suflete înticăloşite. Utopienii însă se laudă cu el şi-l socotesc o măsură înţeleaptă, care pune capăt fără luptă celor mai crâncene războaie. Ba chiar se socotesc omenoşi şi milostivi când mijlocesc moartea câtorva vinovaţi pentru a răscumpăra viaţa multor nevinovaţi meniţi să moară pe câmpul de luptă, fie dintre ei lor, ai utopienilor, fie din tabăra duşmanilor, a căror moarte utopienii o plâng tot atât ca pe aceea a ostaşilor lor, încredinţaţi fiind că aceştia pornesc la război nu de bună voia lor, ci mânaţi de toanele principilor lor. Dacă mijloacele pomenite mai sus nu dau roade, atunci oamenii din insulă aruncă printre duşmani sămânţa zâzaniei, făcând pe fratele principelui vrăjmaş sau pe vreunul dintre nobilii de acolo să tragă nădejde că va pune mâna pe tron. Iar dacă şi aceste vrăjbi lăuntrice lâncezesc, ei asmut asupra vrăjmaşului neamurile veci-ne şi le împing să se încaiere cu acesta scoţând la iveală vreuna din acele vechi pricini de gâlceava de care regii nu duc lipsă niciodată, în acelaşi timp făgăduiesc acestor neamuri sprijin şi ajutor pentru război şi le dau bani cu nemiluita, căutând să cruţe cât mai mult sângele concetăţenilor lor, la care ţin atât de mult, şi atât de mult se preţuiesc pe ei că n-ar schimba nici măcar un cetăţean de rând utopian pentru un principe vrăjmaş.Ei risipesc aurul şi argintul fără să stea la îndoială, deoarece le întrebuinţează doar pentru astfel de teluri, fiind siguri că felul lor de trai nu va fi mai rău chiar de-ar fi nevoiţi să cheltuiască şi ultimul galben. Căci afară de avuţiile insulei, ei mai au în afară o nesfârşită bogăţie, din faptul că cele mai multe state străine, după cum am mai povestit, le datorează mari sume de bani: în felul acesta pot arunca în luptă soldaţi pe care-i tocmesc de prin toate ţările aliate, şi mai cu seamă din neamul zapoleţilor *1.

<Notă> 1. Zapolefii - nume născocit de Morus. alcătuit din cuvintele greceşti ζα - particulă emfatică şi πωλητής - vânzător, adică pe" deplin corupţi. După cum arată notele marginale ale originalului, se subînţeleg elveţienii, din care se recrutau cu precădere ostile de mercenari.</Notă>

126

Acest popor barbar, crud şi sălbatic, aşezat la vreo cinci sute de mile depărtare de Utopia, spre soare-răsare, îşi alege sălaşul prin munţii greu de atins şi prin păduri, unde şi-a găsit hrana de când se ştie. Ei sunt un neam oţelit, care rabdă lesne frigul arşiţa şi ostenelile, necunoscând nimic din desfătările vieţii, fără aplicare la plugărie, fără nici o grijă pentru locuinţe sau veşminte, neostenindu-se decât cu cirezile lor de vite. îndeobşte, trăiesc din vânătoare şi din jaf. fiind făcuţi doar pentru război, şi din această pricină caută cu râvnă orice prilej de luptă, iar atunci când îl găsesc se aruncă lacomi asupra lui, aşa că tot coborând din munţii lor în cete mari. intră, pe o soldă de nimic, în slujba celui dintâi venit care caută mercenari. Nu cunosc, dintotdeauna, pentru a-şi duce viaţa, decât acest meşteşug care cere să mergi la moarte. Se bat vitejeşte în slujba acelora ce i-au tocmit şi-şi ţin cu sfinţenie cuvântul dat. Dar niciodată nu se leagă pe un timp anumit, ci sunt gata să treacă chiar a doua zi la vrăjmaş, dacă acesta le făgăduieşte o soldă mai mare şi, tot astfel, sunt gata să treacă din nou sub vechile steaguri, abia părăsite, dacă li se dă un cât de mic spor la simbrie.Rareori se iscă vreun război pe acele meleaguri, în care zapoleţii să nu lupte în amândouă taberele. Aşa se face că se văd în fiecare zi rade de acelaşi sânge, care cât timp slujeau cu toţii sub acelaşi steag trăiau în cele mai bune şi mai strânse legături şi de îndată ce. mai apoi, întâmplarea îi aruncă în tabere deosebite, se luptă cu îndârjire, uitând şi de familie, şi de prietenie, şi se ucid unii pe alţii cu o înverşunare cumplită, şi asta numai pentru că doi principi vrăjmaşi între ei le plătesc sângele cu câţiva gologani, la care ei ţin aşa de mult, că pentru un ban mai mult sunt gata, cu uşurinţă, să-şi schimbe stăpânul.

127

Aşa de repede s-au molipsit de această lăcomie de bani, care de altfel nu le e de nici un folos, pentru că toţi banii pe care zapoletul îi câştigă cu sângele său îi cheltuieşte cu desfrâul, şi încă ce desfrâu josnic!Neamul acesta duce război pentru utopieni împotriva lumii întregi, fiindcă nicăieri nu găseşte o soldă mai bună. într-adevăr, utopienii, aşa cum umblă după oameni de ispravă pentru a-i folosi cu chibzuinţă, tot aşa îi caută şi pe aceşti ticăloşi, pentru a le folosi sângeros nechibzuinţa *1. Aşadar, când au nevoie de zapoleţi, îi tocmesc cu cele mai frumoase solde, spre a-i pune în faţa celor mai mari primejdii, din care cei mai mulţi nu se mai întorc să ceară ceea ce li s-a făgăduit. Celor rămaşi în viaţă li se plăteşte cu toată buna-credinţă solda învoită, îmboldindu-i prin aceasta şi la alte riscuri asemănătoare; şi nu le pasă utopienilor dacă uneori pierd o sumedenie din aceşti luptători, socotind că nu-şi pot câştiga decât mare laudă din partea întregii omeniri dacă vor curăţa odată şi odată pământul de această scârbavnică şi nelegiuită scursură de tâlhari.Pe lângă zapoleţi, utopienii folosesc la vreme de război şi ostile statelor a căror apărare o iau asupra lor, ca şi cetele ajutătoare ale prietenilor. Numai la urmă de tot adaugă la acestea şi oastea de cetăţeni ai lor, dintre care aleg un bărbat a cărui virtute şi vitejie au mai fost puse la încercare, încredinţându-i înalta comandă a întregii armate.Acesta are alături de el doi înlocuitori care. cât timp comandantul este teafăr, rămân oameni ca toţi oamenii, dar îndată după moartea lui sau de se întâmplă să cadă în mâinile duşmanului *2, unul dintre ei îi ia îndată locul, oarecum prin drept de

moştenire; şi acesta, tot aşa, dacă i se întâmplă ceva, e înlocuit de al treilea; totul pentru ca, în ciuda sorţilor schimbători ai războaielor primejdia care se abale asupra comandantului să nu tulbure întreaga oaste.

<Notă> 1. Am dat prin echivalent jocul de cuvinte al originalului: aşa cum umblă după oameni buni, de care uzează (utantur), tot aşa îi caută pe aceşti ticăloşi, de care abuzează (abutantur) (n.trad.).2. Un astfel de obicei a existat la spartani (Tucidide, IV, 38).</Notă>

128

Oştirea se recrutează în fiece oraş dintre voluntari. Nimeni nu e silit să ia parte la un război în afara ţării, fiind convinşi că un ostaş fricos din fire nu numai că el însuşi nu va săvârşi nici o ispravă mare, dar va semăna şi spaima printre camarazii săi. Totuşi, când năvăleşte duşmanul în ţară, sunt luaţi la oştire toţi fricoşii, numai să fie zdraveni; pe unii îi amestecă, pe puntea corăbiilor lor de război, cu soldaţi mai buni, iar pe alţii îi împart pe la întărituri, din loc în loc, printre ostaşii curajoşi, de unde să nu fie chip să dea bir cu fugiţii: în felul acesta, ruşinea de camarazi, vrăjmaşul care îţi stă în faţă şi spulberarea oricărei nădejdi de fugă - iată ce trebuie să înăbuşe frica de moarte şi să schimbe adesea nevoia din care n-ai ieşire, în vitejie.Dar dacă nimeni nu-i împins, împotriva voinţei lui, să se ducă la război în afara hotarelor ţării, dimpotrivă, femeilor care doresc să urmeze pe bărbaţii lor la oaste nu numai că nu le pun piedici, ci le şi îndeamnă şi le încurajează prin tot felul de laude *1, în luptă, fiecare stă la post alături de bărbatul ei, iar de jur împrejur stau feciorii, rudele prin alianţă şi rudele de sânge, ca să alerge de aproape unul în ajutorul celuilalt, ca unii ce chiar din fire sunt chemaţi să se ajute cât mai mult unul pe altul. Ocara cea mai mare îl aşteaptă pe soţul ce se întoarce din luptă fără soţia lui şi, tot aşa, pe fiul ce se întoarce fără tatăl său.De aceea, când utopienii n-au încotro şi se bagă şi ei în luptă, dacă duşmanul se ţine tare, se încinge o bătălie lungă şi cumplită, pe viaţă şi pe moarte, într-adevăr, dacă, pe de o parte, se silesc prin toate mijloacele să nu se bată ei înşişi în luptă, ci să sfârşească războiul doar cu ostile ajutătoare pe care le ţin în solda lor, pe de altă parte. însă. dacă sunt siliţi să intre în luptă, vitejia lor nu e mai prejos decât cuminţenia cu care au căutat să ocolească războiul cât timp una ca asta a fost cu putinţă.

<Notă> 1. După cum era obiceiul la vechii galii, britani şi germani (vezi De bello gal-lico, VII, 51 şi Despre originea şi ţara germanilor de Tacitus. cap. VIII şi XVIII). Participarea femeilor la războaie este menţionată şi în Republica de Platon (III, 45.).</Notă>

129

La prima năvală nu-şi arată toată înverşunarea, dar cu cât lupta se lungeşte, cu atât se oţelesc pe nesimţite şi îndârjirea lor ajunge până acolo că e mai lesne să-i ucizi decât să-i pui pe goană. Ceea ce-i face să aibă un suflet atât de înalt, respingând chiar gândul că pot fi învinşi, este marea lor siguranţă că acasă la ei fiecare va avea un trai îndestulat, şi aceasta le smulge din inimă orice grijă chinuitoare la gândul că au copii,

adică tocmai grija care în alte părţi roade până şi sufletele cele mai tari. Ceea ce le sporeşte şi mai mult încrederea este destoinicia lor în purtarea războiului şi, în cele din urmă, le măresc vitejia convingerile sănătoase de care sunt pătrunşi din fragedă copilărie, cu ajutorul principiilor învăţate în bunele aşezăminte ale statului, convingeri potrivit cărora viaţa nu trebuie dispreţuită atât de mult încât să fi împins a o risipi fără chibzuială, dar nici nu trebuie iubită până la laşitate, aşa încât chiar dacă cinstea îţi cere să renunţi la ea, ca un avar josnic, să te agaţi de viaţă cu orice preţ.Cât timp lupta clocoteşte peste tot. fără oprire, o ceată de tineri, legaţi prin juruinţa fiecăruia şi prin jurământul făcut împreună, urmăresc necontenit pe comandantul oştii duşmane. Acesta este ţinta atacurilor lor făţişe, ţină curselor pe care le întind; tot pe el caută să-l doboare de aproape în lupta corp la corp, sau de departe, cu săgeata. Această mică ceată, alcătuită în chip de triunghi prelungit şi împrospătată mereu cu oameni noi în locul celor osteniţi, duce lupta fără odihnă, şi rar se întâmplă să nu izbu-tească să ucidă pe generalul duşman sau să-l prindă viu, dacă acesta nu şi-a pregătit fuga.Când utopienii înving, nu măcelăresc iară nici un folos pe cei învinşi, căci decât să ucidă pe fugari, mai bine îi iau prizonieri; dar pe fugari nu-i urmăresc niciodată fără să tină sub steag, totodată, un corp de rezervă, oricând gata de luptă. Dacă cele dintâi linii n-au fost nimicite, şi străjile din urma lor n-au şi câştigat izbânda, ei ar fi în stare mai degrabă să lase pe toţi vrăjmaşii să scape, decât să alerge după ei, deoarece ştiu că în asemenea prilejuri ostaşii ajung să-şi strice rândurile.

130

Astfel îşi aduc aminte că, nu o dată, după ce grosul oştirii lor fusese zdrobit şi pus pe fugă, soldaţii vrăjmaşi, beţi de bucuria izbânzii, au început să urmărească pe utopieni, care fugeau care-ncotro, şi care nu mai a-veau decât o slabă rezervă; dar aceştia, cu gândul aţintit la prilejul prielnic, au izbutit să dea întregii lupte o altă întorsătură, ata-când pe neaşteptate armata duşmană care rătăcea împrăştiată şi care, crezându-se stăpână pe victorie, devenise neprevăzătoare. Izbânda cea mai sigură a fost smulsă din mâinile celor ce nu se mai îndoiau de ea, şi învinşii au învins pe învingătorii lor.Nu e uşor de spus dacă utopienii sunt mai meşteri să întindă curse, sau să le ocolească, îţi vine să crezi că se pregătesc de fugă, când nici nu se gândesc la aşa ceva; dimpotrivă, dacă au gând de fugă, nu-ţi poţi da seama ce stau să facă. Când se simt prea slabi prin aşezarea lor sau prin numărul ostaşilor, se trag înapoi noaptea, tiptil, în tăcere adâncă, sau ocolesc primejdia prin vreo altă viclenie de război. Uneori se trag îndărăt chiar ziua, dar în atâta rânduială, că nu e mai puţin primejdios să-i loveşti când se retrag, decât atunci când ar sta să lovească.Ei îşi întăresc tabăra cu cea mai mare luare-aminte, înconjurând-o cu şanţuri late şi adânci şi aruncând în interior pământul scos. La aceste lucrări nu folosesc oameni cu plată, ci treaba se face cu mâinile soldaţilor lor, fiindcă toată oştirea munceşte, afară de străjile înarmate din jurul taberei, care veghează pentru orice s-ar ivi fără veste. Cu atâţia muncitori la îndemână, ei înalţă cu o iuţeală de necrezut întărituri care acoperă mari întinderi.Armele lor de apărare au tăria trebuitoare pentru a se împotrivi oricărei lovituri, dar nu sunt nepotrivite pentru nici un fel de mişcare şi mânuire, aşa că nu împiedică nici pe ostaşul care ar trece cu ele o apă înot, căci înotul înarmat este unul dintre în-văţămintele ostăşeşti pe care le deprinde ostaşul utopian. La distanţă, întrebuinţează ca armă de aruncat săgeţi pe care le trimit cu putere şi cu o mână sigură, nu numai pedestraşii, dar chiar şi călăreţii, în lupta de aproape nu se slujesc de săbii, ci de securi

semănătoare de moarte, lovind când cu ascuţişul şi tăind din plin. când întoarse, cu greutatea fierului, şi împlântându-şi vârful.

131

În născocirea şi alcătuirea maşinilor de război, ei dau dovadă de o rară iscusinţă, dar după ce le întocmesc, le păstrează în taină deplină, ca să nu se afle de ele înainte de va fi nevoie, devenind astfel mai curând obiecte de batjocură decât de folosinţă. La alcătuirea lor se îngrijesc mai cu seamă să fie uşor de cărat, de mânuit şi de întors pe loc.învoielile de încetare a luptei sunt ţinute de utopieni cu atâta sfinţenie, că nici aţâţaţi de duşmani nu le calcă. Nu pustiesc pământul ţării cucerite, nici nu ard lanurile cu bucate; mai mult chiar, opresc pe pedestraşii şi pe călăreţii lor să le calce, dându-şi seama că ele cresc spre folosul tuturor. Omul neînarmat nu-i niciodată lovit de ei, decât dacă era trimis ca iscoadă. Oraşele care se închină sunt cruţate, nici cele luate cu asalt nu-s pustiite, dar ucid pe fruntaşii care au întârziat cu închinarea cetăţii şi iau în robie pe ceilalţi apărători ai cetăţii; cât despre norodul care n-a luat parte la luptă, acestuia nu-i fac nimic. Dacă află că unul sau altul dintre cei asediaţi a îndemnat la închinarea cetăţii, dăruiesc acestuia o parte din bunurile celor osândiţi, iar altă parte o dau oştilor ajutătoare. Ei înşişi nu iau niciodată nimic din pradă.După sfârşitul războiului, cheltuielile nu le pun pe spinarea aliaţilor pentru care au dus războiul, ci a învinşilor, şi sub acest cuvânt, utopienii cer mai întâi bani, pe care-i păstrează pentru un război viitor, iar în al doilea rând cer să li se dea pe veci pămân-turi în ţara vecină, care aduc statului venituri însemnate.Aşa se face că acum statul acesta trage din mai multe ţări străine venituri mari de acest soi, care au luat fiinţă încetul cu încetul din felurite prilejuri şi care aduc în fiecare an peste şapte sute de mii de ducaţi *1.

<Notă> 1. Aici e vorba, probabil, de ducatul de aur, care valora circa 9,5 şilingi în valuta dinainte de război. Aşadar, în valuta dinainte de război 700 000 ducaţi reprezintă 326 500 lire sterline. Denumirea de chestori întâlnită ceva mai jos înseamnă trezorieri.</Notă>

132

În aceste ţări, statul trimite pe unii din cetăţenii săi pentru a îndeplini dregătoria de chestori. Aceştia duc în acea ţară o viaţă strălucită, dându-şi aere de magnaţi, dar prisosul care rămâne este atât de mare. încât poate fi pus în tezaurul utopienilor. dacă nu găsesc cu cale să-l dea cu împrumut acelui neam, până se iveşte nevoia să-l folosească pentru ei înşişi; rareori cer însă toată plata. O parte din aceste moşii revin acelora care, prin îndemnul dat compatrioţilor lor să se supună, s-au pus în primejdiile de care am vorbit mai înainte.De îndată ce un principe a luat armele împotriva Utopiei şi se pregăteşte să năvălească în ţara lor, utopienii strâng în grabă o mare oştire şi o trimit să atace pe vrăjmaş dincolo de graniţă. Numai la mare strâmtoare insularii noştri poartă război chiar înlăuntrul hotarelor lor, şi nevoia ar trebui să fie prea mare, ca să-i silească să cheme în ţara lor oşti ajutătoare.

133

<Titlu> DESPRE RELIGIA UTOPIENILOR

Religiile în Utopia nu sunt deosebite numai în feluritele provincii, dar chiar şi înăuntrul zidurilor fiecărui oraş. Unii se închină la soare, alţii la lună, alţii la câte o planetă *1. Unii cinstesc nu numai ca pe un zeu, dar chiar ca pe singurul şi cel mai mare zeu, pe un om care odinioară n-avea seamăn prin virtutea şi renumele lui. Dar cei mai mulţi dintre locuitori, şi totodată cei mai cuminţi, îi resping pe toţi aceştia şi cred într-un singur Dumnezeu, necunoscut, veşnic, nesfârşit de mare, de netălmăcit, care depăşeşte ca atare înţelegerea omenească şi care acoperă lumea cu puterea lui. nu cu mărimea lui trupească. Pe acest Dumnezeu îl numesc ei tată. Pe seama lui pun obârşia, creşterea, propăşirea, prefacerea şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi nici unui altuia nu i se închină ca unui adevărat Dumnezeu, în afara lui.De altfel, toţi ceilalţi utopieni. în ciuda credinţelor lor deosebite, se înţeleg totuşi cu aceştia din urmă, în recunoaşterea unei fiinţe supreme, căreia i se datoreşte crearea universului şi providenţa pusă la temelia lui, fiinţa care poartă în limba ţării *2 nu-mele de Mythra. Deosebirea stă numai în aceea că, prin Mythra *3 fiecare înţelege altceva, dar orice om din Utopia mărturiseşte că oricum ar fi ceea ce el însuşi pune mai presus de toate, acest Dumnezeu nu este, tară nici o îndoială, decât natura, singura căreia, în măreţia ei divină, i se poate recunoaşte, aşa cum cred toate neamurile pământului, stăpânirea iară hotar asupra tuturor lucrurilor.

<Notă> 1. Planete - în original: errantium siderum - aştri rătăcitori.2. Am arătat mai sus că limba cetăţenilor din Utopia aminteşte pe cea persană (vezi nota 1. p. 77).3. Mythra veche zeitate persană a luminii. Cultul ei a fost răspândit în imperiul roman începând de la sfârşitul sec. I d.Hr. şi a exercitat o mare influenţă asupra credinţei şi riturilor creştinilor.</Notă>

134

De altfel, încetul cu încetul, toţi se lasă de credinţele lor deşarte şi încep să se contopească într-o singură religie, despre care judecata noastră poate spune că le depăşeşte pe celelalte. Şi iară îndoială că acestea ar fi dispărut, dacă teama η-ar fi pus pe seama cerului, nu pe a simplei întâmplări, nenorocirile neprevăzute de care s-a putut izbi vreunul dintre cei ce se gândeau să-şi schimbe credinţa lor veche, aceştia ajungând să creadă că zeul părăsit, prin puterea-i divină, îşi lua răzbunarea pentru o faptă pusă la cale din necucernicie.Când aflară însă de la noi numele lui Hristos, când aflară învăţătura lui, viaţa lui, minunile, nespus de minunata-i statornicie în nenumăratele-i chinuri, şi cum sângele Mântuitorului, vărsat de bună voie, a supus cele mai multe neamuri sub legea evan-gheliei, nu v-ar veni să credeţi cât de mult s-au simţit atraşi de această descoperire, fie că Dumnezeu le insufla în taină o asemenea înclinare, fie că li s-a părut că religia creştină răspundea cel mai mult credinţei ce se bucura la ei de cea mai mare trecere. Eu cred însă că ceea ce a făcut nu puţin să se plece balanţa a fost povestirea vieţii laolaltă a primilor apostoli, pe care Hristos le-o predicase şi care se obişnuieşte şi azi în obştile de adevăraţi creştini'.Oricum o fi fost, fapt e că mulţi dintre ei se hotărâră pentru credinţa noastră şi se

curăţiră cu apa sfântă a botezului. Din nefericire, nu se găsea printre noi patru (căci atâţia rămăsesem după ce ne muriseră doi dintre tovarăşii noştri), nici un preot.

<Notă> 1. Nota marginală din original explică că aici se subînţeleg mănăstirile. Probabil că acest lucru este spus în mod ironic, căci mănăstirile de pe timpul lui Morus erau departe de ideal.</Notă>

135

De aceea, ei deşi cunosc acum toate celelalte învăţături, sunt lipsiţi de împărtăşirea tainelor pe care la noi nu le pot împlini decât preoţii. Totuşi înţeleg bine rostul acestor taine şi năzuiesc cum nu se poate mai puternic să se bucure de ele. I-am auzit chiar întrebându-se între ei cu aprindere, dacă un cetăţean ales de ei. fie el fără un act de trimitere din partea unui episcop, η-ar putea dobândi darul preoţiei. La plecarea mea nu aleseseră încă pe nimeni, dar păreau hotărâţi să facă pasul acesta.Locuitorii insulei care nu îmbrăţişează credinţa creştină nu se împotrivesc prin ameninţări la răspândirea ei şi nu prigonesc pe noii creştini. Numai unul dintre aceştia, din ceata noastră, a fost arestat chiar sub ochii mei. Botezat de curând, el propovăduia noua credinţă, deşi îl sfătuisem să nu facă acest lucru, cu râvnă mai mult decât cu cuminţenie. Târât de patimă, se înfierbântase într-atâta, că nu se mulţumea să slăvească religia creştină, ridicând-o deasupra tuturor celorlalte, dar se apucase şi să le afurisească pe toate acestea, numindu-le păgâne şi strigând că închinătorii lor sunt nişte nelegiuiţi şi blestemaţi, vrednici de osânda veşnică a flăcărilor iadului. Acest neofit, după ce a predicat astfel o bună bucată de vreme, fu prins şi arestat, dar nu pentru vina că ar fi ocărât credinţa celorlalţi, ci pentru că stârnise zarvă în popor. Pricina fu cercetată, hotărârea dată, şi cel găsit vinovat fu osândit la surghiun.Printre rânduielile lor cele mai vechi *1 ei numără şi opreliştea de a pricinui un rău cuiva din cauza credinţei lui *2. Utopus. în vremea întemeierii statului său, aflase că, până la sosirea lui, băştinaşii se încăieraseră necurmat într-un război religios.

<Notă> 1. Cele mai vechi - în original: antiquissima, unii comentatori interpretează acest cuvânt drept "cele mai de seamă", dar aceasta nu se potriveşte cu cuvintele următoare - "în vremea întemeierii..." (inde ab initio).2. A pricinui un rău... – în original fraudi. Aşadar, Morus este partizan al celei mai largi toleranţe religioase.

136

De asemenea, el băgase de seamă că starea aceasta îi uşurase mult cucerirea ţării, fiindcă sectele vrăjmaşe, în loc să se unească toate împotriva duşmanului, se luptau fiecare de capul ei. îndată ce fu biruitor, el rândui cu sfinţenie că fiecare e slobod să urmeze credinţa care-i place, putând chiar să aducă pe alţii la credinţa lui, dacă îşi mărgineşte sforţările, paşnice şi cuviincioase, la a lărgi prin îndemnul judecării religia sa. fără să încerce a distruge cu silnicie pe celelalte şi fără a se deda la samavolnicii sau la ocări dacă n-a izbutit să convingă prin vorbă cugetată; cine se va strădui iară nici un frâu la astfel de fapte va fi surghiunit sau trecut în rândul robilor.Utopus a luat această măsură nu numai în vederea păcii, pe care o văzuse răsturnată

prin lupte neîncetate şi printr-o ură nestinsă, dar şi mânat de gândul că o asemenea hotărâre era chiar spre folosul religiei înseşi, în ceea ce priveşte religia, el n-a cutezat niciodată să ia vreo hotărâre nechibzuită, nefiind deloc sigur dacă nu cumva Dumnezeu însuşi, năzuind la o cinstire cât mai deosebită şi în multe chipuri, inspirase oamenilor chipuri de zei care nu semănau între ele. Cât despre întrebuinţarea silniciei şi a ameninţărilor spre a sili pe cineva să treacă la o altă credinţă, fapta aceasta i se părea tot atât de tiranică pe cât de smintită. El prevedea că dacă toate credinţele ar fi înşelătoare, afară de una singură, va veni o vreme când adevărul, cu ajutorul blândeţii şi al judecăţii, se va ridica de la sine luminos şi biruitor; dacă, dimpotrivă, se va duce pentru religia cea mai bună şi mai sfântă o luptă cu arme şi cu zarvă, din pricină că oamenii cei mai răi sunt şi cei mai încăpăţânaţi, ea se va înmormânta sub o mulţime de credinţe deşarte, întocmai ca o recoltă frumoasă sub spini şi mărăcini.De aceea Utopus, în ceea ce priveşte credinţa, a ales calea de mijloc, lăsându-l pe fiecare liber să creadă cum gândeşte, cu îngrădirea, totuşi, sub straşnică oprelişte, ca nimeni să nu se înjosească pânăîntr-atât, încât uitându-şi mândria lui de om, să creadă că sufletul moare o dată cu trupul sau că lumea e supusă întâmplării, fără mijlocirea unei pronii dumnezeieşti. De aceea, utopienii cred într-o viaţă viitoare, în care fărădelegile sunt pedepsite, iar virtutea e răsplătită.

137

Ei nu socotesc în rândul oamenilor pe acela care, tăgăduind aceste adevăruri, pune pe aceeaşi treaptă firea înaltă a sufletului şi josnica stare a unui trup dobitocesc, şi mai puţin se gândesc să-i dea un loc printre cetăţeni, încredinţaţi că un astfel de om. dacă teama de pedeapsă nu l-ar ţine în frâu, ar călca în picioare toate aşezămintele şi datinile ţării, într-adevăr, zic ei, cine s-ar putea îndoi că un om pe care-l ţine în frâu numai teama de pedeapsa legii şi care, după moartea trupului, nu mai are nici o nădejde, nu şi-ar face o plăcere din a ocoli cu iscusinţă şi în taină legile ţării sale şi din a le călca în chip samavolnic de îndată ce prin aceasta şi-ar putea mulţumi pornirile lui egoiste?Oamenilor care au astfel de păreri nu li se dă nici o cinste şi nu li se încredinţează nici o slujbă, nici o dregătorie obştească. Ei sunt dispreţuiţi ca nişte fiinţe josnice şi slabe. De altfel, utopienii, fiind siguri că nu stă în puterea cuiva să creadă cam orice-i trece prin cap, credinţa cuiva neatârnând de voinţa lui, nu-i osândesc cu nici o pedeapsă. Tot atât de puţin se slujesc de ameninţări spre a-i sili să-şi ascundă părerile lor, căci în Utopia prefăcătoria e urgisită, iar minciuna, ca rudă bună cu înşelăciunea, e pentru ei o grozăvie. Le e oprit însă să facă propovedanie pentru credinţa lor în mijlocul norodului; dar, altminteri, cu preoţii şi cu oamenii cu greutate luaţi de-o parte, nu numai că au voie să stea de vorbă despre părerile lor, dar chiar sunt îndemnaţi s-o fa-că, în nădejdea că sminteala se va da bătută în faţa înţelepciunii.Mai sunt şi alţii printre utopieni, şi nu puţini la număr, cărora nu li se pune nici o stavilă în cale, ca unii ce n-au păreri nici cu totul lipsite de înţelepciune, nici primejdioase, ci căzând într-o greşeală cu totul pe dos de cea pomenită, cred că nu numai sufletele noastre, ale oamenilor, sunt nemuritoare, dar şi ale dobitoacelor, deşi, zic ei, acestea nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu ale oamenilor şi nici nu sunt menite să se bucure deopotrivă de fericirea veşnică.

138

Toţi utopienii, afară de foarte puţini dintre ei, au credinţa nestrămutată şi aşa de adânc

înrădăcinată că după moarte îi aşteaptă o fericire iară margini, încât din această pricină ei nu bocesc decât pe bolnavi, niciodată pe morţi, afară doar când cel pe moarte părăseşte viaţa îngrijorat şi fără voie. în această teamă de moarte văd cel mai rău semn, convinşi că numai sufletele deznădăjduite şi cu cugetul pătat pot să tremure înaintea veşniciei, ca şi cum ar vedea apropiindu-se pedeapsa. Afară de aceasta, Dumnezeu primeşte fără plăcere pe un om care nu ascultă de glasul lui cu inima bucuroasă şi pe care moartea îl târăşte în apropierea lui iară de voie şi plin de împotrivire. Cei ce văd pe cineva murind în acest chip se înfioară de obicei din această pricină. Mâhniţi şi în tăcere îi duc leşul de i-l îngroapă, dar numai după ce-au rugat fierbinte milostivirea cerească să-i ierte păcatele.Dimpotrivă, nimeni nu boceşte pe un cetăţean care ştie să moară plin de bunăvoie şi de nădejde. Cântece, nu bocete, însoţesc alaiul lui de înmormântare; ei înfăţişează cu căldură sufletul acestuia lui Dumnezeu şi apoi îi ard trupul *1 într-o pioasă reculegere, însă fără nici o tristeţe. Deasupra gropii se ridică o coloană pe care se sapă toate vredniciile răposatului. Cum ajung acasă, prietenii lui pomenesc faptele şi deprinderile lui şi ceea ce spun ei cu deosebire este povestea plecării lui voioase pe calea veşniciei.Aceste semne de veneraţie aduse amintirii unor astfel de oameni ajung în ochii utopienilor un puternic îndemn la virtute pentru cei vii şi, pe lângă aceasta, un dar respectuos şi foarte plăcut morţilor, căci după părerea lor morţii, deşi nevăzuţi pentru muritori, cu vederea scurtă, sunt de faţă când vorbesc cei vii. Căci ar fi nepotrivit cu soarta celor răposaţi să-i socotească lipsiţi de libertatea să se ducă unde vor, şi apoi ar fi o dovadă de nerecunoştinţa dacă aceştia n-ar dori fierbinte să revadă pe prietenii lor de care pe pământ erau legaţi prin legătura prieteniei şi a dragostei, însuşiri pe care ei. la oamenii buni le socot nu micşorate, ci sporite după moarte.

<nota> 1. Contrar punctului de vedere creştin, Morus consideră arderea cadavrului ca fiind mai onorabilă decât îngroparea lui.</nota>

139

Aşadar, după părerea utopienilor, morţii se amestecă în obştea celor vii şi sunt martorii faptelor şi ai vorbelor lor. Această credinţă că le stau în faţă strămoşii insuflă oamenilor o mare încredere în toate treburile de care se apucă şi-i opreşte de la orice tainică nelegiuire.Cât priveşte prevestirile şi alte chipuri băbeşti şi înşelătoare pentru prezicerea viitorului, de care alte neamuri se slujesc aşa de des şi cu atâta încredere, utopienii le nesocotesc cu totul şi râd pe seama lor. Ei venerează minunile, care se petrec în afara legilor fireşti, socotindu-le drept dovezi că Dumnezeu a fost printre ei. Ei spun chiar cu tărie că în ţara lor s-au întâmplat mai multe minuni şi că, adeseori, în mijlocul primejdiilor, prin rugăciuni obşteşti şi printr-o credinţă tare. ei au parte de asemenea minuni.Ei socotesc privirea naturii şi slava ce se dă Ziditorului ei ca o închinare plăcută lui Dumnezeu. Totuşi, se află printre ei unii cetăţeni *1 care, din pricini de credinţă, nesocotesc ştiinţele şi orice învăţătură şi se lipsesc de orice odihnă sau răgaz, încredinţaţi că după moarte vor avea parte de fericirea veşnică numai datorită strădaniilor lor şi facerilor de bine către aproapele. Astfel, unii îngrijesc pe bolnavi, alţii dreg drumurile, curăţă şanţurile, repară podurile, curăţă iarba, scot pietrele şi

netezesc nisipul pe drumuri, taie şi crapă copacii şi aduc cu carele lemne, grâne şi alte lucruri în oraş, nu numai în folosul obştii, dar şi al cetăţenilor în parte, slujindu-i ca slugi, şi se arată mai ascultători şi mai vrednici decât robii.

<Notă> 1. Aici se subînţeleg aşa-numiţii "Fraţi ai vieţii comune'' (Fratres communis vitae), care şi-au propus să reformeze societatea pe baza creştinismului. Această comunitate a fost întemeiată în Olanda în sec. XIV. într-una din şcolile organizate de ea a învăţat Erasmus.</Notă>

140

Ei iau asupra lor bucuros şi de bună voie muncile cele mai murdare, treburile cele mai neplăcute şi mai grele, de la care osteneala, scârba şi lipsa de curaj îndepărtează pe cei mai mulţi oameni. Ei se închină fără pic de răgaz muncii trudnice, ca să lase celorlalţi odihna, şi pentru asta nu cer nici o răsplată. Ei nu cârtesc despre viaţa altora şi nu se laudă niciodată cu binele pe care-l fac. Cu cât se umilesc mai mult, spre a se pune în rând cu robii, cu atât sunt ţinuţi în mai mare cinste de toţi.Oamenii aceştia, care se jertfesc în folosul altora, se împart în două secte: una e alcătuită din holtei, care nu numai că nu au nici în clin nici în mânecă cu femeile, dar se ţin şi de la mâncat came; ba unii dintre ei nu mănâncă nici un fel de mâncare pro-venind de la vreo vită. oricare ar fi ea. Ei se lipsesc de toate plăcerile vieţii acesteia, pe care le socotesc vătămătoare, şi năzuiesc doar să capete cât mai degrabă bucuriile vieţii viitoare, prin priveghiuri şi munci istovitoare: iar nădejdea că se vor împărtăşi în curând din bucuriile vieţii veşnice îi face sprinteni şi voioşi.Cealaltă sectă, nu mai puţin dornică de muncă, alege mai bine starea căsătoriei, ca unii ce nu-i dispreţuiesc mângâierea şi, totodată, fiindcă se socot ţinuţi să-şi facă datoria faţă de fire şi să zămislească copii pentru ţara lor. Ei nu ocolesc plăcerile, dar numai dacă acestea nu-i fac să zăbovească de la munca lor. Ei mănâncă bucuros carne de vite mari şi o preţuiesc mai ales când se gândesc că printr-o astfel de hrană se întremează şi sunt mai destoinici pentru muncă.Utopienii judecă această din urmă tagmă ca mai cuminte, iar pe cea dinainte, ca mai cucernică. Dacă însă cei care aleg singurătatea în locul căsătoriei şi o viaţă de aspră încordare în locul uneia de tihnă împăcată ar vrea să-şi îndreptăţească felul lor de viaţă prin temeiuri raţionale, utopienii şi-ar bate joc de ei; dar fiindcă se întemeiază pe credinţă, îi admiră şi îi ţin în mare cinste, căci în Utopia toţi se feresc cu grijă să hotărască ceva cu pripeală când e vorba de credinţă.

141

Cei care au îmbrăţişat acest fel de a crede se numesc în limba ţării buthreschi *1, ceea ce în latineşte ar fi tot una cu om religios sau călugăr *2.Preoţii utopieni sunt oameni tare cucernici şi de aceea foarte puţini la număr, în fiecare oraş aflându-se doar treisprezece preoţi, în slujba tot atâtor biserici. La vreme de război însă. câte şapte din ei pleacă cu oastea, iar în locul lor se aleg alţii; la reîntoarcere fiecare îşi reia locul, ceilalţi rămân pe deasupra şi urmează în slujbă pe înaintaşii lor. după rând. când aceştia mor. iar până atunci ajută pe pontiful care conduce fiecare sobor de preoţi.Preoţii ca şi ceilalţi dregători, sunt aleşi de popor, prin vot secret spre a se înlătura

orice intrigi întâmplătoare, iar soborul preoţilor din fiecare oraş hirotoniseşte pe noul ales. Ei stau în fruntea treburilor religioase, veghează asupra religiilor şi sunt oarecum judecători ai moravurilor, fiind o mare ruşine să fii chemat înaintea lor ca să primeşti mustrări, semn că duci o viaţă destrăbălată. Dacă ei au dreptul să atragă luarea-aminte şi să mustre pe vinovaţi, dreptul să aresteze şi să urmărească pe vinovaţi îl au numai principele şi dregătorii, dar acela de a opri să se apropie de cele sfinte pe cei cu purtări rele aparţine tot preoţilor, şi de această pedeapsă utopienii se tem tot atât de mult ca de oricare alta. Este o pedeapsă ce pune pe ei pecetea infamiei, îi chinuieşte cu spaima religioasă a necunoscutului şi nu le îngăduie să fie multă vreme siguri nici măcar de viaţa lor. Mai târziu, dacă ei nu se grăbesc să dea preoţilor dovadă de adevărată căinţă, sunt arestaţi şi senatul îi osândeşte ca oameni fără Dumnezeu.

<Notă> 1. Butreschi — Buthrescas, această denumire născocită de Morus se explică de obicei ca fiind alcătuită din cuvintele greceşti βοχ> - particula emfatică si θρησχος - temător de Dumnezeu. Dar prof. Freiman a arătat că acest nume poate ti dedus şi din limba persană, anume din cuvântul "budperes" (Butaparast) - cei ce venerau pe idolii lui Buda.2. Nici unul dintre comentatorii lui Morus n-a relevat că capitolul din Utopia privitor la preoţi aminteşte mult cap. 13 din cartea a VI-a din De bello gal-licoîti care se vorbeşte despre preoţii-druizi galii. Această asemănare ajunge uneori chiar la copiere de text.</Notă>

142

Băieţii şi tinerii sunt daţi pe mâna preoţilor spre a fi crescuţi, dar cea mai mare grijă nu se dă învăţăturii, ci moralei şi virtuţii. Dascălul utopian pune toată priceperea şi iscusinţa lui spre a sădi în sufletul fraged şi primitor al copilului învăţăturile cele bune. care sunt temelia statului. Copilul care a primit sămânţa acestor învăţături o păstrează în tot timpul vieţii şi mai târziu ajunge un bun cetăţean, care va şti să se străduiască pentru păstrarea statului, căci viciul face să se prăbuşească statele şi el se naşte din păreri greşite.Preoţii bărbaţi îşi aleg soţiile dintre femeile cele mai vrednice ale ţării; zic bărbaţi, fiindcă femeile nu sunt înlăturate din tagma preoţească, numai să fie văduve şi în vârstă înaintată; aceasta însă nu e ceva obişnuit.Nu e în Utopia o slujbă care să fie ţinută în mai multă cinste ca aceea de preot. Respectul ce se arată preotului este atât de adânc, încât dacă vreunul se face vinovat de o faptă ruşinoasă, nu e supus judecăţii statului, ci e lăsat în plata Domnului şi a mustrării de cuget. Căci utopienii socot că nu e îngăduit să atingi cu o mână muritoare pe acela care, ca un prinos, a fost închinat iui Dumnezeu. Datina aceasta e cu atât mai lesne de ţinut, cu cât preoţii sunt foarte puţini la număr şi sunt aleşi cu cea mai mare grijă. De aceea numai foarte arar se poate întâmpla ca un om, ridicat la o cinste aşa de mare numai pentru virtutea lui, care l-a făcut să fie socotit cel mai bun printre cei buni, să cadă atât de jos, încât să se dea pradă viciului şi unor obiceiuri josnice. Şi chiar de se întâmplă uneori (căci firea omului e şubredă şi schimbătoare), paza şi liniştea ţării η-ar fi prea mult primejduite, de vreme ce tagma preoţilor e aşa de mică la număr şi nu se bucură, în afară de cinstea ce i se dă, de nici o putere nemijlocită.Când lasă ca numărul preoţilor să fie atât de mic, utopienii vor să împiedice să scadă respectul datorat unei tagme ce se bucură azi de cea mai înaltă cinste, ceea ce s-ar

întâmpla dacă această cinstire ar fi dată la prea mulţi oameni, mai ales că li se pare anevoie să găseşti mulţi oameni destul de virtuoşi pentru o slujbă a cărei îndeplinire nu se mulţumeşte cu o moralitate de rând.

143

Preoţii utopieni sunt preţuiţi şi de neamurile străine nu mai puţin decât de concetăţenii lor, şi obârşia pe care eu o dau acestui fapt este uşor de lămurit:în timpul luptelor, preoţii se ţin pe de lături, deşi nu prea departe de câmpul de bătălie, unde se roagă în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, înveşmântaţi în odăjdiile lor sfinte, înainte de toate pentru pace şi numai apoi pentru biruinţa ţării lor, dar o biruinţă nesângeroasă pentru nici una din cele două tabere. Când biruiesc concetăţenii lor, se aruncă în învălmăşeala cea mai mare şi pun frâu celor ce se dedau la cruzimi faţă de învinşi; pentru a-ţi păstra viaţa, este destul să-i zăreşti şi să-i chemi lângă tine. Cine poate atinge veşmintele lor lungi şi fâlfâitoare, pe lângă viaţă, îşi păstrează şi avutul. Această frumoasă datină i-a înconjurat cu un adevărat nimb de măreţie, a insuflat popoarelor învecinate atât de mult respect faţă de ei, încât amestecul lor i-a salvat pe concetăţenii lor de ostile duşmane, nu mai puţin decât au putut scăpa pe duşmani din mâinile concetăţenilor lor. într-adevăr, s-a întâmplat odată că ostile utopiene, după ce pierduseră orice nădejde, se trăseseră înapoi şi chiar fugiseră de-a binelea; însă în clipa când duşmanul se arunca asupra lor ca să-i ucidă şi să-i je-fuiască, mijlocirea preoţilor a împiedicat un astfel de măcel, des-părţind pe luptători, până ce izbutiră să capete pacea după o rânduială cuviincioasă. Niciodată un popor nu va fi aşa de sălbatic, aşa de crud şi de barbar, încât să nu respecte pe acei preoţi ca pe nişte fiinţe sacrosancte şi inviolabile.întâia şi ultima zi a fiecărei luni sunt la utopieni zile de sărbătoare, şi tot aşa ziua de început şi de sfârşit a anului, pe care îl împart în luni, măsurate după mersul lunii, tot aşa cum cercul anului este întocmit după mersul soarelui. Acele zile de început şi de sfârşit se numesc în limba utopiană cynememe şi trapemerne *1, ceea ce ar vrea să însemne sărbătoare de început şi sărbătoare de sfârşit.

<Notă> 1. Cynemerne şi trapemerne. Semnificaţia acestor cuvinte este neclară. A doua parte a lor provine probabil de la grecescul ημέρα - zi. de unde ήμερν -din timpul zilei.

144

Templele ce se văd în Utopia sunt minunate, nu numai prin munca pe care au cerut-o dar şi prin mărimea care le face să cuprindă în ele o mulţime nemăsurată, ceea ce este de neapărată trebuinţă, faţă de micul lor număr Toate sunt cufundate pe jumătate în întuneric, şi asta - se spune -. nu din nepriceperea arhitecţilor, ci după rânduiala dinadins a preoţilor, deoarece o lumină prea puternică împrăştie gândurile, pe când o lumină slabă şi îndoielnică adună mintea şi ajută la sporirea evlaviei.Deşi utopienii nu mărturisesc toţi una şi aceeaşi credinţă, totuşi, toate formele ei. oricât de multe şi de deosebite una de alta. se îndreaptă spre adorarea dumnezeirii din natură, cum ai merge, pe căi deosebite, spre acelaşi ţel; şi de aceea, η-ai să vezi în bisericile lor nimic ce η-ar fi potrivit cu spiritul tuturor credinţelor din ţară. Riturile deosebite ale credinţei sale. fiecare şi le îndeplineşte acasă la el. Slujba dumnezeiască pentru obşte e rânduită în aşa fel, că nu se împotriveşte pentru nici o conştiinţă slujbei de acasă, în biserici nu se văd nici un fel de icoane, pentru ca fiecare să fie slobod să-

şi închipuie pe Dumnezeu în chipul cel mai potrivit cu credinţa sa. Acolo Dumnezeu nu e cinstit sub nume felurite, de la zeu la zeu. ci numai sub acela de Mythra. nume sub care toţi înţeleg fiinţa unică a dumnezeirii în măreţia ei, oricum ar fi această fiinţă, şi nici o rugăciune nu se întocmeşte cu un cuprins care, spus de cineva, să-l poată jigni în credinţa lui religioasă.În ziua sărbătorii de sfârşit, norodul se adună dimineaţa şi seara în biserici. Acolo el aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru binefacerile primite în timpul anului sau al lunii a cărei zi din urmă cuprinde sărbătoarea pe care o ţin. iar în ziua următoare de la începutul lunii sau al anului, poporenii umplu bisericile dis-de-dimmeaţă şi roagă cerul să le aducă numai fericire în timpul anului sau al lunii al cărui început l-au făcut prin această serbare. Tot în zilele sărbătorii de sfârşit, femeile, înainte de a se duce la biserică, îngenunchiază în faţa bărbaţilor lor. iar copiii, la picioarele părinţilor lor. Astfel îşi mărturisesc toţi greşelile săvârşite fie cu fapta, fie prin neîndeplinirea vreunei îndatoriri, şi apoi se roagă de iertare.

145

Cu această spovedanie în familie, nouraşii uni sau ai vrajbei, care ar fi putut întuneca pacea casei, se risipesc repede şi toţi pot lua parte la slujba dumnezeiască cu sufletul curat şi împăcat, căci i-ar mustra cugetul dacă ar face-o cu tulburare în suflet; de aceea, cei ce-şi ştiu sufletul plin de ură sau de mânie faţă de un semen al lor nu iau parte la slujba dumnezeiască înainte de a se fi împăcat şi de a se fi curăţit de patimi, căci teama mâniei cereşti nu poate fi decât mare.în biserici, bărbaţii stau în dreapta, iar femeile, în stânga, aşezându-se în aşa fel încât băieţii din fiecare familie să şadă în faţa tatălui, iar mama să fie cea din urmă în hora fetelor ei. Această rânduială a fost întocmită astfel pentru ca toţi capiii de familie să poată vedea şi afară din casă purtarea acelora pe care-i învaţă şi-i călăuzesc acasă. Au totodată grijă să amestece pe cei mai tineri cu cei mai bătrâni, astfel încât copiii să nu rămână singuri şi să nu-şi piardă cu prostii copilăreşti timpul care trebuie folosit ca să înveţe teama plină de evlavie faţă de Cel de sus. găsind în ea cel mai viu şi aproape singurul îndemn la virtute.La slujbele lor religioase, utopienii nu jertfesc nici un fel de animale, convinşi că milostivirea dumnezeiască, cea care a dăruit viaţă fiinţelor vii ca să trăiască, nu se poate bucura la vederea sângelui şi a omorului. Ei ard tămâie şi alte miresme de acest fel. dar mai mult le plac lumânările, nenumărate, nu că η-ar şti că asemenea lucruri, ca şi rugăciunile oamenilor, nu adaugă nimic fiinţei dumnezeirii; totuşi ei aduc bucuroşi lui Dumnezeu acest prinos de veneraţie, care este nevătămător nimănui, iar pe de altă parte luminile şi miresmele acelea, slujbele acelea înălţătoare, îl fac nu ştiu cum pe om să se simtă pătruns de o suflare dumnezeiască şi cu multă cucernicie să se închine şi să adore pe Dumnezeu.La biserică, norodul e îmbrăcat în alb, iar preotul poartă un veşmânt de felurite culori, într-un chip şi cu o lucrătură minunată, dar dintr-o pânză nu prea costisitoare. Veşmântul preoţesc nu e împletit cu aur şi nici împodobit cu pietre scumpe, ci e alcă-tuit dintr-o ţesătură de fulgi de păsări, care sunt orânduiţi cu atâta meşteşug şi cu atâta gust, că până şi pânza cea mai bogata e mai prejos de această minunată lucrare.

146

Afară de aceasta, când sunt întreţesute cu rânduiala hotărâtă, fulgii şi penele alcătuiesc în veşmântul preotului tot atâtea simboluri care cuprind taine ascunse. Preoţii

păstrează aceste simboluri şi le dau tălmăcirea cuvenită cu luare-aminte, căci vederea lor aminteşte credincioşilor binefacerile lui Dumnezeu, recunoştinţa pe care i-o datorăm şi îndatoririle pe care le au oamenii unii faţă de alţii *1.De cum preotul, în odăjdiile sale, se iveşte în pragul altarului, toţi se aruncă la pământ cu atâta evlavie şi într-o tăcere aşa de adâncă, încât priveliştea aceasta umple sufletul de fiori ca şi cum s-ar ivi un zeu în biserică. După ce au rămas câteva clipe cu fruntea la pământ, preotul face un semn şi toată lumea se ridică. Apoi răsună imnuri de slavă lui Dumnezeu, care la răstimpuri sunt împletite cu cântul intonat de instrumente, mai toate altfel făcute decât cele ce se văd în ţările noastre. Cele mai multe dintre ele întrec în armonie pe cele folosite la noi, dar sunt şi unele care nu pot suferi asemuirea cu ale noastre. Dar acolo unde nu mai este nici o îndoială, este ştiinţa cu care toată muzica lor *2, fie cea scoasă din instrumente, fie cea intonată de vocea omenească, aminteşte şi mărturiseşte simţămintele firii noastre, îşi potriveşte sunetele după cuprins, şi când este rugăciune de alungare a răului, şi când se înalţă veselă, aducătoare de pace, tulburătoare, jalnică sau mânioasă; această plinătate de înţelesuri, forma melodiei la utopieni o înfăţişează atât de desăvârşit, încât izbuteşte să mişte, să străbată şi să înflăcăreze sufletul oamenilor.La sfârşitul slujbei, preotul împreună cu norodul rostesc rugăciuni înălţătoare, ale căror versete rituale au un cuprins pe care, în timp ce se face ruga obştească, fiecare să-l poată lega de fiinţa lui deosebită, în aceste rugăciuni fiecare recunoaşte pe Dumnezeu ca ziditorul şi cârmuitorul lumii şi pe deasupra ca izvor al tuturor celorlalte fericiri, mulţumindu-i pentru multele binefaceri primite, îndeosebi pentru că l-a învrednicit să se nască în ţara cea mai fericită şi a avut parte de credinţa care, nădăjduiesc ei, e cea mai adevărată.

<Notă> 1. Acest amănunt este luat probabil din antichitate, care atribuia o uriaşă importanţă ghicitului după zborul păsărilor. Comp. Plutarh, Despre judecata animalelor, cap. XXIII.2. Această consideraţiune despre însemnătatea muzicii este scrisă, probabil, sub influenţa lui Aristotel (Politica, VIII, 5,8).</Notă>

147

Totuşi, dacă credinţa aceasta ar fi întrucâtva greşită, şi dacă ar fi una mai plăcută lui Dumnezeu, el ar ruga bunătatea dumnezeiască să-i destăinuie această religie şi ar fi gata să-l urmeze oriunde Dumnezeu ar voi să-l ducă. Dacă, însă, dimpotrivă, religia utopiană e cea mai bună, iar felul lui de a se cârmui e cel mai desăvârşit, el roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea să stăruie în ele şi să fericească şi pe ceilalţi oameni cu aceleaşi aşezăminte religioase şi obşteşti, afară numai de nu cumva Dumnezeu, potrivit nepătrunsei sale înţelepciuni, găseşte o plăcere în această aşa de mare felurime de religii. Apoi îl mai roagă să-l primească în pace după o moarte uşoară. El nu cutează să roage cerul să-i lungească sau să-i scurteze viaţa, însă spune fără teamă că-l supără în măreţia lui, că vrea să ajungă la Dumnezeu fie şi prin moartea cea mai dureroasă, mai bine decât să stea departe de el timp îndelungat, cu preţul unei vieţi cât de îndestulate.După această rugăciune ei se apleacă iarăşi spre pământ şi se ridică după câteva clipe, spre a se duce la masă. Restul zilei îl petrec în jocuri şi în exerciţii militare.

Am încercat - spuse mai departe Rafael - să vă zugrăvesc cât mai adevărat felul de a se cârmui al acelui stat pe care-l cred nu numai cel mai bun, dar şi singurul care ar fi îndreptăţit să năzuiască pentru sine la numele de stat, adică de stat al obştii *1.Căci peste tot aiurea cei ce vorbesc de binele obştesc se gândesc doar la binele lor, pe câtă vreme acolo unde nimeni nu are averea sa. toţi. cu toată sârguinţa, se îndeletnicesc cu treburile obşteşti.

<Notă> Obşte - în original: republicae. Acest cuvânt se întâlneşte destul de des în episodul respectiv şi are două semnificaţii: obşte şi stat. De aceea este foarte greu să-l traducem în acelaşi fel </Notă>

148

Şi au dreptate să facă aşa, şi într-o parte, şi în alta. Căci cine nu ştie că în celelalte ţări. dacă îţi nesocoteşti treburile şi rosturile tale, poţi să pieri de foame, chiar când statul se bucură de cea mai mare propăşire? De aici nevoia să te gândeşti mai degrabă la tine decât la norod, adică la alţii, în Utopia, unde toate sunt ale tuturor, dimpotrivă, nimeni nu se îndoieşte că nu va duce lipsă de nimic, dacă vor avea grijă ca hambarele statului să fie veşnic pline. Căci în ţara aceasta avutul statului nu se împarte nicăieri în chip nedrept şi acolo nu se află nici săraci, nici cerşetori. Căci ce bogăţie poate fi mai frumoasă, decât aceea care îţi îngăduie să fii voios şi cu sufletul liniştit, departe de orice griji, fără să tremuri pentru cele ale traiului, iară să fi obosit de necurmatele cereri şi văicăreli ale soţiei, ori să te temi pentru soarta fiului tău, ori să te necăjeşti să strângi zestre pentru vreo fiică, ci să fii sigur şi fără frică în privinţa vieţii şi fericirii alor tăi: soţie, copii, nepoţi, strănepoţi, răstrănepoţi şi lungul şir de urmaşi pe care şi-l doresc cei de viţă nobilă? Ce să mai zicem că ei au tot atâta grijă de cei neputincioşi să mai lucreze ca înainte, şi de cei încă în stare să lucreze? Aş dori să cuteze cineva să asemuiască aceste rânduieli cu acelea ale celorlalte popoare, căci eu unul aş primi să pun capul, dacă aş izbuti să descopăr la oricare din ele cea mai mică urmă de dreptate şi de dreaptă măsură!Este oare drept ca un nobil, un giuvaergiu *1, un cămătar sau oricine din acest soi de oameni, care ori nu fac nimic, ori fac doar lucruri ce nu prea sunt de folos statului, să ducă un trai plăcut şi strălucit, dobândit însă din trândăvie sau din îndeletniciri deşarte, în vreme ce muncitorul cu ziua, căruţaşul, fierarul, plugarul, prin necurmata lor muncă atât de trudnică, încât abia de-ar răbda-o vitele la jug, şi aşa de trebuincioasă încât nici un stat n-ar putea dăinui fără ea nici măcar un an, abia dacă izbutesc să-şi agonisească un trai atât de păcătos şi duc o viaţă aşa de nenorocită, încât pare mult mai bun traiul vitelor de povară, care nu sunt supuse la munci necurmate, au o hrană doar ceva mai puţin rea, dar pentru gustul lor mai plăcută, fiind totodată scutite cu totul de grija zilei de mâine?

<Notă> 1. în acea epocă, giuvaergiii erau şi bancheri. </Notă>

149

În timp ce pe aceşti sărmani, o muncă nerodnică şi stearpă îi chinuieşte azi. iar gândul

la o bătrâneţe nenorocită îi omoară, căci câştigul lor zilnic nu le ajunge pentru trebuinţele de fiecare zi. necum să le rămână ceva ca să strângă bani albi pentru zile negre.Nu e oare nerecunoscător şi hain statul care pe aşa-zişii nobili, pe giuvaergii şi pe ceilalţi oameni de teapa acestora, pe trântorii ori pe meşteşugarii a căror muncă îndestulează numai plăcerile uşuratice, îi încarcă cu bunuri şi cu cinste, pe când, dimpotrivă, de plugari, de cărbunari, de muncitorii cu braţele, de cărăuşi şi de fierari, fără de care statul η-ar putea nicicum să dăinuiască, acesta η-are nici o grijă? Statul stoarce fără măsură vlaga tinereţii lor şi îndată ce sub povara anilor şi a bolii puterile încep să le scadă, obştea uită veghile lor şi, nemai aducându-şi aminte de nenumăratele şi însemnatele lor strădanii, în neagra ei nerecunoştinţa, îi răsplăteşte cu moartea, adusă de cea mai cruntă mizerie. Ce să mai zicem că bogaţii micşorează zi cu zi simbria săracilor, nu numai prin tot felul de viclenii în parte, dar şi prin statornicirea de rânduieli obşteşti care urmăresc aceeaşi ţintă *1? Astfel, faptul de a răsplăti cu cea mai mare nerecunoştinţa pe cei ce au adus ţării cele mai mari servicii - ceea ce mai înainte părea un lucru atât de nedrept - bogaţii, de altfel prin legi statornicite poporului, au schimbat în dreptate. De aceea, chiar în statele cele mai înfloritoare nu văd - aşa să-mi ajute Dumnezeu - nimic altceva decât o uneltire a celor bogaţi *2 care, în numele şi sub ocrotirea statului, îşi văd doar de treburile şi de câştigul lor; ei născocesc şi chibzuiesc toate mijloacele şi toate tertipurile prin care ajung, întâi să-şi asigure stăpânirea fără nici o teamă a unei averi strânse prin mijloace neîngăduite, şi al doilea, să cumpere pe cel mai mic preţ munca şi truda săracilor şi să tragă foloase din mizeria lor.

<Notă> 1. Aici este vorba de legea muncitorească din 1496 pomenită mai sus şi despre repetarea ei în 1514.2. Pe marginile originalului, în dreptul acestor cuvinte se află nota: "Bagă de seamă acest lucru, cititorule".</Notă>

150

Iar aceste uneltiri, îndată ce bogaţii, în numele norodului, adică şi în numele săracilor, au hotărât să fie statornicite, capătă putere de lege. Totuşi, deşi aceşti răufăcători, cu o lăcomie de nesăturat, şi-au împărţit între ei toate bunurile care ar fi fost îndestulătoare pentru tot norodul, sunt tare departe de starea vrednică de pizmă de care se bucură utopienii. în ţara aceasta, desfiinţându-se întrebuinţarea banului, a pierit şi lăcomia de bani, şi ce izvor de griji nu s-a secat prin aceasta şi ce mărăciniş bogat de crime n-a fost smuls din rădăcini! Căci cine nu ştie că înşelăciunea, hoţiile, jaful, certurile, încăierările, pricinile, răscoalele, omorurile, trădările şi otrăvirile, - nelegiuiri pe care obştea mai degrabă le poate pedepsi zilnic decât să le înfrâneze -, cine nu ştie, zic, că aceste fărădelegi ar dispărea de pe pământ odată cu banul? Şi că, pe lângă acestea, ar mai înceta şi teama, neliniştea, grijile, truda şi veghile de noapte în clipa în care ar înceta să existe banul; ba chiar sărăcia însăşi, care numai ea pare că are nevoie de bani, ar scădea pretutindeni numaidecât, dacă s-ar desfiinţa banii. Ca să vă înfăţişaţi mai bine în minte acest lucru, închipuiţi-vă că ar veni un an rău, nerodnic, în care o foamete cumplită ar face să piară multe mii de oameni. Ei bine, eu spun sus şi tare că dacă, după stingerea foametei, s-ar scutura hambarele bogaţilor, s-ar afla acolo o câtime de bucate aşa de mare, că de-ar fi fost împărţită la timp între cei pustiiţi de

foame şi de nemâncare, nimeni η-ar fi simţit asprimea cerului şi zgârcenia pământului. Vedeţi, aşadar, cât de uşor şi-ar putea agonisi oamenii traiul, dacă procopsitul ăsta de ban, care - e limpede ca lumina zilei că a fost născocit tocmai spre a ne deschide drumul spre agonisirea traiului -, nu ne-ar închide chiar el calea spre dobândirea celor trebuincioase vieţii! Nu mă îndoiesc că de acest lucru îşi dau seama şi bogaţii, care ştiu că e mult mai bine ca nimeni să nu fie lipsit de nimic, decât să fii înconjurat de bogăţii de prisos, şi că e mai bine să fii scutit de nenumărate rele. decât să fii înăbuşit de prea mari avuţii.

151

Nici nu mă pot îndoi că, fie respectul pentru bunăstarea fiecăruia, fie autoritatea mântuitorului nostru, Hristos. care în atât de marea-i înţelepciune n-a putut să nu ştie ce e mai bun pentru oameni, nici să nu-i fi povăţuit în bunătatea-i cea mare, să aleagă ceea ce el ştia că este cel mai bine - ar fi adus demult toată lumea spre rânduielile din statul utopian, dacă nu s-ar fi împotrivit la aceasta o singură dihanie, - trufia - regina şi mama tuturor relelor omeneşti. Ea măsoară fericirea nu după bunăstarea ei, ci după mizeria altora. Ea n-ar primi să i se dea nici chiar rangul de zeiţă, dacă η-ar fi pe lume nenorociţi peste care să domnească şi pe care să-i batjocorească; cu ale căror chinuri să-şi pună fericirea în balanţă, pentru a o vedea strălucind peste măsură; a căror sărăcie s-o poată tulbura şi aţâţa, prin desfăşurarea bogăţiilor ei.Acest şarpe al infernului *1 ca peştele se strecoară în inima omului *2 şi-l abate din calea unei vieţi mai bune. Şi fiindcă ea e sădită atât de adânc în sufletele oamenilor, încât cu greu mai poate fi smulsă de acolo, sunt bucuros că de o astfel de rânduială - de care aş dori să aibă parte toţi oamenii - s-a întâmplat să aibă parte cel puţin utopienii, întemeindu-şi statul pe astfel de aşezăminte care le chezăşuiesc nu numai starea cea mai înfloritoare, dar şi o dăinuire veşnică, atât cât poate vedea înainte mintea omenească. Căci. o dată cu sămânţa ambiţiei smulgând din rădăcină şi vrăjbile dintre părţi, statul lor nu se mai teme de nici o primejdie a vreunei zâzanii între cetăţeni, racilă care a nimicit propăşirea şi puterea atâtor oraşe, în schimb, faţă de unirea atât de strânsă a cetăţenilor şi de aşezămintele lor sănătoase, nici pizma tuturor principilor vecini n-a mai izbutit să distrugă sau să zguduie puterea acestui stat. aşa cum - după toate încercările respinse din trecut - şi-a continuat adesea uneltirile.

<Notă> 1. Şarpe al infernului - în original: Averni serpens. Lacul Avernus (astăzi Lago d'Averno. din Italia de sud) era considerat drept locul lângă care se afla intrarea în infern.2. Echeneis remora L. După părerea anticilor, acest peşte, lipindu-se de corabie, o tăcea să meargă mai încet (Plinius, Istoria naturală, DC, 91; XXXII, 1).</Notă>

151

După ce Rafael ajunse la capătul povestirii sale, deşi îmi veneau în minte multe obiceiuri şi rânduieli utopiene ce îmi păreau cu totul ciudate, precum: felul lor de a purta război, cultul şi religia lor, cum şi multe alte aşezăminte de-ale lor, şi mai ales legea de căpetenie a felului lor de a se ocârmui, care stă, după cum s-a văzut, în viaţa şi în traiul îndeobşte, fără a întrebuinţa deloc banul - orânduire prin care se desfiinţează din temelie orice nobleţe, orice pompă, orice strălucire şi măreţie, tot

lucruri care, după obşteasca părere, alcătuiesc adevărata podoabă şi frumuseţe a unui stat, - ştiam însă că Rafael e obosit de lunga lui povestire şi mă îndoiam că o să poată să rabde vreo împotrivire, mai ales că-mi aduceam aminte că mustrase pe alţii pentru această apucătură, spunându-le că par să vorbească din teama de a nu trece drept nişte capete seci, dacă nu găsesc neapărat ceva de zis împotrivă la descoperirile altora; de aceea, după ce lăudai şi rânduielile utopiene, şi povestirea lui, îl luai de mână ca să-l duc înăuntru la cină, spunându-i că vom găsi altădată răgazul să vorbim mai amănunţit şi mai adânc despre aceste lucruri. De-ar veni odată şi ziua aceea! Deocamdată, după cum nu pot încuviinţa toate spusele acestui om, care, fără îndoială, e foarte învăţat şi mare cunoscător al treburilor omeneşti, tot astfel nu pot să nu mărturisesc fără înconjur că la utopieni sunt o mulţime de întocmiri pe care mai mult doresc decât nădăjduiesc să le văd statornicite şi în statele noastre.