1

CUPRINS :

Introducere………………………………………………………………………...2

Capitolul I. Personalitatea – elementul central al psihologiei………………….5

1. Modele clasice ale personalităţii...................................................................5

2. Conceptul de trăsătură în psihologie.........................................................11

3. Interacţiunea dintre trăsături şi situaţii…………………………………14

4. Temperamentul şi caracterul ca o totalitate de trăsături psihice……...16

5. Trăsături stabile şi stări efemere...............................................................20

6. Personalitatea adolescentului. Criza adolescentină.................................21

Capitolul II. Stresul – atribut al organismului viu…………………………….26

1. Definirea stresului şi a Sindromului General de Adaptare…………….26

2. Teorii actuale asupra stresului psihic……………………………………30

3. Clasificarea stresului……………………………………………………...34

4. Sursele de stres……………………………………………………………37

5. Clasificarea reacţiilor la stres…………………………………………….41

6. Repere teoretice şi studii inspirative……………………………………..46

Capitolul III. Corelaţia dintre stres şi trăsături de personalitate…………….50

Concluzii generale……………………………………………………………….61

Bibliografie………………………………………………………………………62

Anexe……………………………………………………………………………..64

2

Introducere:

Actualitatea cercetării :

Problemele abordate în lucrarea de faţă, intitulată „Particularităţile relaţiilor dintre

situaţiile de stres şi trăsăturile de personalitate în vîrsta adolescenţei”, se însciu într-un

domeniu mai vast care cuprinde problematica stresului în funcţionarea societaţii ca un

sistem.Stresul, considerat boala secolului XXI, îşi pune amprenta asupra fiecărui individ în parte,

formînd împiedimente pentru evoluţia normală şi în temp rapid a societăţii.Este evident că prin

studierea reacţiilor la stres şi structurarea lor după criteriul trăsăturilor de personalitate, va fi

facilitată plasarea individului la locul corespunzător personalităţii sale, fără a crea obstacole în

cursul dezvoltării societăţii.Deasemenea, va fi îndeajuns doar cunoaşterea trăsăturilor de

personalitate pentru a putea ameliora efectele negative (pentru societate şi individ în parte) ale

reacţiilor la stres, permiţînd persoanelor specializate în domeniu să intervină rapid cu acţiuni

planificate şi structurate în caz de necesitate.

Obiectul cercetării : îl constituie particularităţile relaţiilor dintre trăsăturile de

personalitate şi racţiile la stres.

Scopul :

Identificarea particularităţilor relaţiilor dintre situaţiile de stres şi trăsăturile de

personalitate în vîrsta adolescenţei.

Ipoteza cercetării : denotă faptul existenţei anumitor interrelaţii între trăsăturile de

personalitate ale adolescenţilor şi reacţiile manifestate în situaţie de stres.

Obiectivele :

1. Stabilirea noţiunilor cu referinţă la personalitate, trăsături de personalitate,

stres.

3

2. Crearea condiţiilor de stres.

3. Determinarea stărilor emoţionale şi reacţiilor la stres.

4. Determinarea trăsăturilor de personalitate.

5. Evaluarea de control.

6. Gruparea reacţiilor la stres după criteriul trăsături de personalitate.

Baza teoretică şi metodologică : a cercetării este reprezentată de cercetările realizate de

C. Havârneanu, C. Voicu, S. Malic, I. Iamandescu, L. Plostac ş.a..

Eşantionul experimental : este format din elevii claselor a X-a şi a XII-a, în număr total

de 25 de persoane, din cadrul Liceului Teoretic “B.P. Hasdeu” din oraşul Orhei.

Metode utilizate :

a) Chestionarul EPI, elaborat de H. Eysenck;

b) Chestionarul Minimult, varianta scurtă a chestionarului MMPI;

c) Chestionarul de evaluare a caracteristicilor temperamentale, elaborat de

V.M. Rusalov;

d) Scala de autoevaluare a stărilor emoţionale, elaborată de Wesman şi

Riksom;

e) Scala depresiei;

f) Scala evaluării nivelului de anxietate, elaborată de Spielberger şi adaptată

de I.N. Hanin;

g) Experimentul;

h) Observarea.

Inovaţia ştiinţifică a cerecetării : este reprezentată prin:

a) Analiza şi descrierea conceptelor ce ţin de trăsătura de personalitate şi

reacţii la stres;

b) Determinarea stărilor emoţionale şi a reacţiilor personalităţilor, ce se

deosebesc prin anumite trăsături de personalitate, în situaţie de stres.

4

Valoarea practică a investigaţiei : constă în gruparea personalităţilor ce deţin anumite

trăsături de personalitate după criteriul adaptarea-dezadaptare şi mobilizare-blocare în situaţie de

stres, ceea ce optimizează selectarea cadrelor şi prezicerea comportamentului lor pentu genurile

de muncă generatoare de stres.

Structura tezei:

Lucrarea conţine introducere, 3 capitole, concluzii, bibliografia şi anexele.

În I n t r o d u ce r e sînt prezentate: actualitatea temei, scopul, obiectivele, ipoteza,

eşantionul, metodele de investigaţie, inovaţia ştiinţifică, valoarea practică a cercetării.

C a p i t o l u l I este dedicat analizei şi sintezei lucrărilor ştiinţifice ce reflectă

investigaţiile şi teoriile cu privire la personalitate şi trăsăturile de personalitate, precum şi

particularităţile psihologice a vîrstei adolescentine.

C a p i t o l u l II prezintă analiza conceptelor şi teoriilor ce se referă la stres, sinteza şi

clasificarea tipurilor de stres.Se elucidează sursele posibile de stres şi clasificarea reacţiilor la

factorii stresogeni.De asemenea sînt expuse studiile inspirative efectuate de diferiţi cercetători în

domeniul stresului.

C a p i t o l u l III cuprinde prezentarea studiului cu privire la tipurile de personalităţi

caracterizate prin anumite trăsături şi reacţiile lor posibile în situaţie de stres.

5

Capitolul I. Personalitatea – elementul central al psihologiei

Modele clasice ale personalităţii

Preocupările privind elaborarea unor modele teoretice ale personalităţii au o îndelungată

tradiţie în psihologie.Încă din primele decade ale psihologiei ştiinţifice studiul personalităţii s-a

confruntat cu o serie de întrebări. Ce este personalitatea? Cum se dezvoltă ea? Cum putem

explica consistenţa transsituaţională a comportamentelor noastre? Cît şi în ce fel se exprimă

componenta genetică în personalitatea adultului? Iată doar cîteva dintre nenumăratele întrebări la

care s-au străduit să de-a răspuns psihologii personologi ai secolului trecut atunci cînd şi-au

elaborat modelele.

Dintre numeroasele modele teoretice existente în literatura psihologică, vom supune

atenţiei doar pe acelea care, pe parcursul secolului XX, au reuşit să se impună, şi anume: teoria

psihanalitică, a trăsăturilor, umanistă, behavioristă, a constructelor personale şi, respectiv, teoria

învăţării sociale. Deşi pînă acum nu a fost acceptată o definiţie unică a personalităţii, majoritatea

psihologilor sînt de acord asupra unor consideraţii generale.

A. Teoriile psihanalitice ale personalităţii

a) Modelul freudian

În primele sale modelări ale psihicului uman, Freud (1856-1939) a definit structura

personalităţii în termeni de inconştient, preconştient şi conştient - modelul topografic. Mai

precis, el a încercat să schiţeze o imagine a psihicului prin prisma nivelelor de conştiinţă,

considerînd că viaţa psihică poate fi descrisă prin concepte ce reflectă gradul de conştientizare a

unui fenomen. Astfel, Freud a identificat trei nivele ale conştiinţei: conştient, preconştient şi

inconştient. Conştientul se relaţionează cu toate acele fenomene de care noi sîntem "conştienţi"

la un moment dat. Preconştientul decupează fenomenele care pot deveni conştiente dacă ne

focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul circumscrie fenomenele inaccesibile conştiinţei şi care

nici nu pot fi conştientizate decît în condiţii cu totul speciale.

La origini, teoria psihanalitică este o teorie motivaţională a comportamentului uman. Ea

sugerează că cele mai multe dintre comportamentele noastre sînt iniţiate şi susţinute de motive

inconştiente.

În 1923 Freud a dezvoltat o nouă teorie pe care a sintetizat-o în modelul

structural. Acesta descrie personalitatea apelînd la trei constructe: id, ego şi supraego. Freud

6

atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu trebuie judecate ca trei compartimente

separate în mintea noastră; ele se îmbină precum secţiunile unui telescop sau culorile unui pastel.

Spre sfîrşitul anilor 1920, Freud realizează o integrare a celor două modele (structural şi

topografic), conferind astfel mai multă coerenţă tezelor sale descriptiv-explicative privind

personalitatea [ 21 ].

b) Modele neofreudiene

Un număr important de teoreticieni consacraţi ai personalităţii au început ca freudieni

(Jung, Adler, Horney, Fromm, Sullivan, Erickson, Murray). Ulterior, eforturile lor de a înţelege

personalitatea umană i-a făcut să dezvolte conceptualizări sensibil diferite de cele ale lui Freud.

Cînd Freud a refuzat să accepte schimbările propuse de ei, singura lor alternativă a fost să

abandoneze psihanaliza şi să-şi dezvolte propriile teorii. O a doua problemă privind teoriile

neofreudiene o reprezenta terminologia. Neofreudienii au introdus numeroase concepte noi, încît

studiul fiecărei teorii în parte e comparabil cu încercarea de a învăţa o nouă limbă, în parte, din

acest motiv, teoriile neofreudiene au avut o influenţă mai mică asupra psihologiei moderne decît

a avut psihanaliza freudiană [ 20 ].

B. Teoria trăsăturilor de personalitate

Prima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, cînd Gordon Allport a

început să lucreze la ceea ce acum este cunoscută ca fiind "teoria trăsăturilor". Allport susţinea

că Freud a supraaccentuat importanţa proceselor inconştientului, în loc să se concentreze asupra

aspectelor vizibile ale personalităţii: "Dacă vrei să ştii ceva despre o persoană, de ce n-o întrebi

mai întîi ?"

Gordon Allport (1897-1967)

Allport a încercat să descrie şi să explice personalitatea folosind o serie de concepte

familiare ce etichetează trăsături, precum: prietenos, ambiţios, entuziast, timid, punctual,

vorbăreţ, dominant, generos etc. El a estimat că există circa 4000 - 5000 de trăsături şi 18000 de

nume de trăsături. Asemeni lui Jung, Allport a susţinut că sîntem motivaţi de planurile noastre de

viitor, la fel de mult ca şi de cauzele anterioare. El a împărtăşit, de asemenea, credinţa lui Adler

potrivit căreia fiecare personalitate este unică.

Allport credea că trăsăturile sînt unităţile de bază ale personalităţii. Conform teoriei sale,

trăsăturile au existenţă reală şi chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziţii

generale ale persoanei care sunt responsabile de consistenţa comportamentelor sale în diferite

7

situaţii. Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăţi: frecvenţă, intensitate şi gama situaţiilor

în care se relevă.

Demersul structuralist cere ca atunci cînd abordăm o persoană să desprindem anumite

dimensiuni sau trăsături-pivot (în număr de 2-3), în jurul cărora se organizează celelalte însuşiri.

G. Allport (1971) estimează că la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trăsături cardinale, care

domină şi controlează pe celelalte. Urmează apoi un grup de trăsături principale (10-15) care pot

fi recunoscute cu uşurinţă la o persoană fiindu-i caracteristice, în sfîrşit există sute şi mii de

tăsături secundare şi de fond, care sînt mai palid exprimate1[ 4 ].

Hans J. Eysenck (1916- 2000 )

Eysenck a pus un accent foarte mare pe claritatea conceptuală şi pe măsurare. Din acest

motiv, el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei psihanalitice. Eysenck a

atras atenţia asupra necesităţii de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor,

necesitatea unei teorii uşor testabile şi deschise la critici, precum şi asupra importanţei stabilirii

fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. La baza preocupărilor sale privind măsurarea şi

elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o metodă statistică numitг analiza factorială. Aceasta

este o tehnică ce debutează prin aplicarea unui mare număr de probe unei populaţii largi de

indivizi, întrebarea care se ridică este "La care dintre itemii acestor probe toţi indivizii vor

răspunde similar? ".Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale în personalitate, iar

analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile, răspunsuri la

test, produsele activităţii etc.) evoluează împreună, adică dacă apar şi dispar împreună, se poate

conchide că ele se fondează pe trăsături comune, adică aparţin aceleiaşi unităţi funcţionale a

personalităţii. Analiza factorială presupune că acele comportamente care evoluează împreună

sînt relaţionale şi au în spatele lor trăsături comune (Ryckman, 1997).

Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături. Ele sînt etichetate prin

termenii acelei caracteristici care este comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în

relaţie unul cu celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare, Eysenck

determină dimensiunile ce stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni sunt numite de către

Eysenck tipuri [ 4 ].

1 Gerald Mattheus, Ian J. Deary, Marhta C. Whiteman “Psihologia personalitatii. Trasaturi, cauze, consecinţe”

8

Raymond B. Cattell (1905-1998)

Chiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de acord că lista de

4000-5000 de trăsături a lui Allport este greu gestionabilă, iar uneori chiar inutilă. Pare mai

rezonabil să tragem concluzia că natura umană nu poate fi atît de diversă şi că trebuie să existe

un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii. Cattell şi-a bazat vastele

cercetări asupra dimensiunilor personalităţii pe aceeaşi tehnică statistică pe care a folosit-o şi

Eysenck - analiza factorială.El s-a străduit ca, utilizînd analiza factorială, să conducă psihologia

spre propriul ei "sistem periodic" (Ryckman, 1997) [ 4 ].

C. Teoriile umaniste ale personalităţii

Teoreticienii umanişti au preferat să abordeze personalitatea umană într-un mod mai

integrat şi mai optimist.

Carl Rogers (1902-1987)

Rogers a evidenţiat importanţa interacţiunilor părinte - copil, în mod special acele tipuri

de interacţiuni care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalităţii care a pus

accent pe noţiunea de sine, care s-a dovedit ulterior a fi un concept foarte important şi intens

studiat. Ca şi Kelly, Rogers a atras atenţia asupra faptului că, în lumina noilor descoperiri, orice

teorie este limitată şi, ca atare, trebuie uneori să fie ignorată [ 4 ].

Abraham H. Maslow (1908-1970)

În contrast cu majoritatea teoreticienilor personalităţii, Maslow s-a dedicat оn primul rînd

studiului indivizilor foarte echilibraţi. El considera că teoriile bazate în întregime pe date clinice

nu pot produce decît adevăruri parţiale despre personalitatea umană. Din acest motiv, el a studiat

prioritar acei indivizi rari despre care credea că au ajuns la cel mai înalt nivel de adaptare. El a

enumerat 15 trăsături comune ale acestor aşa-numiţi "superior adaptaţi", printre care a inclus: o

percepţie mai acurată a realităţii, o cunoaştere de sine mai bună şi relaţii interpersonale mai

profunde şi pline de dragoste [ 4 ].

D. Alternativa behavioristă

Teoreticienii personalităţii au încercat să explice comportamentul uman în termeni ai

cauzelor interioare: instincte, arhetipuri, sentimente de inferioritate, trăsături, nevoi, conflicte şi

multe altele. Aproximativ în aceeaşi perioadă în care Freud introducea conceptele de id, ego, şi

supra-ego, cunoscutul psiholog american J. B. Watson căuta să discrediteze astfel de teorii,

9

demonstrînd că o fobie (frica iraţională faţă de un obiect sau de o situaţie, care nu este

periculoasă în mod obiectiv) poate fi indusă doar prin forţe externe. Watson a fost favorabil

impresionat de munca lui Pavlov.În acord cu procedura lui Pavlov, Watson a făcut experimente

cu un copil de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice. Watson i-a arătat lui

Albert un şobolan alb inofensiv, pe care Albert 1-a acceptat rapid şi cu care a început să se joace.

Ulterior, ori de cîte ori Albert vroia să se joace cu şobolanul, Watson, plasat în spatele copilului,

lovea puternic cu ciocanul o bară de oţel. După doar 7 reiterări ale acestei experienţe traumatice,

Albert a fost condiţionat: el arăta acum o teamă puternică faţă de şobolan, care nu numai că a

durat mult timp, dar s-a extins şi faţă de alte animale cu blană, ca de exemplu iepuri. De aici,

Watson a ajuns la concluzia că este greşit să relaţionezi psihopatologia cu cauze interioare,

precum conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego [ 4 ].

E. Teoriile cognitive

Să presupunem că observaţi o mică excrescenţă pe braţul dumneavoastră. Dacă se

interpretează umflătura ca fiind expresia externă a unei boli maligne (ex. cancer), probabil că

veţi deveni de îndată deprimat. Dar, dacă consideraţi că această excrescenţă este "un neg

inofensiv", vă veţi comporta mult mai diferit, aţi putea fi chiar indiferent, în fiecare caz, mediul

extern e acelaşi; interpretarea pe care o daţi însă realităţii este aceea care vă influenţează

comportamentul.Subscriind unei atari interpretări, unii teoreticieni preferă să accentueze

aspectele cognitive ale personalităţii (Adrian Opre, 2002).

George A. Kelly (1905-1967)

Fiecare dintre noi îşi creează propriile concepte, "predicţii" şi "ipoteze experimentale",

pentru a înţelege şi a se descurca în lumea în care trăieşte. Aceste concepte necunoscute, pe care

Kelly le-a numit constructe personale, sînt cele pe care psihologii trebuie să le înţeleagă, mai

degrabă decît să încerce să-şi impună propriile seturi conceptuale asupra întregii umanităţi.

Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii teoriilor

personalităţii. Constructele nu sunt nici mai mult nici mai puţin decît conceptele personale ale

creatorilor lor, care se întîmplă să fie mai sistematice şi mai explicite decît ale majorităţii

oamenilor [ 4 ].

10

Rezumat

Nu există pînă acum nici o definiţie universal acceptată a personalităţii. Intr-o accepţiune

mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relativ stabile în

timp, ale individului şi care justifică consecvenţa comportamentului său. Aspectele personalităţii

pot fi observabile sau neobservabile şi, respectiv, conştiente sau inconştiente.

11

Conceptul de trăsătură

Concepţiile uzuale despre trăsăturile de personalitate conţin două presupuneri de bază.În

primul rînd trăsăturile se menţin în timp, adică există un nucleu constant care defineşte “natura

cea adevărată” a persoanei (cu toate că comportamentul unei personae poate varia în funcţie de

situaţie).Stabilittea deosebeşte trăsăturile de proprietăţile mai puţin durabile ale personalităţii,

cum ar fi stările de spirit temporare.În al doilea rind se consider că trăsăturile influenţează

nemijlocit comportamentul.Aristotel sugera o ipoteză bazată pe cauzalitate reciprocă, şi anume

că prin acţiuni se dezvoltă dispoziţiile, care, la rîndul lor, influenţează acţiunile.

Conceptul de “trăsătură” este plasat în centrul studierii ştiinţifice a personalităţii umane,

deoarece, “dacă există o specialitate numită personalitate, caracteristica ei specifică şi, prin

urmare, definitorie o constituie trăsăturile” (Buss 1989).

În încercările de a formula o teorie general a trăsăturilor s-au formulat următoarele

ipoteze:

a. Trăsăturile au o prioritate cauzală.Aristotel afirma că există o reciprocitate

a influenţei cauzale între trăsături şi comportament, presupunîndu-se că direcţia dominant

a cauzalităţii este de la trăsătură la comportament.Gordon Allport (1937), considera că

trăsăturile sînt structuri mentale organizate, diferite în cazul fiecărui individ, care

influenţează şi dirijează comportamentul.

b. Trăsăturile au o poziţie internă.Unii specialişti presupun că trăsăturile cele

mai importante (extraversiunea, nevrotismul etc.) se leagă de o calitate esenţială a

individului, care poate fi influenţată în mare măsură de factori genetici (Eysenck, 1967;

McCrae, 2000).În acest caz Cattel şi Kline (1977) au facut o distincţie între trăsături: “de

suprafaţă” – simple grupări de reacţii evidente ce tind să se asocieze şi trăsăturile-“sursă”

– proprietăţi mai profunde ale personalităţii ce au efecte cauzale asupra

comportamentului.

Aceste presupuneri au fost contestate de alţi cercetători în domeniu. Nu există o teorie

univocă a trăsăturilor.De exemplu, Buss şi Craik (1983) au susţinut că trăsăturile sînt pur şi

simplu descrieri ale categoriei naturale a actelor.Wright şi Mischel (1987) au caracterizat

trăsăturile ca formulări condiţionale ale analogiilor situaţie-comportament [ 23 ].

12

Studierea prin metode ştiinţifice a trăsăturilor exploatează două aspecte ale cercetării

personalităţii:

a. Se formalizează tendinţa din limbajul natural de a folosi descriptori ai

trăsăturilor indivizilor.

b. Se formalizează percepţia comună a existenţei unor aspecte generale ale

personalităţii, cum ar fi faptul că indivizii care au predispoziţii similare pot fi aranjaţi în

acelaşi grup.

Vom evidenţia trei aspecte mai importante ale istoriei trăsăturilor: influenţa gîndirii

clasice, primele lucrări ştiinţifice despre trăsături şi apariţia modelelor actuale ale personalităţii.

Printre primii creatori ai teoriilor actuale despre trăsături se numără Hipocrate (c. 460-377

î.Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.) (Stelmack şi Stalikas, 1991).Concepţia hipocratică

despre etiologia stărilor de boală se baza pe teoria tumorilor sau a fluidelor corporale, şi anume

sînge, flegmă, bilă neagră şi bilă galbenă.În lucrările lui Galen umorile au devenit bazele

temperamentului. Termenii folosiţi de galen pentru temperamente, şi anume melancolic (cu

tendinţă spre depresie), coleric (cu tendinţă spre furie), flegmatic (cu tendinţă spre calm şi apatie)

şi sangvinic (cu tendinţă spre optimism şi încredere) s-au păstrat şi în limba engleză

actuală.atunci cînd umorile erau amestecate în mod echilibrat, rezulta un temperament

optim.Dezechilibrul ducea la boală fizică, dar şi tulburări mentale.

Printre pionerii cercetării empirice a personalităţii se numără psihologii danezi Heymans

şi Wiersma, care, într-o serie de lucrări elaborate între 1906 şi 1909, au încercat să reducă

evaluările caracterului mai multor subiecţi la numere mai mici de factori sau dimensiuni.ei au

ajuns la trei factori, pe care Eysenck (1970) i-a identificat cu emotivitatea, introversiunea şi

extraversiunea.

Webb (1915) a folosit în evaluarea capacităţilor mentale cinci factori: intelect, emoţii,

sociabilitate, activitate şi calităţi personale, consideraţi foarte asemănători cu dimensiunile

moderne ale personalităţii (Deary, 1996).

Conform teoriei personalităţii elaborate de Eysenck (1967, 1997), există trei factori ampli

ai personalităţii, şi anume nevrozismul (anxios, deprimat, sentimente de vinovăţie, tensionat,

iraţional, timid etc.), extraversiunea-introversiunea şi psihozismul (agresiv, rece, egocentric,

impulsiv, antisocial, dur, creativ etc.).

13

Modelul de cinci dimensiuni al lui Costa şi McCrae a obţinut recent un consens destul de

larg.Cele cinci dimensiuni sînt numite: “nevrozism”, “extraversiune”, “deschidere”,

“agreabilitate” şi “conştiinciozitate” (N,E,O,A şi C).

Tabela 1

Faţetele trăsăturilor asociate cu cele cinci domenii din modelul de personalitate cu

cinci factori al lui Costa şi McCrae

Nevrozism Anxietate, ostilitate furibundă, depresie, stinghereală,

impulsivitate, vulnerabilitate

Extraversiune Căldură, gregarism, asertivitate, spirit activ, caută

senzaţiile, predomină emoţiile pozitive

Deschidere Fantezie, simţ estetic, sentimente, acţiuni, idei, valori

Agreabilitate Încredere, comportament direct, altruism,

maleabilitate, modestie, sensibilitate

Conştiinciozitate Competenţă, ordine, simţul datoriei, depune tot efortul

pentru a obţine succesul, autodisciplină, chibzuinţă

Sintetizînd cele spuse mai sus putem afirma că o trăsătură psihică este o însuşire sau

particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui proces psihic. Pe plan comportamental, o

trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli [ 4 ].

14

Interacţiunea dintre trăsături şi situaţii

Concepţia că purtarea oamenilor depinde în mare măsură de una sau mai multe situaţii

respective este o concepţie alternativă, care a fost inspirată de teoria învăţării (Dollard şi Miller,

1950).Controversa „persoană-situaţie” derivă din existenţa a două alternative opuse, şi anume

comportamentul oamenilor este rezultatul dispoziţiilor durabile sau e rezultatul situaţiilor

respective (Carson, 1989).Studiul ambelor influenţe – rolul pe care îl joacă în comportament

persoana şi situaţia – este numit interacţionism, metodă la care subscriu cei mai mulţi dintre cei

ce se ocupă de cercetarea personalităţii.

Prin urmare, pentru a testa veridicitatea trăsăturilor, cercetătorul trebuie să testeze modul

în care oamenii acţionează într-o serie de situaţii relevante.De exemplu, pentru a demonstra că la

persoanele cu niveluri N mai înalte apare o anxietate mai evidentă înainte de un eveniment

stresant, cercetătorul trebuie să examineze anxietatea înainte de un examen important, şi nu

înainte de a merge la cinematograf – în afară de cazul în care se doreşte o situaţie de control.

Mischel a folosit construcţii ale trăsăturilor pentru a prezice comportamentul, unde se ia

în calcul contextul şi poate fi privit ca o formă de interacţionism (Wright şi Mischel,

1987).Mischel consideră că o formulare legată de trăsături trebuie să fie „probabilitatea

condiţională a unei categorii de comportamente într-o categorie de contexte”.Autorii actuali

consideră această definiţie a trăsăturilor ca fiind bună, o definiţie tradiţională debarasată de

credinţele despre originea ei.Modelul de interacţionism al lui Mischel s-a dezvoltat în continuare

şi în rezultat, personalitatea, a fost conceptualizată ca fiind un sistem dinamic (Mischel şi Shoda,

1995 ; Shoda, LeeTiernan şi Mischel, 2002).Sistemul cognitiv-afectiv al personalităţii, elaborat

de Mischel şi colaboratorii săi, are ca unităţi de bază ale personalităţii afectele, obiectivele,

aşteptările, capacităţile, credinţele, precum şi planurile şi strategiile de autoreglare.Rezultatul

acestor unităţi ce interacţionează este o formă dacă...atunci... : de exemplu, dacă întîlniţi o

persoană cunoscută, atunci vă purtaţi prietenos.Repertoriul de conexiuni „dacă-atunci” al unei

persoane oferă o semnătură comportamentală sau un profil care îi este specific.De obicei, aceste

rezultate depind de context : de exemplu, un comportament prietenos faţă de cunoştinţe, dar nu

faţă de străini sau colegi de muncă.

Pentru ca o trăsătură să fie validă, ea trebuie să aibă un anumit grad de stabilitate în

timp.O calitate care se schimbă sau care depinde de o situaţie imediată nu poate prezice cu

precizie comportamentul într-un moment viitor şi nici nu poate avea o bază biologică stabilă într-

o persoană.

15

Studiile ample oferă dovezi copleşitoare ale stabilităţii trăsăturilor personalităţii pe

perioade lungi.Extraversiunea pare să fie deosebit de stabilă şi există dovezi solide despre o mare

stabilitate a nevrozismului, deschiderii şi conştiinciozităţii.Amabilitatea pare să fie mai puţin

stabilă (Costa şi McCrae, 1977) [ 4 ].

16

Temperamentul şi caracterul ca o totalitate de trăsături psihice

O construcţie asemănătoare cu cea a trăsăturilor este „temperamentul”.Bates (1987) oferă

o definiţie a temperamentului care redă trăsăturile lui distinctive : diferenţe individuale, cu

rădăcini biologice, ale tendinţelor de comportare ce sînt prezente din primele etape ale vieţii şi

sînt relativ stabile în diferite tipuri de situaţii şi în timp.

Există două direcţii diferite în cercetarea legată de temperament.Prima, ai cărei pioneri au

fost Thomas şi Chess (1977), se bazează pe psihologia evoluţională.Deosebirea dintre

temperament şi personalitate este destul de neclară, iar unii autori(Buss şi Plomin, 1984)

consideră că temperamentele nu sînt altceva decît subclasa trăsăturilor de personalitate

moştenite.A doua direcţie îşi are originea în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică şi încearcă

să explice diferenţele individuale ale temperamentului pe baza concepţiilor pavloviene despre

proprietăţile fundamentale ale sistemului nervos central.Cea mai cuprinzătoare teorie de acest tip

a temperamentului (Strelau, 1983) face distincţia netă între temperament, ca avînd natură

biologică, şi personalitate, ca produs al socializării.

Buss şi Plomin (1984) au distins trei temperamente fundamentale cunoscute ca „EAS”,

sau emotivitate, activitate şi sociabilitate, ce se împart în mai multe componente

specifice.Temperamentul a fost evaluat folosindu-se EAS Temperament Survei (EAS-ST), ce

măsoară emotivitatea prin intermediul emoţiilor principale: teama, furia şi suferinţa (Tabela 2).

17

Tabela 2

Componentele temperamentului descrise de Buss şi Plomin (1984)

Temperamentul Componenta

Emotivitate

-Teamă Activarea simpaticului

Neîncredere, îngrijorare

Expresie temătoare

Evadare, evitare

-Furie Activarea simpaticului

Ostilitate trecătoare

Expresie furioasă, bosumflare

Agresare cu furie

-Suferinţă

Activitate Ritm

Vigoare

Rezistenţă

Sociabilitate Tendinţă de afiliere

Receptivitate cînd e cu ceilalţi

Buss şi Plomin (1984) afirmă că dimensiunile acestor temperamente pot fi

moştenite, sînt stabile, prezic personalitatea adultului şi sînt adaptabile în sensul evolutiv [ 4 ].

Cercetările legate de temperament efectuate în tradiţia neopavloviană derivă din

ipoteza formulată de Pavlov, Teplov şi Nebîliţin (1982).Autorii susţin că Sistemul Nervos

Central (SNC) are caracteristici generale, stricte şi aceste caracteristici pot fi evaluate atît din

punct de vedere psihologic, cît şi comportamental (prin condiţionare).

Pavlov a evidenţiat patru tipuri de bază ale SNC ce determină temperamentul:

1) Puternic, dezechilibrat.

2) Puternic, echilibrat, mobil.

3) Puternic, echilibrat, inert.

4) Tipul slab.

18

S-a constatat că tipul general al SNC stă la baza celor 4 tipuri de temperament: coleric,

sangvinic, flegmatic, melancolic.Tipurile de temperament deţin anumite caracteristici, datorită

cărora se şi diferenţiază:

a. Senzitivitatea – este forţa cea mai mică a influenţelor exterioare care

provoacă o reacţie psihică, precum şi viteza de apariţie a reacţiei date.

b. Reactivitatea – gradul impulsivităţii reacţiilor involuntare la influenţele

externe şi interne.

c. Activismul – energia cu care omul acţionează asupra lumii înconjurătoare,

învingînd obstacolele.

d. Tempoul reacţiei – viteza decurgerii reacţiilor şi proceselor psihice.

e. Plasticitatea şi rigiditatea – cît de uşor omul se acomodează la influenţele

exterioare.

f. Extraversiune şi introversiune – de ce depinde reacţia omului la moment –

de impresiile exterioare apărute la moment (extrovert) sau de reprezentările şi gîndurile

din trecut şi viitor (introvert).

g. Excitabilitate emotivă – măsura în care o excitaţie slabă e în stare să

trezească o reacţie emotivă [ 19 ].

Cuvîntul „caracter” are o semnificaţie de „chip socia-moral” al omului. Caracterul – este

totalitatea de trăsături psihice individuale, manifestate prin comportare în împrejurări

tipice.Aceste trăsături arată atitudinea personalităţii faţă de circumstanţe.Multe din trăsăturile de

caracter reprezintă nişte imbolduri spre a acţiona într-un anumit fel.Aceste imbolduri au o forţă

mare şi deseori omul acţionează conform lor chiar dacă această modalitate nu este

corectă.Această înclinaţie de a alege o modalitate de acţiune, posibil neraţională, dar

caracteristică omului dat se manifestă în situaţii de stres.

Baza fiziologică a caracterului este determinată de stereotipul dinamic – un sistem al

reflexelor condiţionate, formate ca răspuns la repetarea unor iritanţi condiţionali.

În dependenţă de faptul cum are loc interacţiunea trăsăturilor de caracter între ele, de tipul

de trăsături care predomină în activitatea omului diferenţiem grupele de tăsături: intelectuale,

emoţionale, volitive [ 24 ].

Din punct de vedere al atitudinei omului faţă de realitatea înconjurătoare, trăsăturile de

caracter pot fi clasificate în patru categorii fundamentale:

19

1. Trăsături de caracter ce indică atitudinea omului faţă de societate

(patriotism, cinste, devotament etc.)

2. Trăsături de caracter ce indică atitudinea faţă de muncă (disciplinat, harnic,

insistent, lenos etc.)

3. Trăsături de caracter care ne indică atitudinea faţă de alţi oameni ( sociabil,

sincer, brutal etc.)

4. Trăsături de caracter care ne indică atitudinea faţă de sine (modest, acurat,

trufaş etc.) [ 25 ].

20

Trăsături stabile şi stări efemere

În cerecetarea trăsăturilor de personalitate este inadmisibil să nu ţinem cont şi de variaţia

în timp a „stării de spirit”, sau a „stărilor interne efemere” (Eysenck şi Eysenck, 1980).Încă din

Antichitate filosofii au făcut distincţie între stările emoţionale temporare şi dispoziţiile stabile.Un

individ cu o personalitate caracterizată de anxietate ca trăsătură, nu este anxios tot timpul.În

acelaşi mod chiar şi extravertiţii pot dori uneori singurătatea, iar introvertiţii pot avea uneori chef

de o petrecere.

Caracteristicile generale de scurtă durată, instabile ale unei persoane, cum sînt senzaţiile

temporare de anxietate sau de sociabilitate, sînt cunoscute sub denumirea de stări.

Spielberger (1966, 1972; Spielberger et al., 1999) s-a ocupat de relaţia dintre stări şi

trăsături în contextul anxietăţii.El a caracterizat anxietatea ca trăsătură drept predispoziţie

generală spre trăirea unor stări efemere de anxietate.El a observat că efectele trăsăturilor asupra

comportamentului sînt mediate de stări, adică stările au un efect mai directa asupra

comportamentului decît trăsăturile.A fost construită o versiune simplificată a modelului lui

Spielberger (1966), propusă de Eysenck (1982) ca explicaţie pentru efectele anxietăţii asupra

modului în care acţionează subiectul ( vezi anexa 1 ).

Efectele anxietăţii ca trăsătură sînt indirecte; trăsătura, împreuna cu factorii situaţionali,

cum sînt agenţii de stres externi, influenţează starea, dar starea este aceea care influenţează în

mod nemijlocit activităţile de procesare interne şi, prin urmare, comportamentul.Să presupunem

că avem două persoane, una cu nivel înalt şi una cu nivel scăzut al anxietăţii ca trăsătură, dar

ambele au obţinut acelaşi punctaj înalt al anxietăţii ca stare în urma evaluării cu ajutorul

chestionarului State-Trait Anxiety Invetntory (STAI). Putem prevedea că ambele persoane ar

trebui să manifeste aceeaşi dereglare a comportamentului (acţionare ineficientă), în ciuda

diferenţelor din punctul de vedere al personalităţii [ 4 ].

21

Criza personalităţii în adolescenţă

Stanley Hall a fost acela care a privit adolescenţa ca un fenomen psihologic de criză.Criza

personalităţii a fost considerată mult timp drept principala trăsătură a acestei perioade de

vârstă,fapt care a determinat pe unii autori să descrie în acest cadru o serie de "aspecte

specifice",determinate de tulburările adaptării adolescentului la mediu.

În perioada adolescenţei are loc maturizarea fizică, intelectuală, maturizarea emoţională,

stabilirea unei identităţi personale, emanciparea faţă de părinţi.După Max Frisk (1975), în

perioda adolescenţei trebuiesc rezolvate următoarele probleme:

înţelegerea desvoltării fizice în imagine de sine;

găsirea unui rol adecvat sexual concordant cu normele sociale;

căpătarea autoîncrederii;

obţinerea unei poziţii în societate;

desvoltarea maturităţii sociale şi etice;

rezolvarea conflictelor din perioadele timpurii ale existenţei pe baza experienţei

acumulate [ 27 ].

Prima problemă care se pune în perioada adolescenţei este acea a importanţei

modificărilor corporale şi de "ajustare" a relaţiilor cu propriul corp, criteriu esenţial în

dezvoltarea personalităţii (dezvoltarea şi normalitatea fizică sunt pentru adolescent criterii de

valoare).Pentru a putea fi acceptat în grup,adolescentul nu trebuie să difere prea mult de ceilalţi

din punct de vedere fizic, pentru a nu deveni obiect de batjocură.De aceia (mai ales la fete),

preocuparea pentru aspectul fizic poate deveni dominantă.Multiplele exagerări (modă,

cosmetică) duc adesea la conflicte cu adulţii(morală, pedepse) şi să nu uităm că timpurile sunt

mereu în schimbare.Abilităţile fizice (sportul de exemplu), echivalează adesea cu poziţia de lider

în grup, intrând adesea în conflict cu adulţii, care văd în această preocupare superficialitate.

Formarea imaginii corporale cuprinde în ea două aspecte (Kolb,1980): perceperea

corpului şi conceptul care se formează.În primul caz este vorba de integrarea diferitelor percepţii

care privesc corpul său, în timp ce al doilea cuprinde procesele psihologice de interiorizare.

Revizuirea schemei corporale la adolescenţi este necesară datorită rapidităţii cu care se

petrec transformările în această perioadă şi care poate crea o stare de preocupare obsesivă şi

anxietate faţă de ideea de a nu fi normal, de a nu fi ca ceilalţi.Tulburarea imaginii corporale se

poate manifesta prin angoasă, depresie, grijă excesivă pentru aspectul fizic şi chiar prin

importante tulburări de comportament.Unele aspecte minore (îngrăşarea, mărimea nasului,

22

desvoltarea mai lentă a unor caractere sexuale secundare) pot duce la tulburarea echilibrului

personalităţii, o mare importanţă având "normalitatea"sexuală (mărimea sânilor, a penisului

etc).Aceste fenomene sunt necesare identificării sexuale a individului, depinde acceptarea rolului

de bărbat sau de femeie.Schonfield (1971) vede în aceste tulburări cauza creării unor conflicte

între generaţii [ 21 ].

Modul de a se îmbrăca, coafa, atitudinea faţă de muncă şi responsabilitate, anumite

expresii emotive sunt privite adesea ca rezultatul unor confuzii de identitate sau relevă

transformările culturale în expresia socială a masculinităţii sau feminităţii.Conflictul declanşat pe

aceste baze, ca şi reajustările la care individul este silit, pot duce la organizarea unei depresii

active şi la o nouă repartiţie de investiţii şi contrainvestiţii.

Modificările profunde în structura corporală, acumulările cantitative, din punct de vedere

biologic vor sta la baza modificărilor psihologice şi prin aceasta a noului statut social spre care

adolescentul aspiră.Ieşit din această perioadă, adolescentul va fi de fapt o altă persoană,cu o

psihologie deosebită, cu modificările fizice integrate în structura personalităţii sale.Spre

deosebire de modificările biologice, relativ lente, fenomenele psihologice legate de această criză

apar brusc, sub forma "crizei de originalitate" juvenilă.Criza constă, deci, dintr-o izbucnire

bruscă de "revoltă", cu negarea sistematică a identităţii sale anterioare (de copil) şi dorinţa

impetuoasă de a obţine statutul social al omului matur.Pe planul economiei şi al dinamicii

intrapsihice avem de a face cu cercetarea şi refuzul identităţii, punerea pe primul plan, pentru

obţinerea acestui lucru a agresivităţii, motiv pentru care mecanismele de apărare ale

personalităţii sunt mobilizate la maximum.La baza acestor fenomene pot să contribuie şi

conflicte inconştiente din perioda copilăriei.Adolescentul poate fi privit şi ca o prevalenţă

temperamentală" cu necesitate imperioasă de afirmare precoce a "puterii" dar pe care o

realizează în mod energetic, primitiv, motiv pentru care uneori poate lua aspect

pseudopsihotic.El ar duce astfel un război personal pentru a evita subjugarea de către modelele

adultului.Aşa se explică de ce orice strategie educativă faţă de adolescent este întâmpinată cu

rezistenţă (încăpăţânare, tendinţe de independenţă, rea voinţă, imoralitate, parazitism

etc).Socialul, apare pentru adolescent ca un "persecutor dur", motiv pentru care adeseori filozofia

adolescentului frizează antisocialul, adultul fiind realizat ca un conformist, un om lipsit de

orizont.Criza personalităţii ne apare deci ca o adaptare la o schimbare personală şi la un statut

social nou.Pentru aceasta adolescentul trebuie să-şi schimbe, în primul rând imaginea de sine şi,

cercetându-şi viaţa să-şi construiască alta, care să corespundă noii lui psihologii

(Widloker,1976).Ar exista, în fapt un efect caleidoscopic al forţelor biologice, psihologice şi

sociale care acţionează asupra adolescentului, aspect care este evaluat în primul rând prin

23

strategia imaginii de sine a lui. Rousselet(1969) denumeşte această stare "criza morală" a

adolescetului şi ea ar fi prezentă la 2/3 din indivizi, caracterizându-se prin deviaţii afective şi

caracteriale.Cronologic criza ar debuta la 12-14 ani la fete şi la 14-16 ani la băieţi,dar ar putea

apare atât mai precoce cât şi mai târziu (16-18 ani) [ 13 ].

Erikson (1959,1961) consideră adolescenţa ca fiind dominată de sentimentul identiţăţii

eu-lui şi de unitatea de contrarii rezumată de expresia "identitate faţă de confuzia

rolurilor".Adolescentul, arată autorul, îşi formează imaginea de sine pe baza totalităţii celor

învăţate despre el şi acest lucru trebuie adunat într-un întreg care să aibă sens, care să indice o

continuitate cu trecutul, pregătind în acelaşi timp viitorul.Dacă în acest proces, adolescentul

reuşeşte, înseamnă că el a ajuns la un sens al identităţii psihosociale (ştie cine este, de unde vine,

încotro se îndreaptă).În acest stadiu părinţii şi educatorii pot să-i insufle un simţămînt de

încredere şi să-l ajute pentru a putea să-şi dezvolte iniţiativa.Din contra, dacă intervin fenomene

negative, condiţii familiale vitrege, greutăţi în calea nivelului de spiraţie, lipsa de modele sociale

de identificare etc., apare confuzia rolurilor, adolescentul neputând ajunge la un sens al identităţii

sale (nu ştie cine este şi încotro se îndreaptă).In acest sens Erikson elaborează cunoscuta sa teorie

a "difuziunii identităţii" la adolescenţi.

Erikson subliniază că adeseori la tinerii adolescenţi se stabilesc o serie de diagnostice

cum ar fi : desordini severe de caracter, preschizofrenii, tendinţe paranoide, depresii etc.Aceste

stări pot fi privite însă şi ca rezultând din inabilitatea temporară sau definitivă a Eului în

stabilirea identităţii.De asemenea, faţă de normele sociale, valorile etice, adolescentul poate să

aibă o identificare pozitivă sau negativă, ceea ce poate crea senzaţia de instabilitate a

personalităţii sale.Fixarea nivelului de aspiraţie, a capacităţii lui de separare şi identificare faţă de

părinţi şi de alţii, reprezintă factorii decisivi ai procesului de identificare. Erikson identifică în

cadrul "crizei personalităţii" adolescentului cinci aspecte mai importante, şi anumea:

1. Momentul crizei sau eşecul, ca o stare de difuziune acută a identităţii

adolescentului, care se instalează atunci când se pune direct problema identităţii fizice, a

alegerii profesiei, a autodefinirii sociale, a momentului când nu mai poate ţine pasul în

competiţia socială şi îi apare ideia "inabilităţii" lui.În acest caz, viaţa îi apare ca un teritoriu

neprietenos, pentru care nu trebuie să lupţi cu orice preţ.

2. Problema identităţii propriu zise apare în faţa conflictelor interne care pot

determina o stare de izolare externă şi senzaţia de vacuum interior.Insuficienţa clarificării

propriilor valori îl fac pe adolescent inabil în a repudia sau a accepta anumite categorii de

24

valori venite din afară.Eşecul îl duce la neîncredere, izolare, introspecţie, supunere

orbească faţă de lider.

3. Difuziunea perspectivei timpului este privită ca o senzaţie a pierderii timpului în

actuala existenţă (se simte foarte tânăr şi foarte bătrân,în acelaşi timp, iar neîncrederea se

poate transforma într-o mare stare de anxietate).Adolescentul, în acest caz pierde ore

întregi pentru muzică, filme, îi este greu să execute şi cele mai mici lucruri, să schimbe o

activitate etc.Această atitudine de adolescent "leneş","impertinent" poate duce familia la

grave conflicte.

4. Difuziunea industrială este specifică societăţilor industriale.Profitând de

mijloacele tehnice şi de transport, adolescentul va pierde timpul făcând autostopul,

ascultând muzică cu prietenii etc.

5. Stabilirea unei identităţi negative apare atunci când evoluţia identificării a fost

nefavorabilă.In acest caz avem de-a face cu un tânăr revoltat, ostil care respinge în bloc

valorile contemporane, a oricărui rol social, chiar a originii sale etnice, a clasei sociale din

care face parte, a naţionalităţii, a rolului sexual, până la negarea identităţii şi chiar

schimbarea numelui.Identificarea negativă se poate exprima şi prin acceptarea perversă a

modelelor prezentate de către părinţi ca negative sau periculoase (viaţa de bandă, drogurile,

homosexualitatea, filozofii diferite sau periculoase etc) [ 21 ].

Caracterizînd evoluţia crizei personalităţii adolescentului, Rousselet distinge trei etape:

Perioada revoltei, caracterizată prin refuzul de a se supune din desgust pentru că i

se ordonă (vârsta zîmbetului batjocoritor, a revoltei contra părinţilor, contra şcolii,

educaţiei);

Perioada scandalului, în care adolescentul crezînd că nu mai este copil vrea să se

afirme în noua lui identitate, manifestând dorinţa de a se face remarcat (prin

vestimentaţie, coafură).Este vârsta bandei, iar tânărul care a negat familia, şcoala

(cel puţin influenţa lor morală) nu este capabil a trăi izolat într-o lume

"inospitalieră" şi caută să fie mai aproape de prietenii lui care îl înţeleg.

Perioada de exaltare şi afirmare, când tânărul se simte gata de a înfrunta lumea

[21].

25

Subliniind principalele caracteristici ale"crizei personalităţii" la adolescent, Kestemberg

(1971) arată că, pentru ca un adolescent să-şi aranjeze lucrurile, el trebuie în mod schematic şi

grosier să "respingă" părinţii, amicii, ideologia familiei şi a educatorilor, să "respingă" propriul

lui corp şi toată persoana sa care "îl acceptă rău" şi să se confunde cu congenerii săi, până la

formarea unui grup distinct ("noi tinerii").Astfel, "criza personalităţii" ar presupune schematic o

dezvoltare în mozaic, cu discordanţe între diferite linii de dezvoltare, sau aşa cum spunea Freud,

în acelaşi domeniu de conduită, comportamente de maturitate deosebită.

Problema tinerilor adolescenţi nu este nouă şi se pare că ea a apărut odată cu omenirea.În

acest sens sunt edificatoare cuvintele atribuite lui Socrate (secolul V î.e.n.): "Tineretul nostru

iubeşte luxul.El are purtări rele, sfidare faţă de autorităţi.El are dispreţ pentru vârstnici şi iubeşte

flecăreala în locul acţiunii.Copiii sunt astăzi tiranii şi nu servanţii familiilor lor.Ei nu se ridică

când un vârstnic intră în casă.Ei îi contrazic pe părinţi, flecăresc de faţă cu musafirii, înfulecă pe

nerăsuflate mâncarea şi îşi tiranizează profesorii" [ 22 ].

26

Capitolul II. Stresul – atribut al organismului viu

Definirea stresului şi a Sindromului General de Adaptare

Selye introduce conceptul de stres propriu-zis în anii ’50, concept ce ocupă un loc

important mai întîi în medicină, apoi în psihiatrie. În concepţia lui Selye, stresul2 nu este decât o

reacţie biologică şi generală, adică “o stare care se traduce printr-un sindrom specific,

corespunzător tuturor modificărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic” [ 14 ].

El defineşte stresul la început ca fiind o agresiune, apoi ca o reacţie a subiectului la o

agresiune, ultima reprezentând un stresor.

Definirea stresului este îngreunată de faptul că această noţiune cunoaşte numeroase

accepţiuni. J.B. Stora le-a menţionat3 în felul următor:

stresul, în sensul său activ, este o forţă care produce o tensiune: este vorba

de un stimul extern, fie fizic (zgomot, căldură, frig), fie psihologic (necaz, tristeţe);

stresul este înţeles ca rezultatul acţiunii exercitate de un stresor, agent fizic

şi/sau psihologic şi/sau social, asupra sănătăţii unei persoane (consecinţele biologice,

mentale şi psihice ale acţiunii acestui agent asupra sănătăţii persoanei);

stresul este concomitent agentul stresor şi rezultatul acestei acţiuni, în

diversele sale dimensiuni particulare; această semnificaţie este reţinută în numeroase

lucrări apărute după Hans Selye;

stresul nu mai este luat în considerare ca reprezentând consecinţele

somatice, ci ca apărare a funcţionării psihicului faţă de stimulările senzoriale şi motrice

[16].

2 După H. Selye, stresul este o caracteristică a materiei vii, lipsa totală a stresului fiind echivalentă cu moartea. Selye a introdus distincţia între stres şi distres (termen din engleza medievală care semnifică necaz, dificultate, situaţie neplăcută) şi a identificat trei stadii în dinamica stresului.3 J.B. Stora, Le stress, colecţia “Que sais-je?”, nr.2575, Paris, PUF, a 3-a ediţie, 1997.

27

Bazându-se pe diverse lucrări, Jonas şi Crocq propun următoarea definiţie: “Stresul este o

reacţie fiziologică şi psihologică de alarmă, de mobilizare şi de apărare a organismului (sau,

mai bine, a individului, a persoanei) faţă de o agresiune, o ameninţare sau chiar – s-ar putea

spune – faţă de o situaţie trăită neobişnuită4” [ 5 ].

O altă definiţie a stresului este cea propusă de Ph.Jeammet şi colaboratorii săi: “Noţiunea

de stres, în accepţia ei cea mai largă, cuprinde orice agresiune asupra organismului, de origine

externă sau internă, care întrerupe echilibrul homeostatic. Această acţiune poate fi fizică, sub

forma stimulilor nociceptivi (temperatură, zgomot) sau a agenţilor traumatizanţi, infecţioşi sau

toxici. Ea poate viza nivelurile cele mai înalte ale integrării senzoriale şi cognitive, perturbarea

atingând în acest caz sistemul de relaţie al subiectului cu mediul său5.” [ 15 ].

Stresul reprezinta o reacţie personală şi subiectiva la tensiune, deci depinde de percepţia

fiecărui individ, atît asupra dimensiunii problemei cu care se confruntă, cît şi a capacităţii

personale de a-i face faţă.

Potrivit definiţiei din manualele de psihologie, stresul este „reacţia adversă pe care

indivizii o au în faţa tensiunii excesive sau a altor tipuri de solicitări la care sunt supuşi”. Cel

mai adesea, stresul este raportat la munca depusă.

Conform concepţiei lui Selye, tensiunile care produc stresul fac parte din viaţa cotidiană. Stresul

caracterizează o reacţie psihologică complexă extrem de intensă şi relativ durabilă a individului

confruntat cu noi şi dificile situaţii existenţiale [ 26 ]

Stresul reprezintă un aspect normal şi necesar al vieţii, aspect de care omul nu poate

scăpa. Stresul poate genera un disconfort temporar şi de asemenea poate induce consecinţe pe

termen lung. În timp ce prea mult stres poate altera starea de sănătate a unui individ cât şi

bunăstarea acestuia, totuşi, un anumit volum de stres este necesar pentru supravieţuire. Stresul se

poate concretiza în diminuarea normalităţii funcţiilor sau chiar în apariţia bolilor, dar poate ajuta

persoana aflată într-o stare de pericol şi contribuie în accentuarea achiziţiilor [ 28 ].

Adaptarea constituie condiţia fundamentală a supravieţuirii fiinţelor vii în natură şi

societate. Atât în cazul omului cât şi al animalului reacţiile adaptative sunt în covârşitoarea lor

majoritate învăţate, dobândite.

4 C. Jonas, L. Crocq, Les conséquences cliniques du traumatisme psychique, Nervure, vol.9, nr.6, 1996, p.23–28.5 Ph. Jeammet, M. Reynaud, S. Consoli, Psychologie médicale, Paris, Ed.Masson, 1989, p.183–185

Stadiul II Rezistenţa

Stadiul I Alarma

Stadiul III Epuizarea

Nivel normal de rezistenţă

ŞocContraşoc

28

Termenul de stres are în general două accepţiuni6:

a) situaţie, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;

b) însăşi starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta îşi

mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face faţă unei agresiuni fizice sau

psihice.

În cazul în care accentul este pus pe starea organismului, pe reacţiile acestuia la agenţii

stresori, se au în vedere răspunsurile emoţionale în exces. Aceste răspunsuri emoţionale sunt

exprimate vizibil în comportamentul individului, în limbaj, activitatea motorie, precum şi în

devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice [ 5 ].

În faza de început a cercetărilor sale, H.Selye a fost tentat să definească stresul ca fiind

gradul de uzură şi suferinţă a organismului provocat de modul de funcţionare sau de leziuni.

Preluând ideile lui Hipocrate care considera că boala nu este numai suferinţă, ci şi uzură,

vătămare, efortul pentru a reveni la starea normală, Selye descoperă mecanismele de adaptare a

organismului la acţiunea agenţilor stresori identificând astfel reacţiile de apărare ale

organismului, şi anume sindromul general de adaptare [ 6 ].

Sindromul general de adaptare (SGA) este caracterizat prin trei stadii7:

1) Reacţia de alarmă ce reprezintă primul răspuns al organismului, mobilizarea

generală a forţelor de apărare a organismului. Acest prim stadiu cuprinde două faze: faza de

şoc (caracterizată prin hipotensiune, hipotermie, depresie nervoasă etc.), cu vătămarea

sistemică (generală) bruscă, urmată apoi de o fază de contraşoc, în care apar fenomenele de

apărare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involuţia aparatului timico-limfatic etc.).

2) Stadiul de rezistenţă în care sunt activate mecanismele de autoreglare. Cuprinde

ansamblul reacţiilor sistemice provocate de o expunere prelungită la stimuli faţă de care

organismul a elaborat mijloace de apărare.

3) Stadiul de epuizare este foarte asemănător reacţiei de alarmă, când datorită

prelungirii acţiunilor agenţilor nocivi, adaptarea organismului cedează.

6 P.P. Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.Albatros, 1978.

7 R. Floru, Stresul psihic, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1974, p.24.

29

Des. II.1 Stadiile Sindromului General de Adaptare

Prin urmare stresul reprezintă starea de conjuncţie rezultată din acţiunea agentului stresor

şi capacitatea de adaptare a organismului. Cu cât o persoană se află mai frecvent în starea de

alarmă sau de rezistenţă, cu atât este mai mare riscul instalării epuizării cu toate consecinţele sale

negative.

Dacă accentul este pus pe situaţie, pe factorii generatori ai stresului, de această dată se are

în vedere caracterul lor neobişnuit, neaşteptat, chiar agresiv care ameninţă starea normală a

organismului [ 9 ].

Pentru unii cercetători, stresul reprezintă un eveniment ce produce tensiune sau

îngrijorare, iar alţii privesc stresul ca o percepţie individuală a unui eveniment – modul în care

un individ interpretează situaţia. Majoritatea experţilor definesc stresul ca fiind răspunsul

psihologic şi fiziologic la anumiţi stimuli percepuţi de către individ ca fiind ameninţări. Astfel de

stimuli sunt denumiţi stresori sau agenţi stresogeni [ 17 ].

Teorii actuale asupra stresului psihic

Datele din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor modele ale

stresului psihic (teoria evenimentelor stresante de viaţă, teoria cognitivă a stresului (modelul

interacţionist), teoria vulnerabilităţii individuale (tip A, grad de nevrotism), modelul ecologic,

modelul cultural etc. Ne vom opri asupra primelor două teorii, considerate a fi mai importante în

explicarea stresului.

1. Teoria evenimentelor de viaţă. Suportul social

Începutul cercetărilor evenimentelor de viaţă se leagă de publicarea în 1967 a metodelor

de cuantificare a acţiunii acestor evenimente prin scalele de evenimente de viaţă ale lui Holmes

şi Rahe, care afirmă că cele mai diverse schimbări de viaţă (respectiv moartea partenerului,

mutarea, schimbarea locului de muncă, divorţul etc.) atrag după sine importante reacţii de

adaptare ale individului. Dacă acestea nu se declanşează, deoarece cerinţele depăşesc resursele

obiective şi/sau subiective ale individului, pot apărea ca urmare decompensări psihice şi/sau

fizice.

Rezultatele unor cercetări, precum cele ale lui Olinger, Kuiper & Shaw (1987), Kuiper şi

Olinger (1986) ş.a. studii, evidenţiază că resursele şi competenţele individuale (comportamentul

30

de coping) decid asupra faptului dacă o interacţiune între organism şi agenţii stresori duc la

consecinţe patologice.

Într-o serie de lucrări (Brown & Harris, 1978; Brown & Prudo, 1981; Costello, 1982;

Roy, 1978; Solomon & Bromet, 1982 etc.) se poate evidenţia o schimbare de accent care se

îndepărtează de la orientarea asupra acţiunilor negative ale evenimentelor de viaţă spre

focalizarea asupra relaţiei dintre suportul social deficitar şi sănătate,  (Fiedler, 1991). Au fost

formulate două ipoteze:

a) Ipoteza efectului principal - susţine că împovărările sociale, precum şi

condiţiile deficitare ale suportului social funcţionează ca stresori şi influenţează sănătatea

psihică direct şi independent sau interacţionează împreună.

b) Ipoteza tamponului - implică faptul că suportul social reduce stresul

social. În consecinţă, persoanele cu suport social mai amplu au o tendinţă mai scăzută

spre decompensare psihică la apariţia unor greutăţi existenţiale comparativ cu persoanele

cu un grad mai redus al integrării sociale şi suportului social [ 1 ].

Dar, după cum afirmă Schwartzer & Leppin (1989) în urma unei meta-analize a 70 de

studii empirice, interdependenţele susţinute între valorile unor tulburări apreciate ca consecinţe

ale stresului psihic şi variabilele suportului social pot fi numai parţial întrevăzute deoarece ele

apar ca inconsistente.

Barrera (1986) propune o analiză a perspectivei suportului social: structural - persoane

care într-o anumită situaţie ajută sau ar ajuta; cognitiv - percepţia suportului ca şi a certitudinii

sau a conştiinţei sprijinului social (suportul social perceput ca şi cogniţie socială); interactiv -

suportul acţiune [ 11 ].

2. Teoria cognitivă

Conform fondatorilor acestei teorii (Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb,

Caplan, ) stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre solicitările

impuse organismului şi capacitatea sa de răspuns.

Pentru a descrie stresul psihic, Lazarus introduce următoarele concepte: ameninţarea

(treath), evaluarea (appraisal) şi ajustarea (coping).

Ameninţarea este definită prin trei caracteristici de bază:

a)       anticipează confruntarea cu o situaţie periculoasă sau cu o trăire

negativă;

31

b)       orientează conduita în viitor;

c)       este dependentă de procesele cognitive (percepţie, gândire,

memorie, învăţare).

Se arată că stresul psihic se produce atunci când se anticipează ameninţări, reale sau

imaginate, asupra: integrităţii fizice; a stării psihice pozitive şi a relaţiilor interpersonale şi

sociale . De asemeni, se face distincţia dintre anticiparea ameninţării, ce are un caracter

subiectiv, şi confruntare, ca fenomen obiectiv. Studiile realizate conchid că anticiparea este mai

intensă în reacţii psihofiziologice decât confruntarea . Acolo unde nu există momentul

anticipativ, reacţiile psihofiziologice pot să apară după confruntare.

Stimulii rezultaţi din anticiparea ameninţării sunt apreciaţi de individ ca nocivi, neutri sau

benefici prin procese cognitive de evaluare, înţeleasă ca activitate mentală ce implică judecăţi,

raţionamente, deducţii, discriminări, opţiuni prin care datele sunt asimilate într-un anumit cadru

cognitiv. Lazarus distinge trei momente ale evaluării:

1) Evaluarea primară - prin care situaţia este definită ca dăunătoare sau nu,

finalizîndu-se printr-un sentiment de încredere în forţele proprii sau, dimpotrivă, de

neputinţă. Exista trei tipuri de evaluare primara: irelevantă, benignă-pozitivă si stresantă:

a) Atunci cînd un eveniment nu are nici o importanţă pentru starea de

sănătate a persoanei, poate fi considerat irelevant, deoarece nimic nu se pierde sau se

caştiga în acea tranzacţie.

b) Dacă rezultatul evenimentului este interpretat ca fiind pozitiv, atunci au loc

evaluări benign-pozitive. Aceste evaluări sunt însoţite de emoţii plăcute precum bucuria,

dragostea, fericirea, starea de calm, pace etc.

c) Evaluările stresante se refera la un rău, o pierdere, ameninţare şi/sau

competiţie. Amenintarea cuprinde potenţialul către rau sau pierdere, competiţia înseamnă

un potenţial pentru dezvoltare personală, simţul puterii sau cîştig, iar răul-pierdere

presupune un prejudiciu care a avut loc deja, ca de exemplu un prejudiciu intr-o relaţie de

prietenie sau la adresa stimei de sine.

2) Evaluarea secundară - prin care subiectul trebuie să aleagă din

alternativele adaptative avute la îndemână. În evaluarea secundară, persoana analizează

resursele de coping de care dispune şi îşi pune intrebarea: „Ce pot să fac în aceasta

32

situaţie (Folkman şi Lazarus, 1985)?” Dacă stimulul este evaluat ca ameninţător se

declanşează procesele ce vizează reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare

(coping).

Coping-ul este definit ca reprezentand „eforturi cognitive si comportamentale in continua

schimbare, in vederea gestionarii cerintelor interne si/sau externe care sunt evaluate de persoana

ca depasind resursele acesteia (Lazarus si Folkman, 1984, p. 141). Aceasta definitie este

superioara abordarilor anterioare, deoarece coping- ul este conceptualizat ca fiind orientat catre

proces si nu catre o trasatura stabila de personalitate. Lazarus si Folkman afirma despre coping

ca are doua functii principale: reglarea emotiilor negative - coping-ul centrat pe emotii - si

intreprinderea unor actiuni in vederea rezolvarii problemei care genereaza emotii negative -

coping-ul centrat pe probleme. Strategiile de coping centrat pe problema au fost folosite mult

mai des in situatiile in care persoana evalua ca evenimentele stresante pot fi schimbate, decat in

situatiile in care aprecia ca nu se poate face nimic in legatura cu problema respectiva.

Deşi în literatură au pătruns cu denumirile de evaluare primară şi secundară, acest lucru

nu înseamnă că există o ierarhie bine precizata şi că evaluarea primară are loc întotdeauna

înaintea celei secundare. Ele acţionează interdependent şi evaluarea secundară se poate poziţiona

în timp înaintea celei primare (Lazarus si Folkman, 1984).

3) Reevaluarea, care se referă la schimbarea percepţiei iniţiale din benignă în

nocivă, sau invers, ca rezultat al noilor informaţii, inclusiv succesul sau eşecul primelor

tentative adaptative [ 1 ].

Caracterul stresant al stimulului este determinat de două categorii mari de factori:

1. Factori externi ce ţin de configuraţia stimulilor, de ambiguitatea indicatorilor privind

natura confruntării provenită din lipsa de informaţii sau din date contradictorii, de balanţa dintre

stimulii care produc ameninţare şi resursele individuale şi ale mediului.

2. Factori interni, ce depind de structura psihică a individului: ansamblul de motive,

sistemul de convingeri, credinţe şi atitudini constituite faţă de diversele aspecte din mediu şi faţă

de propria persoană, resursele intelectuale şi educaţia [ 7 ].

33

Clasificarea stresului

Variaţiile individuale explică de ce una şi aceeaşi persoană reacţionează diferit de la un

moment la altul, de ce amploarea, intensitatea, durata reacţiilor psihofiziologice se modifică în

timp ca rezultat al familiarizării sau dimpotrivă al sensibilizării cu unii agenţi stresori.

Stresul este o stare a organismului care rezultă din interacţiunea, confruntarea unică sau

repetată a individului cu situaţia8. O situaţie poate fi stresantă pentru majoritatea oamenilor, dar

ea poate să nu fie evaluată şi trăită în acelaşi mod de o persoană sau alta9.

Eterogenitatea răspunsurilor individuale a dat naştere unui tablou diversificat al formelor

de stres.

Unii indivizi sunt capabili să se adapteze mai eficient. Un stresor îi capacitează pe unii să

achiziţioneze mai mult şi le poate structura viaţa într-un mod foarte interesant. De exemplu,

8. R. Floru, Stresul psihic, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1974.

9 R. Floru, op.cit., p.22.

34

mulţi indivizi învaţă şi studiază mai bine în condiţii de stres ale unui examen viitor. Înfăptuirea

căsătoriei sau pierderea locului de muncă, deşi destul de stresante, pot conduce la

reîmprospătarea relaţiilor şi la o mai mare emulaţie.

Alte persoane nu se adaptează tot atât de bine şi acest fapt are ca rezultat nu numai o

slabă performanţă şi o productivitate scăzută, ci şi îmbolnăvirea, dereglarea homeostaziei.

Angajaţii care au foarte mult de lucru sau multe responsabilităţi, nu numai că-şi realizează

sarcinile într-un mod inadecvat, dar se pot chiar îmbolnăvi. Sau, o persoană incapabilă să suporte

decesul soţului, poate cădea în depresie, îşi va neglija munca şi va face lucruri ce îi pot periclita

sănătatea, poate chiar viaţa.

Aşadar, stresul poate avea efecte atât pozitive, cât şi negative. Stresul pozitiv (eustres)

este cel care acţionează ca factor energizant, ajutând persoana să abordeze situaţiile ca pe nişte

provocări, într-un mod mult mai eficient. În cazul stresului negativ (distres) organismul

supramobilizat refuză să revină la starea normală, individul fiind nervos, gata de reacţie, are

tensiunea arterială crescută şi musculatura încordată. Cu alte cuvinte această formă de stres se

dovedeşte a fi o greutate asupra mentalului şi a organismului [ 6 ].

Cu toate acestea, din cercetările efectuate până în prezent s-a constatat faptul că ambele

forme de stres pot fi dăunătoare dacă sunt menţinute timp îndelungat.

În funcţie de frecvenţa manifestării agenţilor stresori se poate vorbi despre:

stres acut (episodic) - care încetează odată cu dispariţia agentului stresor;

stres cronic (persistent) - caz în care agentul stresor se menţine o perioadă

îndelungată de timp afectând starea de echilibru a organismului;

stres ciclic - provocat de apariţia agentului stresor cu o anumită

regularitate. Stresul ciclic poate conduce la fenomenul de autoagravare deoarece chiar

anticiparea stresului poate duce la apariţia situaţiilor stresante (de exemplu, sesiunile de

examene, vacanţa, negocierea contractului de muncă sau a salariului).

Tipul de stres prelungit indus de către stresorii cronici se dovedeşte a fi nociv într-un

mod special. Adesea, stresul cronic erodează capacitatea persoanei de a se adapta şi poate

conduce la probleme serioase de sănătate. Chiar dacă stresul cronic se dovedeşte a fi greu de

controlat, totuşi efectele sale pot fi diminuate într-o oarecare măsură dacă persoana agresată

primeşte un puternic suport social provenit din partea grupului ce îl înconjoară. Studiile indică

faptul că, aceste grupuri pot îmbunătăţi statusul mental dezechilibrat, de genul depresiei şi

35

stărilor asociate unui risc accentuat de îmbolnăvire, cum ar fi: presiunea sanguină ridicată şi un

nivel de colesterol accentuat [ 6 ].

O altă clasificare a formelor de stres a fost efectuată de către specialişti avându-se în

vedere natura agenţilor stresori:

Stresul psihic în care se regăseşte acţiunea combinată a mai multor tipuri

de agenţi stresori. O stare tipică de stres psihic o reprezintă cea de examen în care se

regăseşte combinată acţiunea următorilor stresori: teama de eşec; evaluarea consecinţelor

pe plan şcolar, familial, al microgrupului; starea de start premergătoare examenului;

solicitarea intensă din timpul examenului.

Stresul profesional este determinat de acţiunea concomitentă sau nu a

stresorilor fizici (zgomot, vibraţii, variaţii de temperatură, luminozitate), chimici

(substanţe chimice volatile, iritabile).

Stresul preoperator şi postoperator are la bază caracterele stresului psihic,

dar la care se adaugă ca agent de multiplicare, anticiparea stresului operator şi

postoperator.

Stresul de subsolicitare ce este determinat de modificarea caracterului

anumitor activităţi profesionale. Creşterea ponderii activităţilor de supraveghere şi

control, a dialogului cu panoul de comandă sau calculatorul în defavoarea cooperării în

echipă conduc la diminuarea comunicării, monotonie excesivă, izolare. De asemenea,

obligaţia de a efectua anumite sarcini repetitive, monotone cărora subiectul nu le găseşte

nici o justificare sau chiar inactivitatea pot deveni surse de stres.

Stresul de suprasolicitare. Este caracteristic persoanelor cu program de

lucru prelungit şi cu sarcini de mare diversitate. Apare frecvent în rândul managerilor,

mai ales a celor de nivel superior şi mediu.

Stresul situaţional este cauzat de schimbări recente în modul de viaţă al

indivizilor. Acest tip de stres mai este denumit şi stres cultural, deoarece schimbările pot

viza factori de perenitate din viaţa şi educaţia indivizilor. Societatea şi cultura din care

provine individul poate intra în conflict puternic cu situaţiile generate de schimbarea

locului de muncă (cazul emigrării), a domiciliului (cazul căsătoriei cu o persoană de altă

naţionalitate), divorţului (atunci când tradiţia culturală, religia, normele sociale dezaprobă

acest act) [ 6 ].

36

Sursele de stres

Stresul poate fi generat de către o diversitate de situaţii sau evenimente, de la modificarea

comportamentului, a obiceiurilor de somn sau de hrănire până la decesul partenerului de

căsătorie, a părinţilor sau a copiilor. Volumul de stres indus de aceşti stresori depinde nu doar de

percepţia individului, cât şi de factori precum tipul de stresori şi, intensitatea şi durata acestora.

J. Weitz consideră că o situaţie poate deveni stresantă în următoarele condiţii10:

a) solicitările sunt atât de numeroase încât împiedică prelucrarea adecvată a

informaţiei, supraîncărcarea traducându-se de cele mai multe ori prin degradarea

performanţelor;

10 J. Weitz, Psychological research needs on the problems of human stress, în J. McGrath, Social and psychological factorus in stress, New York, Holt, Rinehart and Winston, 1970.

37

b) situaţia este percepută ca fiind potenţial periculoasă, motiv pentru care

subiectul se simte ameninţat;

c) în cazul în care subiectul este izolat, acesta resimţind restrângerea

libertăţii;

d) când subiectul este împiedicat să-şi desfăţoare activitatea şi are sentimentul

de frustrare;

e) când presiunea grupului se exercită de aşa natură încât trezeşte teama de

eşec, de dezaprobare.

La toate acestea se pot adăuga şi situaţiile caracterizate prin acţiuni cronice ale agenţilor

fizici (temperaturi extreme, umiditate, zgomot) sau alte împrejurări care slăbesc rezistenţa

organismului (boală, lipsă de somn).

Agenţii stresori sunt factori nocivi sau stimuli psihici cu semnificaţie afectivă puternică.

Multitudinea acestor factori provocatori de stres a impus clasificarea lor în funcţie de anumite

criterii, astfel11:

a) În funcţie de numărul agenţilor stresori în acţiune, aceştia pot fi:

stresori unici, precum un zgomot puternic cu tendinţa de a se prelungi sau un

zgomot puternic survenit brusc în plină noapte ;

stresori multiplii, de exemplu zgomotul asociat cu căldura şi cu noxele.

b) După numărul persoanelor afectate, pot fi identificaţi:

stresori cu semnificaţie strict individuală. Aceştia sunt regăsiţi în insatisfacţia

prelungită a unor trebuinţe fiziologice, cum ar fi: setea intensă şi lipsa perspectivei de a o potoli,

foame, somn.

stresori cu semnificaţie colectivă, “de grup” familial sau profesional. Sunt

evenimente precum: nereuşita unui copil la examen, decesul părinţilor, divorţul, perspectiva

şomajului într-o organizaţie etc. Aceşti stresori forţează într-o mare măsură capacitatea de

adaptare a persoanei.

stresori cu semnificaţie generală care afectează orice individ. În această

categorie sunt incluse evenimentele subite dezastruoase specifice unor situaţii de calamitate

naturală, şi anume: inundaţie, cutremure, război, etc.. Ca exemplu ne putem referi la cutremurul

11 T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, Managementul organizaţiei, Bucureşti, Ed.Holding Reporter, 1995, p134.

38

din martie 1977, soldat cu foarte multe decese, răniri, distrugeri materiale. Astfel de evenimente

întrerup viaţa unei persoane făcând-o să se simtă neputincioasă, inutilă. Deoarece cataclismele

afectează populaţii întregi în acelaşi timp, astăzi în lume tind să se formeze adevărate reţele de

lucru ce îşi propun pregătirea populaţiei în faţa acestui gen de stres.

c) După natura lor, agenţii stresori pot fi clasificaţi în:

stresori fizici. Stresorii ce induc oamenilor un disconfort fizic forţând organismele

să se adapteze. Zgomotele, vibraţiile, radiaţiile, efortul fizic prelungit, traumatismele,

hemoragiile externe, arsurile, stimulii luminoşi, boala, durerile de cap cronice, temperaturile

extreme, cât şi umiditatea, sunt doar câteva exemple. Aceştia cât şi alţi stresori fizici pot

deteriora performanţele şi productivitatea persoanei cât şi sănătatea şi bunăstarea acesteia.

stresori chimici. Aceştia sunt noxele chimice ce au acţiune toxică asupra

organismului şi care pot induce si un stres psihic atunci când sunt percepute ca un pericol

iminent pentru sănătatea persoanei.

stresori biologici. Din această categorie fac parte viruşii, bacteriile, paraziţii prin

care se instalează diferite boli, stresori ce sunt conştientizaţi ca surse de pericol pentru

funcţionarea organismului.

stresori psihologici. Sunt stimuli cu o semnificaţie nocivă, interpretaţi subiectiv

de psihicul uman la nivelul operaţiilor gândirii.

d) În funcţie de conexiunea cu problemele vieţii, putem vorbi de:

stresori periferici, ce sunt materializaţi în dificultăţi trecătoare, cum ar fi: vremea

urâtă, aglomeraţia, blocajele rutiere, etc.

stresori centrali. Aceştia sunt cei regăsiţi în problemele importante ce pot provoca

perturbări în viaţa unei persoane.

Menţionăm şi studiul de identificare şi clasificare a agenţilor stresori centrali, efectuat în

1968 de T.H.Holmes şi R.H.Rahe, profesori la Universitatea din Washington. Cei doi pun în

evidenţă 43 de agenţi stresori clasificaţi de subiecţii investigaţi, cu ajutorul unei scale în care

punctajul maxim îl constituie moartea partenerului de viaţă (soţ, soţie) cotat cu 100 de puncte

(vezi anexa 2 ).

39

Cercetările desfăşurate de-a lungul vremii au evidenţiat existenţa unei lungi liste a

cauzelor generatoare de stres, care grupate după natura lor, apar sub forma conflictelor ce pot

fi12:

a) conflicte familiale:

conflictul copilului cu autoritatea părinţilor, din care poate rezulta fie frustrarea

ca urmare a excesului de autoritate exercitată de părinţi, fie depresia ca urmare a dezinteresului

părinţilor faţă de copil;

conflictul copilului cu ceilalţi fraţi datorită concurenţei afective existente între ei,

a intereselor divergente etc.;

conflictul conjugal generat de exercitarea autorităţii unuia dintre soţi, diverse

probleme maritale, educaţia şi îngrijirea copiilor etc.;

conflictul paraconjugal cu socrii, părinţii sau rudele apropiate;

pierderi sau prejudicii concretizate în boli ale membrilor familiei, decese,

divorţuri;

b) conflicte profesionale ce sunt generate de activităţile profesionale excesive; lipsa

relaxării; odihnă insuficientă; diferiţi factori perturbatori ai activităţii, cum ar fi cei sonori sau

termici; raporturile inadecvate cu superiorii, subalternii sau colegii; responsabilităţi profesionale

care depăşesc posibilităţile; insuccese; nerespectarea termenelor limită;

c) conflicte sociale rezultate din: probleme legate de locuinţă, criza de timp,

poluarea sonoră, accidentele, şomajul, unele programe TV şi chiar terorismul, care poate produce

stres psihic social;

d) conflicte din sfera vieţii intime: complexe de inferioritate, dificultăţi de integrare

socio-familială, insatisfacţia legată de unele trebuinţe biologice, tristeţe datorită subsolicitărilor

sau monotoniei din viaţa personală [ 1 ].

12 T. Zorlenţan, E. Burduş, G. Căprărescu, op.cit., p.137.

40

Clasificarea reacţiilor la stres

Modul cum reacţionăm la stres este influenţat de o serie de factori, dintre care unii pot fi

controlaţi, in timp ce alţii nu. Sanatatea fizică şi metală, predispoziţia genetică (“mostenirea”),

experienţele din trecut, regimul alimentar, susţinerea socială determină care stimuli externi vor fi

interpretaţi de catre organism drept agenţi stresori intr-un anume moment al vietii noastre. O

persoana sănătoasă, echilibrată, provenită dintr-o familie armonioasă şi fără probleme de

sănătate, care traieste o viaţă liniştită, se hrăneşte raţional şi are relaţii normale cu cei din jur, va

raspunde mult mai bine la stres şi are mult mai puţine şanse să dezvolte o afecţiune legata de

stres decît un om la care cel puţin unul din factorii amintiti este deviat de la normal.

La copii şi adulţii tineri cu vîrsta între 6 şi 18 ani chiar şi un singur episod de stres

important poate cauza daune pe termen lung ale funcţiilor cognitive [ 10 ].

Stresul care determină reacţiile psihice se poate manifesta sub una din următoarele

forme:

41

-stres benign, care determină reacţii de scurtă durată (secunde,minute), foarte

frecvent la adolescenţi şi care se poate manifesta prin plâns, lamentări, dar fiind benign nu este

nevoie de intervenţia medicului;

-stres moderat care determină reacţii cu durată de câteva ore sau zile şi unde de

asemenea nu este nevoie de intervenţia medicului;

-stres sever, care determină reacţii intense şi de durată şi în care se impune o asistenţă

psihologică sau medicală;

După cum se poate observa majoritatea reacţiilor psihice la situaţiile stresante nu pot fi

considerate patologice, din contra ele pot contribui la "oţelirea" caracterului.În funcţie de

contextul în care sunt trăite situaţiile, putem asista fie la o sensibilizare, cu apariţia unor reacţii

exagerate, patologice, fie la fenomenul de obişnuinţă, care duce la creştera puterii mecanismelor

psihologice adaptative [ 29 ].

Ey (1973) subliniază principalele forme de manifestare ale reacţiilor psihice la

situaţii stresante:

reacţiile sunt în raport direct proporţional cu evenimentele de viaţă incriminate;

pragul emotivităţii sau a angoasei este anormal de scăzut;

simptomele se manifestă prin reacţii afective violente

reacţiile pun în mişcare tendinţe mai mult sau mai puţin inconştiente, terenul hiperreactiv

ducând la o reactivitate psihică mai importantă [ 14 ].

Expresia neadaptării, a incapacităţii prelucrării şi "metabolizării" stresului şi restabilirii

"homeostaziei psihice" apare sub forma anxietăţii sau a stărilor depresive.În situaţii de stres

lumea devine, deodată un loc nesigur, chiar terifiant.În faţa acestei situaţii apare anxietatea

intensă, apar mecanisme defensive, uneori mult exagerate.Starea puternică de sugestibilitate

determină instabilitatea temporară a individului de a se ocupa de propria situaţie, cu apariţia

regresiunii pasiv-dependente (pentru a fi protejat de alţii).

Numeroase crize ale vieţii (pierderi, divorţ, perturbări ale vieţii profesionale etc.) sunt

adesea rezolvate de către persoana însăşi, sau cu ajutorul altora (mai grave sunt tentativele de

sinucidere).Adeseori se preferă un diagnostic simptomatic care să acompanieze diagnosticul

situaţiei disturbatoare (depresia de doliu,de exemplu).

Prima problemă discutată în literatura de specialitate este aceea a crizei. Kaplan

(1996) descrie patru secvenţe ale acestei crize:

42

1.Faza impactului,care durează de la câteva minute la câteva ore.În această perioadă

individul pare într-o stare de şoc, adesea cu desorientare sau cu o mare distractibilitate a atenţiei.

2.În a doua parte, creşte ambiguitatea şi incertitudinea, cu o emotivitate crescută cu

sentimente ca cele de ură, vinovăţie, anxietate şi depresie.Răspunsurile pacienţilor sunt

ineficiente.

3.În această fază sunt mobilizate toate resursele interne şi externe.Mediul exterior este

explorat şi apare procesul de reconstrucţie a unei lumi noi, a unor noi relaţii.

4.Ultima fază presupune o lungă perioadă de reconstrucţie şi reechilibrare. Direcţia

reconstrucţiei poate fi pozitivă dar se pot obţine şi stări cronicizate de dezadaptare.

Coleman şi Broen (1972) descriu şi ei tot în acest cadru 4 faze ale reacţiei acute:

1. Faza de şoc, în care victima este agitată sau apatică.Conştiinţa lipseşte de

cele mai multe ori şi adeseori alţii sunt acuzaţi.Pot apărea stări stuporoase cu desorientare

şi amnezie privind evenimentul traumatizant.

2. Stadiul sugestibilităţii, în care individul devine pasiv, sugestibil şi când se

repede să salveze pe alţii, chiar mai puţin afectaţi ca el.Cu toate acestea comportamentul

său este foarte ineficient.

3. Stadiul de revenire în care individul în mod gradat îşi recapătă echilibrul

psihologic, adeseori cu suportul celor din jur, inclusiv cu ajutorul unei psihoterapii

suportive (făcute de medic sau de alte persoane din anturaj).În jumătate din cazuri apar în

această fază coşmaruri care reamintesc de trauma iniţială.

4. În cazurile cu pierderi masive, starea acută este urmată de o lungă perioadă

de depresie, cu idei de vinovăţie privind dezastrul sau chiar suprveţuirea sa.

O importanţă deosebită o reprezintă reacţiile psihice la situaţii stresante la copii şi

adolescenţi.Feinstein (1974) descrie în cadrul acestor reacţii psihice următoarele forme

simptomatice:

simptome afective : anxietate, stări depresive, hipomaniacale, ipohondrice, tulburări

psihosomatice, fobie anxioasă, impulsivitate;

modificări caracteriale : trăsături schizoide (accentuate de stres,pe fondul imaturităţii),

agresivitate, comportament depresiv-compulsiv, reacţii de apărare (intelectualizare,

ascetism, detaşare, perfecţionism, hipersensibilitate etc);

simptome cognitive : eşecul şcolar, pierderea perspectivei timpului;

43

manifestări psihosociale : conflicte acute cu familia şi comunitatea, identificarea socială

negativă;

Un studiu ce a vizat un grup de adolescenţi a pus baza alcătuirii următoarei clasificări :

reacţii nevrotice(46%), depresii reactive (25%), fuga patologică(2%), stare de afect

patologică(16%), paranoid reactiv subacut (3%),reacţii isterice(5%), stupor reactiv(1%), alte

forme minore [ 12 ].

Reacţiile nevrotice - subiecţii din acest cadru prezentau urmatoarele simptome

nevrotice: anxietate de la forme uşoare, la intensitate de criză acută, asociate adesea cu trăiri care

reamintesc situaţia psihotraumatizantă iniţială, contracţii musculare, cu oboseală, fatigabilitate,

insomnie, iritabilitate şi mai ales imposibilitatea de a suporta zgomotele, scăderea puterii de

concentrare şi memorie, coşmaruri nocturne care reproduc psihotrauma, retragerea socială,

evitarea oricărei situaţii care ar avea un caracter excitator, evitarea relaţiilor interpersonale,

scăderea interesului sexual.După Modlin aceasta ar fi cel mai caracteristic sindrom în reacţiile

psihice faţă de un stres extern.

Reacţiile depresive prezentau tabloul clinic al unor depresii de diferite intensităţi. Fondul

depresiv se exprima adesea prin : inactivitate, oboseală, emotivitate ,scăderea apetitului, pierderi

în greutate.Depresiile apăreau imediat după un eşec, când persoanele deveneau inactivi, emotivi,

anorexici.Dacă starea se prelungea depresia era mai evidentă, subiecţii se închideau în sine, erau

irascibili şi suspicioşi.

Reacţiile de fugă au avut o formă acută, uneori cu obnubilarea moderată a

conştiinţei, cu desorientare sau chiar sub forma unor stări crepusculare.În urma unor conflicte

violente, survenite adesea între părinţi, a unor mari pierderi în familie, subiectii fugeau pe stradă

la întâmplare, deveneau agresivi atunci când erau opriţi, nu mai ţineau cont de pericolele

străzii.Alteori fuga se manifesta sub forma unei hoinăreli fără ţel, după care ei se întorceau acasă.

Stările de afect patologic s-au manifestat imediat după psihotraumă, sub forma unor

stări de agitaţie şi nelinişte psihomotorie, a impulsivităţii, tendinţelor de autodistrugere (până la

automutilare), reacţii vazomotorii, plâns, ţipete etc.Agitaţia marcată şi reacţiile vegetative erau

intense.Adeseori subiecţii prezentau o stare de obnubilare, uneori cu stare de amnezie asupra

episodului.

Reacţiilele isterice s-au prezentat sub forma unei game polimorfe de tulburări

psihice, inclusiv de disociere a conştiinţei, agitaţie, desorientare, stări de panică anxioasă, diferite

forme de conversiune.

44

Reacţia de retragere apare după stres sub forma accentuării trăsăturilor de

timiditate, inhibiţie, apatie, supunere docilă etc.Aceste reacţii apar mai ales în familiile rigide,

punitive, la adolescenţii cu diferite deficienţe fizice şi la care viaţa afectivă este dominată de

ruşine şi de presupusul eşec faţă de nivelul de aspiraţie impus de familie. Aceşti adolescenţi sunt

în mod constant trişti, puţin sociabili, înclinaţi spre fantezie, izolare socială, scăderea

posibilităţilor de evaluare a realităţii.

Reacţia hiperanxioasă se caracterizează printr-o reacţie puternică la stres. Aceşti

adolescenţi se caracterizează prin anxietate şi frică excesivă, simptome psihosomatice, depresie,

timiditate.Subiecţii îşi resimt inferioritatea, se plâng şi se supun altora, menţinerea securităţii lor

fiind legată de fenomenul de a plăcea.Este vorba, mai ales de adolescenţi din clasele defavorizate

sau a diferitelor minorităţi, cu un standard scăzut al aspiraţiei.

Reacţii agresive şi antisociale apar la unii adolescenţi care după stres devin cruzi,

agresivi, autoritari, dar fără a resimţi sentimentul de vinovăţie.

Reacţii confuzo-anxioase realizând tabloul clinic al stării stuporoase cu agitaţie şi

confuzie (apare în stresuri foarte puternice).Subiectul este paralizat de frică, urinează pe el,

alteori devine incoerent cu raspunsuri anxioase (agresive sau suicidale).

Crizele istero-anxioase cu o perturbare mai mică a conştiinţei, criza anxioasă fiind

legată de situaţia psihotraumatizantă.Pot apare intense reacţii psihosomatice (diaree, lipotimii,

dispnee etc).Alteori apare acea "descărcare de urgenţă" cu mişcări involuntare, expresii teatrale,

ticuri, plâns, ţipat, alte fenomene de pantomimă etc.

Crize anxioase psihosomatice sunt reacţii psihice dominate de fenomele somatice

(constricţie toracică, spasme glotice, colică hepatică sau intestinală). Anxietatea şi depresia sunt

prezente.

Reacţii psihogene psihotice apar mai ales sub forma unor stări confuzionale cu

anxietate şi depresie.

Reacţii psihogene la suferinţa fizică pot apare în situaţii când pacienţii trec prin

situaţii somatice dificile (de exemplu crize astmatice).Reacţiile se caracterizează prin

anxietate,panică,având uneori caracter acut.

Evoluţia şi prognosticul reacţiilor la evenimentele stresante este foarte variabilă şi

depinde de mai mulţi factori.Vârsta şi gradul de maturizare determină gradul şi maniera reacţiei

psihice.Familia are de asemenea un rol important, de multe ori prognosticul depinzând de

45

maniera în care familia face faţă situaţiilor care au luat naştere în procesul creşterii şi dezvoltării,

a relaţiior interpersonale [ 18 ].

Repere teoretice si studii inspirative

Investigaţii în domeniul stresului au fost realizate de mai mulţi autori, printre care se

numără şi Cornel Havârneanu13, utilizînd efectul Stroop pentru construcţia variantei

computerizate a testului de reactivitate în situaţii de stres.Aceasta consta într-o probă, la care

subiecţii dădeau reacţii motrice pentru nume de culori, culori şi în situaţia de interferenţă nume-

culoare.Culorile folosite au fost reduse la trei (faţă de varianta originală ce conţine cinci culori)

şi s-a cerut subiecţilor să reacţioneze cît mai rapid posibil printr-o apăsare a unei taste cu mîna

dreaptă pentru verde, cu mîna stingă pentru roşu şi cu ambele mîini pentru culoarea albastră.

Ipoteza experimentală presupunea apariţia unor diferenţe semnificative între grupul

subiecţilor emotivi/non-emotivi şi variabilele testului de rezistenţă la stres.

Au fost examinaţi 385 de subiecţi cu vîrsta cuprinsă între 23 şi 59 de ani.Tuturor

subiecţilor examinaţi lis-a administrat chestionarul de extraversiune-neurozism, elaborat de H.

Eysenck, precum şi chestionarul şcolii caracterologice franceze, elaborat de G. Berger.În acelaşi

timp, emotivitatea a fost operaţionalizată prin descrierea comportamentului emotiv/non-emotiv

într-o manieră identică cu operaţionalizarea itemilor care vizează emotivitatea în chestionarul

caracterologic.

13 Lector, Catedra de Psihologie, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi

46

S-a constata că subiecţii afectaţi de situaţiile stresante manifestă, fie tendinţa de a mări

timpul de reacţie, fie tendinţa de a produce mai multe erori, fie ambele tendinţe.Prin îmbinarea

acestor două modalităţi de reacţionare au rezultat patru cazuri posibile:

1) Creşte timpul de reacţie-creşte numărul de erori, subiectul este lent, apar

blocaje de tip inhibitoriu, situaţia stresantă determină o întîrziere a răspunsului, dar fără

efecte pozitive asupra calităţii acestuia.Subiecţii din această categorie pot fi numţi

emotivi inhibaţi.

2) Scade timpul de recţie-creşte numărul de erori, subiectul este reactiv,

impulsiv, caută să dea un răspuns cît mai rapid indiferent de calitatea acestuia.Subiecţii

din această categorie pot fi numiţi emotivi excitaţi.

3) Creşte timpul de reacţie-scade numărul de erori, subiectul este lent,dar

precis, exact în reacţii.În acest caz, creşterea timpului de reacţie se face în favoarea

calităţii.Poate exista un grad de emotivitate, dar acesta este compensat prin prudenţă.

4) Scade timpul de reacţie-scade numărul de erori, subiectul manifestă un

autocontrol emoţional bun, situaţia nu-l perturbă şi o controlează cu mare precizie [ 2 ].

Un alt studiu, realizat de Silvia Malic, prezintă o încercare de analiză a relaţiei dintre

stresul psihic şi patologia cardiovasculară în contextul rolului factorilor biologici şi psihosociali

în geneza afecţiunilor coronariene.Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 60 de subiecţi-pacienţi

internaţi în Centrul Republican de Cardiologie.

Scopul principal al cercetării a fost orientat spre evaluarea diferitor caracteristici ale

personalităţii bolnavului cardiovascular, a implicării lui în stres şi a modului de menajare a

stresului de către această categorie de bolnavi.

Administrarea metodelor de diagnosticare (chestionarul de stres al lui Holmes,

chestionarul de personalitate elaborat de Eysenck şi scala de evaluare a mecanismelor cognitive

de apărare) au furnizat date conform cărora a fost stabilit că:

1) În stare de boală oamenii recurg mai fregvent la mecanisme de coping mai simple,

tinzînd mai mult spre evitarea situaţiei, decît spre confruntarea şi rezolvarea ei în mod

constructiv.Mecanismele cognitive de coping14 pot fi plasate în locuri diferite pe axa:

14 S. Malic. Rolul factorilor de personalitate, a stresului psihic şi mecanismelor de coping la stres în etiologia şi patogeneza afecţiunilor

coronariene / Silvia Malic // Revista de psihologie, V 2003, N.3-4, p.177-189

47

Evitare

Confruntare

Negarea Represia Proiecţia Raţionalizarea Intelectualizarea

Des. II.6

Bolnavii coronarieni au obţinut scoruri mai înalte privind aşa mecanisme de coping ca

negarea, represia, proiecţia şi, respectiv, scoruri mici vis-a-vis de raţionalizare şi

intelectualizare.

2) Apartenenţa la un grup de sex impune anumite predispuneri pentru un mecanism sau altul

de coping (femeile au obţinut scoruri mai înalte la aşa mecanisme de coping ca

intelectualizarea şi raţionalizarea, iar bărbaţii obţin scoruri mai înalte la negare şi

represie.Deasemenea s-a constatat că femeile vor trăi mult mai intens în plan emoţional

fenomenele legate atît de sănătatea proprie, cît şi de relţiile interpersonale, ceea ce duce

la activarea exagerată a mecanismelor biohumorale şi, ca rezultat, la apariţia bolilor

cardiovasculare.

3) Pacienţii cu un nivel de instruie mai înalt (studii superioare şi medii de specialitate) obţin

scoruri mai înalte la intelectualizare şi raţionalizare, iar cei cu nivel mai scăzut de

dezvoltare intelectuală (şcoală medie) vor apela la celelalte mecanisme de coping:

represie, proiecţie şi negare.

Cercetarea întreprinsă a scos în evidenţă diferenţe semnificative între diferite variabile

aşa cum sînt: sexul, vîrsta, nivelul de instruire, diagnoza, nivelul stresului, neurotismul,

extra/introversiunea şi mecanismele de coping cognitiv. Evaluarea acestor variabile permit

posibilitatea de predictibilitate, de exemplu: femeia-coronariană de o anumită vîrstă va fi

nevrozată, va adera mai frecvent la un anumit mecanism de coping şi va apărea cu o anumită

diagnoză cardiovasculară, fapt ce oferă posibilitate de a recomanda anumite măsuri de profilaxie,

consiliere, psihoterapie, ca în rezultat să se evite boala cardiovasculară prin învăţarea unui nou

model comportamental [ 8 ].

O direcţie importantă în cercetarea stresului o constituie studiul relaţiei dintre stres şi

etiologia unor boli psihosomatice.Argumente clare privind influenţa stresului cronic în

declanşarea unor tulburări cu caracter organic provin din numeroasele cercetări efectuate în

România de I.B. Iamandescu (1993).Într-o lucrare consacrată acestei probleme el consideră că

sînt două variante posibile:

48

a. Una în care boala este declanşată aparent exclusiv de factorul psihogen.Este cazul

hipertensiunii arteriale care apare brusc după un stres major (divorţ, conflicte

profesionale etc.);

b. Boala este declanşată de un complex de factori etiologici, care acţionează sumativ cu

stresul psihic.Se apreciază, de asemenea, că stresul psihic poate influenţa ritmul

proceselor evolutive ale unor boli interne deja constituite.Este cazul puseelor de ulcer

gastric, stări alergice.Nu este exclusă nici situaţia în care stresul psihic participă ca factor

declanşator direct al decesului.

Cu ajutorul mijloacelor de diagnostic psihologice, psihofiziologice, psihosociologice şi

mai ales cu ajutorul testelor de personalitate au fost stabilite caracteristicile de bază ale

vulnerabilităţii individuale la stres, după Iamandescu (1995) pot fi menţionate următoarele:

a) Tendinţele interpretative, pe fond de susceptabilitate crescută;

b) Rigiditatea, încăpăţinarea;

c) Tendinţe egocentrice pronunţate;

d) Tendinţele obsesive, fobice pe un fond anxios;

e) Impulsivitatea, emotivitatea negativă crescută;

f) Agresivitatea, înclinaţia spre violenţă;

g) Apartenenţa la tipul A de personalitate, care după Friedman şi Rosenman are

caracteristicile: competitiv, centrat pe sarcină, doreşte să cîştige mereu, agresiv verbal,

foarte activ, silitor, incapabil să se relaxeze, foarte conştiincios, uşor de înfuriat.

Au fost descrise, de asemenea, unele tipuri de personalitate care favorizează sensibilitatea

la stres, cum sînt: extroversiunea, neuroticismul,descrise de H. Eysenck (1972), tipul cu toleranţă

scăzută la frustrare (Rosenzweig, cf. I.B. Iamandescu, 1993), ca şi cei cu motivaţie crescută de

afirmare intelectuală (W.Vogel, 1959) [ 3 ].

Studiul factorilor care produc stresul uman preocupă numeroşi cercetători.Alături de

factorii stresanţi sînt studiate şi strategiile individuale practicate pentru diminuarea sau evitarea

stresului.Măsurile de organizare a muncii şi îmbunătăţirea calităţii managementului pot contribui

la diminuarea stresului.Printre alte măsuri se recomandă, de asemenea: însuşirea tehnicilor

individuale de autorelaxare şi autocontrol asupra proceselor emoţionale, tensionale, care au loc

în organism, îmbinarea raţională a muncii cuodihna recuperatorie, îmbinarea armonioasă a

activităţilor neplăcute cu cele plăcute.

49

Capitolul III

Corelaţia dintre stres şi trăsături de personalitate

Investigaţia dată prezintă o încercare de analiză a relaţiei dintre stresul psihic şi trăsăturile

de personalitate în contextul rolului factorilor psihosociali în declanşarea stresului.Accentul este

pus asupra reacţiilor psihice la situaţii de stres privite ca fiind tipice oamenilor ce deţin anumite

trăsături de personalitate.

Cercetarea a fost efectuată pe un lot de 25 de subiecţi, ce reprezintă vîrsta adolescenţei şi

se încadrează în limitele de vîrstă între 14 şi 18 ani, elevi ai claselor a X-a şi a XII-a în cadrul

Liceului Teoretic ”B.P.Hasdeu” din oraşul Orhei.Din cei 25 de subiecţi examinaţi 10 sînt de sex

masculin şi 15 de sex feminin.Este o proporţie relativ egală ce se datorează specificului activităţii

de instruire în Instituţiile de Stat de acest tip din Republica Moldova.

Studiul a fost orientat spre evaluarea diferitor caracteristici ale personalităţii

adolescentului, stării lui emoţionale în timpul aflării în situaţie de stres psihic, precum şi în

condiţii obişnuite a activităţii de instruire şi nivelului de depresie.Tuturor subiecţilor examinaţi li

s-a administrat chestionarul de extraversiune-nevrozism E.P.I., elaborat de H. Eysenck, scala de

evaluare a nivelului de anxietate reactivă şi anxietate ca trăsătură de personalitate, elaborată de

Spilberg şi adaptată de I.N. Hanin, metodica de autoevaluare a stărilor emoţionale (varianta

scurtă), elaborată de Wesman şi Riksom, chestioanrul Minimult (o variantă mai scurtă a MMPI),

scala depresiei şi chestionarul elaborat de V.M. Rusalov, menit să identifice caracteristicile

temperamentului.În acelaşi timp, recţiile la stres au fost operaţionalizate prin descrierea

comportamentului în urma observărilor efectuate în timpul inducerii adolescenţilor în stare de

stres psihic.

50

Crearea situaţie de stres a fost produsă prin prezentarea experimentatorului, de către

autorităţile liceului, ca fiind reprezentant al Ministerului Învăţămîntului, care a venit cu scopul

implimentării noilor metode de evaluare a cunoştinţelor şi pregătirii generale pentru examenele

de bacalaureat (pentru clasa a XII-a).Subiecţilor li s-a spus că acestea sînt metode Europene de

evaluare, propuse RM ca obiectiv al integrării europene şi acest an (2009) este primul an de

implimentare a metodei respective de evaluare a elevilor din instituţiile de învăţămînt din

RM.Au fost administrate metodica de autoevaluare a stării emoţionale şi chestionarul Minimult

ca fiind partea I-a şi a II-a a evaluării pregătirii generale pentru examene (vezi anexa 3 şi 4).

Subiecţii au fost informaţi, cu privire la rezultatele testării, că dacă vor fi nesatisfăcătoare ar

însemna neadmiterea lor la examenele de bacalaureat şi imposibilitatea de a obţine diploma de

bacalaureat, cea din urmă reprezentînd scopul primordial al absolvenţilor liceului.În acest fel

subiecţilor li s-au creat condiţii de stres psihic ce impun intensificarea emoţiilor şi trăirilor

psihice şi adoptarea unui model de comportament ce ar face faţă situaţiei.

Pentru clasa a X-a a fost folosită aceeaşi metodică cu diferenţa privind scopul evaluării.

Subiecţilor li s-a spus că începînd cu acest an (2009) clasele a X-a vor fi supuse unor testări,

rezultatele cărora vor fi baza în luarea deciziei de către Ministerul Învăţămîntului privitor la

admiterea la examenele care vor avea loc în septembrie 2009, examene care vor fi decisive

pentru inaugurarea în clasa a XII-a sau finisarea studiilor liceale cu clasa a XI-a şi obţinerea unui

document de finisare incompletă a studiilor liceale.Pentru clasa a X-a a fost indus un moment de

neclaritate reeşind din faptul că nu se presupune examinarea pe materie şcolară la finisarea

anului de studiu.Subiecţilor le-au fost administrate aceleaşi probe ca şi elevilor clasei a XII-a.

După finisarea testărilor în prima zi, experimentatorul ia probele cu el şi atenţionează

elevii că va veni peste o săptămînă cu rezultatele probelor, ceea ce plasează subiecţii într-o

situaţie de stres prelungit, păstrîndu-le careva trăiri privitor la rezultatele personale la testări.

A doua parte a experimentului consta în informarea elevilor despre rezultatele

nesatisfăcătoare la probă şi, deci, neadmiterea lor la examenul de bacalaureat.Au fost selectaţi

doar patru elevi din ambele clase ca avînd rezultate bune pentru a nu crea careva dubii privitor la

realismul evaluării.Aceşti elevi erau caracterizaţi ca fiind la coada clasei privind reuşitele

şcolare, ceea ce le impunea şi lor un anumit nivel al stării de stres fiind complet surprinşi de

rezultatele probelor şi intimidaţi de colegii aflaţi în fruntea clasei din punct de vedere al reuşitei

şcolare.Informarea cu privire la rezultatele probelor a fost produsă de către dirigintele clasei,

experimentatorul în acest timp efectuînd observarea recţiilor psihice asupra subiecţilor fără a se

implica în discuţii privitor la rezultate.Luînd în consideraţie că obţinerea diplomei de bacalaureat

51

constituie scopul primordial al elevilor de liceu s-a presupus că privarea lor de acest beneficiu va

genera reacţii psihice de diferit tip la majoritatea subiecţilor.Situaţia de stres creată a fost

intensificată prin ridicarea în picioare a fiecărui elev de către diriginte şi judecarea aspra privitor

la rezultatele rele obţinute în prezenţa colegilor şi experimentatorului ce cuprindea fraze de tipul:

„nu m-am aşteptat de la tine la aşa ceva! Cum ai putut să obţii aşa rezultate? etc.”. S-a decis ca

subiecţii să fie judecaţi de către o persoană care se bucură de autoritate în cercul de elevi, în

cazul dat de către diriginte, cu scopul de a se evita întrebările ce pot apărea de la elevi şi a

permite experimentatorului să efectueze observarea respectînd principiile de bază pentru

utilizarea acestei metode:

Experimentatorul intră în clasă împreună cu dirigintele imediat după sunetul ce anunţă

începerea lecţiei de “ora clasei” şi se opresc în faţa auditoriului aşteptînd ca toţi elevii să se

aşeze la locurile lor. Băncile sînt aranjate în patru rînduri ( vezi anexa 5 ) , cîte două bănci în

fiecare rînd.Dirijintele, instruit din timp, îşi ia poziţia în picioare în faţa clasei, aflîndu-se puţin

deplasat spre uşa de la intrare pentru ai oferi posibilitatea observatorului de a-şi ocupa poziţia

în faţa elevilor.Observatorul anunţă rezultatele probei (spre indignarea elevilor) şi se

deplasează puţin spre colţul drept de la intrarea în clasă oferindu-i posibilitatea dirijintelui de a

ocupa poziţia centrală din faţa clasei.În acest timp, observatorul, îşi pregăteşte materialele

necesare pentru efectuarea observării (telefon mobil cu funcţia de filmare în regim video)

rămînînd în picioare.

Dirijintele începe a ridica elevii pe rînd în picioare, judecîndu-i şi manifestîndu-şi

dezamăgirea prin intermediul mimicii şi limbajului, deplasîndu-se dea-a lungul părţii clasei

opuse poziţionării observatorului (de la uşă spre fereastră) şi oprindu-se în faţa elevului ce este

în picioare, prin această comutînd atenţia elevilor de la observator, care în acest timp înregistra

ceea ce se întîmplă în clasă ţinînd aparatul în aşa mod încît să nu fie observat procesul de

filmare de către elevi.Toţi elevii au fost ridicaţi în picioare şi supuşi presiunii atît dirijintelui, cît

şi colectivului de elevi (cazul elevilor ce au obţinut rezultate bune la probe), iar reacţiile lor au

fost înregistrate, realizîndu-se scopul primordial al observării.

Aceleaşi principii ale observării au fost respectate şi în cazul identificării reacţiilor

elevilor din clasa a X-a ( vezi anexa 6 ).

52

Instalînd starea de stres subiecţilor, experimentatorul ia cuvîntul şi le oferă elevilor o a II-

a şansă de a-şi demonstra pregătirea pentru examene prin administrarea altor probe cu aceleaşi

condiţii.Pentru această probă au fost folosite scala de evaluare a nivelului de depresie, care se

presupunea a fi instaurat timp de o săptămînă de la administrarea primei testări şi chestionarul de

anxietate ( vezi anexa 7 ).După efectuarea acestor probe, subiecţii, au fost informaţi despre

scopul real al investigării şi s-a discutat în grup despre emoţiile şi starea psihică a fiecăruia în

timpul experimentului.Întrevederele de mai tîrziu au avut ca scop evaluarea trăsăturilor de

personalitate a fiecărui subiect în parte şi administrarea repetată a chestionarului de evaluare a

nivelului de anxietate şi depresie.

Administrarea acestor metode de diagnosticare a fost efectuată în grup.Datele obţinute au

confirmat ipotezele stabilite, obiectivul cercetării fiind realizat, ceea ce ne permite să structurăm

rezultatele obţinute după criteriul trăsături de personalitate – reacţii ls stres şi să conchidem

următoarele:

1. Subiecţii extravertiţi reacţionează mai intens, mai agresiv şi mult mai

rapid în situaţie de stres.Timpul necesar pentru adoptarea unui comportament ce

presupune reacţia de răspuns la factorii stresanţi este mult mai limitat faţă de timpul

necesar subiecţilor introvertiţi în situaţie similară.În acelaşi timp s-a constatat că reacţia

extravertiţilor este mai puţin chibzuită şi nu se supune estimărilor consecinţelor

propriului comportament, pe cînd introvertiţii recuperează timpul folosit pentru meditare

prin reacţii bine gîndite, mai puţin agresive.Deci, putem spune că introvertiţii

conştientizează mai profund aspectele situaţiei stresante şi adoptă un comportament mai

puţin ofensiv, fiind mai apţi în a-şi controla sentimentele şi emoţiile.Cît despre

persoanele caracterizate prin dominanţa nevrotismului se poate spune că reacţia psihică

la situaţiile stresante depinde în mare parte de intensitatea stresorilor, adică cu cît factorii

stresanţi sînt mai intensivi cu atît scade capacitatea lor de a-şi controla

comportamentul.S-a observat o uşoară instabilitate în ceea ce priveşte modelul

comportamentului adoptat pentru situaţia de stres concretă, cel din urmă variind de la un

pol la altul.În cazul unor condiţii de stres de lungă durată, persoanele caracterizate prin

nevrotism, vor manifesta atît comportament de adaptare la sitauţia de stres, cît şi

inadaptare, care se vor instala periodic.

2. Nivelul mediu de anxietate reactivă al subiecţilor cercetaţi prezenta 39.8

puncte în situaţie tipică activităţii de educare a instituţiilor de învăţămînt de pe teritoriul

RM, dar în timpul efectuării „probelor de evaluare a pregătirii pentru examene” acest

punctaj s-a majorat pînă la 56.5.Este necesar de specificat că situaţia stresantă creată nu

53

numai a contribuit la creşterea indicilor generali de anxietate reactivă pe grupă, dar şi a

făcut posibilă identificarea persoanelor cu un punctaj mare al anxietăţii conform scalei lui

Spilberg.La aceşti subiecţi s-au observat reacţii nevrotice acute ca: anxietate, oboseală,

insomnie, iritabilitate, imposibilitatea de a suporta zgomotele, instabilitatea atenţiei,

evitarea relaţiilor interpersonale.Dacă în cazul activităţilor şcolare obişnuite astfel de

nivel ridicat al anxietăţii a fost depistat doar la 2 subiecţi, atunci în condiţii de stres acest

număr a cresut pînă la 14 subiecţi, toţi aceştia demonstrînd indici mari şi la anxietate ca

trăsătură de personalitate.S-a constatat că persoanele ce au un nivel minim (sub 40

puncte) al anxietăţii ca trăsătură de personalitate, iar aceştia au fost în număr de 9 din

numărul total de subiecţi, reacţionează mai calm şi mai chibzuit în situaţie de stres, nu

sînt afectaţi de trăiri emoţionale profunde, ceea ce ne face să credem că situaţia de stres

repetată nu contribuie la majorarea capacităţii de adaptare a personalităţii la situaţii de

stres psihic.În acelaşi timp, este necesar de specificat că punctaj mărit (peste 40 puncte)

la anxietatea ca trăsătură de personalitate au obţinut subiecţii caracterizaţi prin reuşită

şcolară, iar subiecţii ce se deosebesc prin lipsa responsabilităţii faţă de pregătirea materiei

şcolare şi un anumit grad de indiferenţă faţă de activităţile şcolare au acumulat un punctaj

sub limita medie la anxietate ca trăsătură de personalitate conform scalei lui Spilberg.

3. O forma uşoară de depresie (punctajul aflat între 50 şi 60 de puncte) a fost

depistată la 5 subiecţi în urma analizei rezultatelor scalei de diagnosticare a stărilor de

depresie şi a stărilor emoţionale apropiate acestora adaptată de Balaşova.Toţi aceşti

subiecţi au arătat un scor mare la scala depresiei, în urma analizei rezultatelor

chestionarului Minimult, ceea ce ne atenţionează asupra faptului că probabilitatea ca

persoanele depresive să manifeste stări de depresie ca consecinţă a stresului este mult mai

mare decît în cazul persoanelor cu un punctaj mic la acestă scală.Nu este exclus însă că

persoanele ce nu sînt caracterizate ca fiind depresive vor manifesta stări depresive în

situaţii de stres, luînd în consideraţie intensitatea factorilor stresanţi cît şi timpul

acţionării acestora asupra personalităţii, ceea ce nu putem califica ca fiin majore în

studiul de faţă.

4. Personalităţile caracterizate prin ipohondrie au manifestat dificultăţi de

adaptare la situaţia de stres, devenind surexcitabile, cu tendinţe conflictuale, nu erau în

stare să-şi menţină concentrarea atenţiei, erau mai puţin interesaţi de rezultatele

„probelor”, fiind convinşi că ele vor fi nesatisfăcătoare.În acelaşi timp, aceste

personalităţi, puteau fi tipizate ca fiind cei mai smeriţi cu situaţia generatoare de

stres.Personalităţile ipohondrice nu au manifestat stări de depresie, însă au obţinut

54

punctaj mare la anxietatea ca trăsătură de personalitate, ceea ce arată o trăire interioară

intensă a situaţiilor generatoare de stres şi punctaj mic la chestionarul de

agresivitate.Personalităţile isterice se diferenţiau prin reacţiile impulsive, nu erau

încrezute în forţele proprii, fiind pregătiţi pentru rezultate rele şi învinuind starea de

sănătate proprie pentru aceste rezultate.Aveau un comportament demonstrativ încercînd

să provoace grupa de subiecţi la acţiuni de represie la situaţia stresantă.Aceste

personalităţi nu se aflau într-o stare de depresie, era prezentă anxietatea ca trăsătură de

personalitate şi un nivel scăzut de anxietate reactivă, cea din urmă fiind un indice al

acţiunilor planificate şi iuţeala cu care se adoptă o decizie şi o poziţie cu privire la situaţia

stresantă.S-a observat o acţiune benefică a acestor personalităţi asupra grupului de

subiecţi prin atitudinea lor mai indiferentă faţă de situaţie.Consideraţi a fi persoane după

care să se alinieze, marea majoritate a grupului a adoptat o poziţie asemănătoare cu cea a

personalităţilor isterice.Personalităţile ce au acumulat un punctaj mare la scala

psihopatiei manifestau comportament de dezadaptare, nivel mare al agresivităţii, tendinţa

de a conflictua.În timpul anunţării „rezultatelor nesatisfăcătoare la probe” încercau să

creeze un haos în interiorul grupului, vroiau să părăsească demonstrativ clasa, indice al

neglijării regulilor şi normelor de comportare.Erau mai puţin sensibili faţă de autoritatea

persoanelor ce le stăteau în faţă (examinator şi diriginte), în acelaşi timp fiind conştienţi

de situaţia ce avea loc.În acest caz se ţine cont de faptul că indicii la această scală poate

varia în funcţie de situaţie, psihopatia nefiind considerată ca trăsătură stabilă de

personalitate.Subiecţii caracterizaţi prin psihopatie se aflau într-o stare de depresie la

nivel mediu, un punctaj ridicat la anxietatea ca trăsătură de personalitate.Subiecţii cu un

indice ridicat la scala paranoidală se evidenţiau prin agresivitte sporită, tendinţa de a

demonstra invaliditatea acestor probe şi a întregului proces de evaluare.Adică putem

spune că nivelul de adaptare la noile condiţii şi situaţii este mult minimalizat, opunîndu-

se o rezistenţă considerabilă schimbărilor ce intervin.Acest tip de subiecţi caută să

impună întregului grup concepţiile proprii încercînd raţional şi chibzuit să demonstreze

validitatea lor.S-a identificat un nivel puţin peste limita stării normale (absenţa depresiei)

la scala depresiei, anxietatea ca trăsătură de personalitate avînd un indice majorat.Un

număr considerabil de subiecţi (11) din eşantionul nostru au demonstrat un indice înalt la

scala psihasteniei, fapt ce indică un nivel ridicat al anxietăţii ca trăsătură de personalitate

şi după cum s-a spus anterior o probabilitate sporită a manifestării anxietăţii

reactive.Aceste personalităţi primeau tăcut noile condiţii, arătînd colegilor dezacordul

propriu doar prin mimica facială şi afirmări de tipul „ce să-i faci?”.Se adaptează uşor la

55

condiţii schimbătoare, păstrînd calmul şi claritatea conştiinţei.S-au evidenţiat însă

schimbări în procesul de concentrare a atenţiei, fiind incapabili de a se concentra asupra

activităţii propuse şi de a căuta susţinerea persoanelor apropiate (colegi, prieteni) în

vederea inspirării încrederii în sine.Acestor personalităţi le venea greu să adopte o decizie

clară privind activitatea şi poziţia proprie în faţa situaţiei stresante.Personalităţile cu tipul

schizoid de comportament se evidenţiau prin păstrarea calmului şi concentrarea asupra

activităţii proprii (îndeplinirea cerinţelor impuse de experimentator).Timpul pe care

ceilalţi îl pierdeau pentru demonstrarea dezacordului faţă de noile condiţii, ei l-au folosit

pentru pregătirea materialelor necesare la îndeplinirea probei.Ascultau atent instrucţiunile

şi puneau întrebări cu referinţă doar la materia probei.Subiecţii schizoizi au dat dovadă de

o adaptabilitate sporită la condiţiile de stres, activizarea resurselor cognitive,

concentrarea atenţiei asupra muncii de efectuat, însă o participare pasivă la intenţiile

colegilor de a schimba situaţia.Se bazau pe cunoştinţele prorpii şipe păstrarea „sîngelui

rece”.Subiecţii caracterizaţi prin hipomanie au demonstrat un caracter ciclic al modelelor

de comportament în situaţie de stres, încercînd să împace atît pe cei ce dezaprobau noile

condiţii, cît şi pe cei ce le acceptau, semn de lipsă a modelului propriu de comportament

şi incapacitatea de a lua o decizie stabilă.Ei încercau să ofere explicaţii raţionale şi unora,

şi altora, păstrînd în acelaşi timp calmul şi buna dispoziţie.Au un rol important în

diminuarea stresului colectiv prin prezenţa proprie în acel grup.Subiecţii hipomani nu au

dat dovadă de abilitatea de a convinge unul din „lagăre” de plauzibilitatea afirmaţiilor

celor din urmă.În situaţie de stres se adaptează uşor noilor condiţii neafectîndu-se

considerabil starea emoţională proprie.

5. Sistematizarea şi gruparea caracteristicilor temperamentale au permis

gruparea subiecţilor după criteriul temperamentului predominant şi elucidarea reacţiilor

acestora în situaţie de stres.Astfel, personalităţile preponderent sangvinice manifestau

impulsivitate, dar fără agresivitate (cum ar fi în cazul subiecţilor preponderent colerici),

greutate de concentrare a atenţiei, controlul emoţiilor şi sentimentelor şi activizarea în

timp scurt a resurselor personale în vederea îndeplinirii însărcinărilor noi.Adică, aceşti

subiecţi se adaptează uşor la noile cerinţe, manifestînd supunere faţă de persoanele cu

autoritate.Îşi activizează resursele personale nu în vederea opunerii rezistenţei situaţiilor

stresante, ci mai degrabă în direcţia găsirii unor modalităţi de refacere a echilibrului

psihic.Personalităţile preponderent colerice sînt la fel impulsive, reacţionînd rapid în

vederea opunerii rezistenţei la schimbări şi cu agresivitate.Îşi pot concentra atenţia asupra

însărcinărilor, dar preferă mai întîi să instaureze o atmosferă tensionată în grup şi apoi să

56

se apuce de lucru.În timp ce sînt judecaţi nu-şi pot controla sentimentele, emoţiile şi

gîndurile, nerespectînd statutul persoanelor ce au atentat la schimbarea atitudinii faţă de

sine însuşi.Se activizează rapid şi sînt gata pînă la urmă să-şi menţină poziţia adoptată la

început, o poziţie puţin chibzuită şi luată rapid, fără a se estima consecinţele posibile.În

caz că cerinţele nu-i satisfac, pot refuza îndeplinirea lor fiind gata să primească orice

pedepse pentru aceasta.Personalităţile flegmatice se deosebesc prin controlul emoţiilor şi

reacţiilor în situaţie de stres.Se supun uşor noilor condiţii cu toate că acestea le crează

discomfort.Sînt interesaţi de toate aspectele însărcinărilor pentru a putea da dovadă de

rezultate bune.Meditează profund asupra însărcinărilor neavînd ca scop primordial

răspunderea rapidă, ci mai mult corectă.În situaţia cînd este judecat îşi controlează uşor

sentimentele şi gîndurile manifestînd stimă şi respect faţă de persoanele cu autoritate.Se

adaptează uşor la noile condiţii, activizîndu-şi capacităţile personale, dar îi este necesar

mai mult timp pentru a trece la activităţi.Subiecţii melancolici se deosebesc prin trăiri

emoţionale intense ce îngreunează concentrarea atenţiei şi activizarea resurselor

personale.Îi stresează tot ce e nou chiar dacă încă nu ştiu despre ce merge vorba.Este

pasiv în îndeplinirea însărcinărilor fiind convins din start că rezultatele vor fi rele şi poate

renunţa la ele dacă i se pare că a greşit undeva.În timpul cît este judecat îşi păstrează cu

greu cumpătul, se intimidează şi se închide în sine.Cu apariţia situaţiilor stresante pierde

orice pornire de a face faţă situaţiei, devine pasiv, indispus, deprimat.Are nevoie de mai

mult timp şi susţinerea persoanelor apropiate pentru a se adapta la situaţie.

6. S-a observat că persoanele de sex masculin se manifestă ca fiind mai

calmi în situaţie de stres, mai activi şi mai energici decît persoanele de sex feminin.Sînt

gata să opună rezistenţă factorilor stresori avînd încredere în forţele şi aptitudinile proprii,

să-şi activizeze resursele întru înfruntarea situaţiilor stresante.Se presupune că acest fapt

se datorează stereotipului conform căruia bărbaţii trebuie să fie puternici, să opună

rezistenţă şi să apere sexul slab sau măcar să pară a fi aşa în prezenţa reprezentanţilor

sexului frumos.

Aceste afirmaţii au fost posibile în urma analizei rezultatelor testării care sînt prezentate

mai jos:

1) Minimult : ipohondrie – 5 persoane din numărul total de subiecţi ce

reprezintă eşantionul cercetării, scala depresiei nu a fost evaluată dat fiind faptul că s-a

folosit o scală aparte a depresiei ce oferă date mai ample, isterie – 3 persoane, psihopatie

– 2 persoane, paranoie – 1 persoană, psihastenie – 8 persoane, schizoizi – 4 persoane şi

hipomani – 2 persoane;

57

2) EPI, chestionarul de evaluare a extraversiunii-intraversiunii şi

nevrozismului : extravertism – 11 persoane, introvertism – 8 persoane, nevrozism – 6

persoane;

3) Chestionarul de evaluare a caracteristicilor temperamentale : 7 persoane au

fost caracterizate ca deţinînd următoarele caracteristici temperamentale: senzitivitate

moderată, reactivitate înaltă, activism sporit, plasticitate, tempou al reacţiilor înalt.Aceste

persoane au fost identificate ca fiind personalităţi sangvinice; 5 subiecţi aveau

următoarele caracteristici temperamentale: nivel înalt al senzitivităţii, reactivitate înaltă,

activism scăzut, rigiditate înaltă, tempou al reacţiilor rapid.Aceste caracteristici sînt tipice

personalităţilor colerice; 10 persoane aveau caracteristicile temperamentale care urmează:

senzitivitate scăzută, reactivitate scăzută, activism înalt, rigiditate sporită, tempou al

reacţiei încetinit.Personalităţile în cauză au fost tipizate ca fiind flegmatici; 3 subiecţi

aveau următoarele caracteristici temperamentale: senzitivitate înaltă, reactivitate scăzută,

activism scăzut, nivel înalt al rigidităţii şi un tempou încetinit al reacţiilor.Aceste

personalităţi au fost identificate ca fiind melancolice.

4) Autoevaluarea stărilor emoţionale : au fost evaluaţi indicii referitori la

starea de calm-alarmat, energic-obosit, înălţare-deprimare şi încredere în sine-neajutorare

(neputinţă).Rezultatele se consideră bune dacă punctajul sumat al celor patru scale de

evaluare a stărilor emoţionale este mai mare de 30 de puncte, medii – 25-30 de puncte şi

rele – pînă la 25 de puncte.Astfel s-au identificat 3 persoane cu rezultate bune, 12 cu

reultate medii şi 10 persoane cu rezultate rele;

5) Scala depresiei : 5 subiecţi au fost identificaţi ca avînd o formă uşoară de

depresie (între 50 şi 60 de puncte), ceilalţi 20 nu se aflau în stare de depresie acumulînd

un scor maxim de pînă la 50 de puncte;

6) Scala anxietăţii elaborată de Spilberg : a depistat 14 subiecţi cu un nivel

ridicat al anxietăţii reactive, iar 11 nu manifestau trăiri anxioase evidente; 16 subiecţi au

fost evaluaţi ca avînd un nivel înalt al anxietăţii ca trăsătură de personalitate şi doar 9

subiecţi – ca avînd un nivel minim.Administrarea repetată a acestei scale, dar în condiţii

obişnuite a activităţii de instruire în instituţiile de învăţămînt din RM, a oferit următoarele

date: 2 subiecţi manifestau un nivel înalt al anxietăţii reactive şi 23 – lipsa anxietăţii

reactive.În ceea ce priveşte anxietatea ca trăsătură de personalitate datele sînt aproximativ

aceleaşi ca şi în cazul situaţiei de stres: 15 subiecţi cu nivel mare şi 10 subiecţi – cu nivel

minim.Aceste mici incoincidenţe le atribuim sincerităţii răspunsurilor la întrebările

58

chestionarului de evaluare a nivelului anxietăţii reactive şi anxietăţii ca trăsătură de

personalitate elaborat de Spilberg.

Analizînd datele prezentate se poate afirma indiscutabilitatea prezenţei relaţiilor dintre

trăsăturile de personalitate şi tipul reacţiilor la stres.Ţinem să concretizăm că cercetarea reacţiilor

la stres a avut ca bază analiza a trei aspecte principale: adaptarea, mobilizarea şi adoptarea

deciziei optime la diferite tipuri de personalitate în situaţii de stres.Prin adaptare se are în vedere

acceptarea condiţiilor noi şi adoptarea unui model de comportament ce presupune activitatea

persoanei în conformitate cu aceste condiţii.Mobilizarea resurselor personale – se referă la

structurarea resurselor interioare în vederea oferirii unor soluţii ce ar „face faţă” situaţiei

stresante.Decizia optimă – este decizia ce presupune acceptarea indiscutabilă a noilor condiţii şi

activarea în vederea performării rezultatelor proprii.

Este necesar de precizat faptul că termenii de mai sus se analizează nu din perspectiva

rezultatului benefic asupra personalităţii, ci mai degrabă din posibilitatea personalităţii de a face

faţă condiţiilor stresogene ce nu pot fi modificate brusc.

Generalizînd cele expuse putem formula următoarele concluzii:

a) Personalităţile extrovertite – se adaptează rapid la situaţia generatoare de

stres, îşi mobolizează rapid capacităţile şi acţionează brusc, însă fără a estima

consecinţele propriului comportament.

b) Personalităţile introvertite – adaptarea are loc într-un temp mai lent, în

acelaşi temp are loc şi mobilizarea capacităţilor personale, decizia privitoare la adoptarea

unui anumit mod de acţionare fiind cea mai optimă.

c) Personalităţile caracterizate prin nevrotism – se adaptează cu greu la

condiţiile stresogene, manifestă pasivitate în înfruntarea factorilor ce generează stres, nu

sînt în stare să adopte o decizie stabilă privitoare la modul în care vor acţiona ( vezi

anexa 8).

d) Personalităţile ipohondrice – manifestă dificultăţi de adaptare la stres, sînt

pasivi în faţa condiţiilor stresogene, adoptă o decizie stabilă cu privire la activitatea

proprie în noile condiţii.

e) Personalităţile isterice – se adaptează cu greu la situaţia stresantă, îşi

mobilizează rapid capacităţile personale şi adoptă o decizie de acţionare mai puţin optimă

pentru situaţia în care se află.

59

f) Personalităţile psihopatice – se adaptează cu greu la condiţiile de stres, se

mobilizează rapid adoptînd un model de comportament neefectiv pentru înfruntarea

factorilor generatori de stres.

g) Personalităţile paranoidale – adaptarea la condiţiile de stres este minimă,

se mobilizează rapid şi adoptă o decizie contrară celei optime.

h) Personalităţile psihastenice – se adaptează rapid la noile condiţii, se

mobilizează cu o puţină întîrziere şi adoptă o decizie optimă cu privire la activitatea

personală în condiţiile de stres.

i) Personalităţile schizoide – adaptare rapidă la condiţiile generatoare de

stres, mobilizare rapidă şi adoptarea celei mai optime decizii privitoare la activitatea

proprie în condiţiile de stres.

j) Personalităţile caracterizate prin hipomanie – se adaptează uşor la noile

condiţii, manifestă pasivitate în opunerea rezistenţei factorilor generatori de stres şi nu

sînt capabili să adopte o decizie proprie cu referire la poziţia pe care o iau ( vezi anexa

9 ).

k) Personalităţile sangvinice – se adaptează rapid la noile condiţii, îşi

mobilizează rapid resursele personale în vederea îndeplenirii cerinţelor, adoptă cu greu o

decizie privitor la acţiunile proprii, nefiind cea mai optimă.

l) Personalităţile colerice – întîmpină greutăţi considerabile în adaptarea la

noile condiţii, se mobilizează rapid în vederea opunerii rezistenţei desfăşurării acestor

condiţii, nu sînt în stare să adopte o decizie optimă.

m) Personalităţile flegmatice – se adaptează uşor şi rapid la noile condiţii, îşi

mobilizează lent resursele personale, adoptă cea mai optimă decizie cu privire la

comportamentul propriu.

n) Personalităţile melancolice – se adaptează lent la condiţiile generatoare de

stres, sînt pasivi în condiţiile în care se cere să „facă faţă” situaţiei, procesul de adoptarea

deciziei este lent, dar cea din urmă fiind optimă ( vezi anexa 10 ).

60

Concluzii generale :

În încheiere putem afirma că ipoteza iniţială a cercetării date despre prezenţa anumitor

relaţii dintre trăsăturile de personalitate şi reacţiile la stres, în general, sa adeverit.Însă, luînd în

consideraţie complexitatea şi ambiguitatea relaţiilor ce există între psihicul omului şi reacţiile

sale somatice, pentru precizarea şi concretizarea lor sînt necesare cercetări ulterioare.

Cercetarea întreprinsă a scos în evidenţă diferenţele semnificative între diferite variabile

aşa cum sînt: sexul, neurotismul, extra-introversiunea, ipohondria, isteria, psihopatia, paranoia,

psihastenia, schizoiditatea, hipomania, personalităţile sangvinice, colerice, flegmatice,

melancolice, anxietatea reactivă şi cea ca trăsătură de personalitate, depresie şi starea emoţională

generală.

Rezultatele obţinute pot servi în elaborarea programelor de profilaxie şi intervenţie ce ar

facilita procesul de muncă care implică condiţii multiple generatoare de stres, precum şi pentru o

înţelegere mai profundă a personalităţii complexe a diferitor categorii de oameni, ţinînd cont de

specificul temperamental şi comportamental al lor.

61

Bibliografie :

1. Tabachiu, I. Moraru, Tratat de psihologie managerială, Bucureşti, Ed.Didactică şi

Pedagogică, 1997, p.113–114.

2. Havârneanu. Utilizarea efectului Stroop pentru construcţia variantei computerizate a testului

de reactivitate în situaţii de stres / Cornel Havârneanu // Analele Stiintifice ale Universitatii

“Al.I.Cuza” – Sect.III-Psihologie, vol.VIII/1999

3. Voicu. Orientări şi perspective în psihofiziologia stresului. Aspecte diferenţiale / Constantin

Voicu // Psihologia, 1993, N.6, p.29-33

4. Gerald Mattheus, Ian J. Deary, Marhta C. Whiteman “Psihologia personalitatii. Trasaturi,

cauze, consecinţe”

5. P.P. Neveanu, Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed.Albatros, 1978.

6. R. Floru, Stresul psihic, Bucureşti, Ed.Enciclopedică, 1974.

7. Radu Olinescu, „Despre emoţii şi stres”, Bucureşti, Albatros, 2004

8. S. Malic. Rolul factorilor de personalitate, a stresului psihic şi mecanismelor de coping la stres

în etiologia şi patogeneza afecţiunilor coronariene / Silvia Malic // Revista de psihologie, V

2003, N.3-4, p.177-189

9. T.Zorlenţan, E.Burduş, G.Căprărescu, Managementul organizaţiei, Bucureşti,

Ed.Holding Reporter, 1995

10. V. Bobeico. Stresul / Vasile Bobeico // Tribuna Învăţămîntului, 2005, N.807-808, p.19

11. С.Г. Сукиасян, А.С. Тадевосян, С.С. Чшмаритян, Н.Г. Манасян „Стресс и

постстрессовые расстройства: личность и общество”, Ереван, Èçäàòåëüñòâî

«Àñîãèê», 2003, стр.314

12. Смулевич А.Б., Ротштейн В.Г. «Острая реакция на стресс. Клинические проявления», СПб, «Ласточка», 1989.

13. Щербатых Ю.В. «Связь особенностей личности студентов-медиков с активностью

вегетативной нервной системы» // Психологический журнал, 2002, №1, С. 118-122.

14. http://ro.wikipedia.org/wiki/Stres

15. http://stres.protectiamuncii.ro/ce_este_stresul.html

16. http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_stres.html

62

17. http://www.santamia.ro/masaj/masaj-antistres.htm

18. http://www.scribd.com/doc/2469955/Psihogenii

19. www.azps.ru

20. www.calificativ.ro

21. www.e-referate.ro

22. www.farmacist.pulsmedia.ro

23. www.gumer.info

24. www.medbookaide.ru

25. www.medgate.ru

26. www.medlinks.ru

27. www.mosmediclinic.ru

28. www.psychiatry.ru

29. www.psychiatry.ua

63

Anexe:

Anexa 1

PERFOMANŢĂ

ANXIETATEA CA STARE

-Senzaţii subiective de nelinişte

-Excitaţia sistemului nervos autonom

Agenţii de stres externi

Activităţi de procesare

Anxietatea ca trăsătură

-Diferenţe individuale din punct de vedere al înclinaţiei către anxietate

64

Anexa 2

Tabelul 1.5 Ierarhizarea evenimentelor de viaţă percepute ca agenţi stresori centrali.

Evenimentul P

puncte

1. Decesul unuia dintre soţi 2

100

2. Divorţ 7

3

3. Separarea conjugală 6

5

4. Timp petrecut în închisoare 6

3

5. Moartea unei rude

apropiate

6

3

6. Îmbolnăviri sau accidente 5

3

7. Căsătorie 5

0

8. Concediere 4

7

9. Reluarea vieţii conjugale 4

5

10. Pensionarea 4

5

11. Schimbări în starea de

sănătate a familiei

4

4

65

12. Graviditatea 4

0

13. Probleme sexuale 3

9

14. Sosirea unui nou membru

în familie

3

9

15. Dificultăţi cu un şef 3

9

16. Modificarea situaţiei

financiare

3

817. Moartea unui prieten 3

7

18. Schimbarea de situaţie la

locul de muncă

3

6

19. Creşterea frecvenţei

certurilor între soţi

3

5

20. Pierderea unei sume foarte

mari de bani

3

1

21. Preluarea unei ipoteci sau a

scadenţei unui împrumut

3

1

22. Schimbarea

responsabili tăţilor profesionale

3

0

23. Părăsirea domiciliului de

către unul din copii

2

9

24. Probleme de natură juridică 2

9

25. Dificultăţi în propria

realizare

2

9

26. Soţie angajată în serviciu

sau disponibilizată

2

8

27. Început sau sfârşit de

şcolarizare

2

6

28. Schimbarea condiţiilor de

viaţă

2

6

66

29. Modificarea obiceiurilor

personale

2

5

30. Probleme de afaceri 2

4

31. Schimbare de orar sau de

condiţii de lucru

2

3

32. Schimbarea domiciliului 2

0

33. Schimbarea şcolii 2

0

34. Modificarea timpului liber 1

9

35. Schimbare în petrecerea

timpului l iber

1

9

36. Schimbarea de activităţi

sociale

1

8

37. Împrumutul unei sume

medii de bani

1

7

38. Schimbarea programului de

somn

1

6

39. Schimbarea ri tmului

reuniunilor de familie

1

5

40. Schimbarea obiceiurilor

alimentare

1

5

41. Vacanţe, concedii 1

3

42. Sărbători de iarnă 1

2

43. Încălcări nesemnificative ale legii 1

1