1

Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Facultatea Drept, Catedra Drept Penal

Teză de Licenţă

Teoria Generală a Probelor în procesul Penal

Conducător ştiinţific

Mărgineanu Iurie

dr.,conf.univ

semnătura

Autor: Moscalu Roman

semnătura

Chişinău 2008

Cuprins

î

2

INTRODUCERE..........................................................................................................................

......................3

CAPITOLUL I PROBELE

§.1 REFERIRI ISTORICE PRIVIND INSTITUŢIA ADMINISTRĂRII

PROBELOR...........................5

§.2 NOŢIUNEA ,CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE

PROBELOR..................................................8

§.3 PROBATORIUL ADMINISTRAREA ŞI APRECIEREA

PROBELOR............................................15

CAPITOLUL II MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI MIJLOACELE MATERIALE DE

PROBĂ

§.1 MIJLOACELE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI PROCEDEELE

PROBATORII..................................22

§.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA

LOR......................36

CAPITOLUL III ACUMULAREA , PĂSTAREA MIJLOACELOR MATERIALE

DE PROBĂ

§.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE ŞI RIDICARE A

MIJLOACELOR MATERIALE DE

PROBĂ.............................................................................................55

§.2 EVIDENŢA, PĂSTRAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE

PROBĂ...................................62

ÎNCHEIERE................................................................................................................................

.......................76

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................

......................78

3

ÎNTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Preocuparea de a edifica un stat de drept şi de a-i asigura

funcţionarea firească e legată istoriceşte de promovarea democraţiei şi constituirea unor structuri

statale apte să apere şi să realizeze drepturile şi libertăţile cetăţenilor, să garanteze desfăşurarea

relaţiilor sociale într-un climat de egalitate. În societatea modernă statul de drept poate şi trebuie

edificat tocmai pentru a oferi cetăţenilor liniştea şi siguranţa de care au nevoie pentru a-şi exercita

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, stipulate nu doar în Constituţiile statelor naţionale, ci şi în actele

internaţionale.

Republica Moldova se proclamă un stat de drept democratic în care cetăţeanul beneficiază

de drepturi şi libertăţi asigurate de Constituţie sau prin legi, dar supunîndu-se şi obligaţiilor

prevăzute de acestea, fiind egal în faţa legii, fără privilegii şi discriminări, acesta devenind un

principiu irevocabil al secolului XXI. O importanţă deosebită o constituie descoperirea

infracţiunilor şi pedepsirea persoanelor vinovate. Putem afirma că procesul penal este o activitate

reglementată de lege, desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane,

în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice

persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită conform vinovăţiei sale şi nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la raspundere penală.

Studierea probelor din punct de vedere istoric şi teoretic este importantă deoarece permite de

a înţelege mai bine procesul de formare a compartimentului dat şi cel mai important permite de a

evita erorile care au fost deja comise. Simultan permit de a implementa noi metode de acumulare a

mijloacelor de probă mai eficiente.

La momentul formării procesului penal, probele aveau un caracter rudimentar - bazată mai

mult pe interesele castei superioare, însă apoi odată cu dezvoltarea societăţii la general şi a unor

ştiinţe ca logica, filosofia, criminologia, victimologia şi în particular sa performant concomitent cu

întregul proces penal.

Pe parcursul dezvoltării societăţii, mijloacele materiale de probă în procesul penal aveau

tendinţa de a răsturna sarcina probaţiunii pe seama diferitor participanţi la procesul penal. La

momentul actual, înfăptuirea justiţiei în condiţiile contradictorialităţii şi egalităţii procesuale a

părţilor cere o nouă tratare principială, sub toate valenţele, nu doar a instanţei de judecată ca subiect

central a procedurii penale, dar şi a altor participanţi la probaţiune.

Temă a fost abordată şi investigată sub toate aspectele pentru a stabili existenţa sau lipsa unor

lacune în reglementarea ultimei, deasemenea pentru a stabili dacă se respectă legalitatea aplicării

acestor instituţii în practică.

4

Scopul şi obiectivele tezei. În abordarea problemei în discuţie e necesar a reevalua

reglementările consimţite în CPP al RM. Cercetarea avînd ca obiect Teoria generală a probelor, ce

are ca scop analiza legislaţiei în domeniu, examinarea sub toate aspectele a realizărilor în planul

juridic, precum şi cercetarea profundă a conceptelor doctrinale din ţară şi peste hotare.

Lucrarea dată conţine analiza teoretică şi practică a probelor în procesul penal. Probele ocupă

un loc important în cauzele penale, deoarece constituie un mijloc ajutător la stabilirea vinovăţiei şi

ulterior a pedepsei persoanelor vinovate, sau nevinovăţia persoanei.

Obiectivele schiţate au determinat necesitatea tratării şi soluţionării unor sarcini concrete în

procesul de studierea apariţiei şi dezvoltării instituţiei mijloacelor materiale de probă. La acest

compartiment îmi propun efectuarea analizei din punct de vedere istoric a acestei instituţii,

compararea acesteia cu diferite ţări la diferite etape de dezvoltare în dependenţă de situaţia social-

politică a ţărilor studiate.

În concordanţă cu acest scop au fost stabilite următoarele sarcini:

- analiza evoluţiei probelor;

- definirea probelor, mijloacelor de probă şi mijloacelor materiale de probă;

- analiza trăsăturilor esenţiale ale acestora;

- analiza practicii judiciare;

Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Cercetările întreprinse se bazează pe studierea

doctrinei, legisleţiei, s-a ţinut cont de CPP al Republicii Moldova, al Romîniei. Baza teoretică

constituie un şir de lucrări atît a specialiştilor din ţara noastră Tudor Osoianu, Igor Dolea, Dumitru

Roman, Sergiu Ursu, Victor Orîndaş a celor romîni Ion Leagu, V. Dondoroz, N. Volonciu, Gh.

Theodaru cît şi a celor ruşi: I. Muhin, M. Şifman, R. Belchin, V. Alexeev, L. Repchin, N.

Cuzneţov, Iu. Feodorov, V. Mohov, T. Fatcullin I. Лупинская П.А. Громов И.А Caz, care au

abordat problema mijloacelor materiale de probă, dezvăluind esenţa lor, originea, mijloacele de

probă şi procedeele probatorii, precum şi altor întrebări legate de tema în cauză.

La cercetarea temei propuse a fost utilizată metoda comparaţiei pe orizontală şi pe verticală

făcînd numeroase trimiteri atît la cadrul legal cît şi literatura de specialitate.

Ca metodă de cercetare au fost folosite metoda istorică, metoda logică(analiza şi sinteza),

metoda sistematică, metoda juridică , ceea ce a permis studiul amplu în materia respectivă.

Semnificaţia teoretică e lucrării. Realizînd o analiză a obiectivelor considerăm

necesară propagarea cunoştinţelor despre probe şi importanţa lor în procesul penal în scopul

stabilirii existenţei sau inexistenţei infacţiunii la identificarea făptuitorului şi respectării tuturor

principiilor procesuale penale.

5

CAPITOLUL I PROBELE

§.1 REFERIRI ISTORICE PRIVIND INSTITUŢIA

ADMINISTRĂRII PROBELOR

Jurisprudenţa penală a fost în permanentă dezvoltare de la originile ei, pînă în prezent fiece

stat dorind s-o modifice luînd în consideraţie condiţiile istorice în general, dar în egală măsură şi

mulţi factori care acţionau în diferite state aparte (factori etnici, religioşi, culturali, economici etc.)

se formau opinii diferite despre modul de rezolvare a problemelor esenţiale în soluţionarea cauzelor

penale, astfel au apărut mai multe sisteme procesuale penale.

Prima formă a procesului penal a fost procesul acuzator. Această formă a procesului a existat

în primele etape a existenţei societăţii feudale.

O trăsătură caracteristică a acestei forme a procesului era recunoaşterea poziţiei deosebite a

acuzatorului, această calitate de obicei o avea partea vătămată, de dorinţa acesteia depindea

intentarea sau încetarea procesului1.

În epoca Medievală nu există proces penal decît în cazul cînd victima prezintă o plîngere.

Mijloacele materiale de probă judiciară erau rudimentare, recursul la martori era puţin frecvent,

funcţia judecătorului se rezuma la primirea jurămîntului părţilor, la constatarea rezultatului ordaliei

sau a duelului judiciar şi la pronunţarea sentinţei.

Stabilirea adevărului era pusă uneori în seama divinităţii. Acest sistem cunoaşte asemenea

modalităţi de rezolvare a cauzei cum ar fi: duelul judiciar, ordaliile, jurămîntul religios etc.

În procesul penal de tip inchizitorial, unor probe li se dădea o forţă dinainte prestabilită. Acest

proces a născut teoria formală a probelor care se baza pe principiul determinării anticipate a

importanţei fiecărei probe stabilite de către monarh şi cumulate în norma juridică. Legea stabilea

care probe sunt suficiente şi recunoştea ca fiind perfectă proba recunoaşterii vinovăţiei. De

asemenea, se prevedea că poate fi recunoscută ca probă deplină mărturia a cel puţin doi martori

despre un fapt sau altul. Valoarea probei se determina nu numai de conţinutul acesteia, dar şi de

statutul social sau calităţile personale ale martorului. Astfel, mărturiile bărbatului predominau

asupra mărturiilor femeii, cele ale nobilului asupra iobagului, cele ale clerului asupra laicului.

Legea pe care se baza sistemul formal de probaţiune a determinat aplicarea torturii în procesul penal

pentru a obţine recunoaşterea vinovăţiei care a devenit obişnuită.

Importantă în procedura justiţiei medievale era proba martorilor, întărită prin jurămînt căruia

mentalitatea medievală îi acorda, nu orice împrejurare o importanţă şi o valoare extraordinară. Cum

1 Гуценко К.Ф. УГОЛОВНЫЙ процесс-Москва:Зерцало 2000,р.19.

6

însă în secolul X se răspîndise mult obiceiul de a jura fals, suveranii au reintrodus în procedura

judiciară străvechile probe ale ordaliei şi duelului judiciar. Întrucît în procesul penal medieval se

dădea deosebit de mare importanţă mărturisirii imputatului ( încît întregul proces penal părea a

tinde spre acest scop ) mijlocul întrebuinţat în extremis pentru a o obţine era tortura.

Chiar începînd cu sec. XIII uzul estorcării unei mărturisiri prin chinuri fizice a fost considerat

aplicabil atît în cauzele civile cît şi în cele penale. În curînd însă aplicarea lor este limitată la

cauzele penale la cele mai grave în lipsa altor probe.2

Prezentarea mijloacelor de probă în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în susţinerea

învinuirii sau apărării, lipsind faza de urmărire penală cu desăvîrşire. În această formă a procesului

acuzatorul avea posibilitatea de a strînge mijloace materiale de probă şi în mod forţat, în baza unei

împuterniciri speciale eliberată de pretor.3

O aşa formă de soluţionare a cauzelor penale a fost aplicată în majoritatea statelor actuale.

Drept probe, cunoscute sub numele de „ judecata lui Dumnezeu", s-au „ ordalii" erau justificate de

credinţa oarbă în intervenţia divinităţii pentru a arăta culpabilitatea sau inocenţa celui învinuit,

potrivit rezultatului încercării la care era supus şi deciziei divine ca acesta să fie pedepsit sau

absolvit de pedeapsă. Ca urmare a unor străvechi influenţe germanice practica ordaliilor s-a

răspîndit sub forme diferite. Cazurile mai frecvente în care se apelau la această formă de probă

erau: proba focului, a apei reci, a ingurităţii unor lichide, alimente otrăvite sau sfinţite. La germani

duelul era prevăzut şi autorizat de legi ca probă judiciară.

Astfel, la burgunzi avea o valoare de probă decisivă în toate cazurile în care una din părţi

contesta validitatea jurămîntului depusă de adversar, deasemenea la bavarezi, alamani, longobarzi,

franci.

Motivul pentru care justiţia medievală a admis această probă era îndoiala în valoarea unui

jurămînt prestat. În privinţa aceasta, o lege burgundă din 503 e.n. era explicită: duelul era admis ca

probă judiciară dat fiind abuzurile de afirmaţii false făcute sub jurămînt. Pînă la urmă valoarea

duelului a fost contestată: iniţial de oamenii Bisericii, apoi şi de suverani.

Pentru confirmarea acuzaţiei se organizează o tortură gradată în funcţie de gravitatea

delictului şi în funcţie de rezistenţa cercetatului, aceasta putînd fi declarat vinovat sau inocent.

Interogarea inculpatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat.

Procesul inchiziţional în Rusia (sec XV-XIX) la fel îi erau caracteristice probele formale,

sistemul cărora se construia pe poziţia iniţială, care se baza pe faptul că valoarea fiecărui tip de

probă trebuie prestabilită la dorinţa monarhului, transformată în lege. Rolul instanţei de judecată se

2 Roman D. Formele procesului Penal // Analele ştiinţifice ale USM, seria socio-umane, Vol.I Chişinău 2000.3 Civilizaţia Evului Mediu, p.573

7

reducea la calcularea calitativă a probelor pentru a concluziona dacă este atins numărul necesar de

probe care demonstrează vinovăţia învinuitului. Dacă acest număr era atins - învinuitul era acuzat,

iar dacă nu erau deajuns atunci învinuitul era considerat suspect.

Aşa în regulamentul militar al lui Petru I (1716) după indicarea la ceea că petiţionarul este

obligat să-şi probeze plîngerea este spus: "din contra, învinuitul cu dovezi ferme să demonstreze

cînd v-a fi nevoie, nevinovăţia şi acţiunea intentată asupra lui, s-o respingă".4

Procesul inchiziţional în Rusia a existat cu aşa formă a mijloacelor de probă în perioada de la

sf. sec. XV pînă la reforma judiciară din 1864.5

În vechiul proces romînesc, mai ales în procedurile judecătoreşti, sarcina probei era trecută în

sarcina acuzatului pentru dezvinovăţire.

Probele se administrează prin anumite mijloace de probă numite „ semne" şi „presupusuri",

adică indici sau prezumţii legale.

Tortura, ca procedeu de cercetare şi de probaţiune se aplică pentru obţinerea mărturisirii

vinovatului, ca cea mai justă apreciere a sincerităţii şi cel mai puternic mijloc de probă în dovedirea

furtului, a uciderii, a otrăvirii, a ereziei şi a complicităţii.

Unele infracţiuni se consideră suficient dovedite prin simpla mărturisire a învinuitului şi

anume în caz de tîlhărie şi în cazul femeii care mărturiseşte despre relaţiile sexuale dinainte de

răpire.

Prezumţia nevinovăţiei nu era respectată în procesul inchizitorial şi la pronunţarea sentinţei,

în cazul insuficienţei de probe pentru a lua soluţia definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un

termen nedeterminat în baza unei sentinţe specifice.6

Procesul contradictorial s-a dezvoltat din cel acuzator şi care a primit la început o aplicare

mai sensibilă în statele cu sistemul de Drept Anglo-Saxon (caracteristic pentru Marea Britanie,

preluat apoi de S.U.A., Canada ş.a.).

Modelul clasic era bazat pe o poziţie iniţială, că procesul este un litigiu între stat şi cetăţeanul

care a comis infracţiunea, şi că în acest litigiu părţile sunt înzestrate cu drepturi egale în vederea

colectării, verificării şi aprecierii probelor.7

Sarcina probaţiunii în procesul contradictorial este pusă pe seama unor persoane în spatele

cărora este statul cu posibilităţile sale materiale, organizatoriale şi tehnice. Instanţei de judecată în

4 Adrian Ştefan Tulbure Tratat de drept procesul penal - Bucureşti: ALL Bach, 2001 pag.6085Строгович М.С. Теория судебных доказательств//Избранные труды, томЗ-Москва:Наука1991. р. 172. 6 Civilizaţia Evului Mediu ed.Chemarea 1999 p.1737 Roman D. Formele procesului Penal // Analele ştiinţifice ale USM, seria socio-umane, Vol.I Chişinău 2000 pag.170

8

această formă a procesului îi revine rolul unui arbitru care supraveghează cum se respectă regulele

soluţionării unui litigiu şi cine 1-a cîştigat.8

Procesul mixt este o formă a procesului care include în sine pe de o parte elemente din

procesul inchizitorial la etapele prejudiciare, iar pe de altă parte elemente din procesul

contradictorial la momentul soluţionării litigiului în instanţa de judecată. Această formă a

procesului a fost instituită în statele Europei Continentale prin codurile de procedură penală

German 1877, Austriac 1873, însă fundament pentru constituirea procesului penal mixt a fost

Codul de procedură penală Francez 1808.

În acest act au fost prevăzute principiile contradictorialităţii, oralităţii, publicităţii şi

nemijlociii, această formă a procesului a fost împrumutată şi de alte state (Germania, Italia, Rusia).

Dacă vom face incursiuni în istoria dreptului penal la diferite etape ale dezvoltării lui, de la

formele rudimentare ale procesului pînă în prezent, atunci vom vedea că diferite instituţii ale acestei

ramuri de drept au direcţii orientative diferite. Aceste fluctuaţii ale procesului penal se observă cît

pe orizontală atît şi în dezvoltarea lui pe verticală toate acestea datorîndu-se următoarelor

circumstanţe: Etapa de dezvoltare a statului; Regimul de guvernare; Conjunctura politică; Situaţia

economică; Factorii religioşi şi culturali.

La momentul actual, în diferite ţări, se întîlnesc diferite forme ale procesului penal ceea ce dă

un colorit specific şi instituţiei administrării probelor.

§.2 NOŢIUNEA ,CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE PROBELOR

În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesară o activitate cognitivă în care

subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate

aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei, în activitatea de stabilire a adevărului

elementele care duc la realizarea cunoaşterii sunt dovezile9. În procesul penal dovezile care duc la

realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală în articolul 93 dă definiţia

probelor ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea

existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei,

precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. După cum se

vede, probele sunt elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale10.

Pornind de la regula conform căreia înfăptuirea justiţiei este în funcţie de sistemul probelor, acest

8 Гуценко К.Ф. Уголовный процесс-Москва:Зерцало 2000,pag. 91. : Кобликов АС Уголовный процесс-Москва 2000 pag.97.9 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 1996, voi. I, p. 331.10 Vintilă Dongorozş.a.,Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român,B.2001., voi. I, p. 168

9

sistem cunoaşte o permanentă perfecţionare pe parcursul istoriei11. Dezvoltarea sistemelor de

probaţiune era într-o legătură directă cu concepţiile filosofice privind adevărul şi cognoscibilitatea

lumii înconjurătoare, în procesul penal de tip acuzatorial, în care predominau concepţiile empirice

şi mistice, probele erau apreciate arbitrar.

Procesul penal modern, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor. Codul de procedură

penală a ridicat această regulă la nivel de principiu, prevăzînd în articolul 27 că judecătorul şi

persoana care efectuează urmărirea penală apreciază probele în conformitate cu propria lor

convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate.

Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită. După cum se vede, teoria liberei

aprecieri a probelor se circumscrie liberei convingeri a judecătorului şi persoanei care efectuează

urmărirea, formată în urma cercetării probelor administrate. Libera apreciere a probelor determină

regula că instanţa de judecată nu este ţinută de aprecierea dată probelor de către organul de urmărire

penală, instanţei de apel sau de recurs nu i se impune convingerea primei instanţe asupra valorii

probante a unei sau alte probe. Sistemul liberei aprecieri a probelor este numit sistem sentimental

sau sistem ştiinţific al probelor12. Sistemul liberei aprecieri a probelor este strîns legat de problema

aflării adevărului în procesul penal, bazată pe anumite concepţii filosofice. O perioadă îndelungată

în sistemul procesual penal naţional predomina ideea conform căreia în procesul penal este necesar

să se stabilească un adevăr obiectiv. Această concepţie se baza pe opinia generală filosofică

determinată de concepţiile ideologice predominante în ţară. În dreptul altor ţări, adevărul nu este

conceput ca un obiectiv. Baza filosofică a acestor concepţii este filosofia lui Kant, care neagă

posibilitatea pătrunderii în esenţa lucrurilor. Sunt cunoscute concepţiile adevărului formal şi

convenţional. Convenţional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printr-o conven-

ţie, printr-un acord. Din această perspectivă, un raţionament poate fi calificat drept adevăr nu din

cauză că ar corespunde realităţii obiective, ci din simplul motiv că oamenii au convenit să-1

considere adevăr. Spre exemplu, recunoaşterea persoanei drept nevinovată în cazul cînd nu s-a

dovedit vinovăţia (prezumţia de nevinovăţie) este un adevăr convenţional. Adevărul formal este

considerat atunci cînd o aserţiune corespunde altei aserţiuni (nu realităţii obiective), adevărul căreia

este admis ca un postulat.

Se susţine teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit

grad de probabilitate în cunoaşterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară

11 După cum menţionează Ion Tanoviceanu, "întreaga evoluţiune a dreptului procesual penal se învârteşte în jurul transtormaţiunilor prin care sistemul probelor a trecut în decursul veacurilor", în Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. IV, p. 609, Bucureşti, Tipografia "Curierul judiciar", 1987.

12Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, B.2003., p. 333.

10

imputînd, în mod necesar, un anumit procent de nesiguranţă13. Actualmente în procesul penal al

unor ţări sunt utilizate anumite metode de obţinere a probelor, cum ar fi detectorul de minciuni,

hipnoza etc., care sunt recunoscute de unii reprezentanţi ai doctrinei europene ca incorecte.

În scopul stabilirii adevărului în procesul penal este necesar o activitate cognitivă în care

subiecţii implicaţi într-o cauză penală efectuează acţiuni în vederea asigurării cercetării sub toate

aspectele, complete şi obiective, ale circumstanţelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului

elementele care duc la la realizarea cunoaşterii sunt dovezile. În procesul penal dovezile care duc la

realizarea cunoaşterii poartă denumirea de probe.

Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se soluţionează cauza

penală. Pentru ca organele de drept să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie

administrate.

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care să

conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei

făptuitorului, etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sînt furnizate prin

intermediul probelor.

Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobîndite de

organul de urmărire penală sau de altă parte la proces cu respectarea prevederilor Codului de

procedură penală.

Datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai

în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute de

alin.2 art.93 CPP Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu

respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată

de către instanţa judecătorească.

Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sînt date de fapt concrete şi sursele

de obţinere a lor (mijloacele de probă). Una şi aceeaşi probă poate fi obţinută din mai multe surse.

În baza analizei teoretice a definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele

semne, care constituie volumul acestei noţiuni:

a)Probele sînt date concrete;

b)În temeiul datelor în cauză se stabilesc circumstanţe, avînd importanţă pentru soluţionarea

cauzelor penale;

c)Se obţin din sursele prevăzute de lege;

d)Se acumulează în ordinea prevăzută de lege.

13 I. Neagu “Tratat de procesură penală” op. cit. p.333

11

Conchidem deci, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar

indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi forme (sursele de obţinere a acestor date).

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale a determinat pe unii autori să

afirme, că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare

justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi pînă la soluţionarea lui

definitivă, toate problemele fondului cauzei sînt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiţiei

penale depinde, în principal, de sistemul probelor. În procesul penal desfăşurat potrivit legislaţiei

Republicii Moldova, fiecărei probe i se acordă importanţa cuvenită în funcţie de informaţiile pe care

aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

Clasificarea probelor.

Legea procesual penală nu stabileşte aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind să

fie rezultatul aprecierii concrete de către organele de drept a probelor administrate în desfăşurarea

procesului penal.

Probele sunt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse criterii. În doctrina

procesual penală cele mai frecvente criterii de clasificare a probelor sunt:

1) funcţia procesuală;

2) izvorul din care provin;

3) faptul la care se referă (obiectul probei);

4) locul unde au fost reflectate urmele infracţiunii;

5) mijlocul de probă din care provin.

I. După caracterul lor, probele sunt clasificate în: probe în acuzare şi probe în apărare.

a) Probe în acuzare sunt acelea prin care se face dovadă vinovăţiei învinuitului sau

inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăţiei acestuia14 . Probele în acuzare

dovedesc şi existenţa unor circumstanţe agravante, în totalitatea lor, probele în acuzare servesc la

susţinerea învinuirii.

b) Probele în apărare au sarcina de a constata inexistenţa infracţiunii, dovedirea nevinovăţiei

inculpatului, o vină mai redusă, o circumstanţă atenuantă. Probele în apărare, ca şi probele în

acuzare trebuie administrate de către organul de urmărire penală din oficiu sau de către instanţă la

cererea părţilor. Probele în apărare pot fi administrate şi de către apărătorul admis în procesul penal,

potrivit art. 100 din CPP.

II.După sursa din care provin, probele pot fi divizate în: probe imediate şi probe mediate

a)Probele imediate, numite şi probe nemijlocite sau probe primare, sunt obţinute din sursele

originale. Astfel de probă este declaraţia unui martor ocular, care relatează despre faptele care le-a

14 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, p.339.

12

perceput, conţinutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte, originalul unui înscris etc.

b)Probele mediate, numite şi mijlocite sau secundare, sunt obţinute dintr-o altă sursă decît originală,

cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unui martor care a auzit despre unele împrejurări importante în

cauza penală.

III. După legătura cu obiectul probaţiunii, probele se împart în: probe directe şi probe

indirecte. Probele pot fi clasificate în directe şi indirecte în funcţie de împrejurarea care trebuie

dovedită. a)Probele directe dovedesc în mod direct actul principal care formează obiectul cauzei

penale. b)Probele indirecte nu pot dovedi vinovăţia sau nevinovăţia, dar reprezintă anumite

împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra actului principal15. Fiecare element al

obiectului proba-ţiunii poate fi dovedit atît prin probe directe, cît şi prin probe indirecte. Spre

exemplu, motivul infracţiunii poate fi dovedit prin declaraţiile învinuitului despre motivul

infracţiunii, iar prin probe indirecte, prin declaraţiile martorului despre relaţiile între învinuit şi

victimă. Din punct de vedere logic, probele indirecte, în acelaşi moment pot fi şi directe, avînd în

vedere împrejurările care le probează. De exemplu, amprentele digitale la locul săvîrşirii omorului

ne demonstrează direct că persoana a fost în acest loc şi indirect că posibil persoana a comis

infracţiunea. În unele situaţii una şi aceeaşi probă poate direct să dovedească un fapt şi indirect alt

fapt, spre exemplu, proba direct dovedeşte deosebita cruzime, iar indirect poate mărturisi despre

iresponsabilitate. La aprobarea vinovăţiei pot fi utilizate şi aşa-numitele "probe ale

comportamentului". Probe ale comportamentului sunt anumite date despre acţiunile făptuitorului

după comiterea infracţiunii sau care dau de înţeles că făptuitorul este conştient de vinovăţia sa, spre

exemplu: încercarea de a se ascunde de urmărire şi judecată, care dau de înţeles că învinuitul

cunoaşte despre împrejurările cauzei etc. Pornind de la faptul că în practică în foarte dese cazuri

probaţiunea se efectuează cu ajutorul probelor indirecte, este necesar ca aceste probe să aducă la

concluzii unice, luate într-o coroborare, concluzii care ar exclude altă posibilă versiune. Probaţiunea

cu ajutorul probelor indirecte reprezintă un proces multilateral. Spre exemplu, în cazul săvîrşirii

unui omor, în totalitatea probelor indirecte sunt incluse date cu privire la comportamentul

făptuitorului şi al victimei, relaţiile dintre ele, mijloacele şi uneltele infracţiunii, caracterul rănilor

ş.a., fiecare dintre aceste fapte, la rîndul lor, pot fi constatate cu ajutorul altor probe indirecte.

În literatura de specialitate sunt întîlnite şi alte criterii, nu mai puţin importante, de

clasificare a probelor cum ar fi: probe principale, probe secundare şi probe incidentale.

Probele principale se referă la existenţa faptului, cele secundare privesc împrejurările de

natură a agrava sau a atenua vinovăţia inculpatului, probele incidentale servesc la dovedirea unor

15 Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, p.215

13

excepţii ridicate pe parcursul cauzei (de exemplu, temeinicia motivelor de recuzare invocate de

către parte)16

De asemenea în literatura de specialitate se mai disting probe pozitive şi negative, orale şi

scrise, testimoniale şi biologice,

Clasificarea acestora are importanţă teoretică şi practică, ajutînd a înţelege mai profund

esenţa probelor clasificate; a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului

procesual de utilizare a probelor; a raţionaliza procedeele de acumulare şi verificare în aşa fel, încît

să sporească esenţial siguranţa, temeinicia funcţionării sistemului de probaţiune procesual-penală.

Proprietăţile probelor

Datele de fapt care sunt utilizate în calitate de probă sunt incluse în anumite mijloace de

probă, enumerate în art. 93 din CPP. Acestea sunt declaraţiile învinuitului, bănuitului, inculpatului,

ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului; raportul de expertiză;

corpurile delicte, procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării

judecătoreşti; documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile;

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale. Datele de fapt care sunt cuprinse în aceste mijloace

de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca probe. Pentru ca aceste date să fie recunoscute în

calitate de probe ele trebuie să dispună de anumite proprietăţi juridice, care sunt admisibilitatea,

pertinenţa, concludenţa şi utilitatea.

Prin intermediul admisibilităţii se asigură calitatea procesuală a probei. Potrivit art. 95,

sunt admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu Codul de

procedură penală. Doctrina procesual penală recunoaşte existenţa unor reguli de asigurare a

admisibilităţii probelor17.

Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect competent.

Subiecţii competenţi sunt enumeraţi în Legea procesual penală. Proba poate fi administrată atît de

organul de urmărire penală din oficiu, prin efectuarea unor acţiuni procesuale fie de către părţi prin

punerea la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, fie de către instanţă la solicitarea

părţilor.

Regula a doua de admisibilitate este regula privind mijlocul cuvenit. Mijloacele de probă sunt

prevăzute în art. 93 din CPP. Ca o declaraţie, spre exemplu, să fie recunoscută ca mijloc de probă ea

trebuie să fie depusă în cadrul procesului penal şi nu în afara procesului într-o discuţie. De

16 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, vol.1, p.33917 В.В.Золоты, Проверка допустимасти локазательств в уголовном процессе, Москва, 1989

14

asemenea, nu poate fi înlocuit raportul de expertiză cu un act departamental sau cu o opinie a unui

specialist.

Regula a treia de asigurare a admisibilităţii este cea privind procedura cuvenită. Această

regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre exemplu, respectarea procedurii în ceea ce

priveşte termenii procesuali, acţiunile procesuale, cu unele mici excepţii18 pot fi efectuate doar după

declanşarea procesului. Regula dată asigură şi respectarea calităţii procesuale a persoanei implicate

în proces. Se interzice de a audia în calitate de învinuit persoana faţă de care nu s-a emis ordonanţă

de punere sub învinuire şi căreia nu i s-a înaintat acuzarea. De asemenea, se interzicerea audia în

calitate de martor persoana care de fapt este bănuită. Interzicerea de a audia persoana bănuită sau

învinuită fără a i se lămuri drepturile procesuale este la fel o reflectare a regulii date. Articolul 94

enumera situaţiile cînd datele prezentate sunt neadmise în calitate de probe.

Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor cea regula privind ,,fructele pomului

otrăvit,,. Proba se consideră inadmisibilă dacă este obţinută din altă probă cu încălcarea procedurii.

Regula este utilizată în cele mai dese cazuri cînd este vorba de percheziţie şi de ridicarea obiectelor.

Regula inadmisibilităţii probelor care conţin date de provenienţă necunoscută este o a cincea

regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care conţine date

autenticitatea cărora poate fi verificată.

Prin pertinenţă se înţelege legătura dintre conţinutul probei şi circumstanţele care necesită

a fi probate într-o cauză penală. La soluţionarea chestiunii cu privire la pertinenţa probelor este

necesar să se ţină cont de două aspecte: 1. dacă se include faptul care va fi dovedit drept probă în

obiectul probaţiunii; 2. dacă este în stare proba dată să constate acest fapt. După cum se vede,

pertinenţa joacă un rol de legătură logică între împrejurarea dată şi obiectul probaţiunii. Pertinenţa

este o premisă pentru constatarea admisibilităţii. În unele cazuri însă probele pertinente pot fi

inadmisibile. Codul de procedură penală prevede mai multe articole care se referă la pertinenţa

probelor. De exemplu, declaraţiile sunt depuse referitor la circumstanţele care au servit drept temei

pentru a recunoaşte persoana în calitate de bănuit, învinuit, inculpat (art. 103); declaraţiile

martorului se depun asupra circumstanţelor care urmează să fie constatate în cauză (art. 105) ş.a.

Examinînd chestiunea pertinenţei, este necesar de luat în considerare următoarele aspecte:

a) sunt incluse datele respective în obiectul probaţiunii?

b) aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esenţa fenomenului cercetat?

c) permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficienţa şi veridicitatea probelor

administrate?

18 Exepţie în acest caz o constituie cercetarea la faţa locului(art.118) şi percheziţia corporală sau ridicarea (art.130) care pot fi efectuate pînă la pornirea procesului penal.

15

Concludente sunt acelea probe care sunt esenţiale în cauză, adică influenţează

soluţionarea procesului. Probele care nu sunt edificatoare, deoarece nu determină în nici un fel

soluţia se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă însă nu orice probă

pertinentă este şi concludentă. Spre exemplu, relaţiile de rudenie între învinuit şi partea vătămată,

fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. În cazul cînd însă poate avea loc împăcarea

părţilor, aceste relaţii sunt concludente.

Utile constituie probele concludente care nu a fost administrată, în astfel de condiţii încît

să formeze convingerea organului judiciar.

Nu toate probele concludente sunt şi utile. În cazul cînd proba nu este necesară pentru

soluţionarea cauzei, ea este inutilă. De exemplu, într-o cauză penală unde sunt mulţi martori oculari

este inutil de a-i audia pe toţi, deoarece informaţia pe care o deţin este aceeaşi. Utilitatea probei este

constatată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pornind de la circumstanţele

cauzei concrete.

O probă poate fi pusă la baza sentinţei numai dacă întruneşte calităţile de admisibilă,

pertinentă, concludentă şi utilă. Alin. (3) al art. 95 stabileşte o prezumţie legală privind

admisibilitatea probelor, constatînd că se prezumă proba ca admisibilă în cazul cînd administrarea a

fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atîta timp cît partea care cere respingerea probei nu

a adus argumente care incontestabil vor dovedi că proba este inadmisibilă.

§3 PROBATORIUL

Noţiuni generale Legea reglementează în detaliu atît conţinutul, cît şi mecanismul

probatoriului, astfel că acesta constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevărului în

cauza penală şi la soluţionarea procesului19.

Prin Probatoriu înţelegem invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor

constituind un fascicul de acte procesuale.

Noţiunea de "probatoriu", care provine din limba latină deprobatorium, are 2 sensuri, fie

cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate şi prezentate într-un litigiu. în

sensul art. 99, probatoriul constă în invocarea de probe şi propunerea de probe, admiterea şi

administrarea lor. Noţiunea de "invocare" provine din latină: invocare sau din franceză: invoquer şi

înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca un argument în

susţinerea unei remarce. Noţiunea de "propunere", care vine de la latinescul proponere, înseamnă

sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. "Admiterea", de la latinescul admittere, se

19 Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol.1, p.173

16

defineşte ca situaţia de a fi de acord cu ceva, a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ş.a.

"Administrarea", din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un

proces20. După cum se vede, probatoriul, în sensul art. 99, este o totalitate de acţiuni îndreptate spre

stabilirea obiectului probaţiunii. Aceste acţiuni sunt efectuate de către instanţă şi părţi. Totuşi, în

această activitate, fiecare subiect are unele atribuţii proprii. Instanţa este limitată în activitatea de

strîngere a probelor. În toate cazurile strîngerea probelor de către instanţă poate fi executată doar la

cererea părţilor. Verificarea probelor însă se include în obligaţiile atît ale organului de urmărire, cît

şi ale instanţei. În acest sens, instanţa este obligată de a verifica totalitatea de probe propuse de către

părţi, în vederea constatării admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii. Aprecierea probelor

se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului organului de urmărire penală şi

judecătorului.

Cel puţin trei sunt aspectele ce caracterizează probatoriul şi acesta presupune răspunsul la

următoarele întrebări:

- ce anume trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;

- cine trebuie să aducă dovezi;

- cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probe să producă efecte

juridice corespunzătoare.

Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza problemelor ce vizează

obiectul probaţiunii, sarcina probei şi administrarea probelor.

Administrarea probelor

Administrarea probelor este o activitate procesuală desfăşurată de către organele judiciare în

colaborare cu părţile, constînd în îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege cu privire

la strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea învinuitilui, inculpatului de către

organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces.

Pentru aflarea adevărului organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a

împrejurărilor cauzei; această operaţiune nu se poate realiza decît prin administrarea probelor, adică

prin deducerea în faţa organului judiciar a faptelor şi împrejurărilor care configurează orice probă în

aşa fel încît să formeze o reprezentare exactă a celor petrecute.

Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea chestiunii privind

sarcina probei, fiind necesar să se ştie cine are obligaţia de a dovedi diverse împrejurări. Prin

sarcina probaţiunii {onus probanţi) se înţelege obligaţia procesuală ce revine participanţilor la

20 V.Pătulea, Administrarea probelor şi respectarea dreptului la apărare, în Dreptul, 2002, nr.6, p.115

17

procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probaţiunii21. Pornind de la

principiul prezumţiei de nevinovăţie, procurorul, organul de urmărire penală este obligat să

colecteze suficiente probe pentru dovedirea vinovăţiei persoanei. Sub acest aspect se invocă

problema referitor la rolul părţii vătămate în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plîngere

prealabilă. Considerăm că şi în asemenea cazuri sarcina de a proba vinovăţia revine organului de

urmărire penală şi procurorului, avînd în vedere atît prevederile art. 28 referitoare la principiul

oficialităţii procesului penal, potrivit căruia aceşti subiecţi, în limitele competenţei lor, sunt obligaţi

să efectueze acţiuni necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate, cît şi

prevederile alin. (1) al art. 276, care stabileşte că procedura în procesele de plîngere prealabilă este

generală. Desigur că în asemenea cazuri partea vătămată dispune de capacitatea de a determina

soarta procesului acceptînd sau nu împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovăţiei

făptuitorului.

Probele propuse pot fi administrate numai atunci cînd organul de urmărire penală constată

că sunt concludente şi utile. Dacă probele propuse sunt admise se dispune administrarea lor

Administrarea probelor se obţine prin procedee probatorii cum ar fi: ascultarea părţilor şi a

martorilor, confruntarea , ridicarea de urme, obiecte şi înscrisuri, etc. Dar unele mijloace de probă

pot fi prezentate organului de urmărire penală de către părţile care le deţin

O altă problemă deosebit de importantă este cea privind participarea învinuitului,

inculpatului şi apărătorului în probaţiunea penală şi sarcina probei. Faptul că învinuitul şi apărătorul

participă în faza de urmărire, avînd dreptul de a cere administrarea unor probe, nu poate fi

interpretat ca obligaţia acestor subiecţi de a prezenta probe, aceasta fiind o consecinţă a prezumţiei

de nevinovăţie, ca şi faptul că învinuitul nu poate fi sancţionat pentru că nu a depus probe. Faptul că

învinuitul nu a prezentat dovezi care ar arăta lipsa de temeinicie a probelor înaintate de acuzare, de

asemenea, nu poate fi interpretat ca un eşec al apărării. Atît dreptul învinuitului sau al inculpatului,

cît şi al apărătorului de a propune probe şi administrarea lor se păstrează pe tot parcursul procesului

penal. În asemenea situaţii nu se poate respinge cererea privind înaintarea unor probe de către partea

apărării, fiind invocat motivul că această cerere trebuia înaintată la o altă fază a procesului.

La administrarea probelor participă şi ceilalţi subiecţi procesuali, ai căror drepturi şi

interese sunt obiect de cercetare în cadrul procesului penal concret. Conţinutul administrării

probelor constituie anumite raporturi procesuale care se stabilesc pe parcursul procesului.

Etapele administrării probelor sunt:

a) Strîngerea probelor - activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi a

instanţei privin descoperirea unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informaţii necesare şi

21 Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p.410

18

fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor procesuale prevăzute de legea

procesual penală22. Art. 100 conţine o enumerare a mijloacelor procesuale colectare a datelor de

fapt care au importanţă în cauza penală. Strîngerea probelor se efectuează prin anumite procedee

probatorii prevăzute de Codul de procedură penală. Încălcarea acestor reguli poate duce la

dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe. Din prevederile art. 100 reies anumite reguli

generale referitoare la strîngerea probelor:

• strîngerea probelor se efectuează de către organul de urmărire şi procuror;

• instanţa de judecată nu este în drept să se implice în strîngerea probelor din iniţiativa sa;

• apărătorul poate să efectueze strîngerea probelor prin prezentarea şi solicitarea unor

obiecte, documente, informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, să poarte convorbiri cu

persoanele fizice, dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege, să solicite

certificate, caracteristici şi alte documente de la diverse organe şi instituţii care pot să le elibereze în

modul stabilit, să solicite, cu consimţămîntul persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru

explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale;

• la cererea apărării, atît organul de urmărire, cît şi instanţa sunt obligate să facă o verificare

a cererii privind strîngerea unor noi probe şi să se pronunţe asupra admisibilităţii sau

inadmisibilităţii unei asemenea cereri, iar în caz de admitere să efectueze strîngerea probelor

respective. Apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a contesta hotărîrea organului de urmărire

privind refuzul de a efectua acţiuni procesuale la cererea ei. În cadrul efectuării acţiunilor

procesuale cu scopul de a strînge probe este necesar de a respecta drepturile constituţionale ale

persoanei: inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii,

inviolabilitatea vieţii intime şi private, libertatea de a mărturisi împotriva sa şi împotriva

apropiaţilor. De asemenea, este obligatoriu de a păstra în secret anumite date ce ţin de viaţa intimă a

persoanei, dacă acestea au fost descoperite în timpul efectuării acţiunilor procesuale.

b) verificarea probelor este o activitate a organului de urmărire penală, a procurorului şi

instanţei privind constatarea veridicităţii probei sub aspectul corespunderii datelor de fapt pe care le

conţine proba cu realitatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strînse, coroborarea lor

cu alte probe, strîngerea de noi probe şi verificarea sursei de provenienţă a probelor Verificarea

probelor poate avea loc doar prin aplicarea procedeelor probatorii prevăzute de cod şi se efectuează

la toate fazele procesului penal. Sunt supuse verificării atît datele de fapt, cît şi mijloacele de probă

din care au fost obţinute. Probele se verifică atît prin efectuarea acţiunilor procesuale prevăzute de

prezentul cod, cît şi printr-o analiză logică a conţinutului probei, a coroborării lor. Procesul de

verificare a probelor prin efectuarea anumitor acţiuni procesuale nu exclude şi obţinerea unor probe

22 Adrian Ştefan Tulbure, Maria Angela Tatu, p.170

19

noi. În procesul penal actual sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-ştiinţific, prin

posibilitatea efectuării anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării audio, video, a fotografierii.

Instanţa poate administra şi probe noi, care nu au fost cunoscute sau administrate în faza de

urmărire penală.

Administrarea probelor nu se poate face decît cu evitarea oricărei manifestări care aduce

atingere demnităţii umane şi prestigiului justiţiei precum şi folosirea mijloacelor de constrîngere şi a

promisiunilor.

Aprecierea probelor

Aprecierea probelor este unul din cele mai importante momente ale procesului penal,

deoarece întregul volum de muncă depusă de către organele de urmărire, instanţele judecătoreşti, cît

şi de părţile din proces, se concretizează pe soluţia ce va fi dată în urma acestei activităţi23.

Istoria cunoaşte diferite sisteme de apreciere a probelor, care în esenţă au determinat

dezvoltarea procesului penal. În procesul penal acuzatorial recunoscîndu-se că adevărul este divin,

aprecierea probelor în confirmarea sau negarea esenţei învinuirii nu se accepta. Aprecierea se limita

la examinarea chestiunilor care confirmau respectarea procedurii exterioare. Teoria formală sau

legală a încercat să stabilească criteriile de suficienţă a probelor pentru constatarea adevărului.

Aprecierea probelor reprezintă activitatea raţională a organului de urmărire penală,

procurorului şi instanţei de judecată în vederea determinării admisibilităţii, pertinenţei, veridicităţii

şi utilităţii probelor existente într-o cauză penală.

Desigur, părţile din proces fac la rîndul lor personal sau cu concursul apărătorului o

apreciere a probelor, dar hotărîrile lor nu au caracter de act oficial.

Nu se poate afirma că aprecierea probelor este momentul final în procesul probaţiunii

judiciare. Aprecierea însoţeşte strîngerea probelor, uneori anticipînd acest proces, alteori anticipînd

şi însoţind verificarea probelor. Verificarea probelor, la rîndul ei, se înfăptuieşte nu doar după ce

acestea au fost strînse, ci şi concomitent cu acumularea lor, reprezentînd rezultatul unei aprecieri

prealabile.

Aprecierea probelor trebuie să se facă în aşa mod, încît să se poată stabili cu certitudine dacă

s-a săvîrşit în realitate infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de comiterea ei şi dacă urmează

să răspundă din punct de vedere penal. Sistemul probator din dreptul nostru procesualpenal, avînd la

bază principiul liberei aprecieri a probelor, acordă posibilitate organelor judiciare a le examina şi a

le estima forţa lor probantă şi apoi a le evalua contribuţia la formarea convingerii acestor organe;

astfel, probele vor fi apreciate după valoarea lor reală şi nu după o valoare prestabilită de lege.

23 Ion Neagu, p.334

20

Principiul aprecierii probelor într-o măsură majoră determină forma procesului penal şi

calea spre atingerea scopurilor procesului penal. Procesul penal al Republicii Moldova aparţine

formei procesului penal mixt, care îşi are originea în Revoluţia Franceză de la 1789 şi în care

domină principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri24.

Legea determină cercul de subiecţi pentru care libera apreciere a probelor nu constituie doar

un drept, ci o obligaţie, din considerentul că în urma hotărîrilor adoptate de aceştia are loc

orientarea vectorului evoluţiei procesului penal şi se formulează concluziile definitive în cadrul

probaţiunii.

În urma aprecierii libere a probelor sunt adoptate hotărîri cu caracter oficial (de exemplu,

ordonanţa de punere sub învinuire, hotărîrea privind aplicarea măsurii preventive, sentinţa instanţei

de judecată) de către subiecţii oficiali ai procesului penal. Ceilalţi participanţi la procesul penal, în

urma aprecierii libere a probelor, au dreptul de a înainta cereri, plîngeri, care produc efecte doar

după adoptarea unei hotărîri de către organul competent.

Aprecierea a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot fi obţinute

date prin care se stabilesc circumstanţele necesare de probat, de regulă25, se reţine de la indicarea

mijloacelor de probă prin intermediul cărora vor fi probate circumstanţele care urmează să fie

dovedite în procesul penal. Aprecierii trebuie să fie supuse atît conţinutul datelor acumulate (pro-

belor), cît şi sursele acestor date (mijloacele de probă). Sursele de probă pot avea în unele cazuri un

caracter îndoielnic, de exemplu, darea cu bună ştiinţă de către martor a unor depoziţii false.

Această regulă este în contradicţie cu sistemul probelor legale, în care mijloacele de probă sunt li-

mitate şi ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită. În acest caz judecătorul doar

trebuia să constate dacă există proba prevăzută de lege şi să-i acorde forţa probantă tarifată de lege,

fiind obligat să tragă din aceasta concluzia judecăţii. Deci nu putea judeca, după realitatea faptelor,

pe baza convingerii sale, ci după aritmetica stabilită de lege.

Judecătorul, organul de urmărire penală şi procurorul apreciază probele în conformitate cu

propria lor convingere, formată în urma cercetării tuturor probelor administrate. Convingerea intimă

este rezultatul desfăşurării unui proces psihic, în cadrul căruia elementele de ordin obiectiv

(probele) dau naştere unui sentiment de certitudine în legătură cu existenţa sau inexistenţa

infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului26. Libera convingere şi libera apreciere

a probelor nu înseamnă arbitrariul, ci libertatea de a aprecia probele în mod rezonabil, imparţial,

onest, iar instanţa de judecată, organul de urmărire penală şi procurorul trebuie să-şi motiveze

convingerea care, pentru a fi controlabilă, trebuie să fie conştientă şi raţională, să se sprijine pe 24 Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul pena, Iaşi 2002 25 Art.97 din CPP al RM stabileşte circumstanţele care se constată prin anumite mijloace de probă.26 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.328

21

certitudinea care nu se poate realiza decît printr-o serioasă cercetare şi o desăvîrşită valorificare a

probelor atunci cînd acestea sunt necomplete, echivoce, indirecte şi mai ales contrazicătoare.În

doctrină este prezentă şi analizată importanţa conştiinţei subiecţilor oficiali în cadrul procesului de

apreciere a probelor, prin aceasta avîndu-se în vedere coraportul dintre drepturile şi interesele

legitime ale persoanelor şi interesul întregii societăţi. O condiţie indispensabilă aprecierii libere a

probelor este ca să nu se ia nici o decizie fără a se analiza şi aprecia toate probele existente,

coroborîndu-le unele cu altele. Totalitatea necesară de probe este determinată prin intermediul

obiectului probaţiunii şi pertinenţei probelor, al regulilor de colectare a probelor şi admisibilităţii

probelor27.

Aprecierea probelor conduce la asigurarea cu mijloace procesuale a independenţei

judecătorilor, la supunerea lor numai legii în cadrul înfăptuirii justiţiei şi la formarea condiţiilor

garantate de lege ale independenţei judecătorului, ofiţerului de urmărire penală şi procurorului. Nici

o probă nu are valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărire penală sau instanţă.Instaţă de

judecată pune la baza hotărîrii sale numai acele probe la cererea cărora au avut acces toate părţile în

egală măsură.

Convingerea lăuntrică ca rezultat al aprecierii probelor are aspect cognitiv (gnoseologic) şi

psihologic. Aspectul cognitiv este exprimat prin formarea convingerii despre justeţea deciziilor

adoptate pe baza probelor acumulate. Cel psihologic exprimă formarea unui sentiment de încredere,

certitudine despre existenţa sau inexistenţa unei fapte.

Aprecierea probelor se încheie cu luarea unei hotărîri, adică a unei acţiuni practice.

Sentinţa de condamnare poate fi dată doar în situaţia cînd toate probele în apărare au fost

combătute de probele în acuzare şi au fost înlăturate toate dubiile privind vinovăţia persoanei.

CAPITOLUL II MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI MIJLOACELE MATERIALE

DE PROBĂ

§.1 MILOACELE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI PROCEDEELE PROBATORII

Noţiuni generale

Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în procesul penal

prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare cu

noţiunea de "probă". împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu

se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată.

27 Traian Pop, p.324

22

Noţiunea de "mijloc de probă" necesită delimitare şi de noţiunea de "procedeu probatoriu".

Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în

folosirea mijloacelor de probă. Într-un sens general, mijloacele de probă pot fi considerate ca acele

căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o importanţă în soluţionarea unei cauze penale pot

fi utilizate legal într-o cauză penală28.

Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în legea procesual penală. Art. 93 din CPP

enumera în calitate de mijloace de probă: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii

vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului, raportului de expertiză, corpurile

delicte, procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti,

documentele (inclusiv cele oficiale), înregistrările audio sau video, fotografiile, constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale.

Din momentul declanşării procesului penal şi pînă la pronunţarea hotărîrii instanţei de

judecată, fondul cauzei este rezolvat cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloace de

probă prevăzute de lege. În cadrul dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal,

normele privind instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o deosebită

importanţă, atît pentru faptul că ele sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a aflării

adevărului, cît şi pentru faptul că, în cea mai mare parte a procesului penal, se pun probleme legate

de probe şi de mijloace de probă." în acest sens, trebuie să se stabilească dacă fapta există şi dacă

întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, cine a săvîrşit-o şi dacă făptuitorul răspunde

penal pentru fapta sa. Deci, funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă impor-

tanţa deosebită a acestora în scopul aflării adevărului şi conduce, în final, la soluţionarea cauzei

penale29

Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul de procedură penală este exhaustivă, ceea ce

înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă, cum ar fi, spre exemplu,

poligraful, hipnoza ş.a.

Propunem studierea practicii internaţionale a detectării comportamentului simulat cu

ajutorul biodetectorului, a rezultatelor obţinute în diferite laboratoare de testări psihofiziologic.

Din perspectiva teoretică, dar şi practică pe de o parte, de a situa în prim plan relaţia dintre

profunzimea cercetării teoretice ca rezultat al generalizării experienţei acumulate şi a eficienţei

practice a metodei în continuă perfecţionare. E necesar de a introduce schimbările necesare în

legislaţia noastră astfel, încît detectarea comportamentului simulat cu ajutorul testărilor

psihofiziologice prin utilizarea biodetectorului şi rezultatele acestora să devină forţă probantă în

28 Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol.1, p.170 29 Ion Neagu. p. 266.

23

procesul penal din Republica Moldova, fapt ce există deja de mulţi ani în diferite ţări ca S.U.A,

Rusia, Israel, India, Romînia ş.a.

Folosirea acestei metode în Republica Moldova ar avea cîteva efecte benefice în

combaterea criminalităţii, în menţinerea ordinii de drept şi, mai ales, în prevenirea comiterii

infracţiunilor.

În primul rînd, utilizarea metodei date ar cuprinde activitatea tuturor organelor investite cu

dreptul de urmărire penală (poliţia, procuratura, instanţele judecătoreşti ş.a.) pentru soluţionarea

celor mai variate, mai deosebite şi mai dificile cazuri30.

Această metodă poate influenţa puternic prevenirea specială şi generală a criminalităţii,

devenind o armă psihologică de mare calibru în lupta contra celor mai înrăiţi duşmani ai dreptăţii şi

justiţiei din societatea noastră. Ca metodă ştiinţifică riguroasă, eficientă, rapidă, concordată cu

principiile fundamentale legale ale procesului penal de stabilire a adevărului, legalităţii şi rolului

activ în procesul de urmărire penală, detectarea cu ajutorul biodetectorului ar permite organelor

respective să stabilească adevărul într-un termen cît mai redus şi cu o economie substanţială a forţei

de muncă.

Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate, dar şi

procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute, unele mijloace de probă însă pot fi

obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi

obţinute atît în cadrul cercetării la faţa locului, cît şi al percheziţiei sau ridicării.

Înfăptuirea justiţiei penale depinde în mare măsură de ansamblul normelor care

reglementează probele şi mijloacele de probă.

Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului.

Declaraţiile sînt informaţiile orale sau scrise date de bănuit, învinuit, inculpat la audiere în

conformotete cu prevederile Codului de procedură penală, referitor la circumstanţele care au servit

temei pantru a-i recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cauzei pe care le

cunosc

Declaraţiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei şi sunt recunoscute ca

mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective (audierea,

confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului). Unele date obţinute în cadrul altor acţiuni

procesuale, cum ar fi, spre exemplu, percheziţia, nu pot fi recunoscute ca declaraţii. De asemenea,

nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul-verbal de reţinere sau ordonanţa

de punere sub învinuire.

30 Gheorghe Gandrabur, Valeriu Bujor, Biodetectorul, mijloc de probă în procesul penal

24

Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă,

ci, totodată, activitatea căreia, atît în cursul urmăririi penale, cît şi în cursul judecăţii, îi este

consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte

investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, nu o

dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării adevărului.

Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sunt pertinente, concludente şi utile

pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt utilizate în

primul rînd pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept şi nu o obligaţie. În afară de

faptul că declaraţiile constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declaraţiile

făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale. Declaraţiile conţin nu

numai date de fapt, dar şi anumite opinii, presupuneri etc; acestea nu au valoare probantă, dar pot fi

utilizate în calitate de versiuni privind existenţa sau inexistenţa unor împrejurări care fie înlătură

învinuirea, fie atenuează responsabilitatea. După natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului,

inculpatului sunt asemănătoare. Există însă anumite particularităţi la aprecierea declaraţiilor acestor

subiecţi. Declaraţiile bănuitului au o importanţă probantă independentă, acestea sunt apreciate în

cumul declaraţiile învinuitului sau inculpatului. În obiectul declaraţiilor bănuitului sunt incluse

împrejurări care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive sau de recunoaştere

a persoanei ca bănuit prin ordonanţă. În unele cazuri rezultatul audierii persoanei reţinute poate

determina aplicarea unei măsuri procesuale31.

Bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în calitate de martor, deoarece în asemenea cazuri se

încalcă atît dreptul la apărare, cît şi principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa (art. 21 din CPP).

Depunerea declaraţiilor este un drept, şi nu o obligaţie a bănuitului32. Din aceste considerente,

refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o dovadă a vinovăţiei, în acelaşi moment însă nu

eliberează persoana de obligaţia de a se prezenta la citare. Dreptul bănuitului de a depune declaraţii

presupune şi informarea acestuia în prealabil referitor la esenţa bănuielii. Obiectul declaraţiilor

bănuitului este acelaşi ca şi al învinuitului, constituind atît circumstanţele importante pentru cauză,

cît şi relaţiile acestuia cu alte persoane, bănuiţi, învinuiţi, relaţiile cu partea vătămată, cu martori etc.

Dacă persoana a fost exclusă din proces ca bănuit şi în continuare şi-a căpătat statutul de martor,

este interzis ca în cadrul cercetării judecătoreşti să se dea citire declaraţiilor acestuia depuse în

calitate de bănuit.

Declaraţiile învinuitului, ca şi ale bănuitului, au importanţă pentru cauză, deoarece acesta

este atît un mijloc de informare referitor la circumstanţele cauzei, cît şi un mijloc de apărare a

31 Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a. ,,Drept Procesual Penal” Chişinău 20053233 Ilie Măgureanu, ,,Ascultarea persoanelor în procesul penal” Bucureşti 2004

25

drepturilor şi intereselor legitime. Obiectul declaraţiilor învinuitului îl constituie atît datele

formulate în ordonanţa de punere sub învinuire, cît şi oricare altă circumstanţă pertinentă la cauza

dată. Învinuitul poate depune declaraţii referitor la anumite circumstanţe atenuante, relaţiile sale cu

alţi învinuiţi, bănuiţi, referitor la circumstanţele care au contribuit la comiterea infracţiunii.

Învinuitul poate să se pronunţe şi asupra anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în

cauza dată, astfel el poate să se refere şi la alte infracţiuni care nu sunt urmărite în cauza dată. Vor

avea valoare probantă declaraţiile învinuitului sau inculpatului depuse în cadrul acţiunii procesuale,

cum este audierea.

În mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se divizează în cîteva

modalităţi:

a) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită,

învinuită, inculpată de săvîrşirea infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care

este confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.

103 alin.2 C.P.P.).

Articolul 76 alin. 1 lit. „g" şi „h" din Codul penal al R.M. prevede că căinţa sinceră şi

contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră circumstanţe atenuante, care se exprimă

în relevarea de către învinuit a informaţiei veridice de care dispune;

Recunoaşterea vinovăţiei va fi convingătoare numai în cazul cînd învinuitul, conştientizînd

perspectiva răspunderii pentru infracţiunea săvîrşită, va expune împrejurările faptei comise. În cazul

cînd învinuitul, recunoscînd vinovăţia, nu este în stare să explice împrejurările comiterii infracţiunii,

declaraţiile acestuia nu pot avea valoare probantă. Cauza recunoaşterii vinovăţiei în acest caz poate

fi o eroare în aprecierea juridică a propriilor fapte ori recunoaşterea intenţionată falsă a vinovăţiei

poate avea ca scop asigurarea eschivării de la pedeapsă pentru o altă infracţiune mai gravă sau în

scopul eschivării de la răspundere a altei persoane etc. Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de

declaraţii cu privire la fapta săvîrşită va avea valoare probantă cînd va fi confirmată de totalitatea

probelor din cauza penală. Faptul recunoaşterii vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care efectuează

urmărirea penală să întrerupă procesul de administrare a probelor, iar instanţei să înceteze

examinarea altor probe în cauză.

b) De negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie verificate în contextul celorlalte

probe din dosar. Orice dubii sunt în favoarea învinuitului. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate

fi forţat să mărturisească împotriva sa sau împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască

vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art. 103 alin.3

C.P.P.). Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează

pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului

26

se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie audiate (art. 103 alin.4

C.P.P.).

În declaraţiile de negare a vinovăţiei învinuitul poate invoca date noi care neagă sau pun la

îndoială concluziile învinuirii: cu privire la faptul infracţiunii; cu privire la participarea învinuitului

la săvîrşirea infracţiunii, cu privire la latura subiectivă a infracţiunii; cu privire la legătura cauzală

dintre fapta săvîrşită şi consecinţele produse cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul

penal al faptei, cu privire la unele împrejurări care exclud vinovăţia.

Negarea vinovăţiei poate fi totală sau parţială. În cazul cînd învinuitul recunoaşte parţial

vinovăţia sunt posibile mai multe forme de declaraţii: învinuitul neagă săvîrşirea unor infracţiuni şi

recunoaşte săvîrşirea altora în cazul cînd i se incriminează mai multe infracţiuni, corespunzător

invocînd în declaraţiile sale mai multe date. Învinuitul neagă parţial vinovăţia, dar nu se consideră

vinovat de săvîrşirea infracţiunii, recunoscînd în acelaşi moment fapta săvîrşită, sau neagă anumite

circumstanţe care agravează responsabilitatea, aducînd anumite date care atenuează situaţia. Un alt

caz ar fi negarea vinovăţiei de către învinuit în săvîrşirea unei infracţiuni şi recunoaşterea în

săvîrşirea altei infracţiuni care au legătură cu învinuirea înaintată.

c) A treia modalitate a declaraţiilor învinuitului sunt declaraţiile cu privire la alte persoane:

alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane, părţi vătămate ş.a. În obiectul declaraţiilor pot fi

incluse date privind infracţiunea, unele elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Cu toate

că declaraţiile învinuitului conţin date cu privire la alte persoane, după regimul lor procesual aceste

declaraţii iau categoria declaraţiilor învinuitului. Depunerea declaraţiilor cu privire la alte persoane

poate avea mai multe scopuri: învinuitul vinovat, cu scopul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre

toate împrejurările cauzei, inclusiv demascînd şi alţi făptuitori. Învinuitul vinovat, cu scopul de a se

eschiva de la pedeapsă, caută să declare fals cu privire la alte persoane care nu au participat la

săvîrşirea infracţiunii; şi învinuitul eronat declară cu privire la alte persoane, în situaţia cînd

învinuitul a făcut un denunţ intenţionat fals că infracţiunea a fost săvîrşită de către o persoană care,

de fapt, nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false sub

jurămînt, el poartă răspundere (alin. (4) al art. 66 din CPP). Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun

de imunitatea de a nu fi obligaţi să depună declaraţii împotriva sa sau a rudelor apropiate33.

Declaraţiile martorului.

Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în

condiţiile C.P.P., asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv

33 Ch. Gandrabur, V.Bujor, Biodectectorul-mijloc de probă în procesul penal, 2002

27

asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu aceştia

(art. 105 alin.l C.P.P).

În calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind

circumstanţele cauzei urmărite sau judecate, cu excepţia persoanelor care nu pot fi audiate ca

martori potrivit alin. (3) al art. 90.

Declaraţiile martorului reprezintă mijloace de probă foarte vechi şi frecvente în procesul

penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt "ochii şi urechile justiţiei". Declaraţiile martorului

rămîn pînă în prezent un mijloc deosebit de important de probă, fapt confirmat atît de normele de

drept naţionale, cît şi cele internaţionale. Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, în lit. d)

din alin. (3) al art. 6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite

interogarea unor martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această prevedere are legătură

directă cu principiul "egalităţii armelor", în calitate de element principal al unui proces echitabil în

sensul alin. (1) al art. 6. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a

prevederii pnc. d) în lumina celor două prevederi în ansamblu.

Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi ca probă,

datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au

importanţă probantă, numai în cazul cînd sunt concrete. Comunicările imprecise nu pot fi puse la

baza învinuirii.

Declaraţiile făcute de persoană în afara şedinţei judiciare, de exemplu, autorităţilor poliţiei,

trebuie considerate drept declaraţii ale martorilor atîta timp cît instanţele judiciare naţionale le vor

lua în consideraţie. În principiu, Curtea Europeană nu evaluează dacă declaraţiile martorului au fost

administrate în mod corespunzător. Evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor

naţionale. Mărturiile depuse într-un proces public şi sub jurămînt ar trebui să aibă autoritate faţă de

alte declaraţii ale aceluiaşi martor, chiar dacă sunt contradictorii.

La audierea martorilor sunt constatate şi datele necesare pentru aprecierea declaraţiilor,

date privind persoana martorului, relaţiile cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată,

relaţiile cu alţi martori, cît şi alte circumstanţe.

Declaraţiile în care nu sunt fixate locul, împrejurările faptei care constituie aceste declaraţii

nu pot avea valoare probantă. De asemenea, nu pot avea valoare probantă declaraţiile martorilor

care conţin anumite aprecieri vizuale despre unele calităţi ale obiectelor sau anumite stări ale

omului, deoarece aceste date trebuie să fie constatate prin cercetări speciale stabilite de legea

procesual penală. În cazul cînd persoana face trimitere la spusele altei persoane ea trebuie să indice

sursa de informare, pentru ca ulterior aceste persoane să fie audiate. Dacă persoana declară că o

informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută ea trebuie să indice în ce împrejurări a

28

comunicat cu această persoană, unde poate fi găsită, cine poate să confirme conţinutul discuţiei. Ca

excepţie poate fi invocat cazul cînd este imposibil de a verifica sursa, deoarece aceasta este

pierdută; în această situaţie declaraţiile martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după

regula generală. Dacă există mai multe declaraţii ale aceluiaşi martor, acestea se apreciază în cumul.

În cazul cînd martorul şi-a modificat declaraţiile este necesar de constatat motivul unei asemenea

atitudini34.

O deosebită importanţă la aprecierea declaraţiilor martorului o are cunoaşterea aspectului

psihologic de formare a declaraţiilor. Procesul de formare a declaraţiilor martorului trece prin cîteva

etape: recepţionarea, memorizarea şi reproducerea. Momentul iniţial în procesul de formare a

mărturiei este evenimentul judiciar care are loc indiferent de voinţa viitorului martor. Cea mai des

întîlnită formă de recepţie este recepţia vizuală, deoarece în cele mai dese cazuri mărturia se

bazează pe senzaţiile vizuale. Recepţia însuşirilor obiectelor este condiţionată atît de calităţi sau de

proprietăţi ale obiectelor, cît şi de anumiţi factori psihofiziologici personali caracteristici martorilor.

Un factor obiectiv îl constituie intensitatea luminii; în acest sens la aprecierea declaraţiilor

martorului este necesar de luat în consideraţie condiţiile în care a fost efectuată recepţionarea:

condiţii cu lumină naturală sau artificială, dacă fapta a fost comisă ziua, în amurg sau pe timp de

noapte. La aprecierea declaraţiilor martorului este important de a lua în consideraţie atît calităţile

psiho-fiziologice ale persoanei, cum ar fi starea vederii, unele vicii, spre exemplu, daltonismul, cît

şi factorii obiectivi, cum ar fi raportul de distanţă, condiţiile atmosferice (senin, ceaţă). La recepţia

auditivă se corelează natura sunetului sau zgomotului cu vîrsta martorului, distanţa de la obiectul

cercetării şi eventualele obstacole. în ce priveşte recepţia vorbirii, se ia în considerare faptul că

martorului i se cere să reproducă în cele mai dese cazuri nu termenii ce alcătuiesc fraza, ci numai

sensul convorbirii, cu toate că în unele cazuri au importanţă şi termenii concreţi35.

La aprecierea declaraţiilor martorilor este important să se ia în consideraţie faptul că la

momentul expunerii pot fi comise anumite denaturări: prin adiţia, adică prin adăugarea unor date

care de fapt nu au fost în realitate, prin omisiunea unor date provocată de uitare, cînd martorul este

de bună-credinţă, sau intenţionate, cînd martorul este de rea-credinţă, denaturări prin substituire,

cînd martorul poate substitui anumite date percepute cu date care au avut loc într-un alt eveniment

perceput. O mare importanţă la expunere o are tipul de temperament, capacitatea de a expune ş.a.

Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile36.

34 . Gheorghiţă Mateuţ ,,Protecţia martorilor, utilizarea martorilor anonomi în faţa organelor procesului penal” Bucureşti 200335 Nicolae Volonciu, p.36436 В.Оброзцов, С.Богоморов, Допрос потерпевшево и свидетеля, Москва,2003

29

Se consideră declaraţiile persoanei căreia i s-a adus prejudiciu material ori moral în urma

infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra împrejurărilor care urmează a fi dovedite în

cauză.

Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile

martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi

apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se fac

conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod

corespunzător (art. 111 alin.2 C.P.P.).

Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în acestea.

Neaudierea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece declaraţia în măsură coroborată

cu alte probe în cauză constituie mijloc de probă.

Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală, determinat

de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident aceasta are un interes în

cauza penală. La audierea în instanţă partea vătămată, de regulă, cunoaşte toate materialele cauzei,

spre deosebire de martor, avînd dreptul să ia cunoştinţă de acestea la finisarea urmăririi.

Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză,

asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele comunicate de

partea vătămată nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este

cunoscută.

În declaraţiile părţii vătămate sunt incluse nu doar împrejurările faptei, ca şi în cele ale unui

martor, dar şi diferite opinii, poziţii ale sale. La determinarea conţinutului declaraţiilor părţii

vătămate este necesar de luat în consideraţie şi faptul că legea ocroteşte viaţa privată a persoanei.

Din aceste considerente, art. 111 din CPP stabileşte că în cazul unor infracţiuni sexuale se interzice

inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe despre pretinsul caracter sau istoria

personală a victimei. Aceste date pot fi prezentate doar în urma unui demers înaintat instanţei, care

este examinat doar în şedinţă închisă, la care participă inculpatul şi procurorul, avînd dreptul să se

expună asupra acestor împrejurări. Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul în care

omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea inculpatului. Totuşi

nu toate probele vor fi prezentate, dar numai acelea pe care le va considera preşedintele şedinţei

posibile de administrare.

În cazul cînd victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra rudelor

apropiate. În asemenea situaţii, de regulă, rudele nu sunt audiate în calitate de parte vătămată, dacă

nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. În cazul cînd dispun de

asemenea informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori.

30

Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce

înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale apropiate,

a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei.

Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii civile

sunt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. În asemenea condiţii partea

civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente etc. În cazul cînd

partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sunt probe că persoanei i s-a cauzat alt

prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune declaraţii în calitate de parte

vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. În cazul cînd partea civilă dispune de informaţii ce

depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în cauza penală, partea civilă va fi

audiată în calitate de martor în mod corespunzător dispoziţiilor ce se referă la audierea martorului37.

Proceduri speciale de obţinere a declaraţiilor.

În afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual penală prevede şi

alte modalităţi de obţinere a declaraţiilor, cum ar fi confruntarea şi verificarea declaraţiilor la locul

infracţiunii.

Confruntarea În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în

aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, pentru aflarea adevărului şi

înlăturarea divergenţelor.

Prin confruntere se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se

mai consideră şi un mijloc tactic de verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului

faţă de fapta ce i se impută38. De regulă, confruntarea se efectuează în faza de urmărire penală.

Organul de urmărire penală determină dacă este necesară sau nu efectuarea confruntării. Totuşi,

pornind de la prevederile art. 375, în cadrul judecării pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea

ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care ar interzice efectuarea confruntării şi în faza

de judecată.

Confruntarea constă în audierea concomitentă a 2 persoane cu scopul înlăturării

divergenţelor în declaraţiile anterioare. în legătură cu aceasta este inadmisibil ca la confruntare să

participe o persoană care nu a fost anterior audiată. Dacă în declaraţiile anterioare referitor la unele

şi aceleaşi fapte şi circumstanţe sunt absente divergenţele, confruntarea nu se efectuează. Cu toate

că efectuarea confruntării este dispusă de către organul de urmărire penală sau, după caz, de către

instanţa de judecată, efectuarea acesteia o pot cere părţile. Dacă organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată consideră inutilă efectuarea confruntării, cererea poate fi respinsă motivat

37 Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, ,,Уголовно процессуальное право Р.М.” Кишинэу 2005,38 Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств, москва 1997

31

printr-o ordonanţă a organului de urmărire penală sau printr-o încheiere judecătorească.

Confruntarea poate fi efectuată între oricare subiect care a depus declaraţii.

Pe lîngă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi anume:

cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale probatoriului,

pot să fie de acord asupra celora ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele ulterioare. Deci

confruntarea se va efectua atunci cînd scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat prin alte

procedee probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri,

efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre împrejurările care sunt

cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, totuşi necesitatea confruntării persistă, se

purcede la înfăptuirea ei.

Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii este un procedeu special de obţinere a

declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea unor declaraţii anterioare ale martorilor, părţii

vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire, în scopul stabilirii veridicităţii acestor

declaraţii. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind informaţia obţinută anterior,

decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a concretiza, de a verifica, dar şi de a

obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului are tangenţe cu alte acţiuni procesuale,

de exemplu, cu audierea, deoarece persoana depune declaraţii la locul comiterii faptei, ţinînd cont

de anumite împrejurări. O tangenţă cu această acţiune procesuală o are şi cercetarea la faţa locului,

însă aceasta se efectuează doar cu scopul de a verifica declaraţiile, şi nu cu scopul de a cerceta ca

atare locul. Totuşi, în timpul efectuării acestor acţiuni procesuale, dacă s-au descoperit anumite

obiecte, acestea se ridică şi se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale, nefiind

necesară întocmirea unui proces-verbal separat referitor la cercetarea la faţa locului. După cum se

vede, scopul verificării declaraţiilor constă în analiza şi precizarea declaraţiilor persoanelor audiate

anterior.

Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

În anumite situaţii, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare cunoştinţe special. în

cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoştinţe speciale organul de urmărire penală sau instanţa

apelează la experţi. Există situaţii în care prezenţa unor specialişti în cauza penală reclamă o

urgenţă, din cauza pericolului dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de

fapt. În asemenea situaţii este necesară explicarea urgentă a unor fapte, circumstanţe ale cauzei39. În

scopul facilitării desfăşurării normale a procesului şi soluţionării unor asemenea probleme legea

procesual penală prevede ca mijloc separat de probă constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.

39 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, p.379

32

Constatările sunt mijloace de probă avînd aceiaşi valoare probantă ca şi alte mijloace de probă şi se

apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiştii care efectuează constatările tehnico-ştiinţifice şi

medico-legale nu îşi pot însuşi atribuţiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control,

ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică

rezolvarea cauzelor penale.

Atragerea specialiştilor la efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice în cele mai dese cazuri

poate avea loc cînd este vorba de accidente de circulaţie sau accidente cu anumite utilaje.

Constatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar

determina pierderea urmelor cu efectuarea ulterioară a expertizei. în unele cazuri constatările

medico-legale pot determina calificarea infracţiunii, aceasta depinzînd de durata tratamentului

medical. Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează, de regulă, de către specialişti care activează

în organul de urmărire penală, dar şi de specialişti din domeniul medicinei legale, iar în cazuri de

necesitate, aceştia pot fi specialişti din alte domenii ale medicinei. Organul de urmărire penală poate

dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu, cît şi la cererea părţilor. Constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale se efectuează după proceduri mai simplificate faţă de expertiză, acest

fapt fiind determinat de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvîrşirii in-

fracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate cuprinde aspecte cu relevanţă deosebită în

rezolvarea cauzei penale..

Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se consemnează într-un raport, în

care sunt indicate atît metoda utilizată la constatarea tehni-co-ştiinţifică şi medico-legală, cît şi

concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiilor. În cazul în care organul de urmărire

penală, din oficiu, sau instanţa la cererea uneia din părţi constată că raportul tehnico-ştiinţific sau

medico-legal nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se dispune efectuarea expertizei.

Concluziile nu sunt complete în situaţia cînd specialistul nu a dat răspuns la toate întrebările puse în

faţa lui sau cînd raportul nu este destul de clar şi nu se poate face o concluzie clară privind

chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce provoacă unele dubii în privinţa raportului.

Legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de constatare tehnico-ştiinţifică

sau medico-legală40.

Prezentarea spre recunoaştere. Investigaţiile ce sunt efectuate în cauzele penale pun

adeseori organele de urmărire penală în posesia unor obiecte sau informaţii privitor la persoane sau

obiecte a căror legătură cu infracţiunea săvîrşită sau cu ajutorul acesteia este neechivocă (de

exemplu, găsirea la locul faptei a instrumentelor cu care s-a săvîrşit infracţiunea - un cuţit, topor,

40 Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, p.145

33

armă de foc etc. informaţii provenind de la martorii oculari ai infracţiunii care furnizează informaţii

asupra semnalmentelor infractorului ce a părăsit în fugă locul faptei), după cum, alteori, legătura

unor astfel de persoane şi obiecte cu infracţiunea comisă e incertă, dar locul şi împrejurările în care

au fost percepute pot conduce la concluzia existenţei unei presupuse legături.

Prezentarea spre recunoaştere constă în aceea că unei persoanei se prezintă o altă persoană,

cadavru, un lucru, un animal pe care le-a văzut anterior, pentru a stabili dacă le recunoaşte. Ea este

o formă de realizare concretă a identificării, constituind totodată o metodă de verificare a probelor

administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi penale.

Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decît o modalitate de ascultare a persoanelor,

rezultatul prezentării spre recunoaştere materializîndu-se sub forma unor declaraţii ale martorilor,

părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor privind ascultarea.

Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi finalitatea bine conturate:

identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă importanţă pentru aflarea

adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea pentru recunoaştere are o

importanţă egală cu ascultarea propriu-zisă a oricărui subiect procesual, care cunoaşte o faptă sau o

împrejurare de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului, inclusiv la identificarea autorului

ori victimei unei infracţiuni.

Expertizele.

Expertiza este o activitate ştiinţifico-practică care constă în aflarea adevărului, a unor cercetări

privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ae ar putea conţine

informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi

de instaţa de judecată.

Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un domeniu

dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. O dată cu progresul tehnico-

ştiinţific cercul acestor domenii se lărgeşte. Acest fapt a condiţionat existenţa în legea procesual

penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiză.

Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt stabilite în urma

cercetării obiectelor materiale şi de date administrate într-o cauză penală, cercetare efectuată de

către expert. Expertiza constituie o acţiune de cercetare efectuată de către un expert în scopul

soluţionării unor chestiuni puse în faţa lui de către organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată, în urma căreia se întocmeşte un raport în ce conţine concluziile la care a ajuns expertul în

urma efectuării investigaţiei. Dispunerea expertizei este o acţiune procesuală întreprinsă atît de către

organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părţilor, cît şi de cître instanţa de judecată din

34

oficiu în vederea soluţionării unor chestiuni ce se includ în obiectul probaţiunii şi care necesită

cunoştinţe speciale41.

În opinia dată, raportul de expertiză are o valoare probatorie mai mare decît celelalte mijloace

de probă. Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sunt reflectate în raportul de

expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăşi natura de obţinere,

analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială.

Expertizele se divizează în facultative şi obligatorii.

Expertizele facultative sunt dispuse de către organul de urmărire; din oficiu; la cererea

părţilor şi de către instanţa de judecată la cererea părţilor, în toate cazurile cînd consideră că sunt

necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Efectuarea

expertizei poate fi cerută de părţi din iniţiativa lor proprie şi pe contul lor propriu. În acest caz,

raportul expertului are aceeaşi valoare probantă ca şi raportul de expertiză întocmit în ordinea

generală.

Expertize obligatorii sunt expres prevăzute de art. 143 din CPP:

- Se dispune expertiza în mod obligatoriu pentru constatarea cauzei morţii.;

- Gradului de graviditate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;

- Pentru stabilirea stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului- în cazurile în

care apar în cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine

stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;

- Pentru stabilirea vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate în cazurile

în care această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta

lipsesc sau prezintă dubiu;

-În cazul stabilirii stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului, dacă apar îndoieli în

privinţa capacităţii lor de a percepe just împrejurările care au importanţă pentru cauza penală şi a

capacităţii de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv

sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată.

- altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

La dispunerea unei asemenea expertize este necesar să se ţină cont de următoarele aspecte:

expertiza se dispune doar în cazurile în care declaraţiile vor sta în mod exclusiv sau la principal în

baza hotărîrii: expertiza se dispune în cazul cînd apar îndoieli privind capacitatea persoanei de a

percepe just împrejurările, cu scopul determinării stării organelor de percepere şi atitudinii faţă de

împrejurările care au fost percepute. Practica cunoaşte alte cazuri cînd fără efectuarea expertizei

este imposibilă stabilirea adevărului.

41 Строгович М.С. ,,Теория судебных доказательств” москва 1991

35

După modul de organizare se cunosc: expertiza simplă, care este o denumire recunoscută în

literatura de specialitate, dar Codul de procedură penală nu prevede expres acest termen, el fiind

utilizat mai mult în ştiinţa criminalistică şi în practică.

Expertiza de comisie se efectuează de către o comisie compusă din cîţiva experţi de acelaşi

profil. în comisie pot fi incluşi atît experţi numiţi de către instituţia de expertiză, cît şi experţi

propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajungînd la o opinie comună, semnează raportul de expertiză.

Expertiza complexă se efectuează în cazul în care constatarea unei circumstanţe ce poate

avea importanţă pro-batorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii

în diferite domenii. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza de comisie42.

Contraexpertiza se efectuează în cazurile cînd concluziile expertului nu sunt întemeiate, există

îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei.

Contraexpertiza este efectuată de alţi experţi. Este important ca în ordonanţa de executare a

expertizei să fie indicate motivele care au determinat necesitatea efectuării unei contraexpertize. La

efectuarea atît a expertizei suplimentare, cît şi a contraexpertizei poate participa şi primul expert

pentru a da explicaţii, însă acesta nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea

concluziilor.

Rezultatele investigaţiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de

probă. În raport, expertul dă răspuns la toate chestiunile puse în faţa lui, iar în caz de imposibilitate

de a răspunde la unele chestiuni se arată motivele. Această prevedere se referă şi la cazul cînd

expertul, din anumite motive, nu poate prezenta concluzii şi întocmeşte o declaraţie în acest sens43.

§.2 MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA LOR

Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei

săvîrşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal .44

În conformitate cu legislaţia procesuală intră în categoria mijloacelor materiale de proba şi

obiectele care a fost folosite sau au fost destinate sa servească la săvîrşirea unei infracţiuni,

precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.

Sunt mijloace materiale de proba următoarele :

42 Legea cu privire la expertiza judiciară , Nr.1086-XIV din 23.06.200043 А.Петрухин, Обязателиное провебение судебнои экспертизы.44 Строгович М.С. Теория судебных доказательств//Избранные труды, томЗ-Москва:Наука 1991. р. 173.

36

a) Obiectele ce contin o urmă a infracţiunii(de pildă, cadravul, sau corpul unei persoane avînd

leziuni produse prin lovire, înscrisurile falsificate, ect.)

b) Obiectele ce poartă o urmă a infracţiunii (de pilda, hainele infractorului pe care se

găsesc pete de sînge, obiectele pe care au rămas imprimate urme de mîini, precum şi mulajele,

fotografiile sau peliculele pe care se fixează urma. atunci cînd nu se poate ridica însuşi obiectul

care o poartă) ;

c) obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii

(de pildă, armele de foc instrumentele de spargere, cheile false, aparatajul de falsificat

monede, etc.) ;

d) obiectele produse prin infracţiune (de pildă, monedele false, alimentele denaturate, etc.) ;

e) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal (de pildă beneficiul

obţinut din infracţiune cum sunt lucrurile sustrase ori obiectele a căror deţinere este interzisă).

Fixarea procesuala a mijloacelor materiale de probă se realizează prin întocmirea unui

proces-verbal de descriere a lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei şi a împrejurărilor în care au

fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, schiţe, pelicule etc.

Corpurile delicte care din cauza volumului sau alte motive nu pot fi păstrate împreună cu

dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul verbal respectiv. Obiectele

voluminoase după fotografiere pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau

fizice. În acest caz în dosar se va face menţiunea respectivă.45

Documentele se anexează prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea

instanţei la materialele dosarului şi se păstrează atît timp cît se păstrează dosarul respectiv. În cazul

în care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale,

acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea

păstrîndu-se în dosar.

Organul de urmărire penală le poate prezenta părţilor spre recunoaştere, le poate examina prin

propriile simţuri (de pildă, un act falsificat în mod vizibil) sau le poate supune unei constatări

tehnico-ştiinţifice ori unei expertize criminalistice.

De asemenea, organul judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei,

pentru a servi ca mijloace materiale de probă.46

Mijloacele materiale de probă au aceeaşi valoare probanta ca şi celelalte mijloace de probă.

Organele de urmărire penală le acceptă sau nu după cum le formulează convingerea că exprimă sau

nu adevărul.

45 CPP RM art157 al.246 Gheorghiţă Mateuţ „Procedura penală Iaşi ” Iaşi 1994 V.2 pag.172

37

În viziunea autorilor ruşi, „mijloacele materiale de probă sunt nişte obiecte a lumii materiale

cu ajutorul cărora şi în ordinea stabilită de legislaţia procesual penală se stabilesc date necesare

pentru justa soluţionare a cauzei”

Legea atribuie la mijloacele materiale de probă banii, bijuteriile dobîndite pe cale criminală.

La ridicarea unor asemenea bunuri necesită a fi respectată procedura legală de ridicare, iar după

ridicare aceste bunuri sunt puse pe un cont special fiind folosite în folosul statului cu toate că

sancţiune prevăzută de Codul penal nu prevede confiscarea averii. Din contul acestor bunuri pe

parcursul urmăririi penale de obicei nu se restituie prejudiciul material cauzat prin infracţiune.

Soarta finală a acestor bunuri este soluţionată de către instanţa de judecată.

În calitate de părţi componente a mijloacelor materiale de probă evoluează copiile , mulajele

şi alte obiecte care nu pot fi excluse din mediul înconjurător sau exemple pentru cercetarea

comparativă.

Pentru realitatea înţelegerii noţiunii de „ mijloc de probă” este caracteristică:

1.prezenţa calităţilor şi semnelor obiectelor materiale în baza cărora se stabileşte obiectul

probaţiunii ;

2.posibilitatea sesizării nemijlocite de către organul de urmărire penală şi judecător a acestor

calităţi;

3.întărirea procesuală a datelor faptice acumulate de la probele materiale;

4.probe materiale nu sunt orişicare obiecte, dar numai acelea care au legătură cu acţiunile

îndreptate spre acţiunea de cercetare a fenomenului.

Probele materiale pot fi atît de acuzare, cît şi de achitare ( spre exemplu: prezenţa alicelor în

corpul victimei după caracteristice nu coincide cu alicele găsite la bănuit ...). În sens larg despre

probele materiale se poate de vorbit ca despre urme materiale ale infracţiunii. Probele materiale

sunt urme lăsate la locul infracţiunii, sunt obiecte depistate la locul infracţiunii, sunt bunuri

materiale depistate la învinuit şi care aparţineau victimei, sunt documente păstrînd pe sine urmele

infracţiunii, sunt nişte pete lăsate pe hainele învinuitului etc.

Probele materiale pot servi pentru verificarea altor probe, spre exemplu, a declaraţiilor

martorului, învinuitului, bănuitului. Acea concluzie sau alte care reiese din declaraţiile martorului

sau învinuitului poate fi confirmată sau negată de către alte probe materiale. Într-o nuvelă despre

neîntrecutul detectiv Şerlok Holms autorul Konann Doil afirmă: că „lucrurile pot povesti mai mult

38

despre oameni decît oamenii despre lucruri”. Probele materiale ca şi celelalte genuri de probe

trebuiesc acumulate şi cercetate împreună cu alte probe, la fel aprecierea lor se face în cumul.

Probele materiale pot fi cu acelaşi succes falsificate de către persoane cointeresate la fel ca şi

orice care mijloc de probă. Practica cunoaşte cazuri de falsificare a amprentelor digitale, de

simulare a suicidului, de înscenare a furtului de către persoanele responsabile de bunurile sustrase

etc. Pe de altă parte nu este primită şi apreciată importanţa probelor materiale care cîte odată se

manifestă prin efectuarea tergiversată a cercetării la faţa locului, efectuarea superficială a acestei

acţiuni şi păstrarea necorespunzătoare a obiectelor materiale etc47.

În condiţiile dezvoltării rapide a tehnicii se creează condiţii prielnice pentru depistarea şi

fixarea diferitor probe materiale cu ajutorul unor procedee fizice, chimice, a fotografiei judiciare

şi altor ştiinţe.48 O atenţie deosebită se atrage la înarmarea tehnică a ofiţerului de urmărire penală .

Pentru folosirea cu succes a probelor materiale este necesară o cercetare de excepţie cu scopul

depistării lor în cazul petrecerii cercetării la faţa locului, cercetării cadavrelor, efectuării

percheziţiilor, în cazul cercetării diferitor obiecte , la fel şi în cazul altor acţiuni de urmărire penală.

Din vizorul organului de urmărire penală nu pot dispărea careva nuanţe, careva „fire” care se

atribuie la probele materiale depistate la faţa locului sau circumstanţele cauzei. Unele sau alte

obiecte ale lumii materiale devin mijloace de probă în dependenţă de caracterul şi legătura cauzală

cu fenomenul infracţional49.

Pot fi evidenţiate :

1.obiecte care au devenit mijloace de probă în dependenţă de destinaţia lor, apartenenţa şi

preţul său ( obiecte ale infracţiunii spre care sunt îndreptate acţiunile criminale). Ele sunt legate

prin legătură cauzală atît cu procesul probaţiunii, cît ţi probele materiale;

2.obiecte care nu sunt legate nemijlocit cu infracţiunea, dar sunt purtători ai calităţilor stării

semnelor apărute de la acţiunile criminale. Acestea sunt obiecte cu urme de sînge pe pămînt, pe

podea , urme de mîini, picioare etc. În asemenea cazuri legătura cauzală între obiecte şi infracţiune

este făcută prin aceste urme. Aceste urme sunt doar nişte purtători de informaţie.

3.obiectele care au semne ce se atribuie la grupele mai sus enumerate. Aceste obiecte sunt

unite printr-o legătură dublă cu infracţiunea. Spre exemplu: în urma spargerii lacătului la un

depozit la bănuit a fost depistat un set de chei pentru lacăte. În urma unei verificări riguroase pe trei

47 Н.С.Алексеев «Уголовный процесс» Ленинград 1989 стр.16448 Громов Н.А., Зеиналова Л.Н., ,,Уголовный процесс” москва 200049 Белкин А.Р. ,,Теория доказывания” москва 2000

39

din cheile depistate a fost depistată o substanţă care se afla în interiorul lacătului descuiat ( unsoare

pentru lacăt şi particule de praf de spălat ). Acesta este semnul grupei a doua de obiecte. Asemenea

stabilire are o importanţă majoră în cazul descoperirii infracţiunilor.

Corpurile delicte se anexează la dosar si se păstrează in dosar sau se păstrează in alt

mod prevăzut de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi

păstrate împreuna cu dosarul trebuie fotografiate si fotografiile se anexează la procesul-verbal

respectiv, în acest caz, in dosar se va face menţiunea respectiva. Substanţele explozive si alte

obiecte care prezintă pericol pentru viata si sănătatea omului si din acest motiv nu pot fi păstrate

in calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia specialiştilor în domeniu, în baza

ordonanţei organului de urmărire penala autorizate de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin

metodele respective imediat dupa ridicare si examinare, metalele nobile si pietrele pretioase,

perlele, valuta nationala si straina, carturile, carnetele de plata, hirtiile de valoare, obligatiile, care

pot fi recunoscute corpuri delicte, se transmit spre păstrare la instituţiile Băncii Naţionale.

Valuta străina, banii lichizi naţionali,obligaţiile,ridicate in cadrul efectuării acţiunilor de

urmărire penala, se păstrează in dosar daca ele conţin semne individuale in urma săvîrşirii

infracţiunii.

În caz de conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se

soluţionează in ordinea procedurii civile si un asemenea obiect se păstrează pînă la momentul cînd

hotărîrea pronunţata in cauza civila devine irevocabila.

La păstrarea corpurilor delicte si a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea

expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum si la transmiterea cauzei

altui organ de urmărire penala sau altei instanţe judecătoreşti trebuie sa fie luate masuri pentru a

preveni pierderea, deteriorarea, alterarea, atingerea intre ele sau amestecul corpurilor delicte ori al

altor obiecte.

În cazul transmiterii cauzei, in documentul de însoţire, in anexele la el si in informaţia

anexata la rechizitoriu se indica toate corpurile delicte si alte obiecte care au fost anexate la

dosar si pe care îl însoţesc, precum si locul lor de păstrare daca ele nu sînt anexate la dosar.

La transmiterea cauzei in care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza verifica

prezenta obiectelor anexate la dosar in conformitate cu datele menţionate în documentul de

însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune in documentul de însoţire.

Legea procesual penală stabileşte unele reguli de comportament cu mijloacele materiale de

probă, care cheamă spre faptul asigurării păstrării acelui anturaj în care a fost depistat mijlocul

material de probă, de asigurat anexarea la dosar a acelor mijloace de probă, care într-adevăr au

conţinut probatoriu, şi nu de anexat la dosar materiale ce nu au conţinut probatoriu. Obiectul numai

40

atunci devine mijloc de probă, cînd este anexat prin ordonanţa respectivă la materialele dosarului.

Mijloacele materiale de probă necesită a fi apreciate în strînsă legătură cu alte probe aflate în dosar,

pe parcursul urmăririi penale cît şi dezbaterilor judiciare.50

Pînă la soluţionarea cauzei penale, procurorul, in faza urmăririi penale, sau, după caz,

instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:

1) a produselor uşor alterabile;

2) a obiectelor necesare acestuia pentru viata cotidiana;

3) a animalelor domestice, păsărilor, altor animale care necesita îngrijire permanenta;

4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, daca acesta nu a fost sechestrat

pentru asigurarea acţiunii civile in cauza penala sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.

În cadrul soluţionării cauzei in fond se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte.

In acest caz:

1) uneltele care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate si predate

instituţiilor respective sau nimicite;

2) obiectele a căror circulaţie este interzisa vor fi predate instituţiilor respective sau

nimicite;

3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare si care nu pot fi utilizate vor fi distruse,

iar in cazurile in care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;

4) banii si alte valori dobîndite pe cale criminala sau asupra cărora au fost îndreptate

acţiunile criminale, in baza sentinţei instanţei se trec in venitul statului. Celelalte obiecte se

predau proprietarilor legali, iar daca aceştia nu sînt identificaţi, se trec in proprietatea statului. In

caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează in ordinea

procedurii civile;

5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn in dosar pe tot termenul de păstrare

a lui sau, la solicitare, se remit persoanelor interesate;

6) obiectele ridicate de organul de urmărire penala, dar care nu au fost recunoscute

corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.

Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute in urma efectuării expertizei si a

altor acţiuni legale se atribuie la cheltuielile judiciare. Daca aceste obiecte au aparţinut

învinuitului, inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se

restituie. Daca aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin

50 Якупов Р.Х. Уголовный процесс. Москва, 1999.

41

sentinţa, din bugetul de stat si poate fi încasata de la condamnat sau de la partea civilmente

responsabila.

În caz de achitare a persoanei, precum si in caz de scoatere de sub urmărire penala pe

temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute in cadrul efectuării expertizei

sau a altor acţiuni legale se restituie proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui

procesuala, din bugetul de stat.

În cazul in care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit

prevederilor art.161 alin.(3), proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie obiecte

de acelaşi gen si calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor pornind de la preturile libere in

vigoare la momentul compensării.

Clasificarea mijloaceror materiale de probă

a)Documentele

Constituie mijloc material de probă documentele care provin de la persoane oficiale, fizice

sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză ( art.

157 alin. 1 C.P.P.).

Din dispoziţiile art. 157 alin.l C.P.P., reiese că valoare probantă au

numai acele documente care:

- emană de la întreprinderi, instituţii şi orgainizaţii publice sau obşteşti,

de la persoane oficiale sau particulare;

- conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru cauză.

Corpurile delicte, spre deosebire de procesele-verbale, reprezintă sursa iniţială referitoare la

anumite circumstanţe. Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate

cerinţele de admisibilitate, pertinenţă, concludentă şi utilitate a acestora.

Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele pot fi

ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale (spre exemplu, documentele contabile ş.a.) sau

pot fi prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanţei (spre exemplu, ancheta socială

întocmită de serviciul de resocializare). În calitate de documente pot fi recunoscute şi actele

întocmite în urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte etc.

În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci cînd el

conţine cel puţin unul dintre elementele menţionate în art. 158 C.P.P. Acestea se recunosc drept

corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au

42

păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi

banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea

infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea

învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Pentru a fi admisibil, documentul trebuie să corespundă anumitei forme prevăzută pentru

asemenea tip (cu semnăturile respective, aplicarea sigiliului etc.). La examinarea infracţiunilor ce

ţin de încălcarea atribuţiilor de serviciu, la materialele dosarului penal trebuie să fie anexate şi

instrucţiunile respective sau extrase din anumite instrucţiuni51.

La documente se atribuie nu numai actele scrise, dar şi scheme, grafice, date statistice, datele

conţinute în informaţii computerizate, descrieri ale anumitor procese şi persoane etc. În calitate de

probe pot servi, spre exemplu, datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale minorului,

diferite rapoarte ale organului de poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. în cazul recidivei sunt

solicitate şi documentele care confirmă termenul real de executare a pedepsei pentru prima

infracţiune.

În calitate de probe sînt recunoscute, de asemenea, şi actele medicale privind starea sănătăţii

învinuitului şi a victimei, dacă victima s-a tratat după infracţiune. În asemenea situaţii sunt

solicitate documente din instituţia medicală.

Ca mijloace de probă sunt recunoscute şi documentele care parvin de la cetăţeni, întocmite

atît la cererea organului de urmărire şi a instanţei, cît şi care nu au legătură cu dosarul (diferite

scrisori, cereri etc.). Nu poate fi recunoscută ca document caracteristica dată de vecini sau colegii

de serviciu. în caz de necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori.

În cazul cînd datele prezentate sunt controversate, instanţa trebuie să motiveze în sentinţa

admiterea sau respingerea anumitor date. în cazul în care este inutil de anexat toate documentele la

dosarul penal şi aceasta nu pune în pericol examinarea completă a cauzei, documentele pot fi doar

examinate. în asemenea cazuri se întocmeşte un proces-verbal privind examinarea documentelor.

Materialele care au servit drept temei de pornire a urmăririi penale rămîn în dosarul penal în

calitate de documente. Materialele noi prezentate de către părţi în căile de atac au importanţă

procesuală ca documente, servind drept motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temeiuri de

a reexamina cauza penală, iar în caz de reexaminare servesc drept date care probează circumstanţe

importante în cauză52.

Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa probantă a acestuia. Datele

care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar care, de asemenea, se consideră

51 Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” Chişinău 200652 Nistoreanu Gheorghe ,,Drept Procesual Penal” Bucureşti 1995,

43

document. Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în ţările în care

Republica Moldova are acord de asistenţă juridică reciprocă şi care corespund cerinţelor generale

faţă de documente, nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova.

b)Corpurile delicte

Alin. (1) al art. 158 din CPP prezintă o caracteristică generală a temeiurilor de recunoaştere

a obiectelor în calitate de corpuri delicte - acele obiecte din lumea materială obiectivă cu ajutorul

cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii (arma, în unele cazuri mijlocul de transport,

substanţele explozibile etc.). În cauze penale în care are importanţă soluţionarea chestiunii privind

înarmarea participanţilor, corpuri delicte pot fi recunoscute nu numai obiectele care sunt arme albe

sau de foc în deplinul sens al cuvîntului, dar şi alte arme, obiecte care s-au găsit la participanţii la

infracţiune şi cu care pot fi cauzate leziuni corporale. La fixarea obiectului este necesar de

constatat dacă există indicii care să confirme că posesorul îl deţinea la moment pentru a asigura

eficacitatea atacului, care a fost scopul concret al purtării unui asemenea obiect ş.a. Aceste

împrejurări se stabilesc la audierea făptuitorului53.

Transportul auto, motociclete şi alte surse de transport care aparţin făptuitorilor pot fi

recunoscute în calitate de corpuri delicte cu condiţia că direct au fost utilizate în procesul de

comitere a infracţiunii cu scopul de a atinge rezultatul scontat. Aceeaşi situaţie este şi în cazul cînd

unitatea de transport a fost utilizată pentru ca făptuitorul să dispună realmente de bunuri.

Banii, alte valori sau obiecte şi documente care au fost obţinute în urma unor acţiuni

criminale sunt recunoscute, de asemenea, corpuri delicte. Prin noţiunea de valori se are în vedere

orice proprietate care are o oarecare valoare pecuniară, inclusiv unele obiecte din aur, argint,

platină, alte metale preţioase, pietre scumpe, perle, hîrtii de valoare, obiecte de anticariat, casă,

automobil, mobilă procurate pe banii obţinuţi în urma comiterii unor infracţiuni, inclusiv din

vînzarea bunurilor obţinute în urma infracţiunii.

Sarcina organului de urmărire este de a dovedi că banii şi alte lucruri de valoare au fost

obţinute pe cale ilegală. Argumentele prezentate de către învinuire trebuie să respingă orice alt

argument privind provenienţa acestor valori (spre exemplu, prin dovedirea necorespunderii valorii

bunurilor cu veniturile legale ale persoanei). Nedescoperirea banilor sau a valorilor trebuie

recunoscută în instanţă ca o probă de apărare.

În calitate de obiecte care au păstrat urmele acţiunii criminale pot fi hainele cu urme de

deteriorări sau cu urme de sînge, lacăte cu urme de spargere ş.a. Dacă din unele motive urma nu

poate fi ridicată, va fi utilizată copia acesteia care a fost obţinută cu respectarea prevederilor legale.

53 Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, Chişinău 2004

44

Descoperirea anumitor urme pe corpurile delicte şi obiectele care au păstrat indicii ale

acţiunilor criminale, cum ar fi lucrurile furate, banii în calitate de mită, poate dovedi faptul aflării

persoanei într-un loc concret etc54.

Certificatele care confirmă dreptul la hîrtiile de valoare sunt corpuri delicte numai în cazul

cînd acestea au fost falsificate. Certificatele originale vor figura în cauza penală în calitate de

documente.

La corpuri delicte se referă şi bunurile obţinute pe cale ilegală în infracţiuni ecologice, cum

ar fi braconajul (cu animale, peşti, copaci ş.a.). în calitate de corpuri delicte pot fi recunoscute şi

probele de aer, apă, sol în infracţiunile ecologice legate de poluarea aerului, apei, solului ş.a.

După regula generală, corpurile delicte se păstrează anexate la dosar. Alte modalităţi speciale

de păstrare a corpurilor delicte sunt prevăzute de art. 159 din CPP.

Alin. (3) al art. 158 din CPP stabileşte şi alte condiţii de admisibilitate a obiectelor în calitate

de corpuri delicte. Obiectul trebuie să fie descris detaliat în procesul-verbal de efectuare a

acţiunilor procesuale enumerate în pct. 2) din alin. (3). În descriere se va atrage atenţie deosebită

asupra semnelor particulare ale obiectelor şi se va asigura posibilitatea de a identifica obiectul din

rîndul altor obiecte omogene (spre exemplu, numărul aparatajului sau al armei etc.). Obiectele

ridicate sunt sigilate în funcţie de volumul şi genul lor.

Prin "alte acţiuni" prevăzute de pct. 1) din alin. (3) sunt considerate fotografierea sau filmarea

obiectelor, copierea ş.a. Toate aceste acţiuni au drept scop evitarea unei substituiri sau modificări

esenţiale a acestora. în cazul cînd părţile prezintă un obiect, considerînd că acesta poate fi

recunoscut în calitate de corp delict, este obligatoriu de a audia în prealabil părţile în calitatea pe

care o poartă acestea în proces (fie bănuit, învinuit, inculpat, fie victimă sau parte vătămată, parte

civilă, parte civilmente responsabilă).

În toate cazurile, la audierea participanţilor este necesar de a constata provenienţa obiectului,

modalitatea prin care obiectul a ajuns în posesia persoanei, faptul dacă obiectul nu a suferit unele

modificări, cît şi alte împrejurări care ar confirma autenticitatea obiectului. în situaţia cînd

apărătorul prezintă un obiect, acesta nu se audiază după regula audierii bănuitului, învinuitului,

părţii vătămate, a martorului. în cererea pe care o înaintează apărătorul privind anexarea la dosar a

obiectului, el trebuie să indice provenienţa obiectului. Dacă este necesar, organul de urmărire

penală sau instanţa cer de la apărător lămuriri suplimentare. Respingerea cererii de anexare la dosar

a obiectului în calitate de corp delict poate fi doar în cazuri excepţionale, însă participanţii au

dreptul de a cere anexarea la dosar a obiectului în orice altă fază a procesului.

54 Vasile Păvăleanu ,,Drept Procesual Penal” partea genarală, Bucureşti 2001

45

Curtea Supremă de Justiţie în unele hotărîri a determinat noţiunea de corpuri delicte în

funcţie de caracterul infracţiunii. În Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din

10.06.1997 cu modificările introduse prin Hotărîrile Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din

27.10.1998 şi nr. 24-25 din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi

contravenţiile administrative vamale" s-a stabilit: prin bunuri se înţeleg mărfuri ale persoanei fizice

şi juridice trecute peste frontiera vamală pentru vînzare-cumpărare, schimb, arendă sau alte

tranzacţii economice; prin obiecte - orice obiect trecut peste frontiera vamală, inclusiv mijloace de

transport, valută naţională şi străină, titluri şi obiecte de valoare, lucruri de uz personal, care

prezintă valori culturale trecute peste frontiera vamală55; în calitate de armă urmează a fi

considerate armele de foc sau albe, precum şi armele de acţiune explozivă. Drept alte obiecte

folosite în calitate de armă sunt considerate orice obiecte cu care pot fi cauzate leziuni corporale,

periculoase pentru viaţă şi sănătate. Totodată nu are nici o importanţă dacă ele au fost pregătite în

prealabil sau infractorul a folosit obiectul care întîmplător s-a aflat la locul săvîrşirii infracţiunii.

Prin obiecte predestinate mitei sub orice formă se înţeleg banii, hîrtiile de valoare, valorile

materiale, precum şi alte foloase atît de ordin patrimonial (transmiterea valorilor materiale, folosirea

gratuită a unei locuinţe sau a altor valori materiale, procurarea gratuită a biletelor la sanatoriu şi

turistice, acordarea nelegală a premiilor, prestarea gratuită a unor servicii etc.), cît şi de ordin

nepatrimonial (acordarea unui titlu, a unui grad sau a altei distincţii onorifice etc.).56

Drept obiecte special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale vor fi considerate

obiectele adaptate de vinovat pentru un anumit scop din timp sau în timpul săvîrşirii acţiunilor

huliganice, precum şi obiectele care, deşi nu au fost supuse unei prelucrări criminale, au fost special

adaptate de vinovat şi se aflau la el cu acelaşi scop.57

Substanţe toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a căror

utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate provoca

moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, cianura de potasiu etc.).

Substanţe cu efect puternic se consideră mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a căror

utilizare fără prescripţia medicului sau cu încălcarea normelor de dozare poate cauza daune grave

organismului omului (de exemplu, preparatele hormonale). Substanţele menţionate se evidenţiază

prin următoarele caracteristici comune:

55 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului".56 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire".57 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările introduce prin Hotărârea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cauzele despre huliganism".

46

a) sunt periculoase pentru viaţa şi sănătatea omului;

b) nu sunt mijloace narcotice;

c) regimul lor juridic este reglementat de actele normative speciale.

Mijloace narcotice se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale şi sintetice,

prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe care

prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se face abuz de ele.58

Listele de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect puternic şi toxice sunt confirmate de

Comitetul permanent de control asupra drogurilor al Republicii Moldova. Prin arme de foc se

înţelege acea armă a cărei funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile.

Principiul de funcţionare a armei de foc are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din

detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături. Arme de ioc sunt recunoscute armele

militare din dotarea colaboratorilor organelor securităţii de stat şi a afacerilor interne, altor

persoane, instituţii şi unităţi autorizate cu funcţii de gardă, escortă, utilizate în acţiuni de

neutralizare sau nimicire a personalului şi tehnicii de luptă, precum şi orice alte instrumente, piese

sau dispozitive destinate pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, dacă posedă

caracteristicile unei arme militare. De asemenea sunt considerate arme de foc ansamblurile,

subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca armă de foc (dispozitivul de

percuţie, cu ţeava în stare de a produce împuşcături, struţ confecţionat din arme de vînătoare cu

ţeava lisă tăiată, pistoale: de semnalizare cu gaze, pistoane adaptate pentru efectuarea

împuşcăturilor cu muniţii etc.).

Substanţe explozive sunt: praful de puşcă, dinamita, trotilul, nitroglicerina, alte amestecuri

chimice produse în mod industrial sau meşteşugăresc, care au capacitatea de a exploda în urma

aprinderii, lovirii sau detonării.59

Drept arme de foc (militare) pot fi considerate şi armele ascunse, fabricate industrial sau

confecţionate în mod meşteşugăresc, astfel încît existenţa lor să nu fie vizibilă ori bănuită

(mecanism de împuşcare a cartuşelor în formă de stilou, brichetă etc.). Nu se consideră armă de foc

partea componentă a ei, care nu poate fi utilizată pentru efectuarea împuşcăturii: ţeava, patul armei,

piedica, închizătorul, trăgaciul etc., dacă nu există probe că persoana care le deţine are intenţia de a

le asambla alte segmente sau subsegmente pentru o armă sau un segment pentru efectuarea

împuşcăturii cu muniţii. Armă albă se consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî

58 Hotărârea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărârea Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxice".59 (Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a

47

fiinţe umane cu aplicarea forţei musculare prin contact nemijlocit prin tăiere (săbii, tesacuri etc.),

înţepare (baionete unghiulare, stilete etc), prin înţepare, tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arba-

lete, pumnale cu tăiş etc.), prin spargere, fărîmiţare (box, buzdugan, mlăciu, nunciacuri).

Conform regulii generale, corpurile delicte trebuie să se păstreze în dosar, împachetate şi

sigilate. Corpurile delicte care nu pot fi păstrate împreună cu dosarul, de regulă, sunt lăsate la locul

unde au fost descoperite, în cele mai dese cazuri acest fapt fiind condiţionat de volumul lor.

Corpurile delicte sunt lăsate în păstrare persoanelor cu funcţii de răspundere de la întreprinderi, or-

ganizaţii etc.

În cazul cînd există substanţe explozibile sau alte substanţe care pot prezenta pericol pentru

viaţa şi sănătatea omului, după efectuarea expertizei, ofiţerul de urmărire penală solicită concluzia

specialistului referitor la posibilitatea păstrării sau necesitatea distrugerii acestor substanţe. în caz

de necesitate, ofiţerul de urmărire penală emite o ordonanţă privind nimicirea substanţelor. Ofiţerul

de urmărire penală înaintează un demers judecătorului de instrucţie, la care anexează ordonanţa

motivată cu privire la necesitatea nimicirii substanţelor explozibile.

Metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, cîrdurile, carnetele de

plată, hîrtiile de valoare, obligaţiile care nu conţin semne individuale, dar care pot fi recunoscute în

continuare în calitate de corpuri delicte se transmit spre păstrare la instituţiile bancare.

Banii marcaţi care au fost transmişi în cazurile de mită, anumite obligaţii falsificate etc. se

păstrează în dosar.

În cadrul efectuării urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor delicte este

pusă în seama organului de urmărire. Pe măsura creării condiţiilor în fiecare organ de urmărire

penală trebuie creată o cameră pentru păstrarea corpurilor delicte. Corpurile delicte sunt transmise

în această cameră, purtînd un număr de identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de

urmărire penală şi procurorul.

În categoria uneltelor care au servit la săvîrşirea infracţiunii se includ armele numite utilaje

tehnice, care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile de transport care

au fost utilizate la comiterea infracţiunii, instrumente şi unelte care au servit la efectuarea unor

activităţi ilegale, obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau uşurează comiterea

infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii60.

Potrivit Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica

aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii", se

confiscă: bunurile destinate pentru săvîrşirea infracţiunii, obiectele pregătite pentru a fi folosite în

orice mod, în tot sau în parte, în comiterea uneia sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul 60 Tulbure Adrian, Tatu Angela, ,,Tratat de drept procesual penal” Sibiu 2001

48

dacă au fost folosite sau nu. Bunurile folosite la săvîrşirea infracţiunii sunt obiectele care au servit

la săvîrşirea infracţiunii (de exemplu: şperacle, instrumente pentru spargerea uşilor etc.). În cazul în

care obiectul folosit la săvîrşirea infracţiunii aparţine altei persoane, care nu e implicată în săvîrşirea

infracţiunilor, acest obiect, deşi a fost folosit la săvîrşirea infracţiunii, nu este confiscabil, deoarece

nu aparţine condamnatului şi, fiind întors proprietarului, în posesia acestuia el nu prezintă pericol.

Dacă obiectul care a servit la săvîrşirea infracţiunii prezintă un pericol prin sine însuşi, acesta

urmează a fi confiscat indiferent de apartenenţă, deoarece apartenenţa nu-i schimbă caracterul

periculos, asemenea obiecte fiind confiscabile în baza unei dispoziţii legale speciale (de exemplu:

cuţite sau arme improvizate, instrumente de vînat interzise etc.). Automobilul condamnatului

urmează a fi confiscat ca bun destinat sau folosit la săvîrşirea infracţiunii premeditate în cazul în

care el a uşurat considerabil activitatea ilicită a infractorului sau a fost folosit nemijlocit ca unealtă

pentru săvîrşirea infracţiunii (exemplu: folosirea automobilului noaptea pentru vînatul ilegal la

lumina farurilor, accidentarea intenţionată a victimei cu scopul de a o lipsi de viaţă, folosirea

automobilului special amenajat pentru a ascunde obiectele de contrabandă sau pentru trafic ilicit

etc.). Automobilul folosit la transportarea bunurilor sustrase poate fi confiscat doar în cazul în care

sustragerea bunurilor în funcţie de modul în care a fost concepută şi realizată nu ar fi fost posibilă

fără folosirea automobilului. Sunt confiscate ca bunuri folosite la săvîrşirea infracţiunii şi mijloacele

de demonstrare a lucrărilor pornografice săvîrşite prin organizarea de către condamnat a vizionării

filmelor respective, atît a casetelor video, cît şi a utilajului electronic. Bunurile rezultate din

săvîrşirea infracţiunilor sunt bunurile obţinute prin efectuarea acţiunii care formează elementul

material al infracţiunii săvîrşite. Bunurile rezultate în urma săvîrşirii infracţiunii sunt: bunuri

produse prin săvîrşirea infracţiunii care constituie lucruri ce nu existau înainte de săvîrşirea

infracţiunii, fiind rezultate prin activitatea infracţională, de exemplu: monede, bani, documente,

hîrtii de valoare, titluri de credite false, fabricarea de arme, de substanţe cu efect puternic şi toxice,

de mijloace narcotice, alimente sau băuturi contrafăcute ş.a.61

Bunuri dobîndite prin infracţiune care existau anterior săvîrşirii ei şi au ajuns direct sau

indirect în posesia condamnatului prin comiterea infracţiunii, acesta fiind un mijloc de însuşire, şi

nu de producere a bunurilor.

Sunt confiscate lucrurile care au căpătat prin săvîrşirea infracţiunii o calitate sau o poziţie de

fapt pe care nu ar fi putut să o dobîndească decît prin căi ilegale (exemplu: lucrurile aduse în ţară

prin contrabandă, medicamente care conţin o doză sporită de stupefiante preparate în baza unei

prescripţii medicale abuzive etc.), cît şi sumele dobîndite prin traficarea acestor bunuri.

61 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii"

49

Nu sunt confiscabile bunurile sau sumele care reprezintă contravaloarea obiectelor produse în

mod ilicit (spre exemplu, nu pot fi confiscate bunurile rezultate din practica ilegală a activităţii de

întreprinzător). Asemenea bunuri pot fi confiscate doar în cazul în care legea interzice producerea

unor astfel de bunuri sau ele prezintă un pericol social. Banii şi cadourile primite nelegitim se

confiscă atît în cazul bunurilor primite pentru a-1 determina pe condamnat să săvîrşească

infracţiunea, cît şi în cazul bunurilor primite ca răsplată. Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea

nu a fost consumată sau dacă fapta constituie o altă infracţiune decît cea proiectată de făptuitor.

În cazul eliberării de răspundere penală a persoanei care a dat mită obiectul mituirii se

confiscă. în situaţia în care a avut loc estorcarea mitei, iar persoana benevol a declarat despre un

asemenea fapt, după transmiterea mitei şi ridicarea acesteia de către organele de urmărire banii şi

lucrurile se reîntorc proprietarului.

Prin obiecte a căror circulaţie este interzisă se subînţeleg substanţe explozibile şi radioactive,

arme, substanţe toxice, substanţe cu efect puternic, mijloace narcotice, obiecte pornografice ş.a.

Corpurile delicte care trebuie să fie transmise proprietarului sunt transmise în natură, iar în caz de

pierdere sau distrugere se transmite contravaloarea acestora.

Reprezentanţii instanţelor de judecată şi ai organelor de urmărire nu sunt în drept de sine

stătător să valorifice corpurile delicte sau alte obiecte, cît şi să procure aceste obiecte. Toate

documentele referitoare la transmiterea bunurilor proprietarului, transmiterea în instituţiile

respective, distrugerea corpurilor delicte sunt anexate la dosar, în acest scop atribuindu-se o pagină,

filă din dosar.

Chestiunea cu privire la remiterea documentelor persoanelor interesate este în funcţie de

caracterul şi importanţa acestor documente. Documentele cu urmele infracţiunii, de regulă, nu se

transmit. în caz de transmitere a documentelor este necesar de a verifica în ce măsură corespunde

corespunde procesul-verbal de examinare a acestui document, avînd în vedere faptul ca dosarul

poate fi examinat în căile extraordinare de atac. Documentele personale, în cazul cînd persoana a

fost achitată sau s-au aplicat unele sancţiuni neprivative de libertate, se remit posesorului. Bunurile

personale ale persoanelor condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea în vigoare a

sentinţei la instituţiile respective.

Bunurile dobîndite (procurate) ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi

urmează a fi confiscate62.

c)Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale.

62 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 "Cu privire la practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi".

50

Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale sunt acte scrise, în care ofiţerul de urmărire

penală, procurorul sau instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării acţiunilor procesuale,

circumstanţele constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi cererile participanţilor la

acţiunea procesuală63.

Cu toate că în art. 163 sunt enumerate acţiunile procesuale, procesele-verbale ale cărora pot fi

recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este exhaustivă. Instanţa de judecată, în

funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte procese-verbale în calitate de mijloace de probă, dacă aceste

acţiuni au fost efectuate în conformitate cu Codul de procedură penală şi procesele-verbale au fost

întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală.

Forma procesual penală determină caracterul înscris al procesului penal. întocmirea

documentelor procesuale în conformitate cu legea este o condiţie de respectare a formei procesual

penale. Documentele procesuale reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sînt în unele cazuri mijloace

de fixare a probelor.

Legea procesual penală nu formulează cerinţele generale cărora trebuie să corespundă

documentele procesuale. În unele cazuri se stipulează forma şi conţinutul documentelor (de

exemplu, rezoluţia de pornire a urmăririi penale), în alte cazuri documentele sînt numai

nominalizate de lege (de exemplu, sesizarea cu privire la măsurile pentru înlăturarea cauzelor şi

condiţiilor ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii).

Oricum, toate documentele, independent de plenitudinea reglementărilor de legea procesual

penală trebuie să corespundă în baza formei procesuale anumitor exigenţe şi anume:

- concordanţa documentului procesual cu legea care prevede încheierea lui;

- corespunderea conţinutului documentului procesual împrejurărilor de fapt stabilite în cadrul

dosarului penal;

- conţinutul documentelor procesuale trebuie si fie redat laconic, clar, desluşit;

- documentele procesuale trebuie să fie întocmite cărturar şi să aibă un aspect estetic.64

Pe parcursul derulării procesului penal se întocmesc diverse documente. Clasificarea lor în

funcţie de mai multe criterii, permite de a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa. După

atribuţia la dosarul penal deosebim documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă, concluzie de

învinuire etc.) şi facutative (comunicare, interpelare, borderou etc.).

Primele se întocmesc în toate cazurile penale, celelalte în unele cauze pot lipsi. În funcţie de

conţinut destingem ordonanţe, rezoluţii şi procese-verbale. Ordonanţele şi rezoluţiile sînt actele

63 Buneci Petre ,, Drept Procesual Penal” partea generală, Bucureşti 200364 С.А.Шефер, Актуальные проблемы совершенствования производства следственных действий, Ташкент, 1982.

51

procesuale întocmite de persoana care efectuează urmărirea penală sau procuror cu ocazia

formulării şi motivării deciziilor în cadrul procesului penal. Ordonanţele sînt structurate în trei părţi.

În prima parte - introductivă sînt expuse: denumirea documentului, timpul şi locul întocmirii,

cine a întocmit documentul, funcţia care o deţine (gradul special, numele, prenumele şi

patronimicul), dosarul la care are atribuţie.

Partea a doua - descriptivă cuprinde: circumstanţele stabilite, concluziile şi motivele care în

cumul permit de a justifica decizia cu' trimiteri la normele procesual penale de care s-a călăuzit

persoana ce a întocmit ordonanţa.

În partea a treia - decizional, se formulează decizia, hotărîrea adoptată şi alte prevederi

adiacente, care au legătură cauzală cu partea descriptivă.65

Conţinutul proceselor-verbale cuprinde: data şi locul efectuării acţiunilor de urmărire penală

sau procesuale, timpul începerii şi sfîrşirii lor, funcţia, gradul special, numele, prenumele şi

patronimicul persoanei care a întocmit procesul-verbal, numele, prenumele şi patronimicul

persoanelor care au participat la această acţiune, în cazurile necesare şi alte date de identitate a lor;

conţinutul acţiunii respective, circumstanţele depistate care au importanţă pentru soluţionarea

cauzei penale, în caz de aplicare - mijloacele tehnice şi condiţiile de utilizare a lor. Rezultatele

aplicării mijloacelor tehnice se anexează la procesele-verbale (amprente, fotografii, stereo şi

videofonograma etc.).66

În procesul-verbal se oglindeşte faptul că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţa tuturor

participanţilor la acţiunea procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile respective.

Procesele-verbale de altfel ca şi ordonanţele se iscălesc de persoana care le-a întocmit, precum şi de

alte persoane: interpret, apărător etc..

La rîndul lor procesele verbale pot fi clasificate în raport de conţinutul acţiunilor procesuale

redate:

1) Procese-verbale care sînt o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă

(procesele-verbale de audiere a bănuitului, învinuitului, martorului etc.);

2) Procesele-verbale care sînt mijloace independente de probă şi confirmă faptele stabilite în

timpul efectuării acţiunilor de urmărire penală (procesele-verbale de cercetare la faţa locului, de

prezentare spre recunoaştere, de examinare corporală etc.);

3) Procesele-verbale care se întocmesc pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii procesual

penale (procesele-verbale de notificare a învinuitului despre dispunerea expertizei, de prezentare

65 И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 200166 Р.Х.Якупов «Уголовный процесс» М. Зерцало 1998.

52

învinuitului şi apărătorului său materialele dosarului penal etc.). În literatura de specialitate se

întîlnesc şi alte clasificări în funcţie de alte criterii.

Astfel, în funcţie de fază, persoanele care le întocmesc se diferenţiază documentele

prejudiciare şi judiciare. În dependenţă de atribuţie la fixarea probelor se divizează în documente

care fixează efectuarea acţiunilor de urmărire penală şi documente care fixează alte acţiuni şi

activităţi procesuale. Documentele procesuale se mai împart în colegiale - emise în mod colectiv de

mai mulţi subiecţi (sentinţa, spre exemplu) şi individuale - de un singur subiect (ordonanţa, spre

exemplu).

În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sunt incluse doar actele procesuale

întocmite de către subiecţi competenţi. În cazul întocmirii altor procese-verbale, acte etc. acestea

vor fi recunoscute ca document.

O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în calitate

de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336 şi corespunderea cu prevederile legale

privind efectuarea acţiunii procesuale concrete.

În unele situaţii există excepţii de la regula generală privind admisibilitatea proceselor-

verbale. Spre exemplu, în situaţia cînd există un flagrant delict se admite efectuarea percheziţiei,

cercetarea la faţa locului a încăperii ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. în procesul-

verbal de efectuare a percheziţiei, cercetare la faţa locului, în domiciliu etc. fără autorizaţia

judecătorului de instrucţie trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor

acţiuni procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele-verbale vor

fi admisibile în calitate de mijloace de probă. Instanţa de judecată la aprecierea admisibilităţii

acestor procese-verbale trebuie să verifice dacă în realitate au existat circumstanţele respective, care

au determinat necesitatea efectuării acestor acţiuni procesuale de urgenţă, fără autorizarea

judecătorului de instrucţie.67

Materialele, obiectele care au fost ridicate Ia efectuarea acţiunilor procesuale şi anexate la

dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte etc., sunt mijloace independente de probă, dacă acestea

contribuie la stabilirea circumstanţelor faptei.68

Procesele-verbale prevăzute de art. 163 vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în cazul

cînd aceste acte vor conţine date care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, nu va servi ca

mijloc independent de probă procesul-verbal de audiere a persoanei. În cazul prevăzut de alin. (3) al

art. 109 (audierea martorului fără prezentarea lui la judecarea cauzei) procesul-verbal de audiere va

67 Dr. Pitulescu I., Abraham P., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal, Editura Naţional, 1997.p 18368 Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001. p241

53

fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi martorul nu va putea depune declaraţii. La interceptarea

convorbirilor telefonice, spre exemplu, va fi considerat mijloc de probă procesul-verbal doar dacă

în el va fi descris detaliat conţinutul convorbirilor telefonice. În asemenea situaţii, în calitate de

mijloc de probă separat va fi şi fonograma. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de

probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea.

d)Înregistrările audio sau video, fotografiile şi alte forme de purtători de informaţie

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic,

magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-electronică, dobîndite în condiţiile prezentului

cod, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau

săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului in cauza respectivă

(art. 164 C.P.P.)

Pînă la adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca documente, fie în calitate de

corpuri delicte, în funcţie de conţinutul informaţiei pe care o purtau.

În dependenţă de dezvoltarea progresului tehnico ştiinţific care practic a întrecut de zeci de

ori procesul de elaborare legislativ, ar fi necesar de elaborat un mecanism legal de a atribui la

mijloacele de probă toate înregistrările de orişice gen, video, audio, a camereleor digitale, a

telefoanelor mobile, bancomatelor, camerelor de supraveghere din diferite unităţi comerciale,

instituţii de pază etc., a dispozitivelor electronice de inregistrare etc69.

În acest caz ar spori esenţial productivitatea urmăririi penale în cauzele penale. În multe

cazuri ar putea fi folosite dispozitive şi utilaje, care de foarte mult timp se folosesc serviciile

secrete, persoanele fizice, agenţiile de detectivi particulari etc. În acumularea informaţiilor

operative şi de alt gen.

Cu atît mai mult legislaţiile altor state prevăd ca mijloace de probă asemenea înregistrări şi ar

fi cazul preluării practicii internaţionale în acest sens, la acest capitol se poate atribui şi faptul că

statele care folosesc asemenea mijloace de probă, dispun şi de un mecanism legal de administrare,

înregistrare şi păstrare a lor care la fel ar putea fi preluat.Necătînd la faptul că asemenea mijloace de

probă ca înregistările video la camere digitale şi înregistrările audio la camere digitale nu sunt

69 Громов Н.А., Гушын А.Н., и.др., ,,доказателиства доказывание использование результатов, москва 2001,

54

reglementate de lege, în multe subunităţi ale MAI ele deja se folosesc ca probe indirecte, creînd o

premiză de a le conferi un statut legal70.

Suntem de părere că o înregistrare audio-video poate fi tratată ca o probă imediată, nu

mediată, dacă astfel sunt dezvăluite împrejurări, acţiuni etc. Nu însă şi în ceea ce priveşte declaraţia

verbală a unei persoane (cu atît mai mult dacă ştia că este filmată), despre care, dacă nu este

chemată în instanţă pentru a i se putea pune întrebări, nu se poate şti dacă exprimă adevărul. Dacă

martorul care nu a perceput direct cele declarate în instanţă poate denatura faptele (chiar dacă este

de bună-credinţă), o înregistrare audio sau video, mai ales dacă a fost supusă la o expertiză tehnică,

considerăm că redă întocmai faptele şi împrejurările, aşa cum au avut loc în realitate.

Avînd în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi redare

a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, credem că ne putem

exprima părerea că înregistrările audio sau video sunt de natură să ofere organului judiciar o

siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. In plus, datorită

faptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea şi

dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace

de probă şi un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-1 conteste - în

caz că îi atestă vinovăţia.

Fotografiile sînt utilizate în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor, fiind adesea

efectuate şi ataşate la dosar, cu ocazia derulării diferitelor procedee probatorii, ca modalitate de

fixare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă etc. Legiuitorul nu spune ce caracter vor

avea acestea, ori ce condiţii vor trebui să îndeplinească fotografiile, pentru a servi ca mijloc de

probă.

Înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalităţi de înregistrare se anexează la

dosar şi se păstrează sigilate în condiţiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informaţiei,

folosirii informaţiei de către alte persoane, multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar

asigura menţinerea calităţii înregistrării pentru a putea fi cercetată71.

70 Gheorghiţă Mateuţ, A.Mihăilă, Logică juridică71 I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol.5 p.33

55

CAPITOLUL III ACUMULAREA PĂSTAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE

PROBĂ

§.1 PROCEDEE SPECIALE DE DESCOPERIRE, RIDICARE A MIJLOACELOR

MATERIALE DE PROBĂ

Între procedeele de descoperire şi ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă

cercetarea la locul săvîrşirii infracţiunii. În contextul acestei instituţii, prin locul faptei trebuie să se

aibă în vedere atît sensul dat prin dispoziţiile art.118 CPP RM, cît şi locul unde s-au descoperit

urmele infracţiunii ori în care s-au extins urmările ei.

Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex fixat în dispoziţiile

aceluiaşi articol, unde se arată că se poate efectua această activitate cînd este necesar de descoperit

urmele infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori

alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză, cît şi fixarea lor.

În anumite cazuri, cercetarea la faţa locului pentru clarificarea anumitor circumstanţe privind

săvîrşirea infracţiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituţii sau persoane

fizice sau efectuarea de percheziţii.

Pentru ca cercetarea la faţa locului să-şi manifeste importanţa decisivă pe care o are în opera

de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele de urmărire penală care o efectuează

să uzeze în cele mai bune condiţii de tactică, metodica şi tehnica descoperirii şi fixării urmelor

infracţiunii şi să se folosească la nevoie de realizările tehnico-ştiinţifice cele mai noi.72

Obiectele descoperite în cazul cercetării la faţa locului sînt examinate la locul efectuării

acestei acţiuni de urmărire penală şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al

acţiunii respective. Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai 72 I.Anghelescu “Expertiza fonobalistică judiciară”, Bucureşti 1985

56

îndelungat, precum şi în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea le examinează în sediul

organului de urmărire penală. Pentru aceasta obiectele şi documentele se împachetează, se sigilează,

se semnează pachetul şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art. 118 aliniatul 4

C.P.P).

În cercetarea infracţiunilor săvîrşite cu violenţă faţă de o personalitate (cauzarea leziunilor

corporale grave, violul, jaful, tîlhăria, şantajul ş.a.) pentru constatarea caracterului şi gradului de

vătămare a sănătăţii, obligatoriu se efectuează expertiza medico-legală. Uneori, pînă la efectuarea

expertizei , organul de urmărire penală recurge la examinarea corporală a victimei, bănuitului,

învinuitului, chiar şi a martorului, pentru a constata dacă nu sunt lăsate urme ale infracţiunii sau alte

semne particulare. Una din principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate

de contactul direct la victimei cu infractorul. De regulă, atare urme nu se observă cu ochiul liber.

Este vorba, în primul rînd, de fire de păr, ţesătura îmbrăcămintei şi alte microurme lăsate de

infractor pe corpul şi îmbrăcămintea victimei.73

Descoperirea pe corpul victimei a microurmelor sau a microobiectelor poate reda şi confirma

alte probe (de exemplu: depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile martorilor, rezultatele cercetării la

faţa locului), precum că faţă de ea a fost aplicată violenţa, ori au fost folosite chiar arme.

Examinarea corporală împreună cu specialistul permite lărgirea orizontului şi cunoştinţelor

privind mecanismul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, a modului de efectuare şi

obţinere a probelor pentru identificarea făptuitorului.

Victima trebuie să fie examinată corporal imediat după ce a dat depoziţii referitoare la

circumstanţele în care i-a fost cauzat prejudiciu material, fizic, moral.

Durata efectuării examinării corporale nu are importanţă în cazurile cînd scopul efectuării

acestei acţiuni este orientat spre constatarea unor semne particulare, cum ar fi: tatuaje, pete de la

naştere ş.a. şi atunci cînd se primesc probe de sînge, salivă, fire de păr de la persoanele examinate.

Bineînţeles, aprecierea gradului leziunilor corporale şi a caracterului acestora pot fi constatate

numai în urma expertizei medico-legale, dar, cu ocazia efectuării examinării corporale, leziunile

corporale şi microurmele se depistează, apoi se fixează în procesul-verbal, anexîndu-se fotografiile

corespunzătoare, care mai apoi servesc ca mijloace de probă. Este recomandabil ca fotografiile să

fie efectuate pe peliculă color.

Alte procedee speciale de acumulare a mijloacelor materiale de probă sunt examinarea şi

exhumarea cadavrelor. Organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa

acestuia – cu participarea unui alt medic, efectuează examinarea exterioară a cadavrului la locul

unde a fost descoperit. În caz de necesitate de către organul de urmărire penală, pentru examinarea

73 Лупинская А., Уголовный процесс России, Москва 2001.

57

cadavrului se atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de

expertiză medico-legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierdere, deteriorarea, alterarea

cadavrului sau a părţilor acestuia (art.120 C.P.P).

Conform art.121 aliniatul 1 C.P.P Exhumarea cadavrului se face în baza ordonanţei motivate

a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu înştiinţarea rudelor.

Exhumarea cadavrului se face în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul

medicinii legale, cu anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate.

După exhumare, cadavrul poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor

investigaţii.

Despre efectuarea examinării cadavrului cît şi despre exhumarea cadavrului se întocmeşte

proces-verbal în conformitate cu prevederile art.260-261 C.P.P, în care detailat se expun toate

circumstanţele, mersul şi rezultatul acţiunii procesuale respective, particularităţile mijloacelor

tehnice utilizate (art.124 C.P.P).

Este posibil ca anumite obiecte şi documente ce pot servi ca mijloc material de probă în

procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele

judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. În acest sens în

art.126 C.P.P. se arată că organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau

documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau materialele de

investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se află acestea.

Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală care se deosebeşte de percheziţie

prin aceea că presupune cunoaşterea atît a documentelor sau obiectelor care au legătură cu cauza

penală, cît şi a locului unde acestea se găsesc.

În cazul în care documentele ce necesită a fi ridicate conţin informaţii care constituie secret de

stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai

cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.126 aliniatul 2 C.P.P.).

Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza ordonanţei motivate a

organului de urmărire penală.

La efectuarea ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la

care se face ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă

interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită

reprezentantul autorităţii executive a administraţiei locale (art.127 aliniatul 2 C.P.P.).

58

Pînă la începerea ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul organului de urmărire

penală este obligat să înmîneze, sub semnătură, persoanei la care se face ridicarea copia de pe

ordonanţa respectivă74.

La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului

de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în

caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi

ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept

să facă percheziţie, motivînd necesitatea efectuării acesteia (art.128 aliniatul 4 C.P.P.).

Toate obiectele şi documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezentate la efectuarea

percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a

căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate indiferent de faptul dacă au sau nu legături cu

cauza penală75.

Procedura de ridicare a obiectelor şi documentelor în localurile misiunilor diplomatice este

aceeaşi ca în cazul efectuării percheziţiei şi este consemnată în prevederile art.129 C.P.P.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează ridicarea de obiecte şi

documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261 C.P.P.. Dacă, o dată cu

procesul-verbal se întocmeşte o listă specială a obiectelor şi documentelor ridicate, aceasta se

anexează la procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi li s-au

explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi declaraţiile

făcute de aceste persoane.

Consacrînd inviolabilitatea domiciliului, codul de procedură penală, în art.12 aliniatul 1, arată

că: „Inviolabilitatea domiciliului este garantată de lege. În cursul procesului penal, nimeni nu este în

drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau deţin sediu în ele, cu

excepţia cazurilor şi modului prevăzute de Codul de procedură penală”.

Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe care

le poate da la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.

În practică efectuarea percheziţiei se poate impune în mod frecvent în cazul unor infracţiuni, a

căror latură obiectivă se caracterizează prin domeniul „deţinere”.

74 Кисеев Н.М. ,,Уголовный процесс” Кишинэу 200675 Revista "Legea şi viaţa 't nr. 3 din 1993

59

Importanţa percheziţiei ca procedeu de investigaţie a fost subliniată în literatura de

specialitate, unde se arată că percheziţia asigură „procurarea unor mijloace materiale de probă

indispensabile”, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.

Potrivit art.125 aliniatul1 C.P.P organul de urmărire penală este în drept să efectueze

percheziţie dacă probele acumulate sau materialele de investigaţie operativă permit de a presupune

întemeiat că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla

instrumente ce au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe urma infracţiunii,

precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală.

Obiectele căutate prin percheziţie sînt determinate de specificul infracţiunii ce face obiectul

cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiecte folosite la săvîrşirea acestuia,

ca, de exemplu: arma de foc, cuţitul etc76.

Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperii unor persoane căutate, precum şi a unor

cadavre umane sau de animale (art.125 aliniatul 2 C.P.P).

Pentru ca percheziţia să aducă la rezultatele scontate, se impune ca ea să aibă o anumită

planificare şi să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.

Organul de urmărire penală poate face percheziţii domiciliare în baza ordonanţei motivate

numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie (art.125 aliniatul 3 C.P.P).

În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe motivate fără

autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai tîrziu

de 24 ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate,

indicîndu-se motivele efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni

procesuale (art.125 aliniatul 4 C.P.P).

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie

confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte

percheziţia ca fiind ilegală (art.125 aliniatul 5 C.P.P).

Conform art.129 C.P.P. în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care

locuiesc membrii misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia se poate efectua numai la

cererea sau cu consimţămîntul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţămîntul şefului

misiunii diplomatice pentru efectuarea percheziţiei se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor

Externe al Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei în localurile menţionate mai sus este

76 Якупов Р.Х. ,,Уголовный процесс” москва 2004

60

obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al

Republicii Moldova.

Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia întocmeşte un

proces-verbal potrivit dispoziţiilor art.260-261. Procesul-verbal al percheziţiei trebuie să conţină

menţiunea că celor prezenţi li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de Codul de

procedură penală, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane. Procesul-verbal de percheziţie se

aduce la cunoştinţa tuturor persoanelor care participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sînt

prezente la efectuarea lor fapt care este confirmat prin semnătura fiecăruia dintre ele. Obiectele şi

documentele ridicate trebuie, pe cît e posibil, să fie împachetate şi sigilate chiar la locul percheziţiei,

despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. Pachetele se sigilează şi se semnează de

către persoana care a efectuat percheziţia. Toate obiectele şi documentele ridicate în timpul

percheziţiei trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista anexată indicîndu-se exact

numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e posibil valoarea lor (art.131

C.P.P.).

Alături de percheziţia domiciliară, legea (art.130 C.P.P.) reglementează şi percheziţia

corporală, care se efectuează în vederea căutării de obiecte şi de documente aflate asupra unei

persoane care constituie mijloace materiale de probă. Percheziţia corporală se efectuează de către

organul de urmărire penală care a dispus-o, care, în prealabil, trebuie să se legitimeze şi , în cazurile

prevăzute de lege, să prezinte autorizarea judecătorului de instrucţie.

În cazurile în care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi,

reprezentantul organului de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă

pentru cauza penală care se află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează

aceste acţiune de urmărire penală.77

Sechestrarea corespondenţei poştale este stipulată în secţiunea V art.133 C.P.P. care arată că

în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că corespondenţa poştală a bănuitului,

învinuitului, expediată de către ei sau expediată lor de către alte persoane poate conţine informaţii

ce ar avea importanţă probatorie în cauza penală pe una sau mai multe infracţiuni deosebit de grave

sau excepţional de grave şi dacă prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute probe, organul de

urmărire penală este în drept să sechestreze corespondenţa poştală a persoanelor indicate.

Mijloacele materiale de probă pot fi acumulate şi prin sercestarea corespondenţei poştale

telegrafice. La corespondenţa poştală se referă următoarele obiecte care pot fi sechestrate: scrisori

77 Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.p 219

61

de orice gen, telegrame, radiograme, banderole, colete, containere poştale, mandate poştale,

comunicări prin fax şi poşta electronică care constituie mijloace materiale de probă.

Despre sechestrarea corespondenţei poştale procurorul care conduce sau efectuează urmărirea

penală întocmeşte ordonanţa, care este prezentată judecătorului de instrucţie sau după caz, instanţei

judecătoreşti pentru autorizare, în ordonanţă trebuie să fie în particular indicate: motivele dispunerii

sechestrării corespondenţei, denumirea instituţiei poştale asupra căreia se dispune obligaţiunea de a

reţine corespondenţa, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor, corespondenţa cărora trebuie

să fie reţinută; adresa exactă a acestor persoane; genul corespondenţei care se sechestrează şi durata

acţiunii. Prelungirea duratei sechestrării corespondenţei se efectuează în condiţiile Codului de

procedură penală.

Ordonanţa despre sechestrarea corespondenţei poştale cu autorizaţia corespunzătoare se

transmite şefului instituţiei poştale respective, pentru care executarea acestei ordonanţe este

obligatorie.

Şeful instituţiei poştale imediat comunică organului care a emis ordonanţa despre reţinerea

corespondenţei indicate în aceasta.

Sechestrarea corespondenţei poştale poate fi anulată de către organul de urmărire penală care

a emis ordonanţa respectivă, de către procurorul ierarhic superior, de către judecătorul de instrucţie,

după expirarea termenului de sechestru stabilit, dar în orice caz nu mai tîrziu de terminarea urmăririi

penale.

Interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu

utilizarea mijloacelor tehnice( este prevăzută de art.135 C.P.P., şi se efectuează de către organul de

urmărire penală în baza ordonanţei motivate a procurorului, autorizată de către judecătorul de

instrucţie în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave.

Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată de pînă

la cel mult 30 zile. Interceptarea poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive temeinic

justificate, fiecare prelungire nu poate depăşi 30 zile. Durata totală a interceptării comunicărilor nu

poate depăşi 6 luni. În orice caz interceptarea comunicărilor nu poate dura mai mult decît pînă la

terminarea urmăririi penale.

Interceptarea comunicărilor trebuie să fie ridicată înaintea expirării duratei pentru care a fost

autorizată îndată ce au dispărut motivele care au justificat-o.

Judecătorul de instrucţie în cadrul urmăririi penale, după terminarea interceptării autorizate,

solicitînd opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală, anunţă în termen

62

rezonabil dar nu mai tîrziu de terminarea urmăririi penale în scris persoanele, convorbirile cărora au

fost interceptate şi înregistrate.

Persoanele care sînt chemate să asigure tehnic interceptările şi înregistrarea comunicărilor sînt

obligate să păstreze secretul acţiunii procesuale şi secretul corespondenţei şi poartă răspundere

pentru încălcarea acestei obligaţii conform prevederilor art.178 şi 315 C.P. Despre explicarea

acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.

Despre efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor, comunicărilor organul de urmărire penală

întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art.260-261 C.P.P., în care suplimentar se

menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de telefon, adresa

posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au purtat convorbirile,

numele persoanelor care le-au purtat dacă sînt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri separate şi

numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de urmărire

penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită nemijlocit sau conduce

urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă limbă decît cea în care se

desfăşoară urmărirea penală se traduc de traducător. La procesul-verbal se anexează, caseta care

conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris, a acestora şi procesul-verbal al

interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 ore, procurorului, care

apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi, în acest sens,

întocmeşte un proces-verbal.

Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a

înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de instrucţie care a

autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat78.

Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, nimicirea înregistrărilor

care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte înregistrări vor fi păstrate pînă la depozitarea

dosarului la arhivă.

Mijloacele materiale de probă dobîndite în condiţiile art.135 şi 137 C.P.P. pot fi verificate

prin expertiza tehnică dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu.

§.2 EVIDENŢA , PĂSTRAREA MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ78 I. Neagu „TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ” B.2000

63

Conform instrucţiunilor aprobate prin ordinul MAI RM nr.332 din 20.09.06 au fost stabilite

regulile unice de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmitere, precum şi procedura de executare a

hotărîrilor acestor organe în privinţa corpurilor delicte, obiectelor de preţ şi altor mijloace materiale

de probă pe cauzele penale în procesul urmării penale.

În procesul urmăririi penale, ofiţerii de urmărire penală, sunt obligaţi să ridice: corpuri

delicte; obiecte şi documente, interzise de a fi puse în circulaţie (dacă proprietarul nu dispune de

autorizaţia de procurare şi păstrare); acte de identificare a persoanei, decoraţii cu documente

nominative ale învinuiţilor (inculpaţilor), bănuiţilor arestaţi; bani şi alte obiecte de preţ, depistate în

procesul sechestrării averii învinuitului (inculpatului), asupra cărora poate fi aplicată perceperea cu

scopul reparării prejudiciului material sau executării sentinţei în privinţa confiscării averii.

Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune că

ele au servit la săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au

constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot

servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea

persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale79.

Ridicarea decoraţiilor, medaliilor cu documente nominative, insignelor şi documentelor de

acordare a titlurilor onorifice ale Republicii Moldova se efectuează în cazurile: stabilirii

apartenenţei lor persoanei învinuite (bănuite) de săvîrşirea infracţiunii grave, deosebit de grave sau

excepţional de grave; depistării decoraţiilor şi documentelor nominative, a căror apartenenţă şi

drept de a fi purtate nu sunt stabilite; imposibilităţii asigurării integrităţii lor la arestarea

învinuitului (bănuitului).

Faptul ridicării corpurilor delicte, decoraţiilor, documentelor, obiectelor de preţ şi altor

bunuri (inclusiv a obiectelor şi documentelor scoase din circulaţie) se reflectă în procesul-verbal al

acţiunii de urmărire penală80 .

Organul de urmărire penală efectuează ridicarea de obiecte sau documente în baza ordonanţei

motivate. Ridicarea de documente ce conţin informaţii, care constituie secret de stat, comercial,

bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia

judecătorului de instrucţie.

În cazul prezentării de către martori, victime sau învinuiţi (bănuiţi), alte persoane, precum şi

de către reprezentanţii instituţiilor şi organizaţiilor a obiectelor, documentelor, obiectelor de preţ şi

altor bunuri, care pot constitui corpuri delicte sau au fost scoase din circulaţie, precum şi a celor

79 Nicolaie Volonciu “Drept procesual penal” B. 1996 p,20180 И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 2001 p.204

64

pasibile confiscări sau sechestrării pentru asigurarea restituirii prejudiciului material, pricinuit de

infracţiune, se întocmeşte proces-verbal conform articolelor 131, 260 şi 261 C.P.P. al R.M.

Concomitent ofiţerul de urmărire penală este obligat să audieze persoana care a prezentat

obiectele nominalizate referitor la momentul, locul şi alte circumstanţe ale depistării, procurării şi

păstrării acestora, acţiune care se documentează procesual.

Pentru ridicarea obiectelor, care necesită o mînuire deosebită, fixarea exactă a

caracteristicilor de calitate, semnelor individuale şi evaluarea sunt atraşi specialiştii corespunzători.

Deasemenea în procesul-verbal se va menţiona asupra modului de ridicare a obiectului

(predate benevol sau ridicate forţat).

La efectuarea ridicării de obiecte şi documente pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi

menţionat în procesul-verbal81.

În procesul-verbal se enumera toate documentele şi obiectele ridicate, precum şi averea

sechestrată.

La ridicarea unui număr mare de obiecte şi documente se întocmeşte în mod obligatoriu o

listă specială, care se anexează la procesul-verbal, constituind o parte inalienabilă a acestuia.

Toate obiectele şi documentele ridicate trebuie să fie enumerate în procesul-verbal sau în lista

anexată, indicîndu-se exact numărul, măsura, cantitatea, elementele lor caracteristice şi pe cît e

posibil, valoarea lor.

În cazul ridicării decoraţiilor şi documentelor nominative în procesul-verbal se indică

denumirea lor deplină, numărul, precum şi motivul ridicării decoraţiei fără document sau a

documentului fără decoraţie.82

Ţinînd cont de circumstanţele cauzei, ofiţerul de urmărire penală are dreptul să ridice o parte

din obiect, pe care se află sau se presupune că se află urme (microparticule), ce ţin de faptul

cercetat, dacă nu este posibil de a ridica obiectul în întregime. Se recomandă de întreprins toate

măsurile pentru a evita defectarea obiectelor.

Toate obiectele, valorile şi documentele ridicate în mod obligatoriu se prezintă persoanei la

care se face ridicarea ori unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori celor care reprezintă interesele

persoanei în cauză. în lipsa acestora se invită reprezentantul autorităţii executive a administraţiei

publice locale.

Obiectele ridicate, se împachetează şi se sigilează, pe cît e posibil, la locul efectuării ridicării.

Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat acţiunea procesuală în cauză,

făcîndu-se consemnarea respectivă în procesul-verbal.83

81 Alexandru Pintea “Drept proceasual penal” B. 2002 p.21182 А.П.Рыжаков, Следственные действия и иные способы собирания доказательств, М., 1997.83 Gheorghiţă Mateuţ, Drept procesual penal, Iaşi, 1993.

65

Dacă întocmirea la faţa locului a sechestrului obiectelor şi lucrurilor de preţ nu este posibilă

din cauza numărului lor mare, ele se împachetează în ambalajul însoţit de etichete de autentificare

şi se sigilează. In astfel de cazuri sechestrul obiectelor ridicate se întocmeşte la locul efectuării

urmăririi penale cu participarea, pe cît e posibil a aceleiaşi persoane. La întocmirea procesului-

verbal se indică integritatea ştampilelor şi etichetelor de autentificare pe ambalajul în care au fost

împachetate obiectele ridicate.

Obiectele, documentele, valorile ridicate, care sunt corpuri delicte, se examinează de către

persoana care efectuează urmărirea penală. în cazul ridicării corpurilor delicte de origine biologică

examinarea se efectuează cu participarea specialistului sau expertului legist. Procesul-verbal de

examinare trebuie să conţină descrierea amănunţită a obiectului examinat: caracteristicile generale

şi în detalii, starea obiectului, semnele specifice, conţinutul, elementele sau detaliile lui. Tot aici se

indică numărul obiectelor şi toate semnele individuale ce vor permite a evidenţia obiectul din

numărul obiectelor analogice şi a condiţiona importanţa probantă.84

Identificarea metalului preţios (aur, argint, platină şi metalele din grupa platinei), pietrelor

scumpe şi mărgăritarelor se efectuează luînd în consideraţie părerea specialistului sau raportul

expertului. In alte cazuri în procesul-verbal de examinare se indică numai culoarea metalului şi a

pietrelor, precum şi semnele individuale ale lor.

La păstrarea şi transmiterea corpurilor delicte, decoraţiilor, documentelor şi altor bunuri, se

iau măsuri de natură ce asigură păstrarea semnelor şi calităţilor obiectelor ridicate, în virtutea

cărora acestea pot constitui corpuri delicte, precum şi urmele lăsate pe ele şi păstrarea însăşi a

corpurilor delicte, obiectelor de preţ, documentelor şi altor bunuri (dacă ele nu pot fi transmise

pentru păstrare părţilor vătămate, rudelor lor sau altor persoane, precum şi organizaţiilor).

Corpurile delicte se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Corpurile

delicte voluminoase sau care din alte motive (arme de foc, substanţe explozive toxice, mijloace

băneşti) nu pot fi păstrare împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la

procesul verbal respectiv După fotografiere corpurile delicte se sigilează şi se transmit pentru

păstrare, persoanelor fizice sau juridice, fîcîndu-se menţiunea respectivă.

Pentru depozitarea corpurilor delicte în organele afacerilor interne se înzestrează o încăpere

cu stelaje, uşa se capitonează cu foi de metal, la ferestre se pun gratii, semnalizare de pază şi

antiincendiară. Dacă astfel de încăperi lipsesc, probele materiale se pun în depozite speciale

(safeuri, dulapuri metalice de mărime suficientă ş.a.).85

84 Р.Х.Якупов «Уголовный процесс» М. Зерцало 1998. p.207

85 Instrucţiuni privind păstrarea corpurilor delicte aprobate prin ordinul MAI nr.332 din 20.09.06

66

Răspunderea pentru integritatea corpurilor delicte anexate la dosar, o poartă persoana, care

efectuează urmărirea penală sau persoana responsabilă de păstrare şi evidenţă a corpurilor delicte.

Răspunderea pentru integritatea corpurilor delicte, obiectelor de preţ şi altor bunuri ridicate în

legătură cu dosarul penal şi care se păstrează separat pe dosar, o poartă persoana numită printr-un

ordin special al conducătorului organului afacerilor interne.

Temei pentru depozitarea corpurilor delicte serveşte ordonanţa ofiţerului de urmărire penală.

Corpurile delicte se primesc, de regulă, în camera de păstrare fiind sigilate şi însoţite de lista

conţinutului din ambalaj, lucrul notat corespunzător în chitanţă.

Persoana răspunzătoare de camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte eliberează pe

fiecare corp delict primit o chitanţă în 3 exemplare, în care este indicat numărul dosarului penal,

numele de familie si prenumele învinuitului (dacă învinuitul lipseşte, atunci conţinutul infracţiunii),

se enumera amănunţit obiectele primite pentru păstrare şi semnele individuale ale lor (culoarea,

masa, numărul, măsura, capacitatea, calitatea ş.a.).

Primul exemplar al chitanţei se transmite pentru anexare la dosarul penal, al doilea - (talonul

chitanţei) serveşte ca temei pentru înscriere în cartea de evidenţă şi se anexează la corpurile delicte

primite pentru păstrare, iar al treilea rămîne in chitanţier.

După restituirea, comercializarea sau distrugerea lucrurilor primite conform chitanţelor, al

doilea exemplar se coase în dosarul de avere.

În chitanţele de primire a obiectelor, banilor şi valorilor nu se admit ştersături, completări şi

corectări. Dacă se comit greşeli şi corectări, atunci toate exemplarele se consideră degradate, în

chitanţă fîcîndu-se menţiunea respectivă, autentificată cu semnătura persoanei, care a primit

lucrurile de preţ. Toate exemplarele chitanţei degradate rămîn în chitanţier.

Accesul în camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte, obiectelor de preţ sau altor bunuri

e posibil numai în prezenţa persoanei, care răspunde de păstrarea lor.

În aşa cazuri se întocmeşte un act, unde se indică în legătură cu ce fapt şi care obiecte au fost

ridicate din camera-depozit sau sunt puse pentru depozitare. Actul este încredinţat persoanei

răspunzătoare de păstrarea corpurilor delicte, care urmează să facă modificările de rigoare în

registrul respectiv.

Armele de foc şi cele albe, muniţiile ridicate în procesul urmăririi penale, se păstrează numai

în organele afacerilor interne după examinarea lor în subdiviziunile de expertiză criminalistică.

Corpurile delicte în formă de substanţe explozive sunt predate la păstrare în depozitele unităţilor

militare sau ale întreprinderile (organizaţiile) de stat corespunzătoare, substanţele toxice şi

67

preparatele cu efect puternic sunt predate în depozitele Direcţiei farmaceutice, alte organizaţii, unde

există condiţii pentru păstrare cu acordul conducerii (comandamentului).86

În cazul ridicării armamentului, muniţiilor, echipamentului ce aparţine unităţilor militare şi

instituţiilor Ministerului Apărării, S.I.S., M.A.I., D.T.G., C.C.C.E.C, ele se predau la păstrare după

apartenenţă, dacă aceasta nu va complica efectuarea urmării penale .

Pe toate dosarele cu infracţiuni săvîrşite cu aplicarea armei cu ţeava ghintuită, organele de

urmărire penală sunt obligate, după ridicare, examinare şi efectuarea cercetărilor corespunzătoare,

să expedieze în adresa M.A.l. – biroul Fişierul republican de gloanţe şi cartuşe, gloanţele si tuburile

cu urme ale armei, precum şi arma cu ţeava ghintuită. Arma cu ţeava ghintuită se controlează în

fişierul republican de gloanţe şi cartuşe, conform evidenţei operative a armelor pierdute şi depistate

din D.I. şi E.O. a M.A.l. al R.M.

La depistarea şi ridicarea altor obiecte şi documente, apartenenţa cărora nu este stabilită şi

căutarea cărora se va efectua conform evidenţei operative de urmărire şi cea criminalistică a

organelor afacerilor interne, se întreprind măsuri urgente pentru verificarea obiectelor numite

conform acestor evidenţe.

Decoraţiile şi documentele nominative ridicate, nu mai tîrziu de 24 de ore, se transmit pentru

păstrare în casa contabilităţii organului, care efectuează urmărirea penală (cu excepţia cazurilor

cînd e necesară examinarea) împreună cu procesul-verbal de ridicare şi sechestrul scris în 2

exemplare. Casierul semnează exemplarul nr.2 ca confirmare a primirii decoraţiilor şi

documentelor, acesta anexîndu-se la dosarul penal. în cazul transmiterii cauzei, în documentele de

însoţire se indică informaţia despre toate corpurile delicte care au fost anexate la dosar, precum şi

locul lor de păstrare.

Dacă decoraţiile ridicate şi documentele nominative sunt corpuri delicte sau în privinţa lor

este numită expertiza, ele pot să se afle în organul de urmărire penală pentru efectuarea actelor de

urmărire sau a altor acţiuni.

Păstrarea transportului auto, motocicletelor şi altor mijloace de transport (inclusiv acvatice)

folosite în calitate de unelte ale săvîrşirii infracţiunii şi fiind declarate corpuri delicte, precum şi a

mijloacelor de transport, care au fost sechestrate, se efectuează conform indicaţiei scrise a ofiţerului

de urmărire penală pe parcursul urmăririi penale de către serviciile corespunzătoare ale organelor

afacerilor interne (dacă ele nu pot fi transmise pentru păstrare proprietarului, rudelor lui sau

altor persoane precum şi organizaţiilor), conducătorii cărora eliberează un bon de păstrare, ce se

86 К.Ф.Гуценко «Уголовный процесс» М. Зерцало 1997 p. 188

68

anexează la dosar. În bon se indică persoana, care poartă răspundere personală pentru păstrarea

mijlocului de transport primit.87

La sechestrarea şi transmiterea pentru păstrare a transportului auto, cu participarea

colaboratorului poliţiei rutiere sau a specialistului, iar dacă e posibil cu participarea proprietarului,

se întocmeşte actul stării tehnice a mijlocului de transport.

Predarea şi transmiterea stupefiantelor, ridicate în procesul urmăririi penale şi dezbaterilor

judiciare se efectuează conform actelor normative în vigoare.

Substanţele fără stăpîn ridicate din circulaţia ilegală, predate sau depistate - sunt supuse

nimicirii, cu întocmirea actului respectiv.88

În procesul efectuării urmăririi penale (pînă la adoptarea hotărîrii definitive în cauza penală

dată) stupefiantele împachetate şi sigilate se păstrează în camera-depozit pentru corpuri delicte a

organelor afacerilor interne sau într-o ladă de metal (safeu).

Substanţele explozibile şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului,

din care motiv nu pot fi păstrare în calitate de corpuri delicte la dosarul penal, fapt confirmat prin

concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de

judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective.89

Paşapoartele, buletinele de identitate, (adeverinţele de naştere a minorilor), livretele militare,

alte documente pe care le pot avea asupra sa bănuiţii arestaţi se anexează la ordonanţa de reţinere

sau mandatul de arest pentru a fi ataşat la dosarul personal a persoanei reţinute (arestate ) în l.D.P.

Alte acte personale, dacă nu prezintă importanţă pentru dosar, sunt restituite bănuiţilor, sau

cu acordul lor, rudelor acestora.

Articolele din metale preţioase (restul acestor obiecte), pietre scumpe, mărgăritare, bijuteriile

de artizanat, precum şi monedele fabricate din metale preţioase, valută străină, bani lichizi

naţionali, ridicate de către organele de urmărire penală de la cetăţeni şi care urmează a fi confiscate

în baza sentinţei judecătoreşti, se înregistrează în cartea de evidenţă a corpurilor delicte şi împreună

cu lista se transmit împachetate la păstrare temporară în instituţiile bancare ale R.M.

Articolele mai sus menţionate se păstrează în dosar numai dacă ele conţin semne individuale

în urma săvîrşirii infracţiunii.

Metalele preţioase scoase din circulaţie (aur, platină şi alte metale din grupa platinei), sub

formă de lingouri, nisip aurifer, metalul în stare nativă, resturi, semifabricate, articole cu destinaţie

de producţie sau de laborator, precum şi diamantele alte pietre scumpe naturale, ridicate de către

organele de urmărire penală de la cetăţeni, după cercetările corespunzătoare, dacă nu sunt corpuri 87 Р.Х. Якупов, Уголовный процесс, М., 1998.p19688 С.А.Шефер, Актуальные проблемы совершенствования производства следственных действий, Ташкент, 1982.89 А.П.Рыжаков, Следственные действия и иные способы собирания доказательств, М., 1997.p.204

69

delicte şi nu sunt supuse examinării speciale, se transmit la Trezorerie pentru a fi consemnate pe

contul veniturilor bugetare.90

Sumele băneşti în valută naţională, obligaţiile împrumuturilor de stat ale R.M., biletele

loteriei în bani si obiecte, libretele de economii, certificatele, acreditivele, cecurile, cardurile şi

carnetele de cecuri ale băncilor R.M., certificatele eliberate de băncile R.M. ca dovadă de primire

pentru păstrare a obligaţiilor împrumuturilor de stat, certificatelor şi altor hîrtii de valoare, ridicate

de la cetăţeni de către organele de urmărire penală, se păstrează pînî la intrarea în vigoare a

sentinţei în modul următor (dacă ele nu sunt corpuri delicte şi nu sunt supuse examinării speciale):

-sumele băneşti în valută naţională se consemnează, de regulă, pe contul depozitar al

organului care le-a ridicat, sau se predau pentru păstrare la instituţiile bancare;

-obligaţiile împrumuturilor băneşti, livretele de economii, certificatele, creditivele, cardurile,

cecurile şi carnetele de cecuri, biletele loteriei în bani şi obiecte, precum şi certificatele de primire

pentru conservare, se păstrează în organul care a efectuat ridicarea lor cu condiţia asigurării

integrităţii lor, sau se predau pentru păstrare in instituţiile bancare.

Odată cu ridicarea libretelor de economii şi certificatelor de primire pentru conservare,

cîrdurilor, organul de urmărire penală expediază în sucursalele corespunzătoare ale băncilor

copiile ordonanţelor despre sechestrarea depunerilor şi economiilor de alt gen din instituţiile

bancare ale R.M. în textul ordonanţei de sechestrare se indică numărul dosarului penal aflat în

procedură, iar în cazurile prevăzute de legislaţie, al dosarului despre confiscarea averii sau al

pricinii civile ce rezultă din cauza penală.

După ridicarea banilor care nu sunt corpuri delicte şi efectuarea acţiunilor de

urmărire penală necesare, în vederea stabilirii importanţei lor pentru dosarul în cauză, ofiţerii de

urmărire penală, în termen de 3 zile, predau banii în contabilitatea subdiviziunii organului ce

efectuează urmărirea penală, înscriindu-i în prealabil in registrul corpurilor delicte. La rîndul său,

casierul eliberează ofiţerului de urmărire penală o chitanţă, consemnînd numărul în ordinul de

încasare. Casierul predă banii primiţi, cel tîrziu a doua zi, la instituţia bancară specializată.

În cazurile, cînd bancnotele, valuta şi alte hîrtii de valoare, monedele şi alte obiecte de preţ

sunt corpuri delicte, în termen de 3 zile, după efectuarea cercetărilor necesare, acestea se predau

persoanei gestionare pentru a fi păstrate în încăperi utilate special sau în instituţia bancară în colete

sigilate separat împreună cu lista celor depuse. în asemenea cazuri, în scrisoarea de însoţire se

menţionează, că obiectele de preţ expediate sunt corpuri delicte şi se păstrează pînă la dispoziţia

90 V.Dongoroz, S.Fahane, G.Antoniu, C.Bu1ai, NJliescu, R.Stanoiu. Explicatii teoretice а1е Codu1ui de procedura pena1a roman. Bucureşti 2001

70

organului ce le-a expediat.91

Documentele, scrisorile şi alte note, anexate la dosar în calitate de corpuri delicte, trebuie să

fie păstrate în plicuri plasate între foi curate de hîrtie. Se interzice de a face notiţe, inscripţii şi a

îndoi coala de hîrtie. Plicurile se sigilează, se coase la dosar şi se numerotează. în cazul mai multor

scrisori şi documente, ele se pun într-un pachet separat, ce se anexează la dosar. Plicul sau pachetul

trebuie să conţină lista documentelor incluse.92

Ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure păstrarea în taină a corespondenţei anexate

la dosar vizavi de persoanele care nu participă la efectuarea urmăririi penale.

Documentele, desenele tehnice, fotografiile ridicate, ce conţin date secrete, dar nu sunt

corpuri delicte, se expediază prin intermediul cancelariei în organizaţii şi instituţii după

apartenenţă.

Se interzice păstrarea corpurilor delicte şi a altor obiecte în stare umedă, lucru ce poate duce

la deteriorarea lor, făcînd imposibilă examinarea ulterioară şi folosirea în calitate de probe.

În cazurile respective e necesar să fie luate măsuri urgente pentru a aduce obiectele ridicate

în starea ce permite păstrarea lor ulterioară. Corpurile delicte care conţin urme de sînge, fragmente

de ţesături şi organe, alte eliminări (saliva, sudoare, urină ş.a.) pînă la împachetare sunt supuse

uscării la temperatura camerei, cu excluderea acţiunii razelor solare. Corpurile delicte de tipul

hainelor, după uscare, se împachetează în aşa mod ca să evite deteriorarea leziunilor şi depunerilor

pe ele.

Obiectele de provenienţă biologică, uşor alterabile inclusiv cele supuse cercetării

microscopice sau chimice se împachetează ermetic. Depistarea, ridicarea şi ambalarea acestor

obiecte se efectuează de către ofiţerul de urmărire penală cu ajutorul expertului judiciar medic-

legist.

După terminarea examinării de expertiză obiectele biologice se păstrează la locul efectuării

urmăririi penale.

Dacă obiectele biologice necesită condiţii speciale de păstrare, atunci ele se depozitează în

instituţiile medico-legale.

Bunurile sechestrate uşor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, al căror termen de

valabilitate la momentul sechestrului depăşeşte o lună, se transmit inspectoratelor fiscale de stat cu

o lună înainte de expirarea termenului de valabilitate.

Corpurile delicte, care nu au fost ridicate de proprietar în termen de 6 luni din ziua aducerii la

cunoştinţa lor a ordonanţei de restituire, in baza acestei ordonanţe şi cu avizul respectiv se transmit 91 Nicolaie Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală), Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti,1996, 92 Buneci Petre, Drept procesual penal (partea generală), Bucureşti, 2003.p 311

71

în termen de 20 zile din momentul expirării termenului de 6 luni inspectoratelor fiscale de stat

pentru comercializare.

Produsele alimentare sau mărfurile industriale, care au constituit obiectul unor acţiuni

criminale sau au păstrat pe ele urme ale infracţiunii, se transmit inspectoratelor fiscale de stat

numai după efectuarea expertizei calităţii şi conformităţii bunurilor.

Produsele sau mărfurile alimentare care au constituit obiectul acţiunilor criminale sau au

păstrat pe ele urme ale infracţiunii sunt transmise spre efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice

integral sau parţial (probă, mostră), în funcţie de necesitate. în cazul în care acest lucru este posibil,

pe lingă proba sau mostra expediate spre examinare, se separă o probă sau mostră, care, fiind

sigilate, se anexează, la dosar, asigurîndu-se astfel posibilitatea cercetării lor repetate.93

Vitele de muncă şi cele domestice, ridicate în calitate de corpuri delicte, pînă la luarea

hotărîrii de către organele de urmărire penală se predau părţilor vătămate sau organizaţiilor, în lipsa

lor - la primăria satului, cu întocmirea actului corespunzător.

Averea sechestrată se transmite, la aprecierea ofiţerului de urmărire penală, ţinînd cont de

circumstanţele şi interesele concrete ale faptului, pentru păstrare reprezentantului autorităţii

executive a administraţiei publice locale sau organizaţiei de exploatare a locuinţelor, pazei

extradepartamentale a organelor afacerilor interne, precum şi organizaţiei căreia i-a fost cauzată

dauna, proprietarului acestei averi sau rudei lui, căreia i se lămureşte răspunderea ce o poartă

pentru integritatea averii primite, solicitîndu-i-se totodată o recipisă. în caz de necesitate averea

sechestrată poate fi ridicată.

Operele de artă şi anticariatul sechestrate pot fi transmise pentru păstrare în muzeu.

Corpurile delicte pe dosarele penale concrete se păstrează separat de corpurile delicte ale

altor dosare, în cazul dosarelor penale încetate despre infracţiunile nedescoperite probele materiale

se păstrează la locul cercetării lor, a parte de corpurile delicte pe dosarele din procedură, fiind

ambalate şi sigilate, asigurindu-se integritatea şi posibilitatea de a fi folosite mai departe. Fiecare

pachet cu astfel de obiecte este însoţit de o notiţă, în care se indică numărul dosarului, fabula lui şi

data intentării, denumirea obiectelor aflate în ambalaj.

La transmiterea dosarului penal de la un ofiţer de urmărire penală la altul în acelaşi organ de

urmărire penală al afacerilor interne, primul este obligat să predea, iar al doilea să primească,

controlînd numărul obiectelor şi valorilor ridicate pe dosar, să semneze în registrul corpurilor

delicte in prezenţa persoanei gestionare.

93 Merejeru Teodor, Drept procesual penal, Bucureşti, 2003.p 281

72

În ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau clasării cauzei penale e necesar să fie

specificată soarta corpurilor delicte:

1) instrumentele de săvîrşire a infracţiunii, ce aparţin învinuitului, sunt supuse confiscării

sau sunt nimicite; obiectele ce prezintă interes din punct de vedere criminalistic pot fi predate in

cabinetele criminalistice, în subdiviziunile de expertiză criminalistică şi muzeele organelor

procuraturii, afacerilor interne, de justiţie şi alte instituţii de expertiză judiciară;

2) obiectele a căror circulaţie este interzisă, se predau în instituţiile corespunzătoare sau

sunt distruse;

3) obiectele fără valoare şi care nu pot fi folosite se distrug, iar in cazul demersului din

partea persoanelor sau a instituţiilor interesate pot fi remise acestora;

4) banii sau alte obiecte de preţ, în privinţa cărora a fost adoptată decizia de a fi confiscate

pe baza sentinţelor judecătoreşti, vor fi trecute la venitul statului, restul lucrurilor sunt restituite

proprietarilor, iar dacă aceştia din urmă nu sunt identificaţi ele vor fi trecute în proprietatea statului;

în cazul unui litigiu de apartenenţă acesta va fi soluţionat în cadrul unui proces civil;

5) documentele care constituie corpuri delicte rămîn la dosar pe parcursul întregului termen

de păstrare a ultimului sau sunt predate instituţiilor interesate. Problema restituirii documentelor

din dosar se soluţionează in funcţie de caracterul şi importanţa lor.

În cazul încetării dosarului penal din motivul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii

sau a faptului infracţiunii, proprietarilor li se restituie la rugămintea acestora documentele care sunt

corpuri delicte şi au servit drept temei pentru pornirea dosarului penal şi tragerea la răspundere

penală (opere literare, cereri, adresări şi altele, inclusiv scrise de autori).94

Corpurile delicte sau alte bunuri, pasibile restituirii proprietarilor, sunt eliberate in natură

contra recipisă, care se coase la dosarul penal şi se numerotează. Despre posibilitatea de a le fi

restituite obiectele şi valorile ridicate persoanele interesate sunt anunţate în scris, copia înştiinţării

fiind cusută la dosar, în recipisă persoana indică datele din buletinul de identitate sau din alt

document ce identifică persoana, locul de trai. în cazul în care proprietarul obiectelor şi valorilor nu

se poate prezenta, acestea vor fi primite pe procură de către altă persoană a cărei recipisă se

anexează la dosar.

Dacă proprietarul este o întreprindere, organizaţie, obiectele şi valorile se transmit

reprezentanţilor acestora contra procură, document de identificare a persoanei şi recipisă.

În unele cazuri organul de urmărire penală, restituie proprietarilor lucrurile indicate pînă la

adoptarea hotăririi pe dosar, dacă se va constata că acest fapt nu este un obstacol pentru rezolvarea

94 Tulbure Adrian, Tatu Angela, Tratat de drept procesual penal, Sibiu 2001.p.218

73

corectă a cazului.

Persoanelor în privinţa cărora dosarele au fost încetate in stadiul de urmărire penală,

obiectele şi valorile ridicate li se restituie în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Hotărîrea adoptată este adusă imediat la cunoştinţa persoanelor in privinţa cărora a fost

emisă ordonanţa despre încetarea dosarului penal.

Obiectele de preţ confiscate şi transmise in Trezoreria R. Moldova in anumite cazuri sunt

restituite proprietarilor, iar alteori acestora li se compensează costul conform Instrucţiunilor

Ministrului de Finanţe şi Ministerului Justiţiei ale RM din 20.10.1993 nr.5-08/03.

Corpurile delicte (uneltele infracţiunii şi obiectele interzise spre circulaţie), care potrivit

sentinţei (deciziei) urmează a fi transmise organelor respective ale MAI, procuraturii etc, sunt

expediate cu un curier sau prin poştă. în cazul transportării substanţelor toxice, cu efect puternic,

explozive, a armelor etc. trebuie să fie respectate regulile stabilite în acest sens.

Mărfurile industriale sunt restituite proprietarului la decizia procurorului sau instanţei de

judecată. Persoanei căreia i se restituie mărfurile industriale ridicate i se trimite o înştiinţare, a cărei

copie se coase in dosarul penal, obiectele sunt restituite contra recipisă, în registru facindu-se

menţiunea respectivă.

Distrugerea corpurilor delicte se efectuează conform legislaţiei în vigoare şi prezentelor

Instrucţiuni de către o comisie specială, în organele afacerilor interne. Comisiile se constituie din

trei persoane, dintre care un colaborator al organului de urmărire penală în gestiunea căruia se află

dosarul penal, un lucrător al cancelariei şi un lucrător al subdiviziunii financiare.

Nimicirea corpurilor delicte se fixează într-un act, care se anexează, la materialele dosarului

penal, în registru se face o notă corespunzătoare despre executare.95

Odată cu corpurile delicte supuse distrugerii, se expediază copia ordonanţei, sentinţei sau

extrasele din ele şi scrisoarea de însoţire. Copia scrisorii de însoţire şi documentul ce adevereşte

primirea de către departamentul respectiv a corpului delict se cos la dosar, în registru se face o notă

despre executare.

În cazul in care corpul delict ce urmează a fi restituit proprietarului sau nimicit se află la

păstrare în organul MAI, instanţa de judecată trimite în aceste organe copia sentinţei sau un extras

din ea pentru executare.

Corpurile delicte, alte obiecte şi valori, pasibile restituirii către proprietari, se păstrează după

intrarea în vigoare a sentinţei, expirarea termenului de apel a ordonanţei procurorului, timp de 6

luni din ziua înştiinţării proprietarului despre posibilitatea restituirii. Dacă pe parcursul acestui

termen demersul despre restituirea obiectelor indicate n-a parvenit, ele se transmit organelor fiscale 95 Teodoru Gr. Plaieşu T. « Drept procesual Penal» laşi 1996 p.203

74

pentru desfacere sau distrugere în ordinea stabilită şi asigurarea parvenirii la buget a mijloacelor

băneşti, în registrul corpurilor delicte se face notiţa corespunzătoare.

În cazul dosarelor penale în privinţa învinuiţilor, locul aflării cărora este necunoscut, bunurile

ridicate, care le aparţineau şi au fost sechestrate pentru asigurarea eventualei confiscări de către

judecată, pot fi, după evaluarea expertizei, comercializate prin intermediul inspectoratului fiscal.

La expedierea dosarului penal procurorului sau în alt organ de urmărire penală, şeful

subdiviziunii de urmărire penală este obligaţi să verifice prezenţa în dosar a documentelor în care

este indicat locul aflării corpurilor delicte, a obiectelor şi valorilor ridicate, să le confrunte cu datele

din registrul de evidenţă a corpurilor delicte.

Şefii organelor de urmărire penală sunt obligaţi o dată în an să controleze starea şi condiţiile

de păstrare a corpurilor delicte, corectitudinea ţinerii documentelor de primire, evidenţă şi

transmitere conform prezentelor Instrucţiuni.96

Rezultatele controlului sunt fixate intr-un act, ce se expediază conducerii, aceasta fiind

obligată să ia măsuri în vederea utilării încăperilor şi depozitelor pentru corpuri delicte, lucruri de

preţ şi alte bunuri, să ceară asigurarea condiţiilor necesare pentru păstrare.

La transferarea, destituirea lucrătorului responsabil pentru evidenţa şi păstrarea corpurilor

delicte, şeful organului de poliţie numeşte o comisie pentru a verifica şi a confirma numărul real al

corpurilor delicte, lucrurilor de preţ şi altor bunuri transmise la păstrare persoanei indicate cu

înscrierile din documentele ce reflectă ridicarea obiectelor date. Rezultatele controlului sunt

consemnate în actul de primire şi predare a corpurilor delicte altei persoane, numită

responsabilă pentru păstrarea lor.

În procesul reviziilor şi controalelor planificare în organele subordonate, în mod obligatoriu

se verifică starea evidenţei şi păstrării corpurilor delicte, rezultatele controlului fiind fixate în actele

şi notele informative corespunzătoare.

La defectarea sau pierderea corpurilor delicte, lucrurilor de preţ şi a altor bunuri ridicate,

paguba pricinuitei proprietarilor se restituie.97

Neasigurarea evidenţei şi condiţiilor de păstrare, transmitere a corpurilor delicte, lucrurilor de

preţ şi a altor bunuri, soldată cu pierderea, defectarea lor serveşte ca temei pentru tragerea la

răspundere conform legislaţiei a persoanelor vinovate de aceste consecinţe.

96 И.Л.Петрухин, Уголовный процесс, М., 2001p 31197 Legea nr. 1545-ХШ din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti.

75

ÎNCHEIERE

Probele reprezintă o mare importantă în procesul penal. De aceea, prezenta lucrare a avut ca

obiectiv examinarea tuturor direcţiilor ce ţine de probe, are ca scop analiza legislaţiei în domeniu,

examinarea sub toate aspectele a realizărilor în planul juridic. Reeşind din prezenta lucrare putem

face concluzia că probele este o instituţie a părţii generale a CPP, are mari repercusiuni asupra părţii

speciale. Necunoaşterea aspectelor legate de probe adică neînţelegerea corectă a acestotra duce la

împedicarea înfăptuirii justiţiei.

În rezultatul studierii rolului şi locului organului de urmărire penală în acumularea mijloacelor

materiale de probă am constatat că are un rol activ în scopul aflării adevărului obiectiv într-o cauză

penală, după părerea noastră rolul organului de urmărire penală constă nu numai în administrarea

probelor de acuzare a învinuitului, dar este obligat şi să elucideze toate circumstanţele cauzei cît de

învinuire atît şi pe cele de justificare a învinuitului.

Scopul de bază la elaborarea prezentei lucrări a fost cercetarea concepţiilor legale şi doctrinale

atît a autorilor autohtoni, cît şi a autorilor din străinătate, de asemenea analiza legislaţiei atît a

Republicii Moldova, cît şi a altor state, cum sunt: Romînia, Rusia.copul de bază la elaborarea şi a

În urma investigării a temei date şi anume Teoria genarală a probelor în procesul penal am

constat că în general aceasta este suficient reglementată în CPP, însă urmează a fi aplicată corect în

practică.

Lucrarea a fost făcută cu încercări de a definitiva probele, noţiunea şi importanţa mijloacelor

de probă şi mijloacele materiale de probă. La fel au fost analizate declaraţiile persoanelor

participante la procesul penal şi condiţiile audierii lor. Un rol cu totul aparte a fost acordat

procedeelor speciale de obţinere a declaraţiilor.

Respectînd normele procesual-penale şi regulile ştiinţifice de administrare a probelor, putem

stabili starea reală, adică adevărul, care constituie de fapt scopul final şi valoarea fundamentală ale

probaţiunii.

În lucrare la fel a fost făcută o delimitare a mijloacelor de probă şi mijloacelor materiale de

probă , fiind analizat fiecare mijloc în parte, aceasta dînd lucrării un aspect cu totul aparte.

Conţinutul de fapt al lucrării mi-am propus şi după părerea noastră cu succes l-am realizat , în

care au fost făcute referiri de la istoricul probelor, noţiunea şi clasificarea probelor, tipurile

mijloacelor de probă pînă la modul de acumulare şi păstrare a lor. După părerea noastră ar fi de

76

dorit studierea mai profundă a subiectului în cauză de către procesualiştii din ţara noastră, deoarece

este evident că cadrul legal autohton a rămas în urmă faţă de cercetătorii altor state.

Fără îndoială că lucrarea de faţă nu a abordat problema pusă în discuţie totalmente

completînd acele goluri care stau la baza problemei puse în discuţie, ea nu poate fi considerată decît

ca o încercare, ca un început în rezolvarea sarcinilor actuale ce stau în faţa tuturor organelor şi

persoanelor abilitate prin lege cu obligaţii de a pune în aplicare mijloacele materiale de probă . Vor

fi necesare încă multe alte lucrări pentru a studia şi releva importanţa probaţiunii în procesul penal

şi în special problema vizînd mijloacele de probă în activitatea de urmărire penală.

Probele dobîndite şi utilizate conform Codului de procedură al RM ar plasa organele de

justiţie printre ţările cu o legislaţie de procedură penală modernă, caracteristică statului de drept.

Însuşi probele reprezintă acele elemente pe baza cărora începe urmărirea penală,

desfăşurarea urmăririi penale şi se termină cu transmitera cauzei în judectă. Probele stau în faţa

judecătorului ca pe o balanţă la ce urmează a fi apreciate după propria lor convingere, formată în

urma cercetării tuturor probelor administrate.

Sperăm că această lucrare va constitui un bun material ştiinţific pentru studierea problemei

Teoria generală a probelor în procesul penal, fiind comparată cu alte lucrări ştiinţifice de acest gen

şi apreciată la nivelul corespunzător.

77

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare.

2. Codul de Procedură Penală, nr. 122-XV din 14 martie 2003, cu modificările ulterioare.

3. Codul Penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18.04.2002 cu modificările ulterioare.

4. Legea cu privire la Procuratură, nr. 902-XII, din 29.01.1992, cu modificările ulterioare.

5. Legea nr. 1545-ХШ din 25.02.98 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin

acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti.

6. Legea nr.1086-XIV din23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, conststările tehnico-

ştiinţifice şi medico legale

II Jurisprudenţa:

1. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 6 din 11.03.1996 cu modificările

introduse prin Hotărîrea Plenului din 10.06.1998 nr. 38 din 20.12.1999, nr. 25 din 29.10.2001

"Cu privire la aplicarea legislaţiei cu privire la răspunderea penală pentru mituire".

2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 12 din 20.12.1993 cu modificările

introduce prin Hotărîrea Plenului nr. 38 din 20.12.1999 şi nr. 25 din 29.10.2001 "Cu privire la

practica judiciară în cauzele despre huliganism".

3. Hotărîrea Plenului CSJ nr. 12 din 27.03.1997 cu modificările introduse prin Hotărîrea

Plenului CSJ nr. 25 din 29.10.2001 "Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi

toxice".

4. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 31 din 09.11.1998 "Cu privire la

practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea (deţinerea), transportarea,

fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor

explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor".)

5. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 "Privind practica

aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea averii"

6. Instrucţiuni privind modul de ridicare, evidenţă, păstrare şi transmiterea corpurilor

delicte aprobate prin ordinul MAI nr.332 din 20.09.06

7. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 cu modificările

introduse prin Hotărîrea Plenului nr. 20 din 10.06.1998, nr. 27 din 27.10.1998 şi numerele 24-25

78

din 29.10.2001 "Despre practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile

administrative vamale".

8. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 "Cu privire la

practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi".

9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 "Cu privire la

practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului".

III Monografii, manuale şi materiale didactice:

.....un autor

1. Mihai Apetre ,,Dret Procesual Penal’’vol.I, Ed. OSCAP PRINT, Bucureşti 1999, 402

pag., ISBN 973-9264-52-2

2. Theodor Mrejeru ,,Drept Procesual Penal” Ed. SYLVI, Bucureşti 2001, 206 pag. ISBN

973-9488-21-8

3. Tudor Osoianu ,,Procedura Penală” curs introductiv, Partea Generală, Chişinău 2000, 98

pag. ISBN 9975-9549-1-X

4. Gheorghită Mateuţ ,,Procedura Penală” vol.II, partea genarală, Iaşi 1997, 233 pag., ISBN

973-9237-20-7

5. Alexandru Pintea ,,Drept Procesual Penal” vol.II, partea generală şi partea specială,

Ed.LUMINA LEX, Bucureşti 2002, 599 pag., ISBN 973-588-460-7

6. Carmen Silvia Paraschiv ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2002,

766 pag., ISBN 973-588-561-1

7. Тудор Осояну ,,Уголовно процесуальное право Республики Молдовы” курс лекцый,

Кышинэу 2001, 162 стр.

8. Vasile Păvăleanu ,,Drept Procesual Penal” partea genarală, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti

2001, 520 pag., ISBN 973-588-338-4

9. Ilie Măgureanu ,,Ascultarea persoanelor în procesul penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti

2004, 247 pag., ISBN 973-588-822-X

10. Alexandru Sava ,,Aprecierea probelor în procesul penal” Ed. JUNIMEA, Iaşi 2002,

216 pag., ISBN 973-37-0734-1

11. Gheorghiţă Mateuţ ,,Protecţia martorilor, utilizarea martorilor anonomi în faţa organelor

procesului penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2003, 287 pag., ISBN 973-588-722-3

79

12. Кисеев Н.М. ,,Уголовный процесс” Издателиство монография, Кишинэу 2006,

1176 стр., ISBN 978-9975-974-0-7

13. Nicu Jidova ,,Drept Procesual Penal” Ed.2, Bucureşti 2007, 575 pag. ISBN 973-588-7227

14. Buneci Petre ,, Drept Procesual Penal” partea generală, Ed. Romînia de mîine, Bucureşti

2003, 271 pag., ISBN 973-582-661-5

15. Stoica O. ,,Criminalistica” ed. LUMINA LEX, Bucureşti 1998, 215 pag., ISBN 973-588-

452-8

16. Roman D. ,,Formele Procesului penal” Analele ştiinţifice ale USM, seria socio- umane,

vol.I, Ed. Prut internaţional, Chişinău 2000, 354 pag., ISBN 978-9952-458-2

17. Nicolae Volonciu ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 1996, 378 pag,

ISBN 973-588-456-8

18. Nicolae Volonciu ,,Tratat de Procedură Penală” partea generală, Vol.I, Ed. Paideia,

Bucureşti 1996, 483 pag., ISBN 973-588-745-8

19. Ion Neagu ,,Tratat de Procedură Penală” Ed. Romînia de mîine, Bucureşti 2000, 541 pag.,

ISBN 973-654-548-2

20. Gheorghiţă Mateuţ ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Iaşi 1993, 198 pag.,

ISBN 973-547-789-5

21. Adrian Ştefan Tulbure ,,Tratat de Drept Procesual Penal” Ed. ALL BECH, Bucureşti

2001, 458 pag., ISBN 973-654-845-5

22. Nistoreanu Gheorghe ,,Drept Procesual Penal” Ed. ALL BECH, Bucureşti 1995, 354 pag.,

ISBN 973-2145-54-5

23. Mrejeru Theodor ,,Drept Procesual Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti 2003, 294 pag.,

ISBN 973-654-215-8

24. Якупов Р.Х. ,,Уголовный процесс” уцебник для вузов, Издателиство ТЕИС, москва

2004, 607 стр. ISBN 5-25896-321-41

25. Лупинская П.А. ,,Уголовно процесуалиное право” Издателиство Юристи, москва

2005, 345 стр. ISBN 5-7975-0730-7

26. Лупинская П.А. ,,Уголовно процесуалиное право Росискои Федерацыи”

Издателиство Юристи, москва 2001, 694 стр., ISBN 5-7975-0131-7

27. Рыжаков А.П., Следственные действия и иные способы собирания доказательств,

Издателиство Юристи, москва 1997,354 стр., ISBN 5-5487-541-54

28. Рыжаков А.П. ,,Курс уголовново процесса” структурно-логические схемы, москва

2001,422 стр., ISBN 5-16-00635-4

80

30. Белкин А.Р. ,,Теория доказывания” Издателиство НОРМА, 418 стр., ISBN 5-89123-

323-1

31. Петрухин И.Л. ,,Уголовныи процес” Издателиство ТЕИС, москва 2001, 458 стр.,

ISBN 5-2458-458-9

32. Строгович М.С. ,,Теория судебных доказательств” Избранные труды, Москва 1991,

365 стр., ISBN 5-87458-544-8

33. Гуценко К.Ф. ,,Уголовный процесc” Издателиство Зерцало, москва 1997, 451 стр.,

ISBN 5-84758-584-4

....doi autori

34. Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, ,,Уголовно процессуальное право Р.М.” Кишинэу

2005, 213 стр., ISBN 9975-9893-0-6

35. Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, ,,Procedura Penală” partea generală, curs universitar,

Chişinău 2004, 256 pag., ISBN 9975-9835-5-3

36. Nicolae Volonciu, Alexandru Ţuculean, ,,Drept Procesual penal” partea generală, Ed. Titu

Maiorescu, Bucureşti 2005, 196 pag., ISBN 973-7663-70-9

37. Drăghici Vasile, Negin Mariana, ,,Martorul în Procesul Penal” Ed. LUMINA LEX, Bucureşti

2004, 143 pag., ISBN 973-7663-70-9

38. Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ediţia-II, Ed. ALL BECH, Bucureşti 2003, 652

pag., ISBN 973-655-279-9

39. Громов Н.А., Зеиналова Л.Н., ,,Уголовный процесс” Издателиство Зерцало, москва

2001, 240 стр., ISBN 5-95-12-0175-6

40. Pitulescu I., Abraham P., Dicţionar explicativ şi practic de drept penal şi procesual penal,

Editura Naţional, Bucureşti 1997

41. Tulbure Adrian, Tatu Angela, ,,Tratat de drept procesual penal” Ed. LUMINA LEX, Sibiu

2001, 548 pag., ISBN 973-5478-854-8

42. Teodoru Gr., Plaieşu T. ,,Drept procesual Penal” Ed ALL BECH, laşi 1996, 458 pag., ISBN

973-451-754-8

....trei autori

43. Fletcher J. G., Dolea I., Blănaru D., ,,Concepte de bază ale justiţiei penale” Ed. Arc,

Chişinău, 2001, 758 pag., ISBN 9975-9898-9-4

44. Ion Neagu, Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damashin, ,,Drept Procesual Penal” curs

selectiv pentru licenţă, Ed. S.C.LUMINA TIPO, Bucureşti 2003, 493 pag., ISBN 973-588-660-X

81

45.Alexandru Boroi, Ştefănia Georgeta Ungureanu, Nicu Jidovu, ,,Procedura Penală” ediţia-II,

curs universitar, Ed. ALL BECH, Bucureşti 2002, 466 pag., ISBN 973-655-222-6

46. Igor Dolea, Victor Zaharia, Sorin Hanganu, ,,Justiţia Penală şi Dreptutile Omului” cercetare

sociologică, Ed. Prut Internaţional, Chişinău 2004, 99pag., ISBN 9975-69-558-2

47. Громов Н.А., Заицева С.А., Гушын А.Н., ,,доказательство, их виды и доказывание в

уголовном процессе” москва 2000, 79 стр., ISBN 5-9512-03-56-2

.....mai mulţi de trei autori

48. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept Procesual Penal” Ed. Cartier, Chişinău 2005,

948 pag., ISBN 9975-79-343-6

49. Gheorghe Florian, Victor Zaharia, ş.a., ,,Probaţiunea preesenţială în privinţa minorilor”

Chişinău 2005, 179 pag., ISBN 9975-9890-6-5

50. Gladchi Gh., Mariţ A., ş.a., ,,Noua legislaţie penală şi procesual penală” Ed. Cartier, Chişinău

2007, 240 pag., ISBN 978-9975-9511-9-7

51. Igor Dolea, Dumitru Roman, ş.a., ,,Drept procesual penal” partea generală, vol.I, Chişinău

2006, 335 pag., ISBN 978-9975-940-95-5

52. Vintilă Dongoroz, S.Fahane, G.Antoniu, C.Bulai, N Iliescu, R.Stanoiu. Explicatii teoretice аle

Codului de procedură penal romîn, Bucureşti 2001

53. Громов Н.А., Гушын А.Н., и.др., ,,доказателиства доказывание использование

результатов, москва 2001, 207 стр., ISBN 5-7990-0649-6

.....fără autori

54. ,,Civilizaţia evului mediu” Ed. Chemarea, Iaşi 1999, 675 pag., ISBN 973-845-874-8

..... din reviste

55. Revista Naţională de Drept, ULIM., USM., USEM., UJM., nr.4 aprilie 2008

56. Curierul Judiciar, Ed. C.H.BECH, ianuarie 2008

57. Uniunea Juriştilor din Romînia, ,,Dreptul” nr.2/2008