MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA SOCIOLOGIE

Teză de an

Influența comportamentului antisocial din familie asupra personalității copilului

A elaborat: RUSU Marina

specialitatea: Sociologie,an2/3

Conducător ştiinţific:Oceretnîi Anastasia,

dr.,lector superior

Plan

Introducere

Capitolul I.

Definiții și teorii cu privire la influența familiei asupra dezvoltării personalității copilului

1.1 Definirea conceptelor de copilărie și parentalietate

1.2 Învăţarea imitativă şi impactul exemplelor rele

1.3 Teoria învăţării sociale a agresiunii și atasamentul victimei față de agresor

Capitolul II. Comportamentele negative din cadrul familiei asupra personalității copilului

2.1 Modele de oameni violenți

2.2 Prezentarea metodologiei de lucru

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Familia constituie cea mai consistentă şi funcţională forma de comunitate umană, care,

prin funcţiile ei contribuie la întărirea spiritului de solidaritate socială a membrilor oricărei

societăţi.

Dincolo de funcţiile ei de reproducere biologică şi socială, orice familie “normală” şi

“funcţională” asigură socializarea descendenţilor, oferă continuitate structurilor sociale şi

modelelor culturale care caracterizează o anumită societate, şi nu în ultimul rând, permite

membrilor ei evitarea agresiunilor existente în spaţiul public şi constituirea unei vieţi cu adevarat

comunitare într-un spaţiu privat, caracterizat de relaţii primare, afectivitate, protecţie şi siguranţa

personală.

În mod evident, funcţionalitatea grupului familial depinde, în cea mai mare masură de

funcţionalitatea vieţii sociale pe care o poate influenţa însă, la rândul său. De aceea orice

problemă mai importantă cu care se confruntă familia, este dependentă de problemele societaţii

globale şi pe care le amplifică la rândul ei.

Atunci când vorbim despre influiența comportamentelor antisociale asupra personalității

copilului ne referim în primul rând la comportamentul părinților în cadrul familiei,deoarece copii

sunt care asimileză tot ceea ce îi oferă mediul în care trăieşte şi de aceea este foarte importantă

conduita părinţilor din cadrul familiei, atitudinea lor faţă de copilul lor dar şi faţă de cei din jur.

Desigur, nu trebuie neglijate nici modelele de comportament oferite de rude, fraţi, prieteni,

educatori sau alte persoane cu care copilul interacţionează. Nu putem exclude nici rolul

important pe care îl poate avea literatura, filmele, televiziunea ca forme care generează diverse

modele de comportament. Orice disfuncţie în socializarea primară are implicaţii şi în socializarea

secundară, iar dacă nu se intervine pentru remedierea situaţiei, efectele pot fi dintre cele mai

indezirabile atât în privinţa educaţiei cât şi a comportamentului şi personalităţii copilului.

Impactul exemplelor rele este mai evident în familiile în care există “o educaţie pasiv –

rea”. Imaginea unei asemenea familii este cea a părinţilor rigizi, indiferenţi, puţin afectivi,

neglijenţi care îşi bat copii şi care rareori exercită o îndrumare fermă a conduitei copilului.

Scopul prezentei lucrări este determinarea influiența exemplelor negative din familie asupra

dezvoltării integre a personalității copilului.

Pentru a realiza acest scop ne-am propus următoarele obiective:

Operaționalizarea domeniului de cercetare;

Determinarea motivelor care fac ca copilul să imită comportamente,de regulă cele

negative;

Studierea impactului exemplelor rele ale părinţilor asupra personalităţii copilului

(învăţarea prin imitaţie a agresiunii);

Identificarea modalităţilor de evitare / înlăturare a exemplelor rele şi a

comportamentelor negative din viaţa copilului;

Ipotezele lucrării se axează pe:

Cu cît în familiile în care există părinţi rigizi,manifestînd o lipsă de

afectivitate și neglijenţă cu atît impactul exemplelor rele asupra copilului este

mai evident.

Dacă în procesul de socializare în viața sa de familie copilul va însuși metode

de agresivitate,atunci el va reproduce sau imita aceste comportamente

agresive

Gradul de investigare al temei

Pînă la momentul actual în Republica Moldova au fost efectuate o serie de cercetări în

domeniul familiei și anume în ceea ce privește influența comportamentului antisocial asupra

dezvoltării personalității copilului.Totodată au fost publicate și cîteva articole,unul dintre ele ar fi

”Influiența climatului familial asupra dezvoltării sistemului de valori morale ale

copilului”.Deasemenea avem studiul ”Violența față de copii în Republica Moldova” realizat de

IMAS-INC. cu sprijinul Guvernului și al UNICEF Moldova.Acest studio oferă o imagine

detaliată despre frecvența,cauzele și incidența fenomenului de violență asupra copiior în cadrul

familiilor și totodată este analizat impactul comportamentelor antisocial asupra dezvoltării

integre a personalitătii copilului.

Teza este alcătuita din două capitole,primul capitol cuprinde definiții și teorii cu privire la

influența familiei asupra dezvoltării personalității copilului.Deasemenea capitolul respectiv este

format din trei paragrafe,în primul paragraf am definit noțiunea de copilărie și parentalietate,în al

doilea paragraf am desfășurat teoria învăţării imitative,iar în al treilea paragraf se vorbește despre

teoria învăţării sociale a agresiunii și atasamentul victimei față de agresor.Următorul capitol

cuprinde un aspect mai practic si aici am inclus unele exemple de oameni agresivi,iar în

următorul paragraf am descris metodologia de bază a cercetarii.

Cuvintele cheie ale lucrării sunt copilărie și parentalietate.

Capitolul I.Definiții și teorii cu privire la influența familiei asupra dezvoltării personalității

copilului

1.1 Definirea conceptelor:copilărie si parentalietate

Copilăria reprezintă cea mai frumoasă perioadă din viața unui om.Anume în această

perioadă fără de griji,lumea este văzută în culori vii,unde copilul asimileaza și imită tot ce vede

și aude.Deaceea copilăria este o perioadă care joacă un rol foarte important în dezvoltarea

integrală a personalității copilului.

Pentru a înţelege mai bine la ce se referă tema acestei cercetări se impune a cunoaşte

anumiţi termeni, concepte, pornind chiar de la definiţia acestora:

Copilărie –este prima perioadă de dezvoltare a individului uman, ce se întinde pe o

perioadă de 11 -12 ani, având ca punct de plecare naşterea. La rândul ei, copilăria cuprinde mai

multe stadii:

stadiul copilului mic (0 – 1 an);

stadiul primei copilării sau perioada antepreşcolară (1 – 3 ani);

stadiul celei de-a doua copilării sau perioada preşcolară (3 – 6 ani);

stadiul celei de-a treia copilării sau perioada şcolară mică (6 – 10 ani).

Fiecare stadiu al copilăriei cuprinde la rândul său o serie de substadii. Caracteristicile de

bază, definitorii pentru fiecare substadiu, sunt prezentate în tabelul următor1 :

Ciclul vieţii Stadiu Substadii

Din primul ciclu al

vieţii. 0 – 20 / 24

luni

Embriologic ritm de

creştere foarte

intens

Fază precoce

(germinală)

Faza medie

Faza tardivă

Ciclul de creştere a

copilului. Copilăria

Naşterea Angajare; expulzare

Primul an de viaţa;

adaptare primară

0 – 3 luni – sugarul

mic

3 – 6 luni – sugarul

mare

6 – 12 luni – bebelul

1 Ursula Şchiopu, E. Verza, 1981

Ciclul de creştere.

Copilăria

Perioada primei

copilării (1 -3 ani);

Periada

anteprescolară (de

creşă);

Formarea conştiinţei

Antepreşcolarul mic

(12 -18 luni)

Antepreşcolarul

mijlociu ( 18 – 24

luni)

Antepreşcolarul

mare ( 24 – 36

luni)

Ciclul de creştere.

Copilăria

A doua copilărie

(3 -6 ani)

Perioada preşcolară,

dezvoltarea bazelor

personalităţii

Preşcolarul mic

(3 -4 ani)

Preşcolarul mijlociu

(4 -5 ani)

Preşcolarul mare

(5 -6 ani)

Ciclul de creştere.

Copilăria

A treia copilărie

(6 – 10 ani)

Perioada şcolară

mică.

Integrarea în mediul

de cultură social

Şcolarul începător

(6 -7 ani)

Şcolarul claselor de

trecere (7 -9 ani)

Şcolarul ciclului

elementar

În primul ciclu al vieții cuprins între 0-24 de luni,în faza precoce are loc diferenţierea

foiţelor embrionare și diferenţierea organelor,iar în faza medie se diferenţiază sistemul osos și

stemul nervos. Următorul ciclu este ciclul de crestere a copilului în care are loc nașterea și

adaptarea primară a sugarului.În această perioadă are loc adaptarea senzorială intensă și formarea

percepţiei1.Tot în această perioadă pînă la un an de zile,la noul născut se dezvoltă gînguritul și

comunicare afectivă,apare mersul și primele cuvinte. În perioada primei copilării cre cuprinde

vîrsta de la 1 la3 ani are loc stabilizarea mersului, câştigarea echilibrului complex și orientarea

copilului spre lumea obiectelor şi experienţa intenționalităţii.Deasemenea în această perioadă se

înregistrează odezvoltarea intensă a comunicării verbale, a inteligenţei practice.

În perioada celei de-a doua copilării care cuprinde vîrsta de la 3 la 6 ani,sau altfel putem

spune perioada preșcolară are loc dezvoltarea bazei personalității copilului, acesta începe să

cunoască mediul și totodată are loc adaptarea la grădiniţă care relativ este dificilă. Nu în ultimul

1 Grațiela Sion Psihologia vîrstelor Ed. a 4-a, Bucuresti, Editura Fundațiai România de Mâine, 2007

rînd are loc creşterea autonomiei în autoservire şi copilul prinde arta de îmbrăcarea,se dezvoltă

imaginaţia verbală și careva aptitudini.

Și a treia perioadă de copilărie cuprinsă între 6 și 4 ani,care mai este numită și perioada

școlară are loc adaptarea copilului la mediul şcolar,se simte o expansiune intelectuală a copilului,

dezvoltarea spiritului de aventură, colecţionarea, expansiunea curiozităţii și copilul devine mai

sociabil.

În urma unor analize de documente Elisabeta Stănciulescu mai vine cu careva precizări

cu privire la definirea vîrstelor preadulte și anume menționează perioada nașterii copilului,

copilărie a acestuia,perioada școlară și adolescența.1

Parentalitate – model parental – ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol – statusului

de părinte impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal. Modelul parental

vizează în special modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale ce trebuie utilizate,

metodele şi mijloacele folosite în creşterea şi educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin

părinţilor pe linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor. Modelul parental ideal se

caracterizează prin: nivel înalt de organizare şi coeziune echilibru, unitate de acţiune

intramaritală, nivel înalt de de adaptare şi integare, cadru relaţional optim, afecţiune, spriji,

cooperare, colaborare etc. În alt sens, modelul parental vizează tipul concret de relaţionare a

părinţilor cu copiii într-o anumită familie.

Părinţii acţionează asupra copiilor oferindu-le un model de conduită conjugală şi un

model parental. În funcţie de “fizionomia” şi calitatea sa particulară, modelul parental

influenţează în mare măsură procesul de formare a personalităţii copiilor şi totodată, modul de

adoptare în perspectivă a propriului rol conjugal şi parental. Viaţa conjugală caracterizată prin

accentuată agresivitate şi conflictualitate poate conduce la conturarea unor atitudini agresive faţă

de partenerul de sex opus si faţă de familie, în general. Urmând propunerea lui John Schaefer, în

general, psihologii acceptă că atitudinea educativă pate fi prezentată în două dimensiuni:

indulgenţă – autoritate

conduită emoţională “caldă” – “rece”.

Din combinarea valorilor extreme ale celor două dimensiuni rezultă patru feluri de

atitudini:

atitudine caldă – indulgentă

rece – indulgentă

caldă – autoritară

rece – autoritară.

11Elisabeta Stănciulescu,Sociologia educației familiei,Polirom,1998,vol.II,pag.64

Primele două tipuri de atitudini influenţează formarea personalităţii în direcţia

agresivităţii iar ultimele două în direcţia anxietăţii. Există însă şi situaţii de părinţi care nu oferă

acelaşi model parental, în sensul că nu manifestă aceeaşi atitudine în ceea ce priveşte exercitarea

influenţelor educative asupra copiilor. Concepţiile privind modelul parental au evoluat

semnificativ, rezonant tranziţiei treptate a familiei de la tradiţional la modern. E. Millis Duvall

(1971), studiind un lot de 300 de mame, în scopul relevării concepţiilor despre rolul de “mamă

bună” şi “copil bun”, evidenţiază existenţa a două modele de rol : tradiţional şi modern.

Modelul mamei tradiţionale impune prin perseverenţă şi rigiditate, emiţând anumite

aşteptări specifice în ceea ce priveşte comportarea copiilor, în raport cu orientările ei formate în

domeniul creşterii şi educaţiei acestora. Ea deţine conducerea gospodăriei, asigură igiena fizică

şi psihică a copilului şi îl antrenează pe acesta într-un program bine stabilit de activităţi.

Modelul mamei moderne aduce în prim - plan preocuparea pentru încurajarea şi

susţinerea afectivă a copilului în cresterea şi dezvoltarea sa ca “persoană fericită”. Aceasta nu

exclude rolul său menajer, ci implică doar o schimbare a ierarhiei activităţilor, sub aspectul

importanţei, atenţia şi orientarea ei fiind axată pe dezvoltarea personalităţilor sub aspect

instructiv – formativ, mai curând decât pe impunerea unei forme specifice de disciplină şi

comportare constrângătoare. E. A. Elder, explorând concepţiile taţilor despre rolul lor,

evidentiază două tipuri de modele: modelul tatălui tradiţional şi modelul tatălui modern.

Modelul tatălui tradiţional care asigură securitatea financiară a familiei, în primul rând,

disciplinând şi sfătuind copiii prin puterea exemplului său personal, având întotdeauna dreptate

şi ultimul cuvând în orice problemă, fiind considerat cel mai bun cunoscător şi orientator al

copilului.

Modelul tatălui modern, care disciplinează copii cu mai multă flexibilitate, folosin de

altfel, mai puţine metode punitiv – restrictive, promovând şi facilitând atingerea propriilor lor

roluri. Dacă pentru tatăl tradiţional a fi părinte este mai curând o obligaţie, pe care societatea

aşteaptă să şi-o îndeplinească, pentru tatăl modern parentalitatea este mai mult un privilegiu de

care bucurăşi pe care şi-l asumă din proprie convingere. Lucrări mai recente promovează ideeea

că bărbaţii zilelor noastre devin din ce în ce mai mult implicaţi în viaţa de familie, în ingrijirea

copiilor şi în responsabilităţile domestice. Experienţa parentalitaţii diferă între sexe şi această

diferenţă continuă să se dezvolte, după opinia cercetatorilor actuali. Schimbarea rolului femeii în

societatea contemporană antrenează, simultan, schimbări ale rolului bărbatului şi implicit ale

motivaţiilor, percepţiilor şi realizărilor parentalitaţii ca instituţie şi construct social. Este unanim

recunoscută creşterea şi îmbogăţirea rolului bărbaţilor în viata de familie ca răspuns adaptativ la

noile schimbări ale statusului şi rolului femeii.

1.2 Învăţarea imitativă şi impactul exemplelor rele

Învăţarea imitativă sau observaţională (modelarea) se referă la dobândirea de către

individ a unor răspunsuri şi moduri noi de conduită prin observarea şi imitarea comportării

altora. Ea constă în esenţă din urmărirea atentă a comportării “modelului” şi a consecinţelor sale.

Dacă modelul a fost recompensat, e foarte probabil ca observatorul să se comporte şi el ca atare

în viitor, iar dacă e pedepsit e mai puţin probabil ca acesta să se comporte astfel. Altfel spus,

copilul (ca şi adultul) observă recompensele şi pedepsele date altora pentru comportarea lor şi ca

regulă generală adoptă modelele de comportare care au fost recompensate şi le evită pe cele care

au fost pedepsite.

Imitarea comportării altora este o practică mult mai larg răspândită decât suntem înclinaţi

să credem obişnuit. După unii psihologi – Bandura şi alţii, imitaţia joacă un rol major în

dobândirea noilor moduri de comportare şi în generalizarea modelelor de conduită schimbate.

Modelele pe care le poate observa şi imita copilul sunt cele decupate din viaţa reală şi respectiv,

cele simbolice. Pentru copilul mic, modelele vieţii reale sunt părinţii şi rudele, iar mai târziu

prietenii, educatorii şi alţi oameni.Modelele simbolice sunt cele care îi sunt prezentate prin

instructiuni orale sau scrise şi imagini, adică, cele preluate din literatură, filme, televiziune.

Indiferent însă de categoria de care aparţine, modelul poate fi folosit în dublă ipostază:

sub aspectul său pozitiv

sub aspect negativ.

Dacă în primul caz se cere urmarea sa, în cel de-al doilea se caută evitarea lui.

La un nivel dat al dezvoltării copilului, orice modele de comportare, indiferent dacă este

pozitiv sau negativ, este preluat şi asimilat de către copil prin prisma condiţiilor sale interne,

adică a influenţei educative şi a experienţei sale anterioare.

Persistă credinţa potrivit căreia, copilul ar imita cu mai mare uşurinţă exemplele rele

decât cele bune. Aceasta s-ar putea datora foarte bine şi tendinţei multor părinţi de a remerca mai

repede faptele rele ale copilului decât cele bune. Se pune problema în felul următor: cum se face

şi se explică faptul că unii copii imită cu atâta uşurinţă exemplele rele, în timp ce alţii le imită

mai greu sau pur şi simplu le resping? Despre o imitare deliberată putem vorbi doar începând cu

vârsta de 5 – 6 ani, vârstă care marchează începutul unei conştiinţe morale propriu-zise. Strict

vorbind, aceasta constă în standardele şi interdicţiile preluate de copil de la adulţi şi care

guvernează comportarea sa din interior.

Precum se ştie, copilul se află zilnic în mijlocul a nenumărate exemple bune şi rele,

oferite în primul rând de fraţi (surori), şi părinţi, iar apoi, sau simultan de alţi oameni.

Impactul exemplelor rele este mai evident în familiile în care există “o educaţie pasiv –

rea”. Imaginea unei asemenea familii este cea a părinţilor rigizi, indiferenţi, puţin afectivi,

neglijenţi care îşi bat copii şi care rareori exercită o îndrumare fermă a conduitei copilului; ei

sunt inconsecvenţi în privinţa disciplinei acestuia. Inconsecvenţa se manifestă, pe de o parte prin

faptul că acelaşi părinte răspunde la aceeaşi comportare în chip diferit la diferite date (intervale),

iar pe de altă parte, prin aceea că în timp ce un părinte ignoră sau încurajează comportarea dată,

celălalt o pedepseşte. De reţinut, de asemenea că ei înşişi sunt mai puţin adaptaţi la viaţă şi

capabili de a oferi copiilor lor calităţi demne de urmat.

Toate acestea fac astfel încât comportările negative ale copilului să fie sistematic

suscitate, acceptate şi întreţinute.

Receptivitatea şi atitudinile copiilor sunt foarte diferite. În afara unei atitudini relativ

constant favorabil, sunt posibile şi alte atitutudini. Astfel, un copil oarecare poate manifesta la un

moment dat o receptivitate mai mare şi chiar să urmeze, ca semn al “fragilităţii sale morale”, un

model de conduită negativ, ca apoi să se căiască şi să abordeze această linie de conduită.

Este, de altminteri, exact ceea ce se întâmplă în acele situaţii cruciale când surprinşii unii

părinţi apreciaţi de semenii lor, ca oameni de treabă, descoperă copiii lor angajaţi în acţiuni

dăunătoare sau că au comis fapte reprobabile. Confruntaţi cu asemenea sintuaţii neaşteptate,

mulţi dintre aceştia îşi explică cele întâmplate prin prisma influenţei exercitată de prietenii greşit

aleşi, respectiv de tinerii cu proastă reputaţie, corupţi. Întrebarea care se pune este însă aceasta:

Cum de s-au lăsat tocmai ei influenţaţi sau corupţi de către aceştia? Faptul că în cazul lor

exemplu negativ a găsit un “sol psihic” prielnic se explică mai mult ca sigur prin inconştiinţa

valorilor morale, insuficient asimilate şi consolidate a acestora. Şi aceasta poate pentru că nu s-a

insistat suficient asupra lor, copilul nefiind sancţionat la timpul potrivit sau că părinţii s-au

mărginit în acţiunea lor educativă la simplele observaţii.

Sigur cazurile cele mai numaroase sunt acelea în care copii manifestă indiferenţă sau pur

si simplu se opun unor asemenea exemple. Dar dacă indiferenţa este o urmare firească a

nepotrivirii lor cu “structura psihică” a copilului respingerea sau suprimarea tendinţei de imitare

a acestora se datorează mai multor cauze.

O cauză destul de frecventă cu deosebire la vârstele mici, o constituie teama de urmările

iminenteale unei comportări negative. Aceasta se întâmplă aproape regulat cu părinţi autoritari,

severi. La o vârsta mai mare, opunerea mai mult sau mai puţin viguroasă poate fi determinată şi

de ruşinea sau de deprecierea pe care modurile de conduită ca atare le-ar putea antrena, fie din

raţiuni rezultate din solidaritatea sistemului de valori asimilate de subiect.

1.3 Teoria învăţării sociale a agresiunii și atasamentul victimei față de agresor

Teoria învăţării sociale a agresiunii

Cea mai cuprinzatoare explicaţie cu privire la agresiunea umană a fost propusă de

Bandura. Bandura a fost primul care a probat învatarea agresiunii prin experienţe directe în

concordanţă cu paradigmele de bază ale învaţării. Agresiunea este vazută ca fiind în mare masură

controlată de posibilitatea consolidării şi a pedepsei. Ea se află totodată şi sub controlul

stimulilor. În aparenţă, o mare parte din comportament, inclusiv agresiunea,

este învaţată prin observaţie – adică fără experienţă directă.

Bandura este singurul, care în afară de tradiţia freudiană, a recunoscut capacitatea

specific umană de a procesa informaţiile şi a elaborat implicaţiile sale în investigarea,

menţinerea, modificarea şi controlul agresiunii. El a dezvoltat raţionamente pentru a explica

efectele consolidării substitutive şi ale pedepsei substitutive. Primul raţionament major priveşte

funcţia informativă a rezultatelor observate. Fiind martorul consecinţelor răspunsului altor

persoane, observatorul (copilul) devine conştient de posibilitatea consolidării şi a pedepsei şi îşi

poate coordona comportamentul astfel încât să maximalizeze recompensele şi să minimalizeze

pedepsele în mediul observat, fără a fi experimentat în mod direct aceste posibilităţi.

Cunoştinţele despre consecinţele probabile ale răspunsului, obţinute prin observaţie, pot astfel

sevi la facilitarea sau inhibarea răspunsurilor similare celor observate. Potrivit acestei păreri,

anticiparea cunoştinţelor bazată pe observarea purtării altora, şi nu experienţa imediată, este cea

care ghidează acţiunea persoanei.

Al doilea motiv/raţionament major se referă la efectele motivaţionale ale condiţionarii şi

stingerii substitutive a stimulării emoţionale. Bandura recunoaşte ca o mare parte din

comportarea emoţională este invaţată pe baza experienţelor directe. Dar sugerează că reacţiile

empatice care realizează condiţionarea substitutivă a răspunsurilor afective sunt, dacă nu mai

importante, cel puţin egale ca importanţă. Se presupune ca a fi martor la exprimarea

sentimentelor altora induce, în genere, reacţii afective în observator. Aceste reacţii afective

produse în observator sunt concordante cu cele manifestate de persoana a carei purtare a fost

observată. Astfel, reacţiile empatice ale observatorului sunt considerate congruente hedonic cu

purtarea afectivă la care a asistat. Bandura şi-a bazat aceasta esentială propunere pe observaţia

că, în situaţiile sociale, oamenii tind să exprime acelaşi fel de comportament emoţional ca şi cei

din jurul lor; de aceea expresia afectivă a celuilalt devine o indicaţie/replică distinctivă în

afectarea concordantă a observatorului.

Celelalte elemente propuse de Bandura pentru a explica modelarea sunt secundare acestor

două modele majore. Ele se adresează consecinţelor, mai ales în funcţie de percepţia persoanei a

faptului că modelul a fost marturia primirii de recompense sau pedepse de la un agent pentru

acţiunile sale. De exemplu statutul modelului creşte pe masură ce primeşte recompense pentru

comportări bune. Câştigul în statut social ar trebui să facă modelul mai atragător şi influent.

Pedeapsa devalorizează modelul, făcându-l mai puţin demn de emulaţie. Preţuirea agentului care

pedepseşte sau recompensează poate fi sporită prin corectitudinea aplicării de recompense sau

pedepse. Când aceşti agenţi folosesc incorect puterea de a recompensa sau pedepsi, subminează

legitimitatea autoritaţii lor şi generează resentimente puternice. Pedeapsa sau recompensa

necorespunzatoare poate provoca ostilitate şi agresiune. Analiza proceselor motivaţionale

propuse de Bandura în învaţarea socială extinde propunerea controlului comportamental prin

consolidare şi pedeapsă externe şi substitutive la auto-consolidare şi auto-pedepsire. În

agresiune, auto-consolidarea este considerată a fi forţa motivatională principală – ori de câte ori

este conectată cu mandria personală. Autopedepsirea pentru agresiune este dovedită când

persoana suferă de sentimente disforice (de neplăcere), de regret şi autoacuzare, când îşi

recunoaşte acţiunile proprii ca fiind o încălcare a propriei poziţii împotriva acţiunilor agresive.

De vreme ce, în general, se presupune că sancţiunile negative împotriva agresiunii sunt adoptate

prin percept, consolidare şi modelare, Bandura propune variate mecanisme care să explice

fenomenul în izbucnirile ostile şi agresive.

Bandura accentuează în cele din urmă funcţia rezolvării mentale a problemelor în

controlul cognitiv al comportării. Consecinţele acţiunilor ulterioare sau posibile sunt completate

şi anticipate mai degrabă în gand dacă sunt stabilite printr-o comportare preliminară deschisă.

Această capacitate umană de a proba variate acţiuni pe ascuns mai degrabă decât în mod deschis

îi dă individului posibilitatea de a-şi forma strategii optime,

ostile şi agresive în concodanţa cu criterii stabilite de sine. Asemenea strategii pot fi

independente de experienţa directă a individului.

Ca adult (şi nu numai) copilul sau tânărul va reproduce, adeseori modele de agresivitate

însuşite prin socializare în viaţa sa de familie. Totuşi, influenţa mass media nu poate fi ignorată

mai ales în acele familii în care agresivitatea, violenţa, conflictul sunt mijloace obişnuite de

soluţionare a unor dificultaţi personale. Studiind importanţa influenţei adultului în procesul de

socializare a copiilor, A. Bandura considera ca imitarea şi identificarea joacă un rol important în

evoluţia schemelor de comportament, atât cele “normale” cât şi cele “anormale”.

Teorii cu privire la ataşamentul victimei faţă de agresor

Aşa cum demonstrează constatarile mai multor studii, în numeroase cazuri de violenţa

intra-familială, victimele (mai ales soţiile şi copiii) nu depun plângere la autorităţi, că au fost

agresate şi continuă să suporte şi în viitor aceleaşi tratamente violente din partea agresorului1.

Teoria aşa-numitei legături traumatice ( D. Dutton si S. Painter )

Victimele au experimentat în cursul copilăriei lor acte de violenţă specifice mediului lor

familial – motiv pentru care violenţa li se pare normală.

Teorii tributare modelului psihanalitic

Victimele sunt în general persoane dominate de tendinţe masochiste, care incită agresorul

la comiterea unor acte de violenţă ce le-ar putea face “plăcere”; (conceptii de natură freudiana).

Teoria neajutorării învaţate ( Lenore Walker – 1979 )

Reacţia victimei derivă firesc din experienţele anterioare. Astfel dacă o persoană, învaţă

din experienţa anterioară trecută ca nu are nici un control asupra unui mediu ostil sau a unei

situaţii defavorabile, ea îşi pierde orice motivaţie de a schimba acel mediu sau acea situaţie,

adoptând o atitudine pasivă.

În orice relaţie intra-familială care implică ataşament emoţional dintre victimă şi agresor,

trebuie identificaţi doi factori:

Distribuţia puterii – şi modul cum este conştientizată aceasta distribuţie; agresorul este

cel mai adesea o persoană autoritară, despotică, iar victima o persoană care se simte subjugată şi

dominată.

Frecvenţa abuzului – în sensul că acesta se petrece de cele mai multe ori, cu intermitenţe,

perioada care se scurge de la comiterea unui abuz la comiterea altuia poate probabil să includă şi

conduite agreabile care fac plăcere victimei sau o fac să uite ca a fost agresată. În acest mod,

victima este supusă unor perioade alternative care împletesc episoadele plăcute cu reacţii

agresive, siţuatie de natură a menţine legăturile emoţionale cu agresorul.

Evidenţele arată că cea mai mare parte dintre părinţii care recurg la aceste mijloace

violente au crescut şi au fost ei inşişi, educaţi într-un mediu familial caracterizat de violenţă,

fiind supuşi chiar ei maltratărilor. La rândul lor, aşa cum am mai precizat, o parte importantă

dintre copiii agresaţi vor deveni ei inşişi agresori, dacă violenţa ca mijloc de disciplinare a fost

sprijinită de convingerile şi normele existente în familie. Aceste evidenţe sunt în concordanţă cu

teoria agresiunii învăţate (Bandura A.).

Factori care întreţin sau sporesc violenţa familială:

lipsa de ataşament între soţi;

absenţa afecţiunii faţă de copil;

1

lipsa de apartenenţa religioasă a membrilor;

izolarea socială a familiei faţă de grupul de rudenie, de vecinătate sau faţă de

comunitate.

În toate aceste familii, mamele tind să-şi maltrateze copiii mai mult decât o fac taţii, iar

victimele agresiunilor sunt, mai ales băieţii, în proporţie mai mare decât fetele. Agresivitatea mai

pronunţată a mamelor se explică prin marea implicare a acestora în disciplina şi controlul

copiilor.

Factorii de risc parental în matratarea copiilor:

imaturitate, dependenţa de alţii (de exemplu, mama are sub 20 de ani la naşterea primului

copil);

izolare socială;

stima de sine redusă;

sentiment de nefericire;

percepţia falsă privind capacităţile şi rolul copilului;

frica de a răsfaţa copilul;

încrederea în valoarea pedepsei;

incapacitatea de a dovedi empatie privind nevoile copilului;

experienţe anterioare ca victime a violenţei (atunci când mama a fost supusă unor

metode extreme de disciplinare din partea tatălui)1;

boli psihice (depresie, psihopatii).

În urma analizei situaţiei sociale a copiilor bătuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei

proveneau din sarcini nedorite sau naşteri nelegitime, cu părinţi prea tineri (aşa cum este cazul şi

în cercetarea noastră) sau existau suspiciuni de infidelitate între soţi.

Un copil care traieşte într-un mediu familial caracterizat de violenţă se poate caracteriza

prin:

conduite agresive;

izolare, pasivitate, emotivitate;

dificultăţi şcolare: performanţe scăzute, absenteism, indisciplină;

inversarea rolului: copilul tutelează adultul;

comportament autodistructiv, înclinat spre accidente;

dureri somatice cum ar fi dureri de cap, de stomac, alergii;

vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istorisirea accidentului;

teama de contactul fizic iniţiat de părinţi sau alte persoane;

plânset disperat sau absenţa cvasicompletă a plânsului;

1

pare să urmarească siguranţa, adaptându-se mai degrabă la situaţie, decât să se

bizuie pe părinţii; pare constant într-o stare de alertă faţă de un pericol potenţial,

întrebând prin cuvinte şi acţiuni ce se va petrece în continuare;

se află în permanentă în căutarea hranei, a unor lucruri, avantaje, servicii;

conduite evazioniste şi deviante persistente (mai ales în cazul adolescenţilor), cum

ar fi vagabondajul, abuzul de alcool, tutun sau droguri, prostituţia, mariajul

timpuriu, existenţa unei sarcini.

Teoria funcţiilor familiei (Talcott Parsons)

Funcţiile fundamentale şi ireductibile ale familiei:

socializarea primară a copiilor;

stabilitatea personalităţii adulţilor.

Familia este specializată în suportul afectiv şi emoţional al membrilor ei. Socializarea

primară – interiorizarea de către copil a culturii în care s-a născut. Familia sistemul de

transmitere intergeneraţională (norme, valori, roluri) mai mult decât un sistem de alianţe sau de

interacţiuni. Ataşament afectiv – al părinţilor faţă de copii:

stabilitatea resurselor emoţionale;

reuşita şcolară;

aspiraţiile ;

reuşita personală.

Stabilizarea persoanei adulte - prin căsătorie; echilibrul relaţiei conjugale este garantul

echilibrului copiilor. Personalitatea adultului este stratificată, elementele reziduale infantile se

exprimă în viaţa adultă în relaţia cu proprii copii.

Capitolul II. Comportamentele negative din cadrul familiei asupra personalității copilului

2.1 Modele de oameni violenți

Cele mai complete descrieri de indivizi violenți vin din studiul extensiv facut de Hans

Toch (1969,1975). El a folosit 77 persoane care au fost condamnate la închisoare și care au o

istorie de incidente violente neobișnuite. Prin intermediul interviurilor, Tovh a dezvoltat un set

de zece categorii în care fiecare dintre subiecți se încadrează și care au fost validate printr-o

analiză ulterioară. Printre tipurile majore s-au aflat următorii termeni. Promotori ai propriei

imagini, apărători ai propriei imagini și apărători ai reputației, prestigiului. O descriere a cîtorva

din aceste tipuri pot dovedi esenta acestui sistem de categorii. Promotorii propriei imagini au o

stimă de sine scazuta și par să caute situații violente pentru a promova ceea ce ei consideră a fi

cel mai apropiat de propria imagine. În contrast, aparătorii propriei imagini, care au deasemenea

o stima de sine scăzută, reacționeaza violent, chiar și la situații simple sau mai puțin grave pentru

a se asigura că nu vor ajunge și altii la concluzii similare despre propriile merite. Apărătorii

prestigiului sau reputației sunt agresivi datorita rolului social pe care ei consideră că îl dețin,

merită.Ei au o reputație susținută datorită poziției lor în ierarhia sociala și agresivitatea lor fizica

îi ajută să își mențină imaginea ca lideri.Categoriile de indivizi agresivi arată că nu există un

pattern universal de personalitate sau o baza care poate fi folosită în explicarea cazurilor de

violență.

Agresivitata la copii

Primele manifestări de agresivitate orientate spre persoane și dirajte de un scop apar în

jurul vîrstei de un an și jumatate – doi ani., Goodenough releva pentru prima dată că pînă la

această vîrstă majoritatea reacțiilor infantile de furie constituie doar o descărcare emoțională

manifestată sub forma de plîns, de strigăte, în care se reflectă în primul rînd disperarea copilului

legata de neputința sa și nu dorința acestuia de a produce durere celui care i-ar fi cauzat eșecul.

Dupa această vîrstă are loc conștientizarea treptată a exploziilor de furie și îndreptarea lor din ce

în ce mai clară spre cineva sau spre ceva. De acum înainte nu mai este vorba de o descarcare

emoțională fără nici un scop ci de suparare. Astfel, supararea este o emoție cu caracter ofensiv,

care il îndeamna pe copil la un act agresiv. Situația în care apar supararea și agresivitatea este o

situatie frustrantă. Frustrătiile puternice, repetate sistematic, pot duce la scaderea pragului de

frustratie, iar periodic sunt suficiente chiar și anumite stări fizice sau situații interpersonale

pentru ca un copil să reacționeze prin suparare, prin tendință agresivă. Deci, unii copii suportă

mai mult iar alții mai puțin frustrația dar aceasta nu schimbă deloc faptul ca situația frustrantă

trezeste supărare și că prin intermediul acesteia , ea impuslionează la temperamentul agresiv.

Supararea, deznadejdea, tendința agresiva apare la copil atunci cand el ar dori să

facă ceva dar nu este voie, atunci cînd trebuie să facă ceva pentru care nu are nici un chef și

atunci cînd caută atenție, recunoștință dar este respins. La varsta școlară, se observa frecvent că

agresivitatea față de parinte se manifesta prin destramarea obișnuințelor igienice proaspat

formate. Psihanaliza denumește acest stadiu de viață perioada anală, iar agresivitatea aparută în

cadrul ei, agresivitatea anală.Nu toate formele de agresivitate au caracter negativ, cînd copilul

sau adolscentuli își apara deschis convingerile el aplică în esență forme ale agresivității

prosociale.Compararea manifesttarilor agresive ale baieților cu ale fetelor confirmă rolul

influențelor sociale, informarea stilului, și mai ales a intensității comportamentului agresiv.

Jersild a observat că în timp ce la varsta de doia ani, plînsul, strigătul, lovirea, formeaza aproape

în aceeasi proporție repertoriu agresiv al baieților și fetelor, în jurul vîrstei de patru ani, frustrația

duce deja la un comportament diferit: ca și reacția agresivă, baieții recurg mai ales la lovire iar

fetele la strigate. Kagan si Moss au urmarit de la nastere și pînă la varsta adultă dezvoltarea a 35

barbați și 35 femei.Aceștia au constatat ca agresivitatea de varstă mica are o valoare prognostică

certa în cadrul barbaților: cei care la vîrsta copilariei mici au produs reacții de furie au ramas și la

vîrsta adultă cei mai susceptibili, cei mai înclinați pentru agresivitate deschisă. Aceasta

continuitate nu este valabilă la femei: între varsta de 3-14 ani, numarul manifestărilor agresive

descrește în mod trept chiar și la acele fete care au prezentat anterior o tendință intensă pentru un

astfel de comportament. Astfel , în timp ce fetele au învatat să își inhibe manifestările agresive,

baieții și-au putu exprima supararea și au putut produce în continuu comportamente

agresive.Individualitățile dezvoltă un nivel caracteristic de agresivitate în copilărie care rămîne

relativ stabil la maturitate (Huesmann, 1984). Recent s-au facut experimente asupra agresivității,

cea mai cunoscuta paradigmă fiind aceea de a expune un grup de copii la stimuli agresivi, de

obicei film sau casetă video, în timp ce un alt grup este expus neagresive sau la nici un film.

Daca teoria formata este corecta, copiii care aua vizionat stimuluii agresivi ar trebui să devină

mai agresiv decat aceia din celalalt grup. Daca catharsisul ar avea loc ar trebui să se întample

opusul: copiii care au vizionat filme agresive ar trebui să devina în consecință mai puțin agresivi

decît cei care nu au vizionat.Bandura si Ross (1963) a expus copiii de 3 pana la 5 ani la modele

agresive din viața reala, filme cu modele agresive, desene agresive, sau fară nici un model

agresiv. Copiii care au fost eexpuși la oricare din cele trei tipuri de modele agresive (viata reala,

film sau desene) au fost considerați ca devenind mai agresivi decat copiii care nu au vazut nici

unul din aceste modele agresive, susținînd modelul vazut.

Factori care inluenteaza agresivitatea

Sursele agresivității se impart în trei categorii:

a. surse ce țin mai mult de individ, de conduita si reactivitatea lui comportamentala, care includ:

1. frustrarea, care este una dintre cele mai frecvete surse de influentare a eagresivității

2. atacul sau provocareea directa, fizica sau verbala care atrage raspunsul agresiv al celui

vizat

3. durerea fizica și morală poate duce la creșterea agresivității, stimularea aversiva

determinînd în măsură mult mai mare decat frustrarea, agresivitatea ostila (L.Berkovitz)

4. caldura, cercetarile constatînd o legatura directa între temperaturuile înalte și

manifestarea agresivității

5. aglomerația, care apare în calitate de agent stresor și poate crește agresivitatea

6. alcoolul și drogurile, fiind recunoscut faptul că alcoolul consumat în cantități mari

constituie un important factor de risc în comiterea unor acte anti-sociale bazate pe

violență

7. materialul sexy si pornografic, care este accesibil oricărei categorii de vîrstă, fie în forma

imaginii, fie în forma scrisa

b. surse ale agresivității în cadrul familiei, cele mai grave forme de manifestare fiind bătaia și

incestul, cu consecințe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare și maturizare

psihocomportamentală a copilului.

Unii autori s-au străduit să evidențieze trasaturile particulare al grupurilor de părinți care

folosesc bătaia ca mijloc de puternică agresare fizica a copiilor: caracteristici demografice:

mariaj instabil, divorț, separarea în fapt, copilul este rezultatul unei nașterii nedorite.

1. Istoria propriei vieți a părinților, majoritatea părintilor ce își maltrataeză copiii au avut și

ei înșiși un tratament similar de către părinții lor sau au fost neeglijați emotional de către

aceștia.

2. Atitudini parentale în raport cu cresterea copiilor, părinții care privesc copilul ca pe o

modalitate de ațș satisface propriiie sale nevoi, solicitînd în a întreprinde actiuni ce

depașesc posibiltatile si abilitățile lui fizice și psihice

3. Tulburări psihologice și psihiatrice, părinții care își maltratează fizic copiii prezentînd

diverse tulburări psihologice și psihiatrice

c. surse ce țin de mijloaceele de comunicare în masă din care distingem, în special, violența

expusă prin intermediul televiziunii și presei

2.2 Prezentarea metodologiei de lucru

Tehnici de investigaţie – interviul

Interviul nu este numai o simplă discuţie “ în doi”, ci şi o tehnică de investigaţie

ştiinţifică; interviul sociologic este astfel “un procedeu de investigaţie ştiinţifică care utilizează

procesul comunicării verbale pentru a culege informaţii în legătură cu scopul urmărit. Ca tehnică

de culegere a datelor, care presupune realizarea unui cadru favorabil obţinerii unor informaţii

reale, veridice şi cât mai adecvate obiectivelor stabilite. Interviul sociologic presupune o bază

teoretică şi mai multă precizie tehnică, datele urmând a fi valorificate potrivit unui sistem

conceptual, teoretic şi potrivit unui set de ipoteze, după ce au fost prelucrate prin procedee

ştiinţifice, inclusiv statistico–matematice, adesea destul de sofisticate şi “savante”.

Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu, care este alcătiut din

întrebări deschise, întrebări care vizează “ansamblul populaţiei” si “ansamblul temei” cercetate si

care pot fi modificate sau adaptate în cursul desfaşurării convorbirilor. În timpul interviului se

pot formula întrebări noi, se pot cere detalii sau se pot face reveniri.

Scopul interviului este de a determina care este influența comportamentului antisocial

din familie asupra dezvoltării personalității copilului.Totodată mi-am propus ca scop să realizez

interviu cu copi, cu părinții și cu o persoana aleatoare(prieten de familie,vecin,rudă) care

cunoaște destul de bine situația familiei supese cercetării și pentru realizarea acestui scop am

elaborat un ghid de interviu pentru copii(a se vedea anexa nr.1) și un alt ghid de interviu pentru

părinți(a se vedea anexa nr.2) și respectiv ghid de interviu pentru persoana aleatoare(a se vedea

anexa nr.3)

Concluzii

Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană şi-a pus amprenta şi asupra

familiei, aducînd transformări importante în interiorul acesteia, constituind în mare parte

schimbări mai puţin optimiste.Și un aspect din aceste tendințe în cadrul familiei se referă la

influența comportamentelor antisociale din familie asupra personalității copilului.

Copilăria reprezintă acea perioadă de viață care însumează acele activități de educare și

instruire foarte importante pentru dezvoltarea ulterioara a copilului care dealtfel își lasă amprenta

pe tot parcursul vieții.Deaceea un rol foarte important îl joacă familia,în care copilul se naște și

ulterior primește primele lecții de viață.

Responsabili de educarea și dezvoltarea integră a personalității copilului este în primul

rînd familia.Destul de important este comportamentul soților în familie,atitudinea lor față de

copii și exemplele ce le dau acestora.Nu trebuie sa uităm și de climatul familial care deasemenea

are o mare influiență asupra dezvoltării psihologice a acopiilor.

Este demonstrat faptul că copilul ce vede în familia sa aceea va face și el ,va imita exact

ceea ce a facut părinții sau membrii familiei.Totodată trebuie sa menționăm că toate problemele

care sunt în familie afectează în modul cel mai direct și copii.Ca rezultat copilul are și el de

suferit,devine stresat,nervos,scade reusita la învățătură.

Pentru evitarea acestor incidențe este nevoie de un comportament adecvat din partea

părinților și conștientizarea importanțeic comportamentului lor ce îl manifestă în familie.

ANEXA nr.1

Instrumentul de lucru – ghidul de interviu:

A. Ghid de interviu – 1(pentru copii)

I. 1. Care este părerea ta despre părinţii care pleacă în străinătate şi lasă copii în grija

părinţilor?

2. O consideri vinovată pe mama ta pentru că te-a lăsat în grija bunicilor?

3. Ce s-a întâmplat cu părinţii tăi?

4. Care este relaţia cu tatăl tău?

5. Dar relaţia cu bunicii tăi?

II. 1. Erai pedepsit(ă) pentru obrăzniciile pe care le făceai?

2. Crezi că meritai acele pedepse?

3. Cine te pedepsea mai aspru?

III. 1. Ce apreciezi la mama ta? Dar la tatăl tău?

2. Ce nu apreciezi?

3. Cu cine crezi că semeni mai mult la comportament? De ce?

4.Ce crezi ca “ai luat”din comportamentul mamei?

IV. 1. Cum încerci să rezolvi conflictele în general (cu părinţii, cu prietenii)?

2. Ai tendiţa de a aplana un conflict sau mai tare îţi ieşi din fire?

3. Care sunt relaţiile cu prietenii tăi?

ANEXA nr.2

D. Ghid de interviu – 2 (pentru părinți)

I. 1. Ce credeţi despre tinerii din ziua de astăzi?

2. Dumneavoastră sunteţi mulţumit/ă de situaţia materială a familiei Dvs.?

3. Cum vedeţi viitorul copilului dumneavoastră?

II. 1. Care este părerea dumneavoastră despre pedepsirea copiilor, atunci când fac

obrăznicii?

2. Consideraţi că o palmă este o pedeapsă prea dură pentru un copil?

3. Ce forme de disciplinare aţi folosit dumneavoastră?

4. Cum erau în copilăria dumneavoastră pedepsele aplicate copiilor?

III. 1. După părerea dumneavoastră, un singur părinte îşi poate creşte copilul?

1.Ce părere aveţi despre femeile care suportă “rele tratamente” din partea soţului şi le

acceptă de dragul copiilor, pentru a ramâne o familie?

2.Consideraţi că sunteţi o mamă/tată modernă?

3.Ce planuri de viitor aveţi?

4.La ce vîrstă ați născut primul copil ?

5.Aţi întampinat multe greutaţi din cauza faptului că aţi devenit mama foarte de tânără?

(în dependență de situațAceste întrebari pot fi modificate sau omise, pe masură ce subiectul

dezvoltă mai multe răspunsuri în cadrul unei singure întrebari. Se poate interveni şi cu alte

întrebări (spontane).

ANEXA nr.3

G. Ghid de interviu – 3 – (pentru opersoană aleatoare : rudă,prieten de familie,vecin):

I. 1. Cât de bine o cunoşti pepersoama X? De când, mai exact?

2. Cunoşti situaţia familială a persoanei X?

3.Cum este mama persoanei respective?

II. 1. Crezi că persoana X a suferit mult din cauza lipsei mamei/tatălui?

Persoana respectivă fumează?

Cum s-a apucat de fumat?

Care sunt modalităţile voastre de a vă distra?

Are un comportament agresiv? Dacă da, care crezi că e cauza?

III.1. Care crezi că este situația persoanei X la școală?

2. Cărui fapt crezi că s-au datorat problemele ei de la şcoală?

3. Cunoşti problemele pe care le are mama/tatăl ei?

4. Cu cine crezi că seamănă persoana respectivă la caracter?

5. Ce crezi că a luat mai exact din comportamentul mamei/tatălui?

Bibliografie

Elisabeta Stanciulescu, Sociologia educatiei familiale, Ed. Polirom, 1998, Iasi;

Sorin M. Radulescu, Sociologia violentei intrafamiliale, Ed. Luminalex, 2001, Bucuresti;

Mitrofan Iolanda, Familia de la A… la Z, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1996;

Maximilian Boroş, Părinţi şi copii, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1992;

Vasile Miftode, Tratat de metodologie sociologică, Ed. Lumen, Iaşi, 2003;

Virgil Constantinescu – Galiceni, Ion Ungureanu, Teorii sociologice contemporane, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.

Studiu”Violența față de copii în Republica Moldova”,UNICEF,Moldova.

Articol”Influența climatului familial asupra dezvoltării sistemului de valori morale ale

copiluli”