Introducere

1 Viziunea- fundament al civilizaţiei

Iată ce scrie Toynbee: „A.N.Whitehead se apropie fără îndoială de adevăr într-un pasaj în care afirmă că << în fiecare epocă a lumii ce se distinge printr-o activitate elevată, la punctul ei culminant şi printre agenţii conducînd spre acest punct culminant se află o concepţie cosmologică aprofundată, implicit acceptată, menită să-şi impună propriul caracter izvoarelor curente ale acţiunii>>. C. Dawson face aceeaşi remarcă atunci cînd spune că <<în spatele oricărei civilizaţii există o viziune>>. În acest fel de a vedea, la care subscriu, prezenţa într-o societate a unei minorităţi eliberate de activităţile economice este mai mult o marcă a civilizaţiei decît o difiniţie. Urmînd direcţia indicată de Whitehead, eu aş defini civilizaţia în termini spirituali. Eventual s-ar putea defini ca o tentativă de a crea o stare a societăţii în care întreaga umanitate ar putea trăi laolaltă şi în armonie precum membrii uneia şi aceleiaşi familii. Este, cred, ţelul spre care tind inconştient, dacă nu conştient, toate civilizaţiile cunoscute pînă acum. ”

(Istoria)

„În spatele oricărei civilizaţii există o Viziune”, spune Dawson. O Viziune înseamnă un sistem de credinţe care îi spune omului cine este, ce este Universul, care sînt raporturile lor, care este sensul vieţii şi al morţii... Viziunea îi inspiră gîndirea şi actele, dîndu-le un sens.

Dar, ar putea obiecta cineva, în spatele oricărei societăţi omeneşti, chiar a celor mai primitive, există o asemenea Viziune. Cele aflate la baza civilizaţiilor trebuie să aibă ceva diferit. Fiindcă se simte, mai mult sau mai puţin confuz, o diferenţă între, să spunem, societăţile eschimose sau pigmee, de pe o parte, şi societăţile chineze sau indiene, pe de altă parte. Mă grăbesc să precizez că nu intervin cu nici o judecată nici în ceea ce priveşte aceste culturi, nici în ceea ce priveşte oamenii. Constat doar nişte diferenţe. Mai precis, care?

Dacă cercetăm societăţile primitive, se constată mai întîi un ideal de stabilitate faţă de mediul natural care asigură subzistenţa. Ceea ce nu vrea să însemne că acţiunile acelor oameni nu au transformat lumea: populaţiile de vînători-culegători au eradicat numeroase specii animale, aşa cum societăţile agro-pastorale au distrus păduri întregi prin îngrăşarea solului şi exploatarea excesivă a păşunilor. Dar aceste efecte de mare amploare nu rezultă dintr-o voinţă deliberată. Ele nu reprezintă decît acumularea acţiunilor, fiecare benignă luată în parte. Este ucis un mamut, pe urmă este ucis un al doilea, apoi un al treilea şi încă unul, şi într-o bună zi mamuţii au dispărut. În timp ce civilizaţia noastră a exterminat cu bună ştiinţă lupii şi toţi bizonii pentru a deschide drumuri, a defrişa ogoare, pe scurt- pentru extinderea cîmpului de acţiune.

O altă caracteristică a societăţilor primitive constă în faptul că Viziunea lor „aderă” la mediu. Miturile lor amintesc de puterea animalelor vînate sau de virtuţile plantelor cultivate. Ele descriu, de asemenea, lumea morţilor ca fiind o simplă calchiere a lumii celor vii: omul din prerie li se alătură strămoşilor lui într-o prerire idealizată, omul pustiului într-o oază, omul pădurilor într-o pădure...

În societăţile primitive, Viziunea apare ca o construcţie a posterioori: ea relatează istoria idealizată a strămoşilor care au reuşit să supravieţuiască într-un anume mediu, incitînd, pe de altă parte, oamenii timpului prezent să se conformeze uzanţelor ancestrale care şi-au dovedit eficienţa, pentru a supravieţui la rîndul lor. În aceste condiţii, a fi eschimos presupune să vînezi foca sau ursul pe o banchiză, potrivit tradiţiei; n-ar putea fi eschimoşi într-un oraş sau într-o pădure tropicală!

În schimb, poţi foarte bine chinez şi în afara Chinei. E suficient să te plimbi prin arodismentul XIII din Paris ca să-ţi dai seama. O civilizaţie nu este legată de un mediu anume. Întregul Pămînt este potenţial domeniul ei. Viziunea care o întemeieză nu mai este o construcţie a posteriori pentru justificarea actualului, ea este o construcţie apriorică. Ea nu descrie un om şi o lume aşa cum sînt ele percepute; ea proiecteză un om ideal într-o lume ideală. Civilizaţia reprezintă incarnarea acestei Viziuni. Este un proiect colectiv menit să transforme omul şi lumea. Aşa se explică faptul că creştinismul, islamismul, confucianismul, hinduismul sau ştiinţa modernă reprezintă Viziuni fondatoare de civilizaţii care se disting net de societăţile primitive (de asemenea fără judecată de valoare: este vorba de o primă etapă a societăţii). Ele inspiră acţiouni individuale şi colective pentru ca fiecare să-şi realizeze idealul.

1.1 Paradoxul religiei

Ceea ce se numeşte de obicei religie constituie, la fel ca în cazul limbajului sau al artei, un aspect al vieţii fundamental atât pentru înţelegerea pe care o are omul despre sine, cît şi pentru înţelegerea raporturilor culturale şi sociale care leagă oamenii între ei. De altfel, spre deosebire de limbaj, care se bazează pe capacitatea proprie a omului de a se exprima şi de a comunica, şi spre deosebire de artă, în care se manifestă imaginaţia şi fantezia sa, religia îşi are rădăcinile în ceva (“sacrul”) sau în cineva (fiinţe supraomeneşti, zei, Dumnezeu), care transcede dimensiunea pur umană, constituind totodată fundamentul acesteia. Producţie care se străduieşte să înţeleagă şi să dea un sens lumii, creaţie a omului ca animal simbolic, autor al culturii şi istoriei, sistemele religioase se prezintă în acelaşi timp ca o rădăcină- dacă nu chiar singura rădăcină- a acestei acţiuni.

Particularitatea actului religios, aşa cum s-a delimitat în tradiţia noastră culturală, constă tocmai în diferenţa dintre ceea ce este o religie (produs pur şi simplu uman, social, cultural, istoric) şi ceea ce aceasta pretinde să fie (realitate fondatoare şi justificatoare a societăţii, a culturii, a istoriei): diferenţă pe care „raţiunea” încearcă să o umple şi să o întoarcă în favoarea sa, în timp ce „pietatea credinciosului” o apără şi o păstrează cu orice mijloc. Aşadar, chiar în ireductibilitatea acestei diferenţe constă paradoxul distinctiv al religiei: dacă religiile provin de la o fiinţă supraumană şi conduc la aceasta- oricare ar fi mai apoi numele şi figura prin care este recunoscută- ele sînt totodată asemenea unei monede care circulă doar între şi pentru oameni, obişnuite cum sînt să-şi împletească existenţa cu istoria oamenilor, cu care ajung să se confunde.

Ca realitate în întregime umană, religiile au manifestat şi continuă să manifesteze o gamă amplă de posibilităţi expresive. Factori de unitate, de comuniune, de viaţă şi de pace, ele constituie, de asemenea, factori de separare, de antagonism, de conflict, de ruptură, de război şi, prin urmare, de moarte. Principiu al mişcării, speranţei şi progresului, o religie poate fi totodată obstacol şi rezistenţă la schimbare. Loc în care se celebrează şi se confimă ceea ce există, religiile se profilează şi ca non-loc al utopiei şi al aşteptării, ajungînd în anumite cazuri pînă la punctul în care se transformă în negare totală a lumii şi a valorilor sale.

Natura proteiformă a religiei îşi adînceşte rădăcinile mai întîi în condiţionările istorice, în natura la fel de proteiformă a experienţei umane şi a expresiilor sale simbolice, ca şi cum ar dori să păzească astfel „fondul cel mai profund al omului”, care, în timp ce pare să consimtă la spolierea şi posedarea sa, îşi apără prin aceasta intangibilitatea. Tocmai această natură face ingrată încercarea de a circumscrie un asemenea subiect printr-o definiţie. Aceasta riscă, într-adevăr, să se transforme într-o perpetuă cercetare a unei „realităţi” care, cu agilitate surprinzătoare, uneori se materializează, alteori se volatilizează, sustrăgîndu-se continuu reţelelor prea rigide ale indicatorilor stabili şi generali- de vreme ce, asemenea

altor domenii în întregime umane, precum conştiinţa sau arta, şi acest domeniu, al cărui statut este incert şi paradoxal riscă să eludeze cercetarea noastră.

1.2 Categoria de religie

Totuşi, definirea religiei este o sarcină pe cît de ingrată, pe atît de inevitabilă. De altfel, Spiro a remarcat pe bună dreptate că, „după cum o difiniţie nu poate lua locul cercetării, nici aceasta din urmă nu se poate desfăşura în absenţa unei definiţii”. Faptul este valabil mai ales în cadrul uneai introduceri la o istorie a religiilor, operă fondată, prin natura sa, pe contribuţia ştiinţifică a unor colaboratori care, deşi obişnuiţi cu exigenţa studierii tradiţiilor religioase sub egida riguroasă a metodei istorico-critice, se apropie totuşi de această metodă şi o folosesc în cadrul unui amplu spectru de opţiuni personale, religioase şi ideologice. În asemenea întreprinderi, este cunoscut riscul pe care îl implică acest pluralism, de altfel indispensabil ca antidot eficace împotriva oricărei forme de confesionalism şi graţie sigură a libertăţii cercetării, risc ce constă şi în posibilitatea ca cititorul să se găsească în faţa unei mari cacofonii interpretative, cu modalităţi contrastante şi prea stridente de definire a diferitelor domenii religioase, ale căror consecinţe derutante sînt uşor de imaginat; un rău, de altfel, oarecum inevitabil, deoarece este înscris între riscurile cercetării libere şi ale confruntării deschise a punctelor de vedere.

În această optică şi cu respect deplin pentru situaţiile care nu conduc către ea, nu este deplasat să remarcăm că orice încercare de definire a religiei, circumscriind aria semantică pe care aceasta ar include-o, trebuie să ţină cont că problema cu care istoricul se confruntă în cadrul interpretării nu e reprezentată, cu suguranţă, de „esenţa” religiei, ci de manifestările sale istorice, care pot fi investigate prin recurgerea la un instrument conceptual „religia”, care, asemenea altor categorii interpretative tipice istoriei religiilor, are o origine istorică precisă şi dezvoltări particulare ce condiţionează inevitabil modalităţile de definire, utilizare şi extensie.

A-ţi asuma acest punct de vedere istoric, inductiv prin natura sa, dar şi inevitabil deschis riscurilor relativismului, implică, în consecinţă, o modalitate de cercetare, efecte şi rezultate diferite din start de cele care pot fi presupuse prin asumarea unui punct de vedere divers, de exemplu normativ, caracteristic unei reflecţii teologice asupra naturii religiei; sau deductiv, pornind de la un model paradigmatic al religiei, dedus axiologic în funcţie de o scală preconstituită de valori, punct de vedere propriu filozofiei religiei; sau, deasemenea, unul de tendinţă neistorică, pe care îl au destule ştiinţe umane dedicate studiului religiei; sau, în sfîrşit, hermeneutic, conform unei problematici difuze în cadrul fenomenologiei şi antropologiei religioase, care presupune ceea ce ar trebui descris, adică homo religiosus. Din perspectiva sugerată aici, din care ne-am inspirat în elaborarea lucrării, „religia” este deci o categorie interpretativă care are o istorie particulară în cadrul istoriei culturii occidentale şi a tradiţiei religioase iudeo-creştine care o caracterizează. La fel ca în cazul altor categorii interpretative proprii istoriei religiilor, aceasta a fost utilizată, într-o primă fază, din perspectiva unei optici de tendinţă eurocentrică şi cristianocentrică, pentru a asimila din propriul punct de vedere (sau pentru a le condamna şi respinge) fenomene religioase din alte tradiţii considerate înrudite.

Perspectiva raţionalismului critic a transpus în fapt un proces de depăşire a acestei optici. Această perspectivă este distinctă de tradiţia noastră culturală, de altfel fondată pe o anumită dialectică potrivit căreia, în momentul precis în care se stabileşte o confruntare cu un punct de vedre diferit, cu „altul decît mine”, chiar numai pentru a-l absorbi şi elimina, se declanşează, oricum, un proces fecund de punere în discuţie a propriului punct de vedere. Tocmai criza prejudecăţii etnocentrice a condus, în consecinţă, la folosirea categoriei de religie pentru evidenţierea diferenţelor şi particulariţăţilor într-o împletire dialectică a tendinţei de asimilare cu tendinţa de diferenţiere, nu tocmai uşor de înţeles şi cu atît mai uşor

de explicat, dar care, din cînd în cînd, în diferite contexte istorice, trebuie redusă în mod concret şi eficace.

1.3 Religie şi modernitate

Oricum s-ar defini, o religie se configurează în fiecare caz ca o realitate condiţionată istoric. Este posibil, aşa cum nu puţini susţin, ca istoria să nu extragă în întregime „substanţa”; totuşi, cert este că doar în şi prin intermediul istoriei o religie îşi cunoaşte geneza, îşi trăieşte devenirea, se întîlneşte, dacă este cazul, cu împlinirea. Aşadar, obiectul de care se ocupă o istorie a religiilor este lumea concretă a religiilor istorice, a tradiţiilor religioase capabile să transmită, conservîndu-l, un anumit patrimoniu de credinţe şi practici, refăcîndu-l şi adoptîndu-l totodată schimbării exigenţelor interne şi sfidărilor externe.

În general, sarcina tradiţională a unei istorii a religiilor se configurează ca un bilanţ istoriografic al achiziţiilor pe care cercetarea le-a realizat în diferite sectoare istorico-religioase. Ne putem întreba ce poate duce astăzi la încercarea de a realiza un bilanţ reînnoit al istoriei religioase a omenirii, cu toate riscurile şi pericolele pe care le presupun asemenea lucrări de sinteză, mai ales într-o epocă a specializării excesive. Desigur, răspunsurile nu lipsesc, dar, prin substanţa lor, pot fi redirijate spre un motiv de fond: necesitatea de a gîndi, în situaţia culturală actuală, destinul religios al umanităţii pentru a înţelege mult mai în profunzime trecutul, dar şi pentru a înţelege mai bine un prezent enigmatic şi derutant.

Într-adevăr, religia, sub forme şi cu modalităţi diverse şi complexe, a redevenit una dintre componentele esenţiale ale panoramei noastre culturale. Odată apusă teza amurgului sacrului şi odată smulsă secularizării masca mitului ştiinţific extins pentru a explica şi legitima originile „profane” ale gîndirii moderne, soarele sacrului luminează din nou colţurile cele mai ascunse, îndepărtate şi refractare ale societăţii postindustriale. Oricum ar fi interpretat şi evaluat acest fenomen, semnele metamorfozei sănt dinaintea ochilor tuturor. Acea confruntare cu modernitatea ce părea pierdută încă din start se dovedeşte a fi o controversă cu final deschis. Astăzi, sacrul şi secularul convieţuiesc, făcînd loc unor îmbinări imprevizibile: dacă există un fapt asupra căruia cercetătorii fenomenului religios din societatea contemporană cad de acord, acela este că procesul secularizării, departe de a pecetlui sfîrţitul sacrului, îl obligă să se reformuleze şi să se restructureze, să negocieze şi să instituie raporturi noi cu partenerii sociali adverşi, lăsîndu-i considerabile spaţii de acţiune, dar şi funcţii sociale, nu doar private, ci chiar semnificative. Alimentarea acestei situaţii este o caracteristică a societăţii noastre, răscruce de limbi şi culturi, dar şi de credinţe şi tradiţii religioase, răscruce care generează, la rîndul său, un pluralism şi un sincertism unde trecutul şi prezentul se întreţes în profunzime.

Unul dintre efectele mai puţin cunoscute, dar mai perfide, ale supremaţiei exercitate de paradigma secularizării constă într-un dezinteres confuz faţă de fenomenul religios, perceput ca „supravieţuire” a unui trecut care nu mai are legături cu prezentul şi care, particularizăndu-se din ce în ce mai mult, s-a izolat în nişele vieţii sociale lipsite de incidenţe efective. Ruperea acestui cordon ombilical cu trecutul a exercitat, pe de altă parte, efecte nocive asupra conştientizării şi interpretării importanţei faptului că religiile şi-au schimbat şi continuă să-şi schimbe înfăţişarea în lumea actuală. A sprijini redobîndirea acestei conştientizări, recuperarea legăturii cu un trecut care îşi aruncă în continuare umbra vitală asupra prezentului, chiar şi acolo unde acesta poate părea îndepărtat şi iremediabil pierdut, apare ca o sarcină, dacă nu prioritară, cu siguranţă imposibil de abandonat, sarcină ce revine astăzi unei istorii a religiilor.

2 Istoria

Istoria Romei prezintă avantajul de a fi accesibilă în întregime şi de a se articula în jurul unor date precise care ne permit să-i evaluăm limitele. Întemeierea Romei, în anul 753 î.Hr., Roma regală care se desăvîrşeşte în timpul răscoalei populare din 509 î.Hr., Roma republicană care se îneacă cu sîngele lui Caesar la Idele lui Marte anul 44 î.Hr., Roma imperială care cade sub loviturile barbarilor în 476: de la Romulus la Romulus Augustulus, evoluţia şi destinul ei par a fi trasate foarte limpede. Tot atît de limpede precum este, după toate aparenţele, voinţa de putere şi dominare a romanului, etern legionar, dornic să facă să răsune sub încălţările sale cu tălpi de plumb caldarîmul drumurilor lumii întregi-şi aproape că au reuşit. Spiritul practic al romanilor nu este fără îndoială străin de aceastră imagine strălucitoare, liniştitoare într-o oarecare măsură în naiva ei simplitate, a cetăţeanului-soldat, gata oricînd să-şi satisfacă orgoliul îmbrăcînd uniforma şi ne simţim îndreptăţiţi să-l cităm pe Vergiliu: „alţii, fără îndoială, se vor mulţumi să îşi vadă chipul cioplit în marmură sau în bronz cît încă sînt în viaţă; ...iar tu, romanule, aminteşteţi că trebuie să conduci popoarele adunate în imperiul tău”...

Dacă citim la repezeală înseamnă să uităm ceea ce poetul consideră că este datoria fraţilor săi şi anume „să facă legile păcii, să-i cruţe pe învinşi”, şi să nu recurgă la război decît pentru „a-i stăpîni pe cei neîmblînziţi”. Căci Roma nu s-a ivit, înarmată pînă în dinţi, din ogorul romulean, iar întemeietorul său este în egală măsură descendentul lui Venus şi a lui Marte. Istoria Romei s-ar putea defini şi prin efortul încrîncenat al unui popor de a supravieţui şi de a-şi domina teama. Eroii săi au reuşit acest lucru în primul rînd pentru că sînt bărbaţi (şi uneori femei) în adevăratul sens al cuvîntului Italia a fost cucerită foarte greu. Fiecare război se justifică prin necesitatea de a se apăra, de a se proteja pentru a nu dispărea. De cîte ori a pus teama stăpînire pe sufletele romanilor? A fost nevoie de toată puterea de convingere a unui Camillus pentru ca nu cumva romanii, înfricoşaţi, să-şi abandonze oraşul, de toată pricepere unui Fabius pentru a-i convinge că Hannibal poate fi înfrînt. Sau de un Octavianus care să le promită că nu se va muta capitala la Alexandria. Romanii au fost convinşi adesea că le-a sunat ceasul şi au încercat să facă tot felul de calcule savante, au dat crezare unei predicţii obscure pentru a se asigura că Roma va continua să existe. Camillus, ca şi Augustus, au fost consideraţi de aceea, fiecare la rîndul său, un nou Romulus. Iar cetăţenilor li s-a explicat că, dat fiind că întemeietorul a numărat 12 vulturi, istoria Romei va dura tot atîtea secole... Ceea ce, la drept vorbind, s-a dovedit foarte aproape de adevăr.

Nu vom nega, desigur, faptul că cucerirea lumii mediteraneene a fost mai rapidă, şi nu a fost cruţată uneori de tentaţii „imperialiste” (Cato se plîngea de acest lucru contemporanilor săi) şi a fost desăvîrşită în esenţă la sfîrşitul Romei republicane. Este însă oare de ajuns să cucereşti, să învingi, să ocupi? Dacă este aşa, imperiile nu ar dura decît atîta cît durează războaiele. Alexandru a împărtăşit această experienţă. Dar Imperiul roman a durat cinci secole. Arta militară nu este îndeajuns. Gloria Romei s-a datorat faptului că a ştiut, aşa cum o cerea Vergiliu, să instaureze întotdeauna pacea după război. Ceea ce a fost supus prin forţă a fost apoi consolidat printr-o bună administrare şi o bună organizare politică. Faptul că a ţinut cont de existenţa unor deosebiri (de ordin lingvistic, religios...) i-a asigurat durabilitatea. Romanii au ştiut să gestioneze pacea. Ei au învăţat să înlocuiască forţa cu influenţa culturală. Au făcut atît de bine acest lucru încît au trezit dorinţa popoarelor cucerite de a imita Roma. Chiar şi barbarii admirau capitala imperiului şi voiau să preia anumite aspecte.

Motivaţia acestei reuşite pare simplă, dar reprezintă un extraordinar efort de maturitate: după cîteva decepţii, conducătorii republicii, datorită Cicero, au înţeles că o cucerire creează obligaţii cuceritorilor. Romanii erau conştienţi de responsabilitatea lor, de datoria lor faţă de popoarele cucerite: ei trebuiau să le garanteze acestora pacea în sensul unui respect reciproc . Apoi, Augustus a adoptat o politică de înţelegere şi de prietenie cu statele-tampon, care protejau Imperiul de ameninţările

barbarilor. De asemenea, nu mai era nevoie de efective importante pentru apărarea frontierelor: de acet lucru se ocupau în mare măsură clienţii Romei. Iată de ce Imperiul roman nu a fost răpus de un cancer intern, ci sa destrămat sub presiunea invaziilor barbare care au străpuns acest sistem de protecţie.

Acest capitol îşi propune să prezinte un mic rezumat al fiecărei perioade din istoria romană (Roma regală, Roma republicană, Imperiul), fără a uita să-i amintească pe etrusci, popor a cărui influenţă a fost determinată pentru originile Romei. Urmează apoi o Cronologie care acoperă aproape în întregime cele 12 secole de existenţă a Romei. Şi, în fine, la sfîrşitul lucrării regăsim notele biografice ale principalelor personaje istorice al căror nume revine cel mai adesea în texte.

2.1 Roma regală

Este foarte greu să vorbim despre perioada îndepărtată a istoriei romane. Anticii nu ne-au lăsat decît versiunea legendară, inspirată în mare măsură din miturile pe care le-au păstrat popoarele migratoare de origine indo-europeană. În mod tradiţional, întemeierea Romei a fost fixată în anul 753 î.Hr. (acest eveniment era sărbătorit în fiecare an, la 21 aprilie) şi se spune că regii s-au succedat pînă în 509 î.Hr., anul revoltei populare care a marcat instaurarea Republicii. Arheologia confirmă, în mare măsură, aceste date, chiar dacă schimbarea regimului pare să fi avut loc mai degrabă în jurul anului 475 î.Hr. Să facem deci o distincţie între legendă şi ceea ce putem şti despre realitatea istorică.

LegendaAeneas, după ce a părăsit împreună cu tatăl său Anchise şi cu zeii Penaţi Troia în flăcări,

porneşte într-o lungă călătorie pe Mediterană înainte de a ajunge la Latium unde se căsătoreşte cu Lavinia, fiica regelui Latinus. El întemeiează oraşul Lavinium. Fiul său întemeiează Alba Longa, unde domnesc cei 12 succesori ai săi. Urmează apoi la tron Numitor, tatăl legendar al Rheei Silvia. Amulius, fratele lui Numitor, pune mîna pe putere şi o transformă pe nepoata sa într-o vestală pentru ca ea să nu poată avea pretenţii la tron. Dar zeul Marte se îndrăgosteşte de tînăra fată şi cade asupra ei sub forma unei ploi de aur. Aşa iau naştere cei doi gemeni, Romulus şi Remus, care sînt aruncaţi în Tibru pentru a-i ascunde de Amulius. Cufărul în care se aflau cei doi copii ajunge la grota Lupercaliilor la poalele Palatinului. Hrăniţi mai întîi de o lupoaică, care sînt crescuţi mai apoi de păstorul Faustulus şi devin nişte tineri viguroşi. În urma unei altercaţii cu adolescenţii din Alba Longa, ei sînt duşi în faţa lui Numitor care-i recunoaşte. Gemenii îl readuc pe bunicul lor pe tron, apoi se întorc pe meleagurile unde au fost crescuţi pentru a întemeia un oraş. Romulus se instalează pe Palatin, iar Remus pe Aventin. Fiecare pretinde că a luat-o celuilalt înainte, iar în urma unei încăierări, Romulus îşi ucide fratele în timp ce acesta taie brazda sfîntă în jurul Palatinului. Astfel ia naştere Roma.

Cel dintîi rege al Romei trebuie să poarte o seamă de războaie împotriva vecinilor săi, în special împotriva sabininlor, cărora romanii le-au răpit fiicele pentru a-şi asigura urmaşii. El este de asemenea constrîns să se asocieze cu regele sabin Titus Tatius. Acesta dispare în mod misterios în timpul unei furtuni, în mlaştina Caprei. Urmaşul său, sabinul Numa Pompilius, organizează viaţa religioasă şi creează diferite colegii de preoţi. El reformează calendarul roman. Îi urmează pe tron un alt sabin, foarte războinic, Tullus Hostilius. În timpul domniei sale cu ocazia conflictului pe care-l are cu Alba Longa, are loc episodul luptei legendare dintre Horaţi şi Curiaţi. Urmează apoi pe tron un al treilea rege sabin, Ancus Marcius, care stabileşte legile religioase ale războiului şi întemeiează portul Ostia. La moartea sa, patres se pun de acord să îl desemneze la tron sub numele de Tarquinius Priscus (cel Bătrîn) pe un emigrant venit din Tarquinia cu soţia sa Tanaquil, care s-a integrat rapid şi a dovedit că este înzestrat cu calităţi demne de laudă. Lui i se datorează lucrările de înfrumuseţare a oraşului Roma şi lucrările de

asanare. După acest prim rege etrusc urmează la tron Servius Tullius, despre care legenda spune că era de origine străină. Anticii îi atribuie o importantă lege constituţională: repartizarea cetăţenilor în centurii în funcţie de avere, constituirea comiţiilor centuriate, repartizarea cetăţenilor în triburi şi construirea unui zid de apărare în jurul celor şapte coline, sporind astfel incinta sacră a Romei, pomerium. Asasinat printr-un complot pus la cale de fiica şi ginerele său, este înlocuit la tron de acesta din urmă, Tarquinius Superbus, a cărui poreclă îi redă perfect aroganţa tiranică. Lui i se datorează construirea templului lui Jupiter pe Capitoliu. Răpirea şi violarea de către fiul său, Sextus, a soţiei lui Tarquinius Collatinus, virtuoasa Lucreţia, care se sinucide, declanşează o revoltă a nobilimii romane condusă de Lucius Iunius Brutus şi Collatinus, în urma căreia Tarquinius Superbus este izgonit din Roma, regalitatea este abolită şi se restituie republica. În 509 î.Hr. străinii sînt deci alungaţi din Roma, iar primii doi consuli aleşi au fost Collatinus şi Brutus.

RealitateaDeşi este limpede că această „istorie” relatată de antici a fost reformulată în scop politic

(acela de a demonstra grecilor într-o epocă în care ei îi domină că romanii au o civiluzaţie la fel de veche ca a lor) şi naţionalist (refuzul de a recunoaşte că duşmanul etrusc se putea afla la originea Romei), realitatea epocii timpurii a Romei nu este defel limpezită. Numeroasele studii (arheologice, de mitologie comparată etc.) au permis stabilirea unor elemente clare.

Situl roman a fost cu mult timp înainte de întemeierea oraşului. (Au fost descoperite morminte din secolul X. Capitoliul a fost fără îndoială cea mai veche colină locuită; anumite vestigii descoperite la poalele colinei datează din secolul XVI î.Hr.). Au fost găsite dovezi ale migraţiilor în zona Alba Longa datînd din sec. VIII. Existau se pare mai multe sate de ciobani amplasate pe coline. Zona unde se afla Forul, între coline, nu este din păcate decît o mlaştină insalubră plină de ţînţari, inundată adesea de apele învolburate ale Tibrului. Zonele din împrejurimi sunt împădurite, iar terenul este impropriu agriculturii. În această zonă trăiau populaţii variate, în special latini şi sabini, dar şi etrusci care traversau Tibrul pentru a face comerţ.

Situl roman este în realitate o zonă de trecere. În această zonă cotul unui fluviu şi prezenţa unei insule permit o traversare mai lesnicioasă (chiar înainte de construirea primului pod de lemn). Ori, salinele care produc sarea atît de necesară vieţii se află în zona etruscă, de-a lungul Tibrului. Populaţiile de pe malul stîng trebuie deci să traverseze fluviul pentru a se aproviziona. Iată deci care sunt avantajele amplasamentului Romei: un vad, un teren de debarcare (forum boarium) şi colinele care permit o bună apărare.

Cum a luat fiinţă oraşul? Fără îndoială, în egală măsură prin sinoicism, adică prin gruparea diferitelor sate instalate pe coline, şi prin dezvoltarea nucleară a unuia dintre ele care ajunge să le domine pe celelalte (cel al Palatinului). Întemeierea oraşului trebuie să fi fost rezultatul unei formări lente întreruptă de războaie. Etruscii, interesaţi în crearea unui drum comercial terestru spre sud, şi-au impus rapid autoritatea asupra acestor populaţii şi le-au transmis numeroase elemente de urbanizare (construcţii, organizare politică, asanarea cîmpiei care, devenită, Forum, permite acestor săteni să se unească şi să-şi pecetluiască din punct de vedere geografic unirea...).

De aceea, poate prea devreme însă, regii sunt etrusci. Oraşele etrusce dominate îşi dispută acest nou oraş cu un evident interes economic: mai întîi Tarquinia, apoi Vulci (ştim că Servius Tullius este numele latinizat a lui Mastarna, locotenentul lui Vibenna, din Vulci), în fine Clusium. Retragerea etruscilor în interiorul propriilor frontiere (pe celălalt mal al Tibrului) după înfrîngerea suferită la Cumae (Kzme) în 474 î.Hr. marchează „eliberarea” Romei. În această epocă se schimbă, fărăîndoială, regimul politic. Este posibil ca reformele atribuite de legendă lui Servius Tullius să fi fost realizate încă de la sfîrşitul Romei regale şi să fi favorizat trecerea la res publica.

Numele însuşi- Roma - pare să fie de origine etruscă şi să provină de la numele unei divinităţi a alăptării, Ruma. Se poate face astfel apropierea cu animalul totemic al Romei, lupoaica, şi legenda gemenilor.

2.2 EtrusciiSpre deosebire de ceilalţi italici, etruscii nu sunt un popor de origine indo-europeană.

Influenţaţi de Orient cu care fac comerţ, ei creează, în Toscana, între mare şi Tibru, o civilizaţie strălucită care atinge apogeul în secolul VI î.Hr. Agricultori iscusiţi (foarte pricepuţi la asanarea terenurilor şi la irigaţii), sunt în egală măsură buni marinari şi buni negustori. Ei parcurg Mediterana occidentală, înfiinţează contoare şi întemeiază oraşe în afara teritoriului lor. În vreme ce Roma vede cu greu lumina zilei, ei îşi împart traficul în Occident cu Cartagina şi coloniile greceşti. Să mai adăugăm că etruscii au creat o artă diversă şi erudită (influenţată de Asia Mică) şi erau foarte credincioşi (credeau în predicţiile prezicătorilor care şi-au transmis ştiinţa romanilor). Din nefericire, limba lor rămîne în mare măsură o necunoscută pentru noi, dar romanii au împrumutat multe lucruri de la această civilizaţie, începînd cu alfabetul, arta templelor (templul lui Jupiter), urbanismul, ştiinţa agricolă (irigarea solurilor), ştiinţa hidraulică (construiesc cel mai mare canal din Roma, Cloaca Maxima, care a fost descoperit în timpul celui de-al doile război mondial!), o serie de ritualuri (mortuare în privinţa gladiatorilor, care iniţial luptau în onorarea morţilor, triumful etc.), anumite instituţii politice (organizarea regatului, Senatul, însemnele regale etc.).

Din punct de vedere politic, dunt organizaţi în oraşe, conduse fiecare în parte de un rege. Putem menţiona circa douăsprezece oraşe a căror importanţă s-a schimbat de-a lungul secolelor. Mai multe dintre acestea îşi vor disputa dominaţia asupra Romei (Tarquinia, Vulci, Clusium). Această împărţire în oraşe ar putea aminti de Grecia: în Etruria există totuşi o formă de conştiinţă naţională, şi în fiecare an, cu ocazia unei sărbători (Fanum Voltumnae)aceste douăsprezece oraşe aleg un rege comun a cărui autoritate religioasă se extinde asupra întregii zone (Rex Etruriae).

Etruscii, care se află la originile Romei, participă la întemeierea oarşului şi contribuie la dezvoltrea acestuia. Romanii nu le vor ierta niciodată acest lucru. Ei nu vor avea linişte pînă cînd nu vor cuceri teritoriul celor pe care îi consideră nişte străini. Cucerirea Etruriei se va încheia la începutul secolului III. În tot acest timp, etruscii s-au confruntat cu două războaie cumplite împotriva grecilor: Alalia în 540 î.Hr. (bătălie cîştigată, în care îşi pierd însă întreaga flotă) şi Cumae în 474 î.Hr. (unde sunt înfrînţi). După înfrîngerea de la Cumae, trebuie să se retragă în interiorul frontierelor lor iniţiale şi deci să se retragă din Roma.

2.3 Roma RepublicanăRegimul cunoscut sub acest nume se instalează progresiv după căderea Romei regale pentru a se

desăvîrşi o dată cu instaurarea principatului de către Augustus în 27 î.Hr. Sintagma res publica desemnează „treburile publice” şi marchează supremaţia organizării unei politici comune pentru toţi cetăţenii asupra res privata, „treburile personale”. Suveranitatea poporului se afirmă în formula care defineşte puterea republicană SPQR (Senatus Populus Que Romanus = Senatul şi Poporul roman).

A fost nevoie să treacă mai mulţi ani pînă cînd s-a instaurat un mod de guvernare în care iniţial domina un pretor ales, apoi doi pretori, înainte de a se instala puterea consulară în 449 î.Hr. Cea mai desăvîrşită formă a constituţiei romane este prezentată de Polibiu în secolul II. Acest istoric grec, prieten cu Scipio Aemilianus, susţine că puterea Republicii se bazează pe trei organe esenţiale şi complementare: magistraţii, Senatul şi poporul (care se exprimă în comiţii). Situaţia ideală ar presupune un echilibru între aceste trei forţe. Din nefericire, în epoca în care scrie Polibiu, puterea oligarhiei senatoriale predomină

asupra celei a poporului. Spiritul republican presupune abnegaţia conducătorilor aleşi, simplii mandatari ai concetăţenilor lor. Acesta este preţul a ceea ce numim libertas a poporului. Ea a fost confiscată de anumiţi conducători ambiţioşi a căror sete de putere personală avea să conducă, în secolul I, Roma republicană la ruină.

Istoria acestei perioade poate fi împărţită în trei faze:

-Cucerirea lentă şi progresivă a peninsulei italice (cu excepţia nordului Italiei care rămîne teritoriul Galiei), anevoioasă pentru că se termină în 727 î.Hr. prin capitularea Tarentului.

-Expansiunea dominaţiei romane care se face simţită mai întîi în zona Mediteranei occidentale după primele două războaie punice, înlocuind astfel Cartagina, apoi, în zona răsăriteană a Mediteranei o dată cu primele victorii asupra Macedoniei şi Siriei, în secolul II. Această perioadă este dominată de figuri celebre precum: Cato, Scipionii...

-Disensiunile interne care, în secolul I, conduc la abuz de putere, nerespectarea instituţiilor şi la războaie civile. Trebuie să menţionăm în mod special confruntările dintre populares şi optimates şi excesele unor oameni ambiţioşi precum Marius, Sulla, Caesar, Pompeius, Antonius, Octavius..., precum şi conjuraţia lui Catilina care a pus statul în pericol în 63 î.Hr. în timpul consulatului lui Cicero.

Evenimentul cel mai important din întreaga istorie a Romei republicane este fără îndoială al doilea război punic (218-201 î.Hr.) în timpul căruia Italia este invadată de trupele cartaginezului Hannibal. Pe de o parte, Roma a fost în mare pericol şi ar fi putut dispărea; pe de altă parte victoria ei răsunătoare i-a deschis calea spre dominaţia asupra lumii mediteraneene şi spre constituirea unui vast imperiu. Acest conflict antrenează schimbări importante atît de ordin politic, cît şi de economic, social sau religios. Din acest moment Roma începe să se dezvolte, iar viaţa romanilor se schimbă profund. Pătrunderea bogăţiilor orientale, dar şi a noilor credinţe, a noilor forme de exprimare literară şi artistică modifică profund obiceiurile existente. Miracolul roman constă în faptul că aceste influenţe străine sunt asimilate de Roma fără ca ea să îşi piardă însă identitatea culturală, chiar dacă foarte repede acestea provoacă excese şi dezechilibre în societate. În fine, pe termen lung, sistemul de guvernare republican se dovedeşte insuficient pentru a asigura administrarea unui teritoriu atît de vast. Administraţia lui Augustus avea să remedieze acest neajuns.

În timpul Romei republicane se dezvoltă şi se fac simţite cel mai mult principalele calităţi morale care au adus renumele romanilor, şi în special în secolul II, dacă este să dăm crezare celor mai importanţi filosofi şi istorici ai Antichităţii precum Cicero.

Cea dintîi dintre aceste virtuţi este virtus, care desemnează calitatea de a se purta bărbăteşte (vir), respectînd legea şi regulile onoarei. Ea este nsemnului şi constă, potrivit spuselor lui Lucilius, prietenul lui Scipio Aemilianus, în capacitatea de „a şti ce este drept, util, cinstit, ce e bine şi ce e rău” şi de „a şti să îţi ţii în frîu dorinţele”. Urmează apoi pietas, care desemnează capacitatea fiinţei umane de a-şi respecta datoria faţă de patrie şi familie. Pietas impune în egală măsură practicarea lui fides, adică loialitatea între oameni, încrederea reciprocă şi respectarea cuvîntului dat. Am enumerat aici principalele fundamente ale moralei romane, iar aceste virtuţi împreună cu altele constituie cel mai bun liant al unui popor mîndru de măreţia şi de libertatea sa.

2.4 Imperiul

De obicei, cînd spunem Imperiu ne referim la regimul monarhic instaurat de Octavius, căruia Senatul roman îi acordă numele sacral de „Augustus”, în anul 27 î.Hr. şi care a durat pînă la fîrşitul istoriei Romei. Totuşi, istoricii moderni preferă termenul de principat pentru a desemna monarhia relativ liberală a primelor două secole de după Hristos, şi acela de dominat, apoi, pentru a denumi o putere monarhică absolută pusă sub autoritatea unui împărat care se intitulează dominus şi deus (chiar dacă aceste titluri au fost deja folosite uneori în primele două secole).

Augustus se angajează că va reface instituţiile şi valorile morale ale Republicii. El revine la denumirea de princeps, folosită deja de Cicero pentru a-l desemna pe cel care trebuie să fie cel dintîi dintre cetăţeni în fruntea statului. El schimbă însă sensul acestei titulaturi în favoarea unei puteri personale a cărei baze au fost puse de către Caesar, al cărui fiu adoptiv este. Romanii nu se lasă păcăliţi, dar îi sunt recunoscători lui Augustus pentru că a pus capăt războiului civil care dura de ani de zile şi că a restabilit pacea în interiorul ţării. La vremea aceea, Republica, cu echilibrul între diferitele puteri ce o caracteriza, ncetase să mai existe de mai bine de douăzeci de ani.

Împăratul cumulează deci toate puterile deoarece deţine imperium consular şi proconsular (poate interveni în Italia şi oriunde în imperiu şi comandă armatele: de aceea este imperator, de unde şi termenul de împărat), puterea tribunciană (datorită căreia poate reuni şi conduce comiţiile) şi marele pontificat. În plus, la moartea sa (iar în imperiul tîrziu, încă din viaţă) el face obiectul unui cult (ceea ce se înscrie pe linia glorificării marilor personalităţi şi a divinizării lui Caesar). Titlul de Augustus, pe care l-a adoptat Octavianus, este de altfel de natură religioasă. Din punct de vedere teoretic, migistraturile şi Senatul continuă să îşi joace rolul, deşi mai restrîns. Din punct de vedere practic, principele se înconjoară de consilieri şi de funcţionari care reduc foarte mult puterile fostelor structuri politice aparţinînd Republicii. De altfel, armata, pilonul de rezistenţă al regimului, joacă adesea un rol primordial în numirea unui împărat, iar Senatul nu poate decît să ratifice o alegere care îi este impusă. Administraţia foarte ierarhizată şi puternică a imperiului tîrziu contribuie şi mai mult la consolidarea absolutismului şi a tiraniei puterii imperiale.

Problema succesiunii imperiale nu a fost niciodată rezolvată cu uşurinţă. Mai întîi, teoretic, puterea imperială nu este ereditară, iar alegerea succesorului principelui depinde de Senat. Practic însă, fiecare împărat vrea să îţi poată desemna un succesor, iar Senatul nu se poate opune voinţei acestuia. Această trecere de la o persoană la alta este deseori însoţită de intrigi politice, chiar de intervenţia armatei, mai ales cînd împăratul nu are un descendent direct. De aceea împărţirea împăraţilor în „dinastii” nu înseamnă că un principe este fiul principelui anterior. Dacă, de pildă, aşa s-au petrecut lucrurile în cazul Flavienilor, acest lucru nu a fost valabil şi în cazul Iulio-claudienilor (nici unul din împăraţii din această „dinastie” nu a avut copii de sex masculin de la soţiile legitime cît timp s-au aflat pe tron), nici al Antoninilor (care au practicat sistemul adopţiei, fiecare împărat alegînd şi adoptînd drept succesor pe cel care i se părea cel mai apt să guverneze. Acest sistem excelent a făcut posibilă la Roma, în secolul II, o perioadă de nemaiîntîlnită prosperitate). Au fost create alte sisteme, ca de pildă tetrarhia (de către Diocleţian în 213): imperiul era guvernat de doi „Auguşti” (sarcina era considerată prea dificilă pentru un singur principe), asistat de doi „Caesari” aleşi de aceştia şi a căror sarcină era de a îi înlocui în funcţia de „Augustus”. Dar această ultimă tentativă a eşuat.

În momentul în care augustus instaurează principatul, imperiul teritorial este în mare măsură deja constituit. Se vor mai adăuga desigur şi alte provincii celor deja cucerite (precum Britannia, Germania sau Dacia), dar acestea sunt cele dintîi care vor ceda presiunilor barbarilor. Istoria Imperiului

cuprinde în esenţă două perioade mari: primele două secole, în pofida unor crize, sunt prospere; apoi, începînd din secolul III, se instalează o criză profundă, înaintarea barbarilor este din ce în ce mai greu controlată, iar puterea romană va face faţă unor perioade de profunde tulburări. În secolul IV are loc împărţirea imperiului în două (iniţiată de Constantin pe patul de moarte în anul 337, şi definitivată la moartea lui Theodosius în 395). În secolul V marile invazii ale barbarilor duc la prăbuşirea Imperiului roman de apus, odată cu cucerirea Romei de către Odoacru în 476. În răsărit, Imperiul mai durează încă un mileniu, pînă la cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.

3 Cronologie fundamentală

3.1 Italia preromană

Istoria Italiei preromane a cunoscut următoarele etape:

Neoliticul: pînă în mileniul III Bronzul inferior (apariţia metalelor): pînă la începutul mileniului II.→ în primele secole ale mileniului II: pătrund în Italia primele grupuri indo-europene (veneţi, latini, siculi...care au migrat încetul cu încetul spre centrul Italiei, iar siculii spre Sicilia). Bronzul mijlociu: sec. XVI-XIV (civilizaţia subapenină, influenţe miceniene). Bronzul recent: secolele XIII-IX (aceleaşi caracteristici+ civilizaţia villanoviană).→ în jurul secolului X: pătrund în Italia alte grupuri indo-europene (oscii, umbrienii, sabinii, volscii, marsii..) Epoca fierului: începînd din sec. IX. Dezvoltarea civilizaţiei etrusce.→ jumătatea secolului VIII: întemeierea Romei. Data legendară furnizată de romani: 21 aprilie 753 (814: întemeierea Cartaginei de către fenicieni).

3.2 Roma regală753-715: Domnia lui Romulus, rege latin. Războiul împotriva sabinilor şi asocierea cu regele

sabin Titus Tatius. [Între 750 şi 550: stabilirea coloniilor greceşti în Italia meridională şi în Sicilia orientală]

715-672: Domnia lui Numa Pompilius, sabin de origine. Acesta creează instituţiile religioase ale romanilor.

672-640: Domnia lui Tullus Hostilius, rege sabin, foarte războinic. Războiul împotriva Albei Longa (episodul legendar al luptei dintre Horaţi şi Curiaţi). Înfrîntă, populaţia din Alba Longa este deportată la Roma.

640-616: Domnia lui Ancus Marcius, rege sabin, nepotul lui Numa Pompilius. Întemeierea portului Ostia. Construirea podului Sublicius pe Tibru. Soseşte la Roma un emigrant etrusc, Lucumo, viitorul Tarquinius.

616-578: Domnia lui Tarquinius Priscus Lucius, primul rege etrusc, originar din Tarquinia. Rege edil (templul lui Jupiter Capitolinus, Circus Maximus, asanarea mlaştinilor oraşului- canal

colector Cloaca Maxima).[Expansiunea etruscilor spre cîmpia Padului şi, spre sud, spre Latium şi Campania. Roma, miză economică majoră pentru oraşele cele mai puternice].578-534: Domnia lui Servius Tullius, al doilea rege etrusc, în realitate Mastarna, originar din Vulci.

Rege fondator al organizării politice şi militare a Romei: reforma administrativă (repartizarea populaţiei în cinci clase în funcţie de avere).

Rege creator al primelor patru regiuni ale oraşului, şi constructor al incintei aşa-numite serviene.

[540: Victoria navală a etruscilor şi cartaginezilor asupra grecilor în dreptul coloniei foceene Alalia (azi Aleria) din corsica. Apogeul puterii maritime a etruscilor.]

534-509: Domnia lui Tarquinius Superbus, despre care se crede că era fiul lui Tarquinius Priscus, ultimul rege etrusc. Războinic şi tiranic. El desăvîrşeşte marile lucrări (templul lui Jupiter, Cloaca Maxima...). Izgonit de Brutus, după ce fiul său o răpeşte şi siluieşte pe virtuoasa Lucreţia (care se sinucide).

509: Data legendară a revoluţiei romane, înainte de inaugurarea templului de pe Capitoliu. Arheologia demonstrează că prezenţa etruscă se face simţită în circa treizeci de ani.

3.3 Roma republicană- Pînă la războaiele punice: cucerirea Italiei

509: Întemeierea legendară a Republicii şi a consulatului. Puterea este rezervată patricienilor. [Primul tratat încheiat între Roma şi Cartagina prin care se recunoaşte supremaţia comercială a Cartaginei în schimbul neamestecului acesteia în Italia.]

507: Război împotriva regelui etrusc de la Clusium, Porsenna, care cucereşte temporar Roma.498: Crearea dictaturii, magistatura extraordinară496: Roma împotriva ligii latinilor, înfrînţi la lacul Regillus.494: Secesiunea plebeilor pe colina Aventin. Instituirea tribunatului plebei: annual, din rîndul

plebeilor sunt aleşi doi tribune.488-395: O serie de conflicte la porţile Romei:

- Împotriva volscilor: 488-486 (istoria lui Coriolanus)- Împotriva ecvilor: 458-457 (istoria lui Cincinnatus)- Împotriva cetăţii Veii: 406-395: asediul şi cucerirea oraşului (istoria dictatorului Camillus)

451: Constituirea comisiei decemvrilor (10 foşti consuli) care redacteză Legea celor XII table. În 449 ei sunt expulzaţi.

445: Lex Canuleia de conubio partum et plebis care autorizează căsătoria între patricieni şi plebei.444-443: Plebea revendică egalitatea politică. Crearea unui colegiu alcătuit din şase tribune

military cu puteri consulare în care erau acceptaţi şi plebei.421: Primul plebeu este acceptat în cvestură.390: Cucerirea Romei de către gali (cu excepţia Capitoliului: legenda gîştelor şi a lui Manlius

Capitolinus).367: Leges Liciniae Sextinae: abolirea tribunatului militar şi accesul plebeilor la consulat.

Problema agrară.366: Un plebeu devine primul consul plebeu. Tot în jurul acestei date se înregistrează primul edil

plebeu (364), dictator plebeu (356), censor plebeu (351), pretor plebeu (337). În fine, în 321, un consul plebeu devine proconsul (= la vremea aceea, acesta avea dreptul de a continua un război început în timpul consulatului său). Plebeii vor avea deci de aşteptat 45 de ani pînă să îşi vadă împlinit visul de a fi egali cu patricienii.

343-341: Primul război împotriva samniţilor, sub pretextul de a proteja Capua. Victoria romană este incompletăm din pricina revoltei latinilor.

340-338: Războiulîmpotriva latinilor. Victoria Romei, anexarea Latiumului, ai cărui locuitori devin cetăţeni romani.

328-312: Al doilea război împotriva samniţilor. Victoria Romei în pofida dezastrului provocat de trecerea prin “furcile caudine” (321) lîngă Capua.

310-290: Al treilea război împotriva samniţilor. Victoria romană de la Bovianum (304) asupra samniţilor şi a aliaţilor săi, la Sentium (295) în Umbria. (Devotio a lui Decius, victoria lui Curius Dentatus. Victoria asupra galilor în Italia centrală (282).

3200: Lex Ogulnia, care consfinţeşte egalitatea religioasă a plebeilor cu patricienii, plebeii fiind admişi în rîndul pontifices şi augures.

287: Lex Hortensia de plebiscitis (hotărîrile plebei- plebiscita – întrunite pe triburi – concilia plebis tributum- devin obligatorii pentru întregul popor roman, fără aprobarea prealabilă a Senatului).

281-272: Războiul împotriva Tarentului care îl cheamă Pyrrhus, regale Epirului, în ajutor. Pyrrhus obţine victorii răsunătoare la Herakleia (280) şi la Asculum (279) (victorie dificilă), dar este înfrînt de Roma la Beneventum (275- datorită lui Curius Dentatus). În 272 se semnează tratatul de pace, Tarentul se predă, şi astfel ultimul oraş grec din peninsulă capitulează.

O dată cu cucerirea ultimului oraş etrusc încă independent, Volsinii, în 265, Roma îşi asigură dominaţia asupra întregii peninsule italiene, de la Arno, la nord, pînă la Tarent. Romanii vor avea acum de înfruntat puterea cartagineză (în pofida tratatelor reînnoite în 348 şi în 306), care deţine monopolul comerţului în Mediterana occidental, inclusive în Sicilia, În Sardinia şi în Corsica.

Victoria asupra Cartaginei şi supremaţia romană în Mediterana occidental264-256: Începe primul război punic. [Victorii în Sicilia: sînt cucerite Messana (264) şi

Agrigentum(262). Se pun bazele unei flote. Victoria lui C. Duilius la Myles (250)(coasta de nord a Siciliei), şi a lui M. Atilius Regulus la Ecnomos (256)(coasta de sud).]

256-249: [Romanii sînt înfrînţi în Africa. Regulus, care a debarcat în Africa, este învins şi făcut prizonier de Xanthippos, conducătorul mercenarilor angajaţi de duşmani (255). (Istoria jurămîntului lui Regulus). Romanii sînt înfrînţi şi în Sicilia: flota romană este învinsă la Drepana (249) de Hamilcar Barcas.]

241: [Victorie navală a romanilor în Sicilia, în insulele Aegates (coasta de vest)].Prin pacea încheiată Romei îi revine Sicilia, care devine cea dintîi provincie romană.

240:Începutul literaturii latine marcate de opera lui Livius Andronicus şi Naevius.239-231:[Roma ocupă Corsica şi Sardinia]care devin cea de-a doua provincie romană.237:[Cartagina trebuie să facă faţă revoltei mercenarilor săi pe care Camilcar îi execută în Defileul

Securii. Apoi generalul cartaginez începe cucerirea Spaniei. Ginerele său, Hasdrubal continuă opera acestuia. Fiul său, Hannibal jură tatălui său să îşi răzbune patria.(Hamilcar moare în 229).]

219:[După ce i-au alungat pe gali din Etruria, romanii cuceresc Milano (Mediolanum)(222), apoi Gallia Cisalpina.]

219:[Hannibal asediază şi cucereşte oraşul iberic Saguntum, încălcînd în mod deliberat un tratat semnat cu Roma în 226.] Începe al doilea război punic.

218:Hannibal porneşte Campania terestră împotriva Romei.218-216:Romanii sînt înfrînţi pe malurile rîurilor Ticinus şi Trebia (218). Galii îl susţin pe

Hannibal. În bătălia de la lacul Trasimene (iunie 217), consulul Flaminius este ucis cu o mare parte din armata sa. Roma îşi alege un nou dictator, Fabius Maximus, care va temporiza lucrurile (de unde şi porecla ce i-a fost atribuită: Cunctator). Hannibal coboară spre sud şi îi infringe pe romani la Cannae (august 216). Consulul Aemilius Paulus este ucis. Celălalt consul, Terentius Varro, revine la Roma. Sudul Italiei i se alătura în partea lui Hannibal.

216-205: Refacerea Romei: pe de o parte prin recucerirea sudului Italiei, unde Hannibal s-a retras fără a primi întăririle pe care le aştepta. Marcellus cucereşte Siracuza (212)(moartea lui Arhimede) şi Capua (211). Hannibal păstrează Tarentul pe care l-a cucerit în 213. [Pe de altă parte o ofensivă a

tînărului P. Cornelius Scipio, în vîrstă de 24 de ani, în Hispania. Scipio cucereşte Cartagina (210).] În fine, romanii opresc pe fluvial Metaurus o aramată cartagineză condusă de Hasdrubal, fratele lui Hannibal, care îi venea acestuia în ajutor (207).

214-205: [Roma trebuie să intervină înpotriva lui Filip V, regele Macedoniei, pe care Hannibal l-a chemat în ajutor.]

204-201: [Ofensiva romană în Africa. Scipio debarcă la Utica (204), îl infringe pe regele numit Syphax, aliatul Cartaginei şi îl instalează pe tron în locul acestuia pe Masinissa. Hannibal este constrains săs se întoarcă în Africa, unde este învins de Scipio, la Zama Regia (202). Prin tratatul din 201, Cartagina îşi pierde puterea şi independenţa.] Roma, prezentă în Hispania şi în insule, aliată cu Numidia, este acum singura putere stăpînitoare în zona Mediteranei occidentale.

Cucerirea Orientului: Roma domină lumea MediteraneanăÎn absenţa intervenţiei lui Filip V de partea lui Hannibal, Roma este pusă în situaţia de a lupta

împotriva voinţei hegemonice a regelui Macedoniei.201-176: Supunerea definitivă a Galiei Cisalpine.200-197: [Eliberarea Greciei, de către Flaminius, care, după victoria sa asupra lui Filip al V-lea, la

Kynoskephalai (197), la jocurile istmice de la Corint proclamă independenţa oraşelor greceşti aflate sub hegemonia macedoneană (196).]

197:[Începutul revoltelor în Hispania. Viriathus, ameninţat, va rezista în perioada 147-139.]192-188: Roma îl înfruntă pe Antiochos al III-lea, regele Siriei, care rîvneşte Grecia. Victoria

de la Thermopile (190). Apoi, pentru prima oară împreună cu P.Scipio şi fratele său, Lucius, romanii pătrund în Asia. Victoria de la Magnesia, în Lidia (189). Pacea de Apamea (Frigia), semnată în 188. Pergamul şi Bithynia sunt aliaţii Romei.

186: Senatul interzice cultul lui Dyonisos la Roma şi în întreaga Italie.185: M. Porcius Cato devine cenzor.183: [Moartea lui Hannibal care, după ce a fost consilierul lui Antiochos în Siria, se refugiază în

preajma lui Prusias, regele Bithyniei.]172-168:[Al treilea război macedonean. Fiul lui Filip al V-lea (mort în 178), Perseus instigă

Grecia la luptă împotriva Romei. Este înfrînt la Pydna (168) de Aemilius Paulus, tatăl lui Scipio Aemilianus.]

149-146:[Al treilea război punic: Cartagina, din nou prosper, devine o ameninţare pentru Roma. Cato este adeptul distrugerii ei. Oraşul este asediat, cucerit şi distrus (146) de Scipio Aemilianus (consul în 147).

149-146:[Revolta Macedoniei care este cucerită de consulul Metellus (148) şi devine provincie romană. Urmează revolta Greciei. Consulul Mummius cucereşte şi distruge Corintul (146). Grecia devine şi ea provincie romană, sub numele de Achaia.]

135-132: Primul război al sclavilor în Sicilia. Revolta condusă de sclavul sirian Eunus.133:[Regele Pergamului, Attalos al III-lea moare. El lasă moştenire regatul său statului roman.

Aceasta va fi prima provincie romană din Asia. (139)]133:[Scipio Aemilianus pune capăt revoltelor din Hispania cucerind şi distrugînd Numantia.]

Roma, care şi-a consolidate autoritatea atît în Orient cît şi în Occident, se va confrunta, în ultimul secol cît va mai dăinui Republica, cu o serie de conflicte interne devastatoare.

Sfîrşitul Romei Republicane: războaie civile-Tiberius şi Caius Gracchus

133: Tribun al plebeilor, Tiberius Sempronius Gracchus, încearcă să propună votarea unei legi agrare. Nobilii se opun însă. (Scipio Nasica). Au loc o serie de tulburări. Tiberius este asasinat.

125-118: [La chemarea Marsiliei, Roma intervine împotriva ligurilor în Gallia Transalpina. Sunt create coloniile de la Aquae Sextiae (122) şi Narbo (118). Este creată provincial Gallia Narbonensis (Provincia).]

123: Caius Sempronius Gracchus devine tribun al plebei. El reia legea agrară pe care încercase să o propună spre aprobare fratele său şi adaugă o serie de propuneri de legi care alcătuiesc un adevărat program politic. Noi tulburări provocate de nobili (susţinuţi de consulul din 1231 L. Opimius). Caius moare în timpul acestor ciocniri (121).

-Marius şi Sulla 111-105:[Război împotriva lui Iugurtha, regele Numidiei, care i-a eliminat pe verii săi pentru a

ocupa tronul Numidiei. Roma este în avantaj în timpul consulatului lui Q. Caecilius Metellus. Locotenentul său, Marius, este ales consul în 107 şi îl înlocuieşte în funcţie. În 106 cucereşte Cirta, iar regele Bocchus I al Mauritaniei îl predă pe Iugurtha cvestorului său, Sulla (105)]

107: Marius pune la punct o importantă reformă a armatei.104-101: Marius este ales consul timp de 4 ani consecutive. [Intervine glorios în sudul Galiei

împotriva teutonilor (învinşi la Aquae Sextiae în 102) şi împotriva cimbrilor (învinşi la Vercellae în 101)].

102-100: Tulburări politice la Roma. Deşi conducător al popularilor, Marius trebuie să reprime în sînge tentativele lui Saturnius şi Glaucia (100).

91-88: Asasinarea tribunului plebei, Livius Drusus (91), care voia să reînnoiască legile Gracchilor, declanşează “războiul aliaţilor” (opt seminţii se coalizează împotriva Romei cerînd drept de cetăţenie). Sulla va restabili ordinea în Italia. Lex Plautia Papiria prin care se acordă cetăţenia romană aliaţilor (98).

88: Sulla este ales consul.[Mithridates, regele Pontului, vrea să îi alunge pe romani din Orient (masacrarea a 100 000 de

romani în Asia Mică).] Intrigi ale popularilor: Marius îşi însuşeşte comandamentul războiului. Consulul Sulla (optimates) revine la putere prin forţă întrînd în Roma. Marius fuge în Africa.

87-85:[Război împotriva lui Mithridates (care ocupă şi Grecia). Sulla eliberează Grecia (86) şi îl învinge pe Mithridates, obligîndu-l să accepte pacea de la Dardanos (85)].

87-84: După plecarea lui Sulla, popularii preiau puterea la Roma. Marius revine (moare în 86), consulatele lui Cornelius Cinna, Carbo..Perioadă de teroare.

83-82: Revenirea lui Sulla, care se îndreaptă spre Roma. Război civil. Sulla învingător intră în oraş (1 noiembrie 82) şi alcătuieşte trei liste de proscripţii.

82-79: Dictatura lui Sulla (81), apoi consulatul lui Sulla (79). Importante reforme în domeniul instituţiilor, justiţiei, morale etc. Sulla abdică la sfîrşitul anului 79. Moare în 78.

-Pompeius şi Caesar79-72: Revolta consulului Lepidus, care ameninţă Roma. Este învins de Pompeius (77). [În

Hispania are loc revolta lui Sertotius. Pompeius decide să pună capăt acestei revolte, dar reuşeşte cu greu. În cele din urmă, Sertorius este asasinat de către locotenentul său, Perpenna, care este capturat.]

74-63: [Războiul împotriva lui Mithridates care ocupă Bithynia. Înfrînt de Lucullus (72) cere ajutorul regelui Armeniei, ginerele său, Tigranes, care este şi el învins (69). Legiunile se revoltă. Lucullus e chemat la Roma (66). Popeius preia comanda. Lex Gabinia (67) îl împuterniceşte să cureţe Mediterana de piraţi, care erau de partea lui Mithridates. Lex Manilia (66) îl împuterniceşte să îl înfrîngă pe Tigranes şi să îl urmărească pe Mithridates care îi cere unui sclav să îl sugrume (63). Pontul devine parte componentă a provinciei Bithynia. Pompeius cucereşte şi Siria, precum şi Ierusalimul (63). El creează

provinciile Siria şi Iudeea. Pompeius este atotputernic, iar imperiul a crescut cu douăsprezece milioane de supuşi.]

73-71: Lupta împotriva sclavilor răsculaţi, conduşi de gladiatorul trac, Spartacus. Pretorul Crassus pune capăt revoltei, ajutat în cele din urmă de Pompeius, care revine din Hispania şi îşi atribuie reuşita.

70: Pompeius şi Crassus sunt aleşi consuli pentru prima dată. Ei abolesc legile lui Sulla şi redau tribunilor plebei vechea autoritate de care beneficiau.

63: Consulatul unui „om nou”, Cicero, care trebuie să lupte împotriva conjuraţiei lui Lucius Sergius Catilina, iniţial un consul ruinat, care a devenit conducătorul popularilor. Catilina este înfrînt şi ucis odată cu armata sa în Etruria, la Pistorium (4 ianuarie 62).

62: pompeius revine din orient şi pregăteşte o luptă împotriva optimaţilor, conduşi de Cato, pentru a-şi face recunoscute victoriile. În decembrie, scandal în timpul misterelor marii zeiţe, provocat de Clodius marelui pontif, Caesar.

60: Înţelegere încheiată între Pompei, Crassus şi Caesar pentru a-l susţine pe acesta din urmă în timpul consulatului său (primul triumvirat). Pompeius se va căsători cu Iulia, fiica lui Caesar.

59: Consulatul lui Caesar care, pentru a guverna, trebuie să lupte împotriva opoziţiei celuilalt consul, Bibulus (ginerele lui Cato), şi a optimaţilor. Caesar obţine, pentru cinci ani, guvernarea provinciilor Gallia Cisalpina, Gallia Narbonesis şi illyricum şi o armată.

58-52: Perioadă de tulburări la Roma. Climat de teroare provocat de Clodius, tribun al partidei popularilor (58) şi Milo, tribun al optimaţilor (57), care întreţin bande înarmate. Clodius îlm exilează pe Cicero şi îl trimite pe Cato în misiune în Cipru (58). Cicero este rechemat, datorită lui Pompeius, în 57.

56: Reînnoirea triumviratului prin acordul de la Luca (Etruria), datorită căruia Pompeius şi Crassus sunt aleşi consuli în 55 şi obţin, cel dintîi Hispania pentru cinci ani (dar rămîne în Italia împreună cu armata sa), iar al doilea Siria (moare în 53, ucis de parţi, în bătălia de la Carrhae din iunie 53). Caesar, la rîndul său, obţine o prelungire a proconsulatului său pentru încă 5 ani. Dar în 52, după moartea lui Crassus, triumviratul se destramă. La 18 ianuarie 52, Clodius este asasinat de Milo. Pompeius devine consul unic cu puteri depline pentru a restabili ordinea. De acum devine adversarul lui Caesar.

58-51: [În parallel, Caesar cucereşte întreaga galie. El îi respinge pe helveţi şi pe conducătorul german Ariovistus. Apoi îi cucereşte pe belgi (57), veneţi (la vest) şi pe acvitani (56). Expediţii în Germania (55) şi în Britania (55-54). Revolta lui Ambiorix (Galia de nord) reprimată în 53. Marea revolt a galilor conduşi de arvernul Vercingetorix (52): Gergovia, Alesia… în 51 ia sfîrşit cucerirea Galiei.]Vercingetorix, închis la Roma, aşteaptă acolo pînă în 46, iar în seara triumfului lui Caesar este stangulat în pădurea Tullianum.

50: Caesar îşi doreşte un al doilea consulat pentru anul 49. Pompeius vrea să îl dezarmeze şi îl determină să vină singur la Roma.

49-45: Război civil: la 12 ianuarie 49, Caesar trece Rubiconul care reprezintă frontier dintre Italia şi Gallia Cisalpina. Timp de două luni este stăpîn în Italia. În martie, Pompeius fuge în Grecia, iar Caesar îşi impune dictatura pe 1 aprilie.[Înainte de a pleca în urmărirea lui Pompeius, Caesar îşi asigură spatele printr-o campanie în Hispania (aprilie 49). Apoi, îl înfrînge pe Pompeius în Thessalia, la Pharsalos, la 9 august 48. Pompeius fuge în Egispt, unde este omorît de regele Ptolemeu al XIV-lea. Caesar cucereşte Egiptul (octombrie 48 pînă în mai 47), iar Cleopatra rămîne unica suverană. El îl înfrînge pe Pharnaces, fiul lui Mithridates care a invadat Asia Mică (la Zela, august 47).Nu îi mai rămîne apoi decît să reducă la tăcere opoziţia adepţilor lui Pompeius: optimates reorganizaţi în Africa de Cato sînt învinşi de Caesar (victorias de la Thapsus, aprilie 46 – Cato se sinucide la Utica), iar fiii lui Pompeius, Cnaeus şi Sextus, grupaţi în Hispania, sînt înfrînţi în martie 45.]

45-44: Caesar este numit dictator pentru un an (45), apoi pe viaţă (în februarie 44). El pune în practică numeroase reforme care slăbesc instituţiile republicane. Importante lucruri de construcţii. În aprilie 44 vrea să organizeze o expediţie împotriva parţilor. Datorită complotului organizat de senatorii republicani, în frunte cu C. Cassius Longinus şi M. Iunius Brutus (nepotul lui Cato) la 15 martie 44, Caesar va fi asasinat, în curia lui Pompeius, pe cîmpul lui Marte (Campus Martius).

-Antonius şi Octavius44-43: Marcus Antonius, locotenentul lui Caesar, şi Caius Octavius, nepotul şi fiul adoptiv

(devenit Caius Iulius Caesar Octavianus) al dictatorului (sosit la Roma în mai 44) îşi dispută succesiunea. Antonius vrea să preia Gallia Cisalpina de la Decimus Brutus, guvernatorul acesteia, la Mutina (Modena). Senatul îl trimite acolo pe Octavianus pentru al înfrunta pe Antonius. Octavianus iese învingîtor (aprilie 43) şi obţine consulatul prin forţă.Dar cei doi adversari, împreună cu Aemilius Lepidus, un alt locotenent a lui Caesar, ajung la o înţelegere în ceea ce priveşte împărţirea puterii şi încearcă să îl răzbune pe Caesar. Se încheie astfel al doilea triumvirat (Acordul de la Bononia (Bologna), noiembrie 43). În cadrul proscripţiilor decise de triumviri, printre victimele desemnatede Antoinius se află şi Cicero.

42: Republicanii, plecaţi în Macedonia, sunt înfrînţi de triumviri, printre la Philippi (noiembrie 42). Cassius şi Brutus se sinucid.

41-40: Antonius pleacă în Orient. Octavianus îl atacă în Italia pe fratele lui Antonius şi îl înfrînge la Perusia (începutul anului 40). Antonius revine la Brundisium (toamna aceluiaşi an), dar Maecenas conduce negocierile: provinciile romane sunt împărţite între triumviri: Gallia Cisalpina şi Comata (M. Antonius), Gallia Narbonensis şi Hispania (M. Aemilius Lepidus), Africa, Sicilia, Sardinia (C. Octavianus).

40-36: Octavianus este silit să lupte împotriva lui Sextus Pompeius care a cucerit Sicilia şi Sardinia, bogate în cereale. Locotenentul său, Vippsanius Agrippa, îl înfînge pe Sextus la Naulochos (nordul Siciliei- august 36).Toamna, ca urmare a unei revolte în Sicilia, Lepidus este deposedat de Africa pe care şi-o însuşeşte Octavianus.

36-32: Antonius se căsătoreşte cu Cleopatra şi duce la Alexandria „o viaţă de lux”, epuizîndu-şi forţele în cîteva expediţii militare nereuşite, în special împotriva parţilor. Este asemuit adesea unui tiran oriental. Octavianus şi Senatul declară război Cleopatrei.

31: [La Actium, flota lui Agrippa infringe flota lui Antonius şi a Cleopatrei (2 September 31).] Octavianus devine stăpîn unic al lumii romane.

30: [Octavianus cucereşte Alexandria. Antonius se sinucide, urmat la scurt timp de Cleopatra, iar Egiptul devine provincie romană.]

29-27: Octavianus revine la Roma şi închide porţile templului lui Ianus în semn de pace.La 16 ianuarie 27, Senatul îi acordă numele sacral de Augustus (“cel vrednic de cinste”, “cel venerabil”), care îl plasează mai sus de ceilalţi oameni. El deţine întreaga putere civilă şi religioasă. Republica a făcut loc principatului.

3.4 Roma Imperială Iulio-claudieni

27: Augustus, care deţine puterea consulară din anul 28, devine princeps. El este numit proconsul pe viaţă. În anul 23, Senatul îi acordă puterea tribuniciană: el guvernează Roma, Italia şi proviciile romane. Este comandant suprem al tuturor forţelor armante ale statului. În anul 19, devine prefect al moravurilor (= cenzor; el este deci cel care recrutează senatorii), şi în anul 10 pontifex maximus (= conducător religios).

27-25: Reorganizarea Spaniei (Agrippa desăvîrşeşte cucerirea Spaniei din 26 pînă în 19, ocupînd zona cantabrică), şi a Galiei. [Regele Galatiei îşi lasă regatul moştenire Romei, aceasta devenind provincie romană.]

20:[Acord încheiat cu Phraates al IV-lea,regele parţilor. Acesta îi remite lui Augustus însemnele care îi fuseseră luate lui Crassus (la Carrhae în anul 53 î.Hr.) şi lui Anonius, în schimbul promisiunii ca romanii să nu intervină.]Călătorie triumfală a lui Augustus în Orient care a înlăturat afrontul adus de părţi Romei. La Samos, întîlneşte o solie venită din India.

18: Legile iuliene despre moravuri. (lex Iulia de ambitu, lex iulia de maritandis ordinibus, lex Iulia de adulteriis coercendis, completate în anul 9 d.Hrr. cu lex Papia Popaea)

15: Nero Claudius Drusus şi Tiberius organizează campanii pînă la Dunăre: constituirea a trei noi provincii: Rhaetia, Noricum şi Moesia.

12: î.Hr./9 d.Hr. [Război în ţinuturile germanilor: Drusus şi Tiberius ajung pînă la Elba. Răscoală antiromană a triburilor cheruscilor conduse de principele Arminius; Varus este înfrînt (pierde toate cele trei legiuni în Pannonia în Pădurea Teutoburgică). Frintiera este fixată pe Rin.]

12: Moartea lui M. Vipsanius Agrippa.9: La Roma, pe Cîmpul lui Marte, este inaugurat Ara Pacis Augustae (“Altarul păcii”).6-2: Tiberius se retrage la Rhodos.2: d.Hr. şi 4 d.Hr.: Moartea nepoţilor lui Augustus (fiii lui Agrippa), Lucius şi Caius Caesar.

Tiberius este adoptat de Augustus şi desemnat, implicit, successor.4: Conspiraţia lui Cinna (nepotul lui Pompeius) este dejucată. Augustus dă dovadă de clemenţă.8: Crearea funcţiei de praefectus annonae (funcţionar public însărcinat cu aprovizionarea de cereal

a Romei).14:Augustus moare la vîrsta de 76 ani. Tiberius (56 ani) îi urmează la tron.14-17: [Tulburări provocate de revolta legiunilor cantonate în Germania Inferior (reprimate de

Germanicus) şi în Pannonia (temperate de Tiberius). Germanicus nu reuşeşte să îl răzbune pe Varus, iar Tiberius renunţă la cucerirea Germaniei cu un preţ atît de mare.]

17: L. Aelius Seianus este singurul prefect al pretoriului, care are o influenţă foarte mare asupra lui Tiberius. Într-un tîrziu intrigile sale vizînd succesiunea la tron sunt demascate (lui i se datorează otrăvirea lui Durus în 23). În anul 31 este executat.

19: [Tiberius îl trimite pe Germanicus în Asia. Germanicus moare în Siria.] Există păreri care susţin că Tiberius ar fi ordonat să fie otrăvit.

26: Tiberius se retrage la Capri şi îl lasă pe Seianus să acţioneze la Roma cu toată cruzimea (numeroase execuţii). Împăratul este stugmatizat pentru lipsa de moraliate.

37: Tiberius moare la vîrsta de 78 de ani. Caligula, fiul lui Germanius, în vîrstă de 24 de ani, este desemnat succesor. El se remarcă prin cruzimea sa fără limite. Principatul lui Augustus devine un regat eleno-oriental în care împăratul este asemenea unui zeu.În 41, la 29 de ani, Caligula este asasinat de Cassius Chaerea şi Annius Vinicianus.

41: Caludius (T. Claudius Drusus Germanicus), fratele lui Germanicus, este desemnat de pretorieni ca urmaş la tron. Claudius revine la tradiţia lui Augustus; un rol important în politica statului în timpul domniei sale îl au liberţii cancelariei imperiale şi femeile din anturajul său (Messalina, Agrippina).

41-42: [Suetonius Paulinus supune Mauritania, transformînd-o în provincie romană.]43-47: [Cucerirea Britaniei (cucerirea sudului, de unde druizii alimentează tulburările din

Galia).]46: Crearea provinciei romane Tracia.

47-50: [Război în ţinuturile germanilor. Victoriile lui Domitius Corbulo. Întemeierea unei colonii la Ara Ubiorum, unde este născută Agrippina (Colonia).]

48: Valeria Messalina (cea de-a patra soţie a lui Claudius), care conspiră împotriva împăratului este executată.

49: Claudius se căsătoreşte cu Agrippina (nepoata sa), care are déjà un fiu, Nero. Îl adoptă pe Nero, deşi are şi el un fiu, Britannicus, a cărui mamă este Messalina. Nero se căsătoreşte cu Octavia, fiica lui Claudius.

54: Agrippina îl otrăveşte pe Claudius (63 ani). Nero, în vîrstă de 17 ani, format de Burrus şi de Seneca, urcă pe tron.

55: Nero ordonă ca rivalul său, Britannicus, să fie otrăvit.58-63:[Război pe frontal din Orient: Corbulo recucereşte Armenia rîvnită de părţi. Aceştia

semnează pacea cu Roma şi acceptă protectoratul.]59: Nero ordonă să fie asasinată mama sa, Agrippina.60-61: [Revoltă antiromană a populaţiei din Britannia, reprimată de Suetonius Paulinus.]62: Nero, îndrăgostit de Popeea, o repudiază pe Octavia, o exilează şi îi ordonă să îşi taie venele.

Burrus moare, iar Seneca intră în dizgraţie.64:Incendierea Romei. Fără îndoială că nu Nero este autorul acestui incendiu, dar el profit de

ocazie pentru a-i învinui pe creştini. În acest moment se declanşează primele persecuţii împotriva creştinilor. Acest incendiu va fi un pretext pentru ambiţiile arhitectonice ale împăratului.

65: Complotul lui Calpurnius Piso împotriva lui Nero, complot descoperit. Ca represalii Piso, Annaeus Seneca, Annaeus Lucanus, Caius Petronius sunt obligaţi să se sinucidă. [Revolta lui C. Iulius Vindex (care se sinucide în 68) în Galia.]

66: [Revoltă antiromană în Iudeea, reprimată de Vespasian (viitorul împărat).]68: Nero, în vîrstă de 31 de ani, decretat “hostis publicus” (duşman public) şi condamnat la moarte

de Senat, se sinucide.După moartea lui Nero urmează un an de anarhie în care se succed la tron patru împăraţi.

Servius Sulpicius Galba, 73 de ani, guvernator al Hispaniei Tarraconensis, este proclamat împărat de către soldaţii săi, din iunie 68 pînă în ianuarie 69. Este asasinat în Forum la 15 ianuarie de partizanii lui Salvius Otho. M. Salvius Otho, 37 de ani, împărat din ianuarie pînă în aprilie (se sinucide). Aulus Vitellius, comandantul trupelor de pe Rin, proclamat împărat de soldaţii săi, îl înfînge pe otho lîngă Cremona la 14 aprilie. Are 54 de ani şi domneşte din aprilie pînă în decembrie. Armata din Orient îl proclamă împărat pe comandantul său, T. Flavius Vespasianus. Îl susţin şi trupele de la Dunăre.Soseşte în Italia, îl infringe pe Vitellius la 29 octombrie la Cremona şi pătrunde în Roma la 22 decembrie. Vitellius este asasinat în luptele de stradă de la Roma.

- FlavieniiÎn cazul Flavienilor putem vorbi de o dinastie, dat fiind că Titus şi Domiţian sunt fii lui Vespasian.69: T. Flavius Vespasianus urcă pe tron la 60 de ani şi va rămîne pînă la moartea sa, care survine

în iunie 79. [Este pe cale să pună capăt unei revolte a evreilor care a început în 66 în Orient. Fiul său, Titus, pune capăt acestui război la 8 septembrie 70 prin cucerirea Ierusalimului, care este distrus. Templul este incendiat.]

69-70: [Revolta batavilor (sub conducerea lui Civilis) şi a galilor (conduşi de Sabinus). Quintus Petilius Cerealis în fruntea a nouă legiuni reuşeşte să le pună capăt.]

78-83:[Iulius Agricola extinde cucerirea Britanniei pînă în Caledonia (Scoţia).]79: În iunie, la vîrsta de 40 de ani, Titus îi urmează la tron tatălui său.24 august: Erupe Vezuviul, care acoperă oraşele Pompei, Heraculanum şi Stabiae.

80: Roma este incendiată (3 zile şi 3 nopţi. Cîmpul lui Marte şi Capitoliul sunt distruse.)Inaugurarea Coloseumului (50 000 de spectatori). Sărbătoarea durează 100 de zile.81: Titus moare, iar Domiţian, în vîrstă de 30 de ani, preia puterea.93-96: Domiţian moare în 96, asasinat în camera sa. Sfîrşitul domniei sale este foarte sîngeros,

marcat de represaliile împotriva stoicilor, persecuţiile împotriva creştinilor şi evreilor.“Nero cel chel” (dixit Iuvenal) face să domnească teroarea.

- AntoniniiAdopţia a devenit pricipiul dinastic. Numai Commodus, fiul lui Marcus Aurelius, urmează pe tron

după tatăl său.96:Senatul îl proclamă împărat pe M. Cocceius Nerva. în vîrstă de 70 ani.97: Nerva se asociază cu comandantul armatei de pe Rin, M. Ulpius Traianus (Traian), pe care îl

şi adoptă. El va deveni moştenitorul împăratului. (Traian era născut în Spania şi va fi primul împărat proenit dintr-o provincie romană.)

98: La moartea lui Nerva (27 ianuarie), îi succede la tron generalul Ulpius traianus, în vîrstă de 45 de ani.

101-107:[Traian cucereşte Dacia, care devine provincie romană.] Cucerirea Daciei este prezentă pîn basoreliefurile de pe coloana ridicată la Roma.

113-117:[ Războiul împotriva parţilor. Traian ocupă Armenia, Arabia şi Mesopotamia, cucereşte oraşele Babilon şi Ctesiphon, capitala parţilor, dar trebuie să renunţe datorită revoltei izbucnite în Mesopotamia.]

117: Traian moare în Cilicia, pe drumul de întoarcere. Nepotul său, Hadrian (P. Aelius Hadrianus), pe care l-a adoptat, îi va urma pe tron la vîrsta de 41 de ani. Legat în Siria. Revine la Roma în august 118.

121-125: Călătoreşte, în inspecţie, prin toate provinciile imperiului roman (Galia, Germania, Britannia, Africa, Asia Mică, Grecia) şi întăreşte fotificaţiile de la frontier (limes) în Britannia, per in, pe Dunăre, pe Eufrat.

128-134: A doua călătorie (Grecia, Asia Mică, Arabia, Egipt, Tracia, Moesia, Macedonia).132-135:[Evreii se revolt împotriva lui Hadrian care vrea să reconstruiască Ierusalimul

schimbîndu-I numele (Aelia Capitolina). Represalii nemiloase împotriva evreilor.]134-136: Lucrări de mare amploare, ca de pildă Panteonul la Roma şi Vila Hadriana la Timbur

(Tivoli). Hadrian este un literat şi un artist.138: Hadrian moare. Antonius, pe care Hadrian l-a adoptat, îi urmează la tron, la vîrsta de 52 de

ani.138-161: T. Aurelius Fluvius Boionius Arrius Antoninus, supranumit Antoninus Pius (piosul), este

un om bun, pacifist şi ponderat. El continuă opera lui Hadrian, consolidează armata şi limes-ul (noi ziduri fortificate, mai la nord, în Britannia). El este simbolul lui pax romana, iar numele lui va deveni numele acestei “dinastii”. Sfătuit de Hadrian îl adoptă pe Marcus Aurelius, care va devein şi ginerele său.

161: La 40 de ani, Marcus Aurelius, filosof stoic, îi urmeză la tron lui Antoninus. Acest principe pacifist va fi silit să petrecă şaptesprezece ani din domnia sa pe cîmpul de luptă. Va domnipînă în 169 împreună cu fratele său adoptive, Lucius Verus (dublu principat).

161-166:[Războiul împotriva parţilor care invadează Siria. Marcus Aurelius învinge şi le cucereşte capital Ctesiphon.]Ciuma, adusă de legiunile romane din Parţia, se răspîndeşte în întreg Imperiul roman, pustiindu-l. în urma acestei epidemii au murit circa 1 milion de personae în 20 de ani.

166-168:[ Războaiele marcomanice: barbarii (cvazii şi marcomanii) veniţi din nord, străpung limes-ul şi ajung pînă la Mediterană.l. Verus (pînă la moartea sa în 169) şi Marcus Aurelius reuşesc să îi înfrîngă, nu fără dificultate.]

177:Persecuţii împotriva creştinilor din Lyon.180: Împăratul moare în timpul unei campanii, lîngă Viena, atins de ciumă. Fiul său, Commodus,

în vîrstă de 19 ani îi urmează la tron. El se crede reîncarnarea lui Hercule şi a lui Mithra. Domnia sa e o succesiune de domnii sîngeroase, necugetate şi nedemne. El însuşi luptă de 735 de ori în arenă cu gladiatorii!

181: Commodus abandonează teritoriile cucerite de tatăl său şi semnează o pace ruşinoasă cu marcomanii.

191: Incendiu la Roma. Împăratul însuşi este bănuit de a fi autorul.192: Marcia, favorite sa, urzeşte un complot împotriva împăratului pentru a pune capăt atmosferei

de teroare şi cruzimii acestuia. La 31 decembrie, Commodus moare sugrumat în baie de un om plătit de Marcia.

Moartea sa declanşează un nou an de anrhie, în care puterea e la îndemîna celor care plătesc mai mult. P. Helvius Pertinax, prefectul Romei, este proclamat împărat de pretorieni (ianuarie 193) care î lucid în martie, peste numai 87 de zile. Didius Severus iulianus, un senator bogat, cumpără puterea de la pretorieni. Septimius Severus, proclamat împărat de armata sa din Pannonia, îl strangulează în iunie. Intrat în Roma la 9 iunie, eltrebuie să îi înfrunte pe cei doi rivali, Pescennius Niger, guvernatorul Siriei şi Clodius Albinus, legat imperial în Britannia. Cel dintîi este decapitat la Antiochia, iar al doilea este ucis la Lyon împreună cu anturajul său, la 19 februarie 197.

- Severii193: L. Septimius, născut în Africa, încearcă să îşi legitimize puterea pretinzînd că este fratele lui

Commodus şi fiu adoptive a lui Marcus Aurelius. (În acel moment avea 47 de ani.)195-198:[Campanie victorioasă împotriva parţilor. Septimius Severus stabilizează situaţia în

Orient, favorizează Siria (dezvoltarea Palmyrei) şi Africa (dezvoltarea Crataginei).]202: Edict prin care se interzice prozelitismul evreiesc şi creştin.208-211:[Campanie în Britannia. Septimius Severus îi respinge pe caledonieni. El este însoţit de

cei doi fii, Caracalla şi Geta.] În faţa autorităţii acestui împărat-soldat, Senatul decade. Roma şi Italia îşi pierd privilegiile. Moare în 211 la Eburacum (York).

211: Caracalla preia puterea împreună cu fratele său Geta, pe care îl asasinează în decembrie împreună cu majoritatea partizanilor săi.

212:Caracalla unifică imperiul: constituţia antoniniană atribuie cetăţenie romană tuturor provinciilor libere.

217:Caracalla, după ce luptă luptă per in împotriva alamanilor şi apoi împotriva parţilor, este asasinat la 29 de ani de prefectul pretoriului, Macrinus, care îi ia locul. Totuşi, Macrinus nu este recunoscut de Senat.

218: După ce cumpără pacea cu parţii, Macrinus este asasinat de soldaţii săi. Îi succeed un preot al zeului sirian Mithra, nepot a lui Caracalla, Heliogabal, în vîrstă de 14 ani, originar din Emesa. Avînd un character excentric, lasă femeile din preajma sa să guverneze în stil oriental (cruzime şi violenţă), în special pe bunica sa Iulia Maesa.

222: Asasinat, o dată cu mama sa, de soldaţi, lasă tronul vărului său, Aurelius Severus Alexander, în vîrstă de 13 ani, care îl ia ca model pe Marcus Aurelius. Pentru fiecare decizie, noul împărat face apel la Senat, dar este puternic influenţat de mama sa, Iulia Mamaea.

224:[În Persia, Ardaşir I întemeiază dinastia sasanizilor (care atacă Imperul roman în 230).]233:[Severus Alexander reuşeşte destul de greu să oprească înaintea perşilor din Siria.]235:[Este ucis pe Rin, împreună cu mama sa, Iulia Mamaea, e cître legiunile din Germania, după

ce cumpără pacea de la germani.]

- „Epoca anarhiei militare”După Severus Alexander în fruntea imperiului se succedă mai mulţi generali proveniţi din

provincii şi aleşi de armate care rivalizează cu aleşii Senatului.235: Maximin este de origine barbară (got). Domnia sa marcheză începutul descompunerii

imperiului, a dezmembrării sale şi crearea imperiilor autonome în provincii (precum cel a lui Postumus în Galia). Invaziile barbare iau amploare.[Maximin îi invinge pe alamani, în timp ce perşii pătrund în Mesopotamia (37)]

242:[ Gordian al III-lea îi înfrînge pe perşii conduşi de Şapur I (241-272) la Resaina şi îl alungă din Mesopotamia.]

247: Iulius Philippus (Filip Arabul) celebrează împlinirea unui mileniu de la întemeierea Romei.

250: Francii de pe Rin devin o ameninţare pentru romani. Decius vrea să reformeze religia. El adoptă un edict împotriva creştinilor şi declanşează o persecuţie generală. Moare în timpul unei bătălii împotriva goţilor. Gallus încheie pacea cu goţii.

253: Licinius Valerianus îl desemnează pe fiul său Gallienus să conducă Orientul. [Atacuri ale goţilor, cvazilor şi sarmaţilor (254), ale parţilor (Şapur cucereşte Antiochia în 256). Francii şi alamanii stăpung limes-ul. Maurii fac presiuni la frontierele Africii de Nord.]

260: [Valerianus este făcut prizonier de Şapur la Edessa]. Edict de toleranţă împotriva creştinilor. Împăratul moare în captivitate. Gallienus reformeză armata (crearea trupelor de rezervă pentru a intervene mai rapid la frontierele ameninţate.)

263: [Goţii jefuiesc Efesul.]- Împăraţii iliri

Aceştia provin din rîndurile armatei şi vor restabili unitatea Imperiului.268: [Victoria lui Claudius al II-lea asupra alamanilor, iar în 269, asupra goţilor în Moesia.]271: [Aurelian îi înfrînge pe alamani în bătălia de la Pavia.]272: [Luptă şi învinge trupele reginei Zenobia, regina Palmyrei. Oraşul este distrus. În 273,

supune imperiul autonom al galilor constituit în 260.]274: Adoptă titulatura de “Dominus et Deus” şi introduce cultul zeului Soare (Deus Sol Invictus)

ca religie de stat (alături de cultul împăratului.)275: [Invazia francilor şi a goţilor în Occident, curmată de Probus 282.]284: După Victoria asupra perşilor, Carus este asasinat împreună cu fii săi Carinus şi Numerianus.

Comandantul gărzii imperiale, Diocleţian, este proclamat împărat la vîrsta de 39 de ani. - Tetrarhia

C. Aurelius Valerius Diocleţianus (Diocleţian) instaurează tetrarhia pentru descentralizarea puterii imperiale. El allege un împărat un co-împărat (există deci doi auguşti) în 287, la care se adaugă doi cezari în 293, care le vor succeda.

285: Repartizarea puterii, chiar dacă Diocleţian rîmăne cel dintîi împărat.Senatul îşi pierde autoritatea:

În Occident: augustul, Maximian, din Mediolanum (Milano) administrează Italia şi Africa.

cezarul, Constantius Chlorus cu reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier) veghează asupra Galiei, Spaniei şi Britanniei.În Orient: augustul, Diocleţian, are reşedinţa la Nicomedia. cezarul, C. Valerius Galerius, cu reşedinţa la Sirmium, asigură paza Illyricum-ului, Macedoniei şi Greciei.

297: Imperiul se împarte în 12 dioceze (districte administrative) guvernate de vicari şi în 101 provincii. Puterea devine absolută (dominat), împăratul este considerat un zeu. Ţăranii sînt legaţi de glie (coloni), meşteşugarii trebuie să se înscrie în corporaţii. Cetăţenii devin “supuşi”.

297-298: [campanile victorioasă împotriva perşilor (pacea de la Nisibis)].301: Edictum de pretiis venalium rerum, prin care se fixează preţurile maximale în imperiu, pentru

a pune capăt creşterii preţurilor.302-304: Persecuţii împotriva creştinilor.305: Diocleţian abdică (se retrage în Dalmaţia-la Salona- unde se sinucide- în 313, la vîrsta de 68

de ani), Maximian abdică şi el şi se retrage în Lucania.- Constantinienii

306: În secolul IV creştinismul este dominat.După moartea lui Constantius Chlorus la Eboracum (Britannia),fiul său Constantin (F.Valerius

Constantinus) este proclamat august de trupele din Occident. El îşi dispută Occidentul cu Maxentius,fiul lui Maximian, care este proclamat august la Roma de către pretorieni. 311: În Orient, Licinius, fiul adoptiv al lui Galerius care tocmai murise, îşi dispută puterea cu Maximin Daia.Galerius, înainte să moară, a emis un edict de toleranţă în favoarea creştinilor. În 313 , acest edict va fi aplicat pe toată suprafaţa Imperiului.

312: Constantin înfrînge trupele lui Maxentius în bătălia de la podul Milvius.Devine astfel unicul stăpîn al Occidentului.

313: Prin Edictul de la Mediolanum (Milano), Constantin acordă libertate tuturor cultelor, în special creştinilor şi se autointitulează protector al Bisericii.

324: Constantin îl înfrînge pe Licinius, devine stăpîn al Orientului şi reunifică imperiul sub unica sa autoritate. Se renunţă la sistemul tetrarhiei.Alege Constantinopolul drept viitoarea capitală a imperiului.

325: Conciliul de la Niceea, în cadrul căruia se pun bazele dogmatice şi canonice ale bisericii creştine (presbiterul Arius care nega caracterul divin al lui Cristos este declarat eretic şi trimis in exil).

330: Inaugurarea oficială a Constantinopolului ( fondat pe locul vechiului Byzantion ) ca noua capitală a imperiului.

337: Constantin cel Mare moare la Nicomedia, în vîrstă de 63 de ani. Împăratul este botezat pe patul de moarte. Imperiul este împărţit între fiii săi.

337-340: Constantin al II-lea (F.Valerius Claudius Constantinus) domneşte în Galia, Spania şi Britannia. El este înfrînt de Constant care domină în acel moment în Occident (340).

337-350: Constant domneşte în Illyria, Africa şi Italia, apoi asupra întregului Occident (340).337-361: Constanţiu domneşte în Tracia şi în Orient. În 350, Constant se sinucide la ordinul lui

Magnetius. Dar Constanţiu îl înfrînge pe Magnetius în Pannonia, iar în 351, rămîne unicul stăpîn al imperiului.

355-357: [Alamanii trec Rinul. Iulian, vărul lui Constantin, îi infringe la Argentorate (Strasbourg).].

356: Sunt interzise sacrificiile practicate de păgîni.358-360: [ Regele Persiei, Şapur, rîvneşte Armenia şi Mesopotamia.Constanţiu învinge la Edessa

şi Nisibis, dar pierde Amida.] În momentul cînd părăseşte Asia (360), află că Iulian a fost proclamat august de către soldaţii săi.

361: Constanţiu moare în Cilicia, după ce a fost botezat. Iulian (30 de ani) este proclamat împărat de întregul imperiu.

362: Iulian reinstaurează păgînismul. El îi îndepărtează pe creştini din funcţiile administrative şi organizează un cler păgîn.

363: [ Război împotriva perşilor. Iulian este rănit şi moare la Maronga.]

363-364: Flavius Iovianus, şeful gărzii împăratului, este proclamat împărat. Încheie o pace ruşinoasă cu Şapur, regele perşilor. Reinstaurează libertatea cultului. Moare în Bithynia, în drum spre Constantinopol.

- Valentinienii şi sfîrşitul imperiului roman de apus364: Generalul Flavius Valentinianus este proclamat împărat de armata din Asia. El se asociază cu

fratele său Flavius Valens, căruia în încredinţează guvernarea Orientului, rezervînd pentru sine conducerea Occidentului. Rămîne fidel principiilor Edictului de la Milano în ceea ce priveşte libertatea cultelor (313). [ Alamanii sunt înfrînţi.]

368: [ Alamanii sunt înfrînţi.]369: [ Recucerirea Britanniei.]373: Valens nu mai ţine cont de deciziile Conciliului de la Niceea (325). Revine la arianism şi

instalează la Alexandria un patriarh arian.375: [ Recucerirea Mauritaniei. Victorii pe Dunăre.] Valentinian moare. Imperiul din Occident

este împărţit între cei doi fii: Graţian (Flavius Gratianus) (căruia îi revin Galia, Spania şi Britannia) şi Valentinian al II-lea (care păstrează Italia, Illyria şi Africa).

376: [ Valens îi lasă pe vizigoţi (sub presiunea hunilor) să se instaleze în Tracia. Apoi luptă împotriva lor şi moare în bătălia de la Adrianopol (378). ]

379: Graţian îl numeşte coîmpărat în Orient pe Theodosius, fiul lui Valentinian I. Theodosius, de origine spaniolă, are 34 de ani. În 380 eate botezat.

381: Împăratul interzice păgînismul ( Conciliul de la Constantinopol ): sunt interzise sacrificiile, iar cei care nu vor respecta această lege vor fi condamnaţi la moarte. Aceeaşi pedeapsă li se va aplica şi celor care intră în temple păgîne (384).

382: [ Theodosius îi învinge pe vizigoţi. Le permite să se aşeze în Tracia şi Moesia. În schimb, ei se angajează să respecte frontier de la Dunăre.]

383: Graţian este ucis de Maximus. 388: Theodosius îl înfrînge pe Maximus şi devine şi împărat al Occidentului.394: Theodosius îl învinge pe Eugenius şi restabileşte unitatea Imperiului. Creştinismul este

declarat unica religie oficială.395: După moartea lui Theodosius (50 de ani) la Mediolanum, imperiul este împărţit (definitiv) ,

potrivit voinţei sale, între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius devine împărat al provinciilor din răsărit, Flavius Honorius împărat al provinciilor din Occident. Imperiul roman de răsărit îşi va urma de acum propriul destin timp de încă mai bine de o mie de ani, pînă la cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453. În 404, Ravenna devine capitala Imperiului roman de apus.Secolul V este secolul invaziilor barbarilor.

406: [ Invadarea Galiei.Suebii, vandalii, alanii şi burgunzii trec Rinul.Vandalii coboară pînă în Spania unde se stabilesc în 409. Burgunzii se stabilesc pe Ron şi Saone ,unde întemeiază un regat (443)]

410: Roma este cucerită şi trădată de Alaric, regele vizigoţilor. Succesorul său întemeiază un regat la Tolosa (Toulouse).

455: Genseric, regele vandalilor, cucereşte Roma dinspre mare.Oraşul este jefuit, dar nu sunt distruse monumente. [Hunii (veniţi din China,de unde au fost alungaţi în jurul anului 35 î.Hr. şi după ce i-au cucerit ostrogoţii din steeple din sudul Rusiei precum şi popooarele germanice),conduşi de Attila,devasează Galia.Attila moare în 453.] 476: Odoacru,căpetenia skirilor (sau hun) este proclamat rege de către mercenarii germani şi îl detronează pe Romulus Augustulus. Apoi îi trimite lui Zenon, împăratul Imperiului roman de răsărit ,însemnele imperiale. Acest gest marchează sfîrşitul Imperiului roman de apus.

4.Roma şi Imperiul său

Roma exercită o continuă fascinaţie. Pentru milioane de oameni ea reprezintă adevăratul centru al lumii. Din Britannia (Anglia) pînă la Eufrat, de la gurile Rinului pînă la nisipurile Saharei, întregul imperiu trăieşte pentru Roma. Către ea se îndreaptă cositorul din insulele Casiteride, ambra din zona Mării Baltice sau parfumurile din Arabia, mătasea din China prelucrată la Alexandria, fierul topit din Tracia sau garum din Pont ... pînă la grîul din Egipt sau din Africa fără de care nu şi-ar putea hrăni locuitorii. Ceea ce rezultă de aici este în fapt un paradox: oraşul care controlează activitatea universală depinde de imperiul său pentru a supravieţui. “Zeiţă a continentelor şi a naţiunilor, o Romă, nimic nu te egalează, nimic nu-ţi stă aproape .” Roma generează visul lui Martial (XII, 8) aşa cum l-a nutrit şi pe cel al altor poeţi. Ovidiu a iubit acest oraş “strălucitor ca aurul” care “posedă imensele bogăţii ale lumii pe care a subjugate-o” (Arta iubirii, III, 121-122), iar exilul la care l-a condamnat Augustus îl face să resimtă şi mai intens durerea depărtării. La marginea imperiului, spiritual său boem “revede tot: iată locurile, iată templele, iată teatrele îmbrăcate în marmură, iată porticurile pe pămînt bine greblat, iată gazonul de pe Cîmpul lui Marte arătînd ca o adevărată grădină, lacurile şi canalele şi apele Fecioarei...”. Roma îi atrage pe străini care găsesc aici o nouă patrie. Şi chiar în clipa cînd bate ora inexorabilului său declin, prefectul oraşului, galul Rutilius Namatianus, pe punctual de a reveni în patria natală, varsă lacrimi asemeni poetului exilat şi preia cuvintele poetului pentru a cînta la rîndu-i această “regină atît de frumoasă a unei lumi care îţi aparţine, o, Romă, ce stai alături de celelalte astre pe cer…Mamă de oameni, mamă de zei…”.

Acest sentiment de admiraţie profundă, aceste strigăte de dragoste au o motivaţie pe care raţiunea romanilor o cunoaşte: Roma este un leagăn de civilizaţie. În acest moment, printr-un act fondator şi mitic, oamenii au trecut de la haos la ordine, au învăţat să renunţe la rusticitas şi să se înzestreze cu urbanitas. De acest lucru au fost convişi cetăţenii Romei cu mult înainte ca poeţii din epoca lui Augustus să-l cînte. Iar această metemorfoză a fost rodul curajului şi al înverşunării, dacă e să judecăm acest lucru după puţinele avantaje pe care le ofereau oamneilor aceste văi mlăştinoase şi părăjinite de la poalele dealurilor împodobite cu păduri.

Roma s-a impus în imperiu prin forţa armelor, ea s-a impus în provincii datorită procesului de urbanizare. Pretutindeni, oraşele se vroiau a fi o reflectare fidelă a capitalei. Dar imaginea tradiţională a întemeierii oraşelor reprezintă cel mai adesea un stereotip. Dacă este adevărat că, sub influenţa etruscilor pe de o parte, şi sub influenţa coloniilor greceşti pe de altă parte (de pildă planul conceput de Hippodamos pentru Milet încă din sec.V î.Hr.) oraşele romane încearcă să copieze planul sub formă de tablă de şah al taberei militare, unde totul se ordonează de o parte şi de cealaltă a celor două axe principale (cardo, axa nor-sud şi decumanus, axa est-vest) în interiorul unei incinte de formă pătrată sau rectangular, aspectul important este altul. Şi acest lucru în primul rînd pentru că terenul permite arareori realizarea unei astfel de perfecţiuni geometrice.

A întemeia un oraş este un act sacru. Iniţial, singurul care putea face acest lucru era regele. Adică cel care reprezenta în egală măsură autoritatea religioasă şi cea politică. Întemeierea unui oraş are o dublă orientare: orizontală şi vertical. Orizontală datorită identificării punctelor cardinal (cu ajutorul unui instrument denumit groma) pentru a putea trasa cardo şi decumanus; vertical pentru că regele-preot stabileşte un soi de comunicare între puterile cereşti şi lumea morţilor. Trasînd o brazdă simbolică (cu un plug tras de un taur alb şi o vacă albă), făcînd înconjurul oraşului, el creează o linie de protecţie magică şi face ca situl delimitat să fie de nepătruns din punct de vedere religios. Iată de ce are grijă să ridice brăzdarul plugului pe locul fiecărei porţi (teoretic patru) pentru a permite trecerea. Apoi, în inima oraşului, în forum, unde se întîlnesc cele două axe principale, sapă o groapă (mundus) pentru a permite

comunicare acu divinităţile subterane. În acest mundus se vor depune ofrandele ce le vor fi destinate. Şi în fine, pe locul cel mai înalt (Capitoliu), comandă să fie înălţat un temple divinităţilor cereşti, care vor proteja oraşul. Astfel oraşul se află la intersecţia acestor două planuri, orizontal şi vertical, ca şi cînd s-ar afla în centrul universului. Acesta a fost ritualul îndeplinit de Romulus cînd a întemeiat Roma, iar profundul careacter al acestor acţiuni asigură oraşului protecţia zeilor şi îi legitimează statutul de oraş stăpîn al lumii.

Acest capitol prezintă principalele caracteristici ale Romei, ale Italiei şi ale imperiului.

4.1 RomaOraşul celor şapte coline (cea mai înaltă dintre acestea nedepăţind însă 50 m) a fost întemeiat pe

malul stîng al Tibrului (al cărui curs era mult mai bogat şi mai capricios decît în prezent), la 20 km de gurile rîului. Iniţial, colinele au fost împădurite şi dominau colina mlăştinoasă, foarte adesea inundată toamna şi primăvara, insalubră (malaria) şi improprie agriculturii în absenţa descoperirilor ştiinţifice făcute de etrusci în domeniul asanării solului. Mai multe izvoare sunt favorabile vieţii: cel din forum, dedicat lui Iuturnus, cel al Lupercaliilor, cel a lui Caelius, consacrat Camenelor (nimfe ale apelor).

Şi totuşi, pe aceste coline s-au aşezat populaţiile care proveneau, în mare măsură, din diferite valuri de emigrare indo-europeană. Aceste populaţii nomade erau alcătuite din păstori. Ei trăiau în colibe de formă rectangulară de cîţiva metri pătraţi făcute din ramuri împletite întărite cu chirpici, fixate în jurul unor stîlpi de lemn înfipţi în pămînt. Acestea au fost primele „locuinţe” ale viitoarei Rome. Motivul aşezării acestor populaţii în zonă: fluviul, mai uşor de traversat în acestă zonă unde un cot îi temperează cursul şi unde o insulă uşurează trecerea (chiar în aval va fi construit cel dintîi pod de lemn, podul Sublicius), precum şi sarea, atît de necesară vieţii. Sarea provine de pe celălalt mal al Tibrului, în aval, şi este traversată peste fluviu pentru a aproviziona populaţiile din ţinuturile sabinilor şi din Latium. Amplasamentul Romei reprezintă deci o răscruce economică. Prima structură preurbană s-a concretizat printr-o înţelegere de tip federal între sate (în principal ale latinilor şi ale sabinilor): Septimontium, pe care romanii îl celebrau la 11 decembrie. Anticii credeau (aşa cum au crezut şi istoricii moderni vreme îndelungată) că Septimontium a fost rezultatul unei reuniri a locuitorilor celor şapte coline ale Romei după întemeierea oraşului. În prezent, se pare că acest termen desemnează mai degrabă Saeptimontes (şi nu septem montes), adică satele împrejmuite cu palisade. Din această ligă primitivă nu au făcut parte Capitoliul, Quirinalul sau Viminalul. Descoperirile arheologice recente, confirmînd legenda, au demonstrat că în ultima jumătate a secolului VIII a fost ridicat un zid care a reprezentat cel dintîii zid de apărare al Romei care reunea satele membre ale ligii. În plus, la circa 15 m de zid au fost găsite urmele unui gard de lemn care avea o configuraţie apropiată cu aceea pe care Titus Livius o descria atunci cînd se referea la pomerium, incinta sacră a Romei. Acest lucru înseamnă că s-a tras o limită clară între ceea ce constituia oraşul şi ceea ce nu făcea parte din el, afirmîndu-se în acest fel recunoaşterea unei comunităţi care se identifică ca atare şi se protejează de duşmani. Faptul că la un moment dat s-a conştientizat evoluţia satelor care populau colinele reprezintă actul fondator pe care legenda îl atribuie lui Romulus.

4.2 Evoluţia oraşuluiPrima Romă este denumită Roma quadrata, sensul acestei denumiri rămînîndu-ne însă

necunoscut. Această denumire ar putea desemna importantul efort de urbanizare depus de etrusci care au ocupat oraşul de mai bine de un secol. Ei au împărţit Roma în patru regiuni (cele patru triburi: Palatina, Collina, Esquilina, Suburana), au asanat mlaştina (şi au construit marele canal colector Cloaca Maxima) şi au înlesnit astfel construcţia Forului şi a lui Circus Maximus. Zidul de incintă, atribuit lui Servius Tullius închidea o suprafaţă de 426 ha.

Influenţa greacă se face şi ea simţită încă de la începuturi prin prezenţa negustorilor şi a artiştilor veniţi din Grecia Mare (adică de coloniile întemeiate de greci în sudul Italiei). Încă în secolul V, şi mult mai evident în secolul IV, operele de artă greacă împodobesc oraşul. Din acestă epocă datează primele statui de bronz (Pitagora, Alcibiade în Comitium) şi abia în 296 î.Hr. o cvadrigă de bronz înlocuieşte cvadriga etruscă de pămînt ars pe cornişa templului lui Jupiter Capitolinus.

Pe parcusrsul evenimentelor istoriei sale, Roma a trăit momente faste şi nefaste. Plecarea etruscilor (în jurul anului 474 î.Hr.) impune o regîndire a situaţiei. În secolul V au loc numeroase crize sociale (plebeii se revoltă împotriva patricienilor), iar la începutul secolului IV are loc invazia galiilor care impune o reconstrucţie care se face însă într-o manieră anarhică. Abia după cel de-al doilea război punic dezvoltarea economică şi cuceririle permit o înflorire a oraşului. Sunt construite numeroase monumente, în special Forum, apoi pe cîmpul lui Marte (bazilici, antrepozite, porticuri... Cel dintîi templu de marmură datează din anul 146 v î.Hr.). Fără a mai vorbi de locuinţele particulare care suferă şi ele o puternică influenţă greco-orientală. Pomerium (incintă sacră a Romei mărginită de o fîşie de teren de lipsită de construcţii unde sunt consultaţi haruspicii) devine foarte restrîns. El fusese deja extins de Servius Tullius, precum şi apoi de Sulla (va mai căpăta amploare şi în timpul lui Claudius, Nero, Vespasian, Traian şi Aurelian). Importanţa exodului rural şi a emigraţiei determină construirea unor imobile supraetajate (insulae). Caesar, apoi Augustus, sunt unii dintre cei mai mari amatori de construcţii (Augustus a spusla un moment dat: „Această Romă contruită din cărămizi la venirea mea, v-o las la plecare construită din marmură”). Caesar a vrut chiar să modifice configuraţia Cîmpului lui Marte deviind cursului Tibrului. Augustus, la rîndul său, împarte oraşul care luase amploare în 14 regiuni. Forul, în timpul principatului, nu mai constituie sufletul vieţii politice. El devine un centru monumental şi toţi împăraţii vor adăuga propriul forum (Caesar o făcuse deja). Augustus a ales Cîmpul lui Marte pentru a conepe acolo un spaţiu monumental care reflectă ambiţia sa dinastică (mormîntul său, horologium şi altarul păcii). Începînd din timpul lui Caesar se vor delimita mai clar cartierele, zonele în care locuiau popularii, negustorii şi meşteşugarii meşteugarii pe meserii.

Cu toate acestea, iar acest lucru e valabil pînă la începutul Imperiului,Roma încă nu e acel oraş splendid care stîrneşte admiraţia tuturor vizitatorilor începînd din secolul II d.Hr. unt rare cartierele brăzdate de străzi largi care oferă privirii monumente impunătoare de marmură şi spaţii vaste mărginite de porticuri. Cel mai adesea o populaţie mai mult sau mai puţin mizeră se înghesuie în imobile sordide îngrămădite unele în altele de-a lungul unor străzi strîmte, întortocheate, fără trotuare (acestea apar pe timpul lui Caesar). Pliniu pretindea că lungimea totală a tuturor acestor străduţe atinge 90 km! Foarte adesea două persoane ce locuiau în astfel de imobile de o parte şi de alta a străzii îşi puteau da mîna dintr-un balcon într-altul. În timpul lui Augustus, numărul locuitorilor se apropie de cifra de un milion. Ne putem închipui cît zgomot, ce promiscuitate şi cîtă nesiguranţă domneau într-o asemenea aglomerare. Aerul era irespirabil, nu numai datorită unei igiene care lasă de dorit în cartierele mărginaşe, ci şi din cauza climei care, mai ales vara, permitea circulaţia unor miasme neplăcute şi crea condiţii pentru izbucnirea unor epidemii. Horaţiu, ca şi toţi acei care au avut posibilitatea să facă acest lucru, a preferat „să evite austrul cu suflu de plumb”, „toamna plină de pericole, cea care o găzduia pe Libitinia” (zeiţa morţii). Circulaţia este foarte anevoioasă pe aceste străzi, chiar dacă căruţele grele care cărau mărfuri nu aveau acces în timpul zilei încă din epoca lui Caesar. În plus, trecerea lor pe caldarîm, noaptea, îi împiedica pe locuitori să doarmă. Pretutindeni domneşte violenţa, verbală şi fizică. Noaptea, absenţa mijloacelor de iluminat pe străzi permite orice fărădelegi şi chiar şi tinerii de familie bună nu se dau în lături să se înhăiteze cu persoane rău famate şi să atace trecătorii.ce să mai spui atunci de toţi cerşetorii, de toţi nefericiţii care nu au locuinţe şi dorm afară sub o scară, nebăgaţi în seamă de nimeni, neavînd mijloace să-şi plătească chiria? Foarte adesea ei mor pe caldarîm, neştiuţi de nimeni, asemenea cîinilor

vagabonzi, cadavrele lor anonime fiind aruncate în gropile comune de pe Esquilin, unde se amestecă cu deşeurile menajere şi cu excrementele. Şi în timpul lui Augustus lucrurile stăteau la fel la Roma.

A fost nevoie de incendiu care a izbucnit la Roma în timpul lui Nero, în anul 64, pentru ca autorităţile să aibă în vedere proiecte adevărate de urbanizare de mare anvergură care să permiă capitalei lumii să îşi asume titulatura de regină a oraşelor. Incendiile au fost întotdeauna frecvente, şi au provocat în general pagube foarte mari din pricina străzilor foarte înguste, a lipsei de mijloace operaţionale şi a materialelor de construcţie utilizate (multe clădiri erau din lemn). După invazia galilor

care au incendiat Roma în anul 390 î.Hr., au mai avut loc incendii în anul 213 î.Hr. şi în 192 î.Hr. ... Î n anul 31 î.Hr. au ars Circus Maximus, Forum Holitorium şi o parte din Cîmpul lui Marte. Şi apoi din nou în 23 î.Hr., 16 î.Hr., 14 î.Hr. (Forul), în anii 12 î.Hr., 9 î.Hr., apoi în anii 3, 6 d.Hr. (o mare parte din oraş), în anii 16, 21, 27, 31, 36, 38, 41, 54, 62... pentru a nu aminti decît cele mai grave incendii. Templul lui Jupiter, Capitoliul, a ars de mai multe ori. Iar după Nero am mai putea cita anii 69, 70, 80, 104, 111, 191 (toată partea de est a fost distrusă), 217, 237, 283 etc. Dar în anul 64, trei dintre cele paisprezece regiuni sînt transformate în cenuşă, şapte sînt în ruină şi numai patru rămîn neatinse. Să vorbim acum despre importanţa construcţiilor şi a proiectelor urbane care au devenit posibile şi absolut necesare după toate aceste incendii. Astfel, în secolul II d.Hr. Roma cunoaşte expansiunea maximă, atît din punct de vedere geografic (aproape 1 800 ha, 1 perimetru de 22 km) cît şi din punct de vedere demografic (un milion şi jumătate de locuitori după unele păreri, două milioane de locuitori după alte opinii).

Începînd cu secolul III o dată cu criza economică şi socială, activitatea urbanistică înregistrează o descreştere. În 271, Aurelian ordonă construirea unei noi incinte fortificate, ceea ce lasă săs e întrevadă starea de slăbiciune a Imperiului şi teama de atacurile barbare. Această incintă împrejmuieşte mai bine de trei sferturi din oraş (circa 1 200 ha) şi numără 19 porţi. Prin urmare, activitatea este reluată şi urmează scurte perioade faste, în timpul lui Diocleţian (terme), Maxenţiu sau Constantin (terme). Pe la mijlocul secolului IV sunt publicate două notiţe care conţin o listă cvasi-exhaustivă a tuturor monumentelor din Roma, regiune cu câregiune, de unde şi denumirea comună ce le-a fost dată de Regionalii. În acest moment însă interesul împăraţilor se orientase deja spre noua capitală, Constantinopol. La Roma, toată activitatea în acest domeniu se limitează la întreţinerea şi restaurarea monumentelor şi echipamentelor existente... pînă la un moment dat cînd soarta potrivnică sorteşte aceste monumente ruinei, sau chiar mai rău distrugerii, dat fiind că Roma creştină consideră că este mai bine să distrugă ceea ce este inutil sau contravine noii sale credinţe.

4.3 Topografia Oraşului: cele şapte coline, Forul, Cîmpul lui MarteCele şapte coline, întretăiate de văi, sînt dispuse pe două linii de la nord la sud. Mai întîi, o linie

aproape de Tibru unde se succedă, plecînd de la nord, Capitoliul (care cuprinde două culmi: Arx, adică Citadela, la est şi Capitolium, la vest. În Arx există o singură cale de acces de la Carcerele mamertina: Scalae Gemoniae, scară unde erau expuse trupurile condamnaţilor executaţi; în partea de sud-vest a Capitoliului se află Stînca Tarpeiană, de unde erau aruncaţi oamenii liberi condamnaţi pentru înaltă trădare), Palatinul (la picioarele căruia se află grota Lupercaliilor unde se spune că au fost aduşi de Tibru cei doi gemeni, Romulus şi Remus. Sediu al Romei primitive, cartier aristocratic, Palatinul devine locul unde se înalţă palatele imperiale) şi Aventinul (popular în mod tradiţional, unde a avut loc prima secesiune a plebeilor în anul 494 î.Hr.). O altă linie de coline, mai îndepărtată de Tibru, se întinde, de la nord la sud, şi cuprinde: Quirinalul (ocupat iniţial de etrusci), Vimunalul (al cărui nume ne dă de înţeles că a fost acoperit de sălcii), Esquilinul (pe care se aflau, în timpul Romei republicane grădini şi cimitire. Acestea au încetat să mai fie folosite în timpul Romei imperiale, iar colina a devenit parc imperial) şi Caelius (nume dat de Servius Tullius, cunoscut iniţial sub numele de Mastarna din Vulci, general etrusc, în onoarea lui Caelius Vibenna. Cartier rezidenţial). Între colinele Palatin şi Aventin se află valea Murcia

(unde a fost construit, în timpul imperiului, Circus Maximus, care avea o lungime de 600 m şi putea adăposti 250 000 de spectatori în timpul lui Augustus), între colinele Palatin şi Capitoliu se află Velabrum (cartier de negustori, care adăpostea forum boarium), la picioarele colinelor Quirinal, Viminal şi Esquilin se află Argiletum (cartier de negustori, în care locuiau foarte mulţi librari) şi Suburum (cartier foarte populat şi rău famat, celebru pentru tavernele sale şi lupanarele murdare); pe colina Esquilin se află Carenae (cartier aristocratic).

Şi în fine, în inima oraşului, Forul, centrul vieţii politice alcătuit din Curia, Comitium (esplanada din faţa Curiei), Tabularium (depozit al arhivelor statului), Tullianum (carcerele mamertine), Rostra (tribună pentru discursuri, înaltă de 3 m), şi centrul religios alcătuit din Regia (fostul palat al lui Numa Pompilius, locuinţa marelui pontif), Atriumul Vestalelor, Umbilicus (centrul oraşului) şi diferite temple (al Concordiei, al lui Saturn, al lui Castor, al Vestei etc.). Deşi mulţi dintre împăraţii romani au fost iniţiatorii construirii unor fora adiacente, Forul a rămas inima Romei. Augustus a stabilit în acest loc Miliariul de aur, km 0, centrul imperiului. Această piaţă mică rectangulară cu o lungime de 250 m şi o lăţime de circa 60 m cuprinde în egală măsură un amalagam de statui, de coloane votive, arbori sacri... care îi subliniază profundul cartier simbolic. Tot aici se află numeroase basilici- Aemilia, contruită în 179 î.Hr.; Iulia, construită prin voinţa lui Caesar... (edificiul de origine greacă destinat comerţului şi întrunirilor unde se împarte şi dreptatea). Forul este traversat de Via Sacra care coboară de la Capitoliu şi în care dau cîteva străzi celebre, în general străzi comerciale ca de pildă clivus Argentarius, vicus Tuscus (către Tibru), vicus Iugarius (către forum boarium), Clivus Capitolinus...

Cîmpul lui Marte, care se află în afara incintei sacre pînă în timpul lui Aurelian, fost domeniu regal confiscat din Republică, destinat exerciţiilor militare, adăposteşte întrunirile poporului înarmat (comiţii centuriate). Senatul îi primeşte aici pe ambasadorii străini. Această cîmpie de aproape 2 km2 este acoperită încetul cu încetul de monumente. Din voinţa lui Pompei se construieşte o curie şi cel dintîi teatru din piatră din oraş (55 î.Hr.). Potentaţii de la sfîrşitul Republicii, precum Caesar, şi-au construit aici locuinţe grandioase. În acest loc dispuneau de mai mult spaţiu decît în cartierele deja suprapopulate situate în interiorul lui pomerium. Cîmpul lui Marte devine cartierul comerţului de lux (să amintim aici Saepta Julia, a căror construirea început în timpul lui Caesar pe amplasamentul rezervat odinioară întrunirilor comiţilor, şi terminate în timpul lui Agrippa în 27 î.Hr.) şi un loc foarte căutat pentru plimbări. Aici se află 15 dintre cele 25 de porticuri ale Romei (porticul este o galerie destinată pietonilor care se pot plimba la adăpost de soare- sau de ploaie- şi care se află în general în jurul unei grădini, al unui monument sau a unei pieţe).

4.4 GrădinileIată un alt paradox al capitalei lumii: deşi suprapopulată, Roma asigură un spaţiu important pentru

spaţiile verzi care acoperă mai bine de un sfert din suprafaţa sa totală. Natura a ocupat întotdeauna un loc important în mentalitatea romanilor. Romanul este, în general, de origine ţărănească şi, chiar dacă e sărac, îi place să îşi împodobească fereastra de la insula cu câteva plante în ghiveci, fără a se gândi la soarta trecătorilor în zilele cu vânt puternic. Dar grădinile nu reproduc natura în aspectul ei dezordonat, a se citi dezinvolt. Romanului îi place o grădină amenajată foarte sofisticat, foarte bine organizată, cu plante sau cu arbori aleşi. Care sunt cel mai adesea plantaţi pentru a exprima un limbaj simbolic.

Este lesne de înţeles că grădinile nu sunt numeroase şi au o suprafaţă limitată în centrul Romei. Totuşi, ele există. Cel mai adesea este vorba de nişte păduri sacre, de zone sădite cu flori înconjurate de

porticuri (unul dintre primele a fost porticul lui Pompei), în special pe Câmpul lui Marte, sau de spaţii verzi amenajate în interiorul termelor (de pildă în termele lui Agrippa sau în termele lui Nero, care se aflau tot pe Câmpul lui Marte). Dar parcurile mari sunt private şi se află pe coline învecinate. în timpul Imperiului, ele formează o impresionantă coroană verde în centrul oraşului. Mai ales în perioada de sfârşit a Republicii bogăţiile acumulate de anumiţi potentaţi le permit să îşi creeze un adevărat „paradis" după moda suveranilor din Orient în incinta vilelor lor. Cele mai renumite sunt grădinile lui Caesar, aflate la picioarele colinei Ianiculum, pe care dictatorul le-a lăsat moştenire poporului roman, cele ale lui Lucullus sau, în special, cele ale lui Sallustius, aflate pe pantele colinei Quirinal. In timpul Imperiului, toţi potentanţii rivalizează între ei prin construirea unor proprietăţi somptuoase care necesită cheltuieli fabuloase. în timpul lui Maecenas sunt acoperite gropile de pe colina Esquilin şi se înalţă pământul cu câţiva metri pentru a se instala apoi grădinile acestuia. Am putea cita peste treizeci de proprietari ai unor astfel de oaze de natură create în plin oraş. Pe măsură ce au trecut anii, împăraţii au cumpărat sau au confiscat aceste parcuri (uneori le-au moştenit) pentru a crea o centură de parcuri imperiale care trebuia să însumeze o sută de hectare.

4.5 ApaZona în care este situată Roma nu este lipsită de apă. Există mai multe izvoare în Forum şi pe

coline. Mai multe râuri coboară pantele pentru a se pierde apoi în zona mlăştinoasă, şi să nu uităm eforturile făcute de etrusci pentru a asana solul şi pentru a drena aceste ape prin intermediul unor canale până la Tibru. Cu toate acestea, o dată cu extinderea pe care a cunoscut-o oraşul, începând cu secolul IV î.Hr., aceste rezerve s-au dovedit insuficiente. Încă din timpul lui Appius Claudius (cenzor în 312 î.Hr.), a fost nevoie să se construiască apeducte (4 în timpul Republicii, apoi 6 în timpul Iulio-Claudienilor, apoi altele până la circa 11 plus 8 derivaţii în secolul IV). Aceste lucrări, care au întrerupt legătura cu zona de ţară, au adus apa de pe colinele mai mult sau mai puţin îndepărtate (cel mai lung canal, Aqua Marcia, totalizează 91 km). Numărul fântânilor publice, mici sau mari, este absolut impresionant; acest număr creşte în mod simţitor la începutul Imperiului (în special anul în care Agrippa a fost edilul oraşului: 33 î.Hr.), iar calculele demonstrează că locuitorii Romei dispuneau de o cantitate mai mare de apă zilnic şi pe cap de locuitor decât în prezent! Majoritatea aveau rezervoare proprii; proprietarii de locuinţe personale (domus) beneficiau de o branşare directă în mod oficial ... sau clandestin. De altfel era nevoie să fie alimentate numeroasele clădiri care adăposteau băi publice, şi în plus, termele, fără a uita cele circa 260 de latrine. În timpul Imperiului consumul mediu cotidian de apă poate fi apreciat la circa un milion de metri cubi.

Serviciile administrative însărcinate cu gestionarea apelor ocupau, în consecinţă, un loc foarte important în cadrul administraţiei municipale. In timpul Imperiului, aceste servicii erau conduse de un curator (aceasta era funcţia pe care a îndeplinit-o Frontinus, pe parcursul secolului I, cel care a scris lucrarea Despre apele oraşului), asistat de un procurator (mai târziu a fost creat chiar un titlu de consul al apelor) şi numărau şapte sute de angajaţi (în special sclavi şi liberţi). In cadrul acestor servicii erau reprezentate toate grupurile de meserii, de la inginerul instalator, la inspectori, fântânari ... şi chiar pavatori, al căror rol era acela de a ridica dalele de piatră de pe străzi pentru a permite instalarea sau repararea canalizării.Apa avea un rol foarte important în viaţa romanilor, încât adevăratul declin al Romei a început în secolul VI după ce barbarii care asediau oraşul au distrus apeductele care îl alimentau.

4.6 ProvinciiCuvântul provincia desemna iniţial „o funcţie", „o misiune" încredinţată unui magistrat. Începând

din anul 227 î.Hr., el desemnează regiunile situate în afara Italiei şi guvernate de acest magistrat.

Un general învingător, cu consultarea Senatului, stabileşte organizarea unui nou teritoriu cucerit şi, împreună cu 10 senatori, elaborează constituţia (lex provinciae). El veghează la respectarea statutului juridic diferit al oraşelor cu scopul de a menţine în bune condiţii statutul de cuceritor (oraşe federate, oraşe libere, drept roman, drept al oraşelor capitulate ... toate oraşele depind de Roma, dar se bucură de mai multă sau mai puţină autonomie şi beneficiază de anumite favoruri). În timpul Republicii, provinciile sunt administrate de magistraţi sau de promagistraţi. Începând din anul 81 î.Hr., numai aceştia din urmă exercită această putere (propretori şi proconsuli). Ei sunt numiţi de Senat şi trag la sorţi provincia care le revine la sfârşitul magistraturii, în general pentru o perioadă de cinci ani.

Guvernatorii pornesc la drum cu un cvestor, legaţi şi personal administrativ. Dat fiind că deţin puterea (Imperium), ei comandă trupele, ridică contribuţiile şi exercită justiţia civilă şi penală. Provinciile sunt obligate să plătească impozite (vectigal, stipendium, vamă) şi sunt copleşite de tot felul de sarcini pe care promagistratul le fixează în mare măsură după bunul său plac. Sarcina de guvernator este, într-adevăr, neplătită (acestuia i se plătesc numai cheltuielile de deplasare), dar se dovedeşte a fi totuşi bănoasă, iar unii dintre guvernatori, în pofida legilor împotriva delapidării, se comportă ca adevăraţi despoţi, ca de pildă Verres în Sicilia. Plângerile sunt practic inutile, căci Roma este departe. Limitele nu sunt clar definite şi fiecăruia îi revine sarcina de a stabili cât de mult se poate îmbogăţi fără a forţa prea mult nota.

În timpul Imperiului, provinciile sunt mai liniştite, în special cele care urmează a fi administrate de împărat. Ele se bucură în această perioadă de prosperitate şi pot face cunoscute doleanţele lor împăratului. Votează în fiecare an un ordin de zi de felicitare sau de blamare la adresa guvernatorului şi îl transmit la Roma. Impozitele cresc în funcţie de nişte reguli ceva mai stricte.

Începând din timpul lui Augustus, trebuie să remarcăm existenţa provinciilor senatoriale, cele mai paşnice, unde nu este nevoie de trupe şi care sunt administrate de proconsuli (deşi unele sunt numite consulare, iar altele pretoriene), şi a provinciilor imperiale, mai recente, în care este necesară o armată, şi care sunt sub autoritatea împăratului. Acesta le guvernează prin intermediul unor legaţi interpuşi (fie unul consular, fie unul pretorian, fie un curator, adică „un intendent"). Toţi sunt administratori şi primesc salariu de la stat.

Începând din secolul III (Constituţia Antoniniană - Constitutio Antoniniana) toate provinciile sunt administrate de împărat şi toată populaţia liberă din imperiu primeşte cetăţenia romană. La sfârşitul aceluiaşi secol, Diocleţian împarte imperiul în 4 prefecturi (Italia, Gallia, Illyria şi Orientul) împărţite în 12 dioceze, condusă fiecare de un vicar, care regrupează 96 de provincii. Dar această reorganizare nu poate împiedica intensificarea tulburărilor de la frontiere sub presiunea barbarilor.

5 Organizarea politică şi socială

Roma nu a inventat nimic, nici oraşul, nici democraţia. Ea nu şi-a creat şi dezvoltat decât mai târziu o gândire politică proprie. Şi totuşi, timp de două milenii, către ea s-au îndreptat spiritele cele mai luminate în căutarea dreptăţii şi a egalităţii sau, şi mai simplu, a eficienţei politice. Titus Livius, Sallustiu sau Cicero au alimentat scrierile lui Machiavelli sau ale lui Montesquieu, şi ne-au inspirat măreţe sentimente revoluţionare. De ce?

Răspunsul este unul complex. Totuşi am putea rezuma acest răspuns în două cuvinte: experienţă şi adaptare. Romanilor li s-a reproşat adesea că nu au fost nişte gânditori, nişte filosofi. Atâtea le-au permis probabil forţele. Ei nu s-au închis niciodată într-un sistem de gândire, o teorie care nu include şi aplicarea în practică. Descurajaţi de sistemul monarhic de care au avut întotdeauna oroare, ei şi-au creat un sistem de organizare politică care a ţinut cont de componentele sociale. S-au adaptat tuturor situaţiilor, deşi nu fără eforturi considerabile uneori. De-a lungul secolelor, au elaborat o adevărată ştiinţă juridică

care a permis stabilirea unor reguli precise pentru viaţa politică şi socială, combătând arbitrarul. Pe măsură ce cucerea noi teritorii, Roma s-a simţit învestită cu o misiune universală şi s-a străduit să îşi adapteze legile pentru ca aplicarea lor să corespundă realităţilor imperiului în continuă creştere. Datorită acestei deschideri responsabile către lume, ea şi-a asigurat o dominaţie durabilă.

Polibiu, istoricul grec, s-a aplecat cu o anumită surprindere asupra a ceea ce el numea constituţia romană. Luat ostatic şi dus la Roma după victoria lui Aemilius Paulus asupra Epirului în anul 168 î.Hr., găzduit în chiar locuinţa învingătorului şi prieten al celor doi fii ai acestuia, consilier al celui de-al doilea (Scipio Aemilianus), a avut suficient timp să analizeze această ciudăţenie pe care el o numeşte o constituţie mixtă. În puterea importantă de care beneficiau consulii, se pare că vede o reflectare a monarhiei, în Senat regăseşte aspectele guvernării oligarhice, iar funcţionarea comiţiilor i se pare că seamănă cu cea a unei democraţii. Dar cel mai uimitor lucru pentru el a fost independenţa acestor trei puteri. Nici una nu se poate exercita singură şi fiecare are nevoie de celelalte două, potrivit unor reguli precise şi în domenii bine definite, pentru a permite unei legi să reuşească, sau unor alegeri să aibă loc. Şi în acest caz, Polibiu nu se poate împiedica să nu teoretizeze, el fiind singurul care vorbeşte despre o constituţie. Căci dacă funcţionarea Republicii răspunde într-o oarecare măsură descrierii făcute de Polibiu, nimeni nu s-a gândit la acest sistem ca la un tot aşa cum se întâmplă în cazul unei constituţii. Pentru romani, nu este vorba decât de un ansamblu de reguli întemeiate pe mos maiorum (tradiţia strămoşilor), pe tradiţie şi pe experienţă, clarificat de-a lungul timpului prin intermediul unor texte de lege afişate în locuri publice, şi arhivate apoi în Tabularium. Abia o dată cu (Sicero se poate vorbi despre elaborarea unei filosofii politice romane.

Putem vorbi oare despre o democraţie? Bineînţeles că nu în sensul în care înţelegem noi acest lucru, şi nici în sensul în care înţelegeau democraţii şi filosofii greci. Este suficient să ne gândim la raporturile care domneau între cetăţeni şi să analizăm desfăşurarea alegerilor pentru a ne da seama că în secolul II î.Hr. totul se baza pe bani şi pe nepotism. A face carieră, sau, mai simplu, a se exprima în cadrul instituţiilor era un atribut al unui număr redus de oameni. Totuşi, nu trebuie să subestimăm rolul cuvântului. Romanul este un om vorbăreţ şi este sensibil la discursuri. Nimeni nu poate face carieră dacă nu este mai întâi orator. Cei mai bogaţi au nevoie de un public. Viaţa politică capătă astfel un caracter teatral. Actorii sunt într-o reprezentaţie permanentă, atât în Forum cât şi la ei acasă atunci când îşi primesc clienţii în atrium. Iar puterea cuvântului se poate continua cu gesturile de revoltă. După prima secesiune a plebeilor din 494 î.Hr., aceştia sunt reprezentaţi de tribuni care devin sacrosancţi şi pot uza de dreptul lor de veto. Ne putem oare imagina ce pericol ar reprezenta o asemenea opoziţie în democraţiile noastre moderne?

Din diverse motive, instituţiile au fost adesea în imposibilitate de a funcţiona la sfârşitul Republicii, făcând astfel statul neguvernabil. Cel mai important dintre aceste motive rezidă probabil în evoluţia valorilor tradiţionale care susţineau regimul şi, care contribuiau desigur la afirmarea ambiţiilor personale. Romanii au fost obligaţi să se resemneze văzând că un individ confiscă puterea. Mai mulţi au încercat să facă acest lucru până când Octavian a reuşit. Nimeni nu s-a lăsat înşelat: „principatul" său consfinţea revenirea monarhiei hulite. Dar acesta era preţul păcii. Întregul imperiu era sătul de războaie civile. Interzisă în Forum, libertatea cuvântului a fost confiscată. Dar cum romanii nu puteau fi reduşi la tăcere, libertatea cuvântului a revenit în şcoli pentru a face acolo o carieră ce nu-1 mai putea pune în umbră pe împărat.

5.1 Clasele socialePe parcursul întregii lor istorii, romanii au avut o foarte vie conştiinţă a claselor care alcătuiesc

societatea. Fiecare individ era apreciat în funcţie de două criterii esenţiale: obârşia şi averea.Un om

poate fi definit mai întâi ca om liber sau sclav, dar oamenii liberi se împart în liberţi (care păstrează încă amprenta statutului lor de sclav), peregrini (liberi dar străini) şi, în special, cetăţeni romani.

Această ultimă categorie cuprinde la rândul său încă patru clase: patricieni, plebei, nobili şi cavaleri.

a) Patricienii sunt toţi cetăţenii care aparţin unei gens, adică cei care au un strămoş comun al cărui nume îl poartă şi căruia îi închină un cult comun. Din această categorie fac parte cele mai vechi familii din Roma, şi cele mai renumite: de pildă gens Cornelia (din care provin toţi Scipionii), gens Aemilia (Aemilius Paulus, Scipio AemilBHîus), gens Iulia (cea din care face parte Caesar). O gens cuprinde mai multe ramuri, familii, care au în frunte un pater familias care are putere absolută asupra tuturor membrilor familia (soţie, copii, servitori).

b) Plebeii au o origine foarte controversată. Iniţial ei nu aveau nici un drept şi par a fi constituit o clasă inferioară subordonată patricienilor. Istoria lor este istoria unei lupte îndelungate pentru a obţine egalitatea cu patricienii (care începe cu celebra secessio plebis in montem sacrum - prima secesiune a plebeilor pe colina Aventin în 494 î.Hr., în urma căreia obţin dreptul de a fi reprezentaţi prni tribuni). Începând din secolul V alături de gentes ale patricienilor se formează şi anumite gentes ale plebeilor, precum şi unele gentes mixte. În secolul III ei reuşesc să obţină teoretic egalitatea în drepturi; în realitate însă acest lucru este însoţit de o modificare a raporturilor sociale, şi încetul cu încetul se creează o aristocraţie, care are la bază mai degrabă criteriul averii decât cel al provenienţei (ceea ce permite accesul la putere).

c) Nobilii. Începând din secolul II î.Hr. din această categorie nu mai fac parte doar patricienii de viţă veche, ci toţi cei care, inclusiv plebei, au în familie un membru care a îndeplinit funcţia de magistrat curul. Cel care, cel dintâi din familia sa, reuşeşte să ocupe această funcţie este numit „om nou" (homo novus). Aceşti nobili alcătuiesc nucleul mişcării conservatoare (optimates) care se opune mişcării populare (populares). Nobilii poartă inel de aur şi au „drept de imagine" (ius imaginum), adică au dreptul să aibă în atrium busturi, picturi, măşti de ceară ale strămoşilor lor.

d) Cavalerii sunt, iniţial, cei care au primit din partea statului un „cal public", adică suma necesară pentru a cumpăra un cal pentru a servi în cavalerie. Ulterior ei sunt cei care, începând din secolul II, au fost aleşi de cenzori să facă parte din ordinul ecvestru pentru că s-au remarcat printr-o moralitate ireproşabilă şi un cens de minimum 400 000 de sesterţi. Din acest ordin fac parte proprietari bogaţi şi oameni de afaceri, avocaţi. Fiind în generaţi grupaţi în asociaţii, ei sunt în egală măsură fermierii statului (căruia îi împrumută capital). Ei sunt numiţi publicani (strângători de impozite publice). Din timpul lui Caius Gracchus, în 123 î.Hr., ei au obţinut dreptul de a ocupa funcţii de judecători (funcţii pe care Sulla le-a acordat senatorilor).Ei nu pot fi însă senatori, după ce o lege din 218 î.Hr. le interzice acestora să facă comerţ. Poartă inelul de aur şi tunica cu bandă îngustă purpurie, (angusticlave), iar după lex Roscia (67 î.Hr.) beneficiază de locuri speciale rezervate la teatru.

În paralel cu această structură ierarhizată a societăţii există o altă ierarhie, cea a banului, foarte bine ilustrată de raporturile clientelare care îi leagă pe bogaţi de săraci. Iniţial, clienţii sunt cei care sunt legaţi de gentes prin legături de dependenţă. Patronii asigură protecţia şi subzistenţa clienţilor lor (prin sportula, coşuleţ în care patronii ofereau daruri clienţilor: dar cotidian în natură, apoi în bani acordat cu ocazia vizitei de dimineaţă la patron, salutatio). Clienţii sunt legaţi de patronul lor prin fides care presupune respect, supunere şi ajutor în orice împrejurări. Clienţii au nevoie de patroni pentru a trăi, iar a fi clientul unui om puternic este un lucru de mare valoare. Este valabilă şi reciproca: un patron este cu atât mai important cu cât clientela sa este mai numeroasă şi de calitate. Dar vulgarizarea clientelismului în timpul Republicii a creat un joc important de reţele de influenţă care au conferit societăţii un caracter „mafiot" (favoritisme în carieră, corupţia tribunalelor, ilegalităţi în alegeri etc).

Imperiul a accentuat structurarea ierarhică a societăţii, prin apariţia unui nou ordin, ordinul senatorial, rezervat celor mai înstăriţi prin acordarea de privilegii. Ordinul ecvestru asigură posturile în administraţia imperială. Diferenţa se accentuează între cei mai bogaţi şi poporul de rând. În Roma nu a existat niciodată cu adevărat o clasă de mijloc. În imperiul târziu, societatea este foarte clar delimitată între honestiores, cei puternici care participă la putere, şi humiliores, plebea urbană şi rurală. Totuşi, trebuie să remarcăm faptul că niciodată aceste categorii sociale nu au fost absolut ermetice, iar o schimbare în ceea ce priveşte averea putea permite trecerea dintr-o categorie în alta.

5.2 Cetăţenia romanăExcluzându-i pe sclavi, liberţi şi peregrini, cetăţenii (cives) reprezintă principala componentă a

societăţii romane. Oratorii îi numesc în general Quirites, cuvânt cu formă de plural avînd o origine nesigură care pare să-i denumească pe cetăţeni în funcţiile lor civile, în opoziţie cu Romani care îi caracterizează în rolul lor militar.

Această calitate de cives reprezintă onoarea numelui roman şi nu îi priveşte decît pe bărbaţi, pentru că femeile nu beneficiază de nici un drept politic. Cetăţenia (civitas) se dobândeşte prin naşterea din părinţi cetăţeni căsătoriţi în mod legal, naturalizare sau eliberarea din sclavie. Cetăţenia se poate pierde în acelaşi timp cu libertatea dacă cetăţeanul este făcut prizonier de o putere duşmană, sau de bună voie dacă pleacă să se stabilească într-o colonie care nu beneficiază de civitas (o poate redobândi atunci când revine la Roma), sau dacă nu îşi îndeplineşte îndatoririle de cetăţean.

În timpul Republicii, numai o parte destul de restrânsă din teritoriul Italiei beneficia de dreptul de cetăţenie. Aliaţii Romei revendică vreme îndelungată acest drept, dar reuşesc să îl obţină abia după „războiul aliaţilor" prin lex Plautia Papiria din anul 89 î.Hr., care acordă cetăţenia romană populaţiilor nerăsculate apoi şi celor răsculate. Începând din anul 88 î.Hr. dreptul de cetăţenie este deci extins la nivelul tuturor italicilor, iar, în anul 212, împăratul Caracalla îl extinde la nivelul tuturor oamenilor liberi din imperiu.

Trebuie să facem însă distincţie între cetăţenii care beneficiază de toate drepturile (cives optimo iure) şi cei care beneficiază numai de drepturi private (cives minuto iure).

a) cives optimo iure: Poartă vestimentaţie de cetăţean: togă albă şi bonetă de lână (pileus).

Ei beneficiază de drepturi publice:- drept de vot în comiţii (ius suffragii) - vezi comiţii şi alegerile;- drept de eligibilitate îh magistraturi (ius honorum) - vezi magistraţii;- drept de a lua auspiciile şi de a îmbrăca haina preoţească (ius sacrorum) - vezi divinaţia, preoţii,

capitolul 6;- dreptul de a face apel la popor în procesele penale ( ius provocationis). De menţionat: în timpul

Imperiului, ius suffragii dispare, iar ius honorum este legat de cens.

Beneficiază de asemenea şi de drepturi private:

- dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută de lege (ius conubii: Căsătoriile între patricieni şi

plebei încep să fie acceptate din anul 445 î.Hr., dar cele între persoane libere şi liberţi nu sunt recunoscute decât din anul 18 î.Hr.

- drept de proprietate recunoscut şi protejat de stat (ius comercii). Acest drept permite cetăţeanului

să împrumute cu dobândă. Iniţial, creditorul putea dispune de persoana unui debitor insolvabil şi să îl transforme în sclavul său. Mai multe legi, în special cele din 326 şi 287 î.Hr., au determinat atenuarea acestui regim sever şi i-au garantat cetăţeanului respectarea libertăţii.

- dreptul de a-şi susţine drepturile în justiţie (ius legis actionis).

Cetăţeanul are însă şi îndatoriri:- are datoria să se prezinte la recensământul efectuat de cenzor ;- are datoria să îndeplinească serviciul militar;- are datoria să plătească impozit (tributum) - îndatorire desfiinţată în 167 î.Hr.

b) cives minuto iure: Este vorba de liberţi (care nu beneficiază de ius honorum), de locuitorii municipiilor italiene (care nu beneficiază ius suffragii) şi de locuitorii din provincii.

5.3 Peregrinii

Prin acest termen sunt desemnaţi oamenii liberi care trăiesc pe teritoriul roman, dar care nu beneficiază nici de dreptul de cetăţenie romană, nici de dreptul latin. Ei provin din oraşele care funcţionează potrivit propriilor legi, deşi sunt legate de Roma prin statute diferite, începând din anul 241 î.Hr., un pretor peregrin este însărcinat să reglementeze problemele de drept pe care le pun prezenţa lor pe teritoriul roman atunci când intervine un conflict cu un cetăţean roman. În timpul Imperiului, majoritatea peregrinilor dobândesc dreptul de cetăţenie.

5.4 Liberţii

Libertul este un sclav căruia stăpânul său i-a redat libertatea. El devine un om liber, dar nu şi un cetăţean în adevăratul sens al cuvîntului. El nu beneficiază nici de ius conubii, cel puţin până în anul 18 î.Hr. (căsătoria sa este un contubernium), nici de ius honorum, nici de ius sacrorum. El nu poate activa în legiune. Dar este înscris într-unul dintre triburile urbane şi deci poate participa la vot. Pe de altă parte, acest statut de libert este tranzitoriu, pentru că copiii lui beneficiază de toate drepturile de care beneficiază un cetăţean roman.

Libertul preia numele şi prenumele fostului său stăpân, care devine patronul său. Numai porecla mai aminteşte de statutul său de sclav. El munceşte în general pentru fostul său stăpân, pe care trebuie să îl respecte şi să îl ajute.

Liberţii pot desfăşura activităţi lucrative datorită cărora unii dintre ei adună averi fabuloase şi devin oameni foarte influenţi. În timpul imperiului unii intriganţi ocupă chiar importante funcţii administrative şi sunt consilierii împăratului, ca de pildă Pallas şi Narcissus. Unii se fac remarcaţi de asemenea în domeniul artelor. Livius Andronicus sau Terenţiu sunt liberţi, aşa cum va fi cazul, mai târziu, al tatălui lui Horaţiu.

Redarea libertăţii se poate face în trei moduri diferite: prin intermediul recensământului, atunci când cenzorii înscriu sclavul cu consimţământul stăpânului, prin vindicta, un soi de proces fictiv care se desfăşoară în faţa pretorului (după ce libertatea este revendicată, stăpânul loveşte simbolic sclavul cu un băţ, semnează cu autoritatea sa, înainte de a-i strânge mâna dreaptă, ca semn de recunoaştere a egalităţii, şi de a-1 lăsa să plece liber), şi prin testament. Acest ultim procedeu este foarte des folosit şi de aceea Augustus se vede obligat să emită o lege prin care se limitează la 100 numărul de liberţi prin testament cu scopul de a evita creşterea numărului de străini în rândul cetăţenilor.

5.5 SclaviiSclavul (servus) nu este o persoană juridică. El aparţine stăpânului său, care poate dispune de el ca

de oricare alt bun al său şi are drept de viaţă şi de moarte asupra lui (cel puţin până în timpul lui Antoninus). El nu beneficiază deci nici de drepturi private, nici de drepturi politice. Stăpânul său îi poate permite să trăiască în concubinaj cu un sclav (sau o sclavă), dar nu se pune niciodată problema căsătoriei. (Este vorba deci despre un contubernium, nu de un conubium). Sclavul dispune în general de o

sumă de bani, fie economisită de el, fie dăruită de stăpânul său, dar toate bunurile sale aparţin în realitate stăpânului său.

Condiţia de sclav se transmite ereditar, dar o persoană născută liberă poate deveni sclav dacă este vorba despre un cetăţean decăzut din drepturile sale, dacă a fost abandonat de părinţii săi la naştere şi a fost preluat de cineva care 1-a făcut sclav (căci la Roma situaţia unui copil nu este clarificată decât după ce este recunoscut de tatăl său, chiar dacă provine dintr-o familie bună), dacă a fost răpit de piraţi care îl vor revinde apoi ca sclav la celălalt capăt al imperiului; sau mai ales dacă este vorba de un prizonier de război. Statutul de prizonier de război a fost pentru Italia o sursă nelimitată de sclavi, mai ales în ultimele două secole ale Republicii. Se apreciază că numărul prizonierilor de război în perioada 200-150 î.Hr. a ajuns la cifra de 250 000 de persoane, iar cel al galilor aduşi în Italia a ajuns la cifra de aproape un milion în perioada războiului cu Galia ... Populaţia alcătuită din sclavi depăşea în mod categoric la sfârşitul Republicii o treime din populaţia totală. Strabo relatează că în piaţa de sclavi de la Delos puteau fi vânduţi zilnic circa 10000 de sclavi.

Trebuie să mai menţionăm faptul că existau sclavii publici, care aparţineau statului sau oraşelor, care lucrau în birouri, temple etc. şi sclavii privaţi care îndeplineau toate activităţile utile întreţinerii proprietăţilor stăpânului, toate meseriile care îi asigurau prestigiul (medic, arhitect, poet, preceptor ...) şi datorită cărora atelierele sau întreprinderile constituiau o sursă de venit pentru stăpân. În Antichitate pe sclavi se baza aproape în totalitate activitatea industrială. Ocupaţiile sunt deci multiple şi necesită competenţe variate, de la plugar la profesor, de la bucătar la intendent. La Roma, cetăţeanul nu este obligat să muncească; sclavii sunt deci cei care îndeplinesc toate sarcinile. Munca manuală este considerată ca fiind o activitate degradantă.

Tratamentul aplicat sclavilor depinde în exclusivitate de caracterul stăpânului. Condiţia de sclav este mai dură la ţară şi în casele mari, în care mulţimea de servitori este dirijată de un intendent, care este şi el sclav. Pedepsele pot fi grele şi severe (biciuire, punere în lanţuri, diverse tipuri de privaţiuni). Condiţia de sclav este mai uşor de suportat la oraş, în casele mici în care stăpânul veghează asupra familiei (= ansamblul celor care locuiesc sub acelaşi acoperiş). Începând de la sfârşitul Republicii, tratamentul aplicat sclavilor se îmbunătăţeşte, iar în timpul Imperiului, cuvintele lui Seneca traduc o nouă atitudine: „Acesta este un sclav. Desigur, dar este în acelaşi timp un om."

Revoltele sclavilor au avut o deosebită importanţă în ultimele două secole ale Republicii, iar apoi au dispărut aproape în totalitate. Cele mai renumite, cele care au zguduit Italia şi au impus angajarea unor efective armate numeroase şi lupte ce au durat mai mulţi ani pentru a le curma, s-au desfăşurat în Sicilia (130/132 î.Hr., conducătorul primei răscoale a sclavilor, Eunus, fiind proclamat rege; şi 104/100) şi în Italia, sub conducerea sclavului Spartacus (73/1 î.Hr.). Singura modalitate prin care sclavul poate depăşi condiţia sa este eliberarea.

6 TimpulTimp de mai multe secole, romanii nu au fost preocupaţi de timpul care trece. Nu-şi făceau

probleme nici pe tema timpului care a trecut, nici pe tema viitorului. Istoria îşi face apariţia, la Roma, cu întârziere şi nu înseamnă la început decât o sistematizare a legendelor orale cu care romanii s-au mulţumit până în secolul II î.Hr. Mai mult, pontifii arhivau cu conştiinciozitate tăbliţele pe care înscriau date punctuale şi date cotidiene (evenimente, cursul grâului etc). Romanii nu aveau o concepţie de ansamblu, nu aveau voinţa de a înţelege destinul propriului popor. Cât despre gustul pentru prezicere sub toate for-mele, nici el nu îşi avea locul în mentalitatea celor dintâi romani. Aceasta a fost o modă care a venit din Etruria, din Grecia, din Orient, care a prins încetul cu încetul rădăcini în spiritul roman începând din

timpul celui de-al doilea război punic. Atunci când mai târziu, împăraţii nu se vor mai putea lipsi de astrologii lor, ei nu vor reproduce o formă de spirit moştenită de la strămoşii lor.

Iniţial, la Roma, timpul nu este un element calculabil. Nimeni nu are nevoie să ştie cât e ora. Modul de concepere a calendarului este foarte neclar. Timpul este pe măsura omului, a cotidianului, a imediatului. Sunt necesare numai câteva puncte de reper inevitabile şi sigure: răsăritul şi apusul soarelui, zenitul şi semnele oferite de natură. Romanul este o persoană cu picioarele pe pământ şi nu are capul în nori. Puţin îi pasă de mişcarea soarelui sau a lunii. El îşi fundamentează împărţirea anului pe observarea fenomenelor sezoniere: apariţia mugurilor, migraţia păsărilor, reproducerea animalelor ... toate semne care nu înşală, dar care au o durată variabilă şi nu se reproduc niciodată exact în acelaşi moment al imului. Censorius scrie pe bună dreptate că lunile din primele calendare nu aveau o durată determinată nici între ele, nici de la un oraş al Italiei la altul. Romanul este, mai întâi, un om al pământului, iar observarea naturii îi oferă toate informaţiile utile şi suficiente asupra timpului care trece, precum şi asupra orei curente. Ţăranul ştie că un apus de soare aureolat de nori roşii promite timp bun, sau că o toamnă frumoasă este urmată de o iarnă vântoasă. Şi asta îi este de ajuns.

Trebuie să menţionăm totuşi faptul că acel calendar care a fost folosit mai tot timpul de romani se bazează pe o observare a lunii, cu cele trei date-cheie ale sale: calende, none şi ide. Acest calendar presupune o organizare a timpului de către preoţi, precum şi a cunoaştere a fazelor lunii. El demonstrează în egală măsură o grijă pentru armonia care trebuie să însoţească o nouă vârstă a civilizaţiei. Dezvoltarea economică, schimburile comerciale marchează sfârşitul unei vieţi autarhice şi necesitatea de a institui noi puteri politice. De aceea acest calendar ar fi putut fi alcătuit de etrusci, (cuvântul idus pare a fi de origine etruscă). Apoi o primă reformă importantă ar fi opera decemvirilor, din jurul anului 450 î.Hr., după plecarea „ocupantului". Dar aceste începuturi ale organizării timpului poartă în mare măsură pecetea legendei. Urmarea este mai bine cunoscută, o dată cu reforma lui Caesar.

A vorbi despre timp înseamnă să vedem cum se măsoară timpul (calendarul, numerotarea orelor), dar şi cum structurează timpul viaţa individului (ziua sa, diversele etape din existenţa sa). Cât despre cât îi dă de trăit, rata foarte crescută a mortalităţii infantile şi bolile constituie desigur cele mai violente obstacole în calea Timpului.

6.1 CalendarulPotrivit legendei, cel dintâi calendar a fost creat de Romulus. Este vorba de o împărţire a anului în

zece luni lunare. O dată cu Numa, anul numără 12 luni, tot lunare, cu 29 şi 31 de zile, adică un an de 355 de zile care se completează la fiecare doi ani cu o lună intercalată de 22 sau 23 de zile numită Mercedonius. Acest lucru nu este mulţumitor căci pontifii, însărcinaţi cu organizarea calendarului, plasează această lună suplimentară în mod neregulat, adesea în funcţie de presiuni de ordin politic. Abia în anul 46 î.Hr., Caesar decide să reformeze calendarul, astfel încât anul să fie solar şi stabilit în mod definitiv. Era şi timpul, pentru că anul civil avea cu trei luni mai puţin pentru a corespunde anului solar. Caesar rânduieşte deci un an de 445 de zile pentru a restabili concordanţa şi instituie anul de 365 de zile începând de la 1 ianuarie 45 î.Hr. El stabileşte de asemenea ca o dată la trei ani să fie un an bisect (adică să se adauge o zi la luna februarie dublând cea de-a şasea zi înainte de calendele lui martie, de unde şi numele de bisect). Sistemul, care comportă încă erori, va fi corectat de mai multe ori în viitor.

Iniţial, anul începea în martie. Nu este deci surprinzător că septembrie este luna a „şaptea", sau decembrie luna a „zecea" (în latină decem). Abia în anul 153 î.Hr. începutul anului este la 1 ianuarie. Fiecare lună cuprinde trei date esenţiale, care corespund celor trei faze ale lunii: calendele (prima zi) care marchează luna nouă (verbul din latina veche calare înseamnă a chema, căci la acea dată, preoţii, după ce au observat aştrii, cheamă poporul pentru a-i anunţa începutul noii luni), nonele în primul pătrar (fixate în ziua de 5 în ianuarie, februarie, aprilie, iunie, august, septembrie, noiembrie şi decembrie şi în

ziua de 7 în celelalte luni), şi idele când este lună plină, la 8 zile după none (deci în ziua de 13 sau 15). Romanii notează data socotind numărul zilelor care îi desparte de următoarea dintre aceste date cheie care urmează (ei spuneau de pildă „cea de-a 5-a zi înainte de calendele lui februarie" pentru a numi data de 28 ianuarie). În fine, anii sunt socotiţi în general începând de la data întemeierii Romei, anul 753 î.Hr. şi denumiţi după numele consulilor aleşi în anul respectiv.

Calendarul mai cuprinde şi o serie de indicaţii în ceea ce priveşte natura zilelor. Astfel, din nouă în nouă zile (nundinae) erau târguri, zi de repaus pentru ţăranii veniţi la oraş să îşi vândă produsele. Această zi de târg va fi schimbată în secolul II d.Hr., cu cea de-a şaptea zi, iar creştinii o vor considera „ziua Domnului".

Zilele anului se împart de fapt în două categorii:- zile fasti şi nefasti. Zilele faste sunt rezervate rezolvării problemelor publice. Tribunalele pot judeca (fastus, din punct de vedere etimologic = în care se poate vorbi). În zilele nefaste, dimpotrivă, este interzis să se trateze problemele publice sau juridice.- zilele festi şi profesii. Cele dintâi sunt rezervate zeilor, iar celelalte pentru activităţile omeneşti.

Cele două categorii de zile nu se schimbă în mod sistematic. Dat fiind că sunt rezervate zeilor, zilele festi sunt evident nefasti pentru oameni. Dar zilele profesti nu sunt nici ele fasti! În ceea ce priveşte zilele comiţiale (cele în timpul cărora se pot convoca comiţiile), ele sunt deci fasti.

Mai există zile funeste, rezervate cultului morţilor, în care este interzisă orice activitate (zile religiosi, atri, vitiosi).

Astfel, în timpul Republicii, existau 109 zile nefaste şi 235 zile faste (dintre care 192 comiţiale). Dar numărul zilelor nefaste creşte în timpul Imperiului, astfel încât în secolul II, o zi din două este zi de sărbătoare!

Sărbătorile cad în zile nefaste, interzise din punct de vedere teoretic activităţii umane. Unele au date fixe, anunţate de către pontifi, altele au date mobile, fixate de un magistrat. Dintre cele mai importante, trebuie să le menţionăm pe cele care sunt legate de viaţa agricolă, ca de pildă Sementivae (sărbătoarea seminţelor), Ambarvalia (sărbătoarea câmpurilor), Compitalia (în care se onorează larii plasaţi la intersecţia câmpurilor), Cerialia (dedicată lui Ceres), Volcanalia (sărbătoarea secerişului), Vinalia ... în februarie, Lupercalia evocă poate viaţa lui Romulus; în decembrie, Saturnalia, când stăpânii şi sclavii pot schimba rolurile; la 21 aprilie Palilia, care celebrează întemeierea Romei; în octombrie, Equus October marchează sfârşitul campaniei militare ... În total 45 de sărbători fixe în timpul Republicii.

Calendarul roman

Cele 12 luni ale anului:ianuarie: Ianuarius (= luna lui Janus)februarie: Februarius (= luna purificărilor - februare)martie: Martius (= luna lui Marte)aprilie: Aprilis (= lună de origine etruscă = Apru = Afrodita) mai: Maius (= luna Maiei, divinitate a creşterii) iunie: Iunius (= luna Iunonei)

Celelalte luni poartă număr de ordine. Iulie = Quintilis (= a cincea, devenit Iulius în onoarea lui Caesar după 44 î.Hr., august = Sextilis (= a şasea, devenită Augustus în anul 8 î.Hr. în onoarea împăratului), septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie (respectiv luna a şaptea, a opta, a noua şi a zecea) amintesc de vremea când anul începea cu luna martie (înainte de anul 153 î.Hr.).

Notă: O dată la 4 ani, cea de-a Vl-a zi înainte de Calendele din martie este numărată de două ori: acesta este un bisextus (adică un an bisect).

6.2 Măsurarea timpuluiExprimarea timpului în ore a fost multă vreme o noţiune străină romanilor, şi a rămas întotdeauna

neconturată. Pentru ei contau numai punctele de reper „naturale", care variau în funcţie de anotimpuri: răsăritul şi apusul soarelui.

Ziua romană se repartizează în mod egal de o parte şi de la alta a zenitului. Miezul zilei corespunde întotdeauna începutului celei de-a şaptea ore, şi până în secolul IV î.Hr. era de ajuns să se specifice că este vorba de „înainte de amiază" (ante meridiem), sau după-amiază (de meridie). Orele (întotdeauna acelaşi număr: 6 dimineaţa şi 6 după-amiaza) aveau deci durate care variau în permanenţă în funcţie de faptul că se calcula de la solstiţiul de iarnă (21 decembrie) la solstiţiul de vară (21 iunie) sau de la cel de vară spre cel de iarnă. Prima oră începea în jurul orei 8 şi 15 în miezul iernii şi în jurul orei 5 şi 30 la sfârşitul lui iunie. Singurele date la care orele aveau o durată egală cu orele din ziua de azi erau cele de la echinocţiu: 21 martie şi 23 septembrie.

Noaptea este împărţită în patru secţiuni de câte trei ore fiecare, repartizate în mod egal de o parte şi de cealaltă a miezului nopţii, singurul reper fix. Ca şi în cazul orelor diurne, orele nopţii variază în lungime în funcţie de anotimpuri.

Măsurarea timpului este deci un lucru dificil, în Roma antică. Instrumentele care pot ajuta la măsurarea timpului au fost cunoscute de romani mai târziu. Cel dintâi cadran solar (solarium) este adus la Roma în secolul III î.Hr. Dar, ca şi în cazul celui care, adus în Sicilia în 263 î. Hr, a fost instalat în spatele tribunelor, aceste cadrane, concepute pentru a rezista la o altă latitudine, indică o oră ... inexactă! Ceasurile cu apă (clepsidrele - vase gradate care las să curgă o cantitate de apă măsurată cu precizie) permit, între altele, marcarea orei şi noaptea. P. Scipio Nasica a instalat prima clepsidră publică în 159 î.Hr.

Încetul cu încetul, cadranele şi clepsidrele sunt tot mai precise, iar folosirea lor se generalizează. Cei mai bogaţi îşi instalează şi acasă, preluând astfel o practică obişnuită în Orient. Medicul Herophilus (secolul III î.Hr. la Alexandria) a pus chiar la punct o clepsidră portabilă pentru a măsura bătăile pulsului. Pompei a fost cel dintâi în timpul căruia au fost instalate clepsidre în tribunale în anul 52 î.Hr. (un obicei pe care atenienii îl cunosc încă din secolul V). În timpul Imperiului, nu era un lucru neobişnuit pentru cetăţenii romani să aibă un cadran solar minuscul (de 3 sau 4 cm) pe care să-1 poarte la ei pentru a şti care este ora în orice moment (aceste instrumente nu erau însă folositoare călătorilor care schimbau latitudinea!).

În anul 9 î.Hr., împăratul Augustus ordonă să se amplaseze un orologiu solar pe Câmpul lui Marte (Horologium). Gnomon-ul (acul de la cadranul solar care marchează umbra) este alcătuit dintr-un obelisc de 30 de metri adus din Heliopolis, din Egipt. Cadranul este fixat chiar pe pământ, pe o esplanadă întinsă pavată. Umbra marchează în acelaşi timp data şi ora. Ea se deplasează de la vest la est în intervalul dintre dimineaţă şi seară, urmărind o linie care, pe parcursul zilelor şi al anotimpurilor, se deplasează ea însăşi de la nord la sud, între solstiţiul de iarnă (soarele în Capricorn) şi solstiţiul de vară, apoi de la sud la nord în timpul celorlalte şase luni ale anului. În timpul echinocţiului de primăvară şi a celui de toamnă, această linie devine strict rectilinie. La vest de această esplanadă, chiar la extremitatea liniei exchinocţiale, Augustus a ordonat să fie construit Altarul Păcii, inspirat de marele altar al lui Zeus de la Pergam (Ara Pacis). Astfel, la fiecare 23 septembrie, la echinocţiul de toamnă, umbra obeliscului pătrunde în edificiu. Ori, această dată este data zilei de naştere a împăratului. Iată o modalitate folosită de Augustus pentru a-şi înscrie opera (= pacea lumii) în timp, potrivit unei simbolistici cosmogonice, cu ajutorul acestui monument conceput de astrologul Facundus Novius.

6.3 Ziua unui cetăţean roman

În epoca clasică, ziua unui cetăţean roman se împarte în mod aproape egal între activitate (negotium) şi odihnă, agrement (otium). Totuşi, această împărţire este într-o oarecare măsură artificială şi nu se aplică fiecăruia în aceeaşi măsură. De altfel, ea nu a fost reală întotdeauna, în special în primele secole în care trebuia să lucreze din greu pământul pentru un venit modest. Îndatorirea de a-şi satisface serviciul militar implica în egală măsură şi un alt tip de folosire a timpului, cel puţin până la crearea, de către Marius, a unei armate profesioniste. Această împărţire a zilei în doi timpi nu o putem considera ca fiind reală decât începând din epoca în care cetăţeanul nu mai munceşte personal, încredinţându-şi întreaga activitate sclavilor. În plus, aceştia sunt obligaţi să muncească până la douăsprezece ore pe zi, şi adesea din greu, aşa cum se întâmpla foarte frecvent la ţară.

Să luăm cel mai banal exemplu: cel al romanului care trăieşte la oraş în epoca lui Cicero, care nu are nevoie să muncească (chiar dacă nu e bogat), o zi de muncă obişnuită (căci zilele de sărbătoare presupun tipuri de activităţi - de pildă a participa la o ceremonie religioasă şi a asista la un spectacol).

Ziua începe o dată cu răsăritul soarelui. După ce se spală puţin, cetăţeanul îşi îmbracă toga peste tunică (la care nu renunţă nici în timpul somnului) şi ia un mic dejun frugal (ientaculum). Apoi intră în scenă, dar fiind că viaţa publică are întotdeauna la Roma un caracter teatral. Dacă este sărac, se duce la patronul său pentru a primi sportula (samă de bani pe care clientul o primea din partea patronului dimineaţa în atrium, când venea să îl salute pe patron, sumă de bani care îi permitea să supravieţuiască în schimbul serviciilor pe care le presta. Iniţial, sportula consta în daruri în natură pentru ca clientul să se poată hrăni şi încălzi.) Dacă este bogat, îşi îndeplineşte rolul de patronus, şi se instalează în atrium pentru a-şi primi clienţii. Această primă activitate durează circa două ore. Ea poartă numele de salutatio.

Apoi, din cea de-a treia oră încep vizitele în exterior. Patronul, însoţit de clienţii săi - cu cât patronul este mai important, cu atât numărul clienţilor este mai mare - se îndreaptă în cortegiu în Forum. Aici se adună, de la jumătatea dimineţii, o mulţime considerabilă. Magistraţii îşi văd de treburile lor, bogaţii îşi prezintă problemele rezolvate celor mai bogaţi ca ei, clienţii nobililor îşi asistă patronul la tribunal (şi depun mărturie în favoarea acestuia chiar dacă nu sunt la curent cu nimic, din fides). Comercianţii sunt în căutarea unor afaceri rentabile, străinii (în special greci şi orientali) încheie contracte avantajoase. Clienţii celor mai puţin bogaţi se amestecă cu oamenii de rând în tunică simplă, cu sclavii cu capul ras, cască gura prin basilici (unde se încheie vreo afacere) sau hoinăresc pe străzile comerciale. Un emul al lui Cicero ţine discursuri în faţa trecătorilor, apostrofat fără răutate de un public amuzat. Un potentat trece în litieră prin mijlocul cerşetorilor şi al şarlatanilor de tot felul care se feresc de loviturile servitorilor bogătaşului, prea mândri să arboreze armura de argint care să le pună în valoare tenul de maur sau musculatura de germanic. Mulţi îşi sfârşesc dimineaţa într-una din taverne (popinae), aşteptând ora a şaptea.

La ora a şaptea, cea a amiezii, răsună trompetele. Acum este prea târziu ca cineva să se prezinte în faţa pretorului. Afacerile încetează, viaţa politică se opreşte. Acum începe perioada odihnei, a agrementului. Până în secolul III î.Hr., amiaza era ora singurei mese importante a zilei. Seara se lua vesperna. Începând din secolul II î.Hr., cena este servită cu două sau trei ore mai târziu şi ţine loc de masa de seară. La prânz, se mănâncă ceva frugal. Acesta este prandium. Urmează apoi siesta, în special în zilele calde.

După siestă, străzile Forumului se umplu de o mulţime de oameni mult mai colorată şi mai variată decât dimineaţa. Matroanele profită de ocazie pentru a-şi pune în valoare veşmintele, iar tinerii sunt numai ochi, încercând să ghicească ce frumuseţe se ascunde în spatele perdelelor de la litiere care sunt prea grijuliu trase pentru a nu putea trăda nici o intenţie ascunsă. Pe anumite străzi, ca de pildă vicus Tuscus, câţiva tineri băieţi orientali, puţin prea fardaţi, îşi oferă farmecele, sau prostituatele cu rochie

maro îl invită pe cel căruia i-a surâs norocul să le urmeze în lupanarul din vecinătate. Romanul este o persoană căreia îi place să privească, un senzual.

Începând din secolul II î.Hr., s-a instaurat obiceiul ca după-amiaza să se meargă la băi, apoi, începând din timpul lui Agrippa, în aceste mari complexe de agrement denumite terme. Şi aici destinderea se face cu o oarecare senzualitate manifestată în îngrijirea corpului. Cei mai bogaţi profită de băile private din domus. Apoi este momentul să se revină pentru cena, pe străzile animate, nu fără a se opri pentru a admira abilitatea unui acrobat sau pentru a afla câte ceva despre viitor cu ajutorul vreunei prezicătoare (de la sfârşitul Republicii).

Cena se serveşte adesea cu prietenii în triclinium. Ea a devenit masa principală a zilei. Ea durează însă în general destul de mult timp. Se prelungeşte cu plăcere cu îndelungi conversaţii şi câteva jocuri de societate, sau cu o plimbare pentru a gusta răcoarea serii care cade. La apusul soarelui, totul este terminat, iar romanul se aşază în pat. Numai petrecăreţii îşi prelungesc masa cu un comissatio, un soi de chef monstru care le permite să îşi înece bucuriile şi necazurile în vin până târziu în noapte, la lumina lămpilor fumegânde.

6.4 Vîrstele vieţiiLimba latină a istoria instituţiilor care definesc cadrul în care evoluează cetăţeanul pun în mod clar

în evidenţă o constantă a mentalităţii romane: concepţia fracţionată despre viaţă. Destinul individului se derulează de la naştere la moarte străbătând etape foarte precise. Dar acestea sunt mai bine definite în ceea ce priveşte accepţia lor decât în ceea ce priveşte durata lor în timp. Dacă autorii sunt unanim de acord că etapele vieţii sunt copilăria, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea, ei nu sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte limitele de vârstă între care se încadrează aceste etape.

- Infantia: copilăria fragedă (din punct de vedere etimologic in-fans: care nu vorbeşte). Până la 7 ani.

- Pueritia: copilăria (puer): de la 7 la 14 ani, sau 17 ani (vârsta majoratului şi cea la care se îmbracă toga virilă).

- Adulescentia: tinereţea: de la 14 (sau 17) ani la 27 sau 28 de ani (sau 30)- Iuventus: vârsta maturităţii: de la 27 (28 sau 30) până la 45 (sau 50) de ani.- Aetas senioris: mai în vârstă: de la 46 la 60 de ani (uneori până la 70 de ani)- Senectus: bătrâneţea: de la 60 la ... circa 80 de ani.

Dincolo de această vârstă, romanul este provectus aetate (sau grandisnatu), adică „înaintat îi vârstă". În afara vârstei, dacă putem spune aşa.

Deosebirile între vârste, potrivit unor autori, se explică prin voinţa unuia sau altuia de a urma raţionamente matematice sau speculaţii filosofice, de pildă pornind de la numărul 15 (pueritia de la 0 la 15 ani, apoi 30, 45, 60 de ani) sau având ca bază de calcul cifra 7 (7, 14, 28). Trebuie să menţionăm de asemenea că medicii fixau la 14 ani vârsta pubertăţii pentru băieţi, că 17 ani era vârsta majoratului fixată de reforma aşa-numită „serviană", că cursus honorum (cvestor etc.) nu putea începe decât după efectuarea a 10 ani de serviciu militar, adică 17+10=27 de ani (şi chiar 30 de ani începând din timpul lui Sulla). În fine, trebuie să mai menţionăm faptul că un cetăţean putea fi mobilizat şi era considerat activ până la 46 de ani (făcea parte în acest caz din categoria iuniores din centuria sa) şi devenea rezervist de la 46 de ani la 60 de ani (făcea parte dintre seniores). La vârsta de 60 de ani, cetăţeanul era scutit de obligaţiile sale civile şi militare.

Să spunem deci că vârstele vieţii, dincolo de elucubraţiile specifice filosofilor, sunt mai întâi definite prin capacitatea unui cetăţean de a-şi servi patria. Acest lucru ne aminteşte că el nu este privit ca un individ ci ca un element al unui grup (familie, oraş, centurie etc). Acest lucru nu presupune însă o rigiditate în ceea ce priveşte trecerea de la o vârstă la alta: nu lipsesc exemplele de tineri valoroşi care au

obţinut cele mai înalte responsabilităţi înainte de vârsta fixată (Scipio, Octavianus ...). O dovadă că anticii, deşi tributari legilor timpului, au ştiut să se elibereze de astfel de constrângeri.

6.5 Riturile de trecere

Viaţa unui cetăţean roman nu se desfăşoară numai pe parcursul diferitelor etape caracterizate prin vârsta sa, ea este jalonată de ritualuri care se celebrează în cadrul cultului privat.

Mai multe ritualuri importante jalonează viaţa romanului şi fac obiectul ceremoniilor care se derulează în general în cadru cultului familial.

a) Naşterea: Nou-născutul este depus la picioarele tatălui care pentru a-1 recunoaşte trebuie să îl ia în braţe şi să îl ridice de la pământ. Dacă nu face acest lucru, bebeluşul este vulnerabil şi va putea fi ridicat de un altul care îl va transforma în sclavul său. Tatăl aşteaptă apoi cea de-a noua zi în cazul unui băiat (cea de-a opta în cazul unei fete): această zi reprezintă dies lustricus, zi de sărbătoare şi de purificare. Copilul este înscris în registrul oraşului şi primeşte un prenume. Tatăl face un sacrificiu şi pune o mică amuletă la gâtul bebeluşului (cel mai adesea o bulla, în formă de inimă, din argint sau din aur) ca să nu poată fi deochiat. Această amuletă va fi purtată până la majorat.

b) Majoratul corespunde vârstei la care se îmbracă toga virilis (până atunci copilul poartă toga praetexta, cu o bandă purpurie protectoare), 17 ani. Puer devine adulescens. Cu această ocazie are loc o ceremonie, la 17 martie, cu prilejul sărbătorii Liberalia. Copilul închină larilor casei bulla sa şi fosta sa togă, oferă un sacrificiu zeilor domestici şi merge, însoţit de părinţii săi şi de prieteni, să se înscrie în registrul tribului. Din acest moment devine elector. Apoi, în calitate de nou cetăţean, urcă pe Capitoliu pentru a mulţumi zeilor. Ziua se încheie cu un mare banchet.

c) Căsătoria: nu poate avea loc decât între persoane care au dreptul de căsătorie (de la care sunt excluşi sclavii şi străinii liberi) şi care au atins vârsta legală (doisprezece ani la fete şi paisprezece ani la băieţi - aceştia aşteaptă însă în general vârsta majoratului). În realitate, atunci când căsătoria se face la o vârstă atât de fragedă, ea este mai întâi un aranjament între familii (copiii sunt uneori logodiţi de la vârste foarte fragede) şi nu se pune problema unor sentimente între cei doi soţi.

Trebuie să menţionăm că există două tipuri de căsătorii: căsătoria prin care soţia devine supusa soţului (cum manu) şi cea în care ea îşi păstrează libertatea juridică (sine manu). Dacă acest al doilea tip devine cel mai curent o dată cu emanciparea femeii, căsătoria cum manu are la rândul ei trei forme, dintre care numai prima are un caracter religios evident. Este vorba de căsătoria confarreatio care impune prezenţa Marelui Pontif şi a preotului lui Jupiter. Soţii îi oferă lui Jupiter o plăcintă de alac. Această formă foarte veche era rezervată numai câtorva familii de patricieni şi a devenit foarte curând o raritate. În ceea ce priveşte coemptio, se simula cumpărarea tinerei fete în faţa a cinci martori şi a căzut şi ea în desuetudine la sfârşitul Republicii, la fel ca şi cea de-a treia formă de căsătorie, per usum, care legitima uniunea după un an de conlocuire.

Ceremonia căsătoriei este o sărbătoare de ordin privat, în cadrul căreia în faţa familiei reunite soţii îşi dau consimţământul reciproc conform unor ritualuri precise. Urmează apoi banchetul. Seara are loc simulacrul de răpire care aminteşte de răpirea sabinelor, iar soţia este condusă în mod solemn în casa soţului, unde este prezentată divinităţilor domestice. Ea primeşte de la soţul ei apa şi focul şi rosteşte celebra (dar neclara) formulă: „Acolo unde tu vei Gaius, eu voi fi Gaia".

d)Înmormântarea: datoria celei mai apropiate rude apropiate a unui defunct este de a culege ultima suflare a unui muribund într-un ultim sărut. Familia se reuneşte atunci pentru a-1 striga pe mort pe nume cu voce tare. Decesul este declarat în templul lui Venus Libitina. Corpul, spălat, parfumat şi îmbrăcat în togă, este expus pe un catafalc în atrium timp de 3 până la 7 zile. În ziua înmormântării se alcătuieşte un cortegiu, însoţit de torţe aprinse, în care se află rudele îmbrăcate în veşminte de culoare

închisă, bocitoare, muzicanţi, actori care mimează trăsăturile adesea ridicole ale defunctului şi, în cazul nobililor, sclavii care poartă portretele strămoşilor (imagines). Dacă este vorba de un personaj important, cortegiul se opreşte în Forum pentru a asculta un discurs funebru.

Romanii practicau în egală măsură incinerarea şi înhumarea corpurilor, ale căror rămăşiţe erau puse într-unul din acele morminte care mărginesc drumurile la intrarea în oraşe. O masă funebră închide ceremonia şi urmează o scurtă perioadă de purificare a casei. Morţii sunt cinstiţi cu ocazia sărbătorilor dedicate rudelor dispărute, din 13 până în 21 februarie, precum şi în ziua aniversară a decesului.

7 ReligiaOamenilor care aparţin civilizaţiei noastre iudeo-creştine le este foarte greu să înţeleagă mentalitatea

religioasă a romanilor. Totuşi, ne simţim adesea aproape de antici, în măsura în care ne hazardăm de bunăvoie în analogii de aparenţă facilă, dar în realitate foarte înşelătoare. Dacă suntem de acord că simţul religios însoţeşte fiecare clipă a vieţii unui roman, dar că acest spirit religios, prin formalismul său contractual, prin pragmatismul său, ne este total străin, ne dăm seama în egală măsură cât de greşite pot fi unele dintre interpretările noastre în ceea ce priveşte civilizaţia romană.

La Roma, religia condiţionează fiecare clipă a existenţei. Ea are întâietate şi pune bazele organizării sociale şi politice a oraşului. Ea nu presupune însă existenţa unei metafizici. Reflectă realismul unui popor care trăieşte în imediat şi în concret. Funcţia sa constă în a garanta şi în a pune în valoare realităţile naturale, precum şi activităţile umane. Asta înseamnă că ea nu se bazează pe nici un act de credinţă şi nu implică convingerea că există o lume ipotetică fericită dincolo de viaţă. Ea se limitează să încadreze, să garanteze şi să justifice diferitele cicluri ale vieţii umane: de pildă, cel al agriculturii sau cel al războiului. Sacrul nu se impune oamenilor; ei sunt cei care îl determină, ei decid în ce măsură un loc sau un eveniment are un caracter sacru şi sunt stăpîni ai religiei, chiar dacă admit că zeii le sunt superiori.

S-a spus, pe bună dreptate, că religia romană are un caracter administrativ, şi s-a remarcat lipsa unei emoţii religioase la fiii lui Romulus. Într-adevăr, religia îmbracă un caracter eminamente politic: fiecare roman are datoria să participe la actul religios, aşa cum are datoria să îşi îndeplinească îndatoririle de cetăţean. Preoţii, dintre care unii sunt aleşi ca şi magistraţii şi sunt şi ei oameni politici, răspund de organizarea sărbătorilor, de respectarea întocmai a ritualurilor, dar nu sunt unicii interpreţi ai zeilor. Divinitatea poate foarte bine alege să se exprime prin intermediul oricărui cetăţean, de pildă făcându-1 martor la o minune.

Tocmai prin această respectare fidelă a actelor religioase se asigură supravieţuirea grupului. Căci dacă, în societate, individul nu are o existenţă reală decât prin apartenenţa sa la o familie, la un trib, la o centurie, la un oraş tot astfel, din punct de vedere religios, orice greşeală, orice pată afectează întreaga colectivitate. Iar purificarea necesară are drept obiectiv să protejeze grupul împotriva mâniei divine reinstaurând încrederea între oameni şi zei. Fiecare este deci răspunzător pentru toţi şi are o îndatorire majoră de a practica pietas, adică atât să respecte întocmai ritualurile care garantează protecţia divină, cât şi să îi respecte pe ceilalţi. Iată de ce, întocmai ca şi în cazul politicii, religia este problema cetăţenilor romani şi nu îi priveşte decât pe ei. Acest lucru demonstrează bineînţeles că ea nu tinde spre universal şi nu are nici o legătură cu adevărul revelat.

Această religie, a cărei organizare politică şi al cărei spirit juridic reflectă o grijă pentru eficienţă tipic romană, s-a menţinut ca tare timp de secole. Dar, începând din secolul II î.Hr., nu a mai fost de ajuns nici pentru a rezista la influenţele orientale care au urmat cuceririlor, nici pentru a răspunde la întrebările noi pe care le implică evoluţia mentalităţilor. Încetul cu încetul, romanii sunt atinşi de individualism şi, după exemplul orientalilor, caută răspunsuri la întrebările care privesc destinul lor, fericirea, o eventuală viaţă după moarte. Sentimentul religios se subiectivizează. Iată că la Roma se naşte o emoţie sacră, se

iveşte credinţa. Religiile care au la bază mistere propun răspunsuri în lumea de dincolo şi susţin că realizarea promisiunilor lor este supusă unei condiţii prealabile: supunerea faţă de divinităţile lor prin intermediul unei supuneri oarbe faţă de un cler atotputernic. Cosmopolitismul religios este o reflectare a cosmopolitismului imperiului roman. Augustus încearcă, în zadar, să reinstaureze vechile valori. Vechea religie nu mai are succes. Ce putere mai poate avea preocuparea obiectivă şi concretă pentru protejarea unui oraş în comparaţie cu promisiunile unei fericiri viitoare şi eterne de care poate beneficia individul ?

Pe lângă o abordare generală a subiectului, acest capitol încearcă să precizeze aspectele esenţiale ale diferitelor culte, public şi privat, dar şi străine, precum şi ale cultului imperial. Se vorbeşte despre divinaţie (prezicere), sărbători, zei, dar şi despre cei care sunt în slujba lor, preoţii, şi despre locul unde se desfăşoară cultul, anume templul.

7.1 ReligiaReligia reprezintă cea mai puternică legătură care îi leagă pe locuitorii oraşului roman şi se

identifică atât de mult cu acesta încât practicarea ei este un act de patriotism. Termenul însuşi (cu etimologie neclară) defineşte dispoziţia psihologică prin care omul nu trebuie niciodată să rupă legătura cu divinul, ci dimpotrivă, trebuie să se împace cu acesta în fiecare clipă a vieţii sale. Acest termen defineşte deci atenţia pe care romanul o acordă tuturor manifestărilor voinţei divine şi grija plină de scrupule pe care o manifestă în îndeplinirea tuturor actelor care, prin sacralitatea lor, îi permit să îşi îmbunătăţească raporturile cu zeii. Romanul este un om pragmatic. El nu face speculaţii în ceea ce priveşte viitorul. Concepţia sa religioasă are un caracter administrativ şi formal. El stabileşte cu divinitatea un soi de contract personal, în care arbitrarul nu îşi are locul. Acest contract leagă cele două părţi: omul îi consultă pe zei înainte de a acţiona pentru a obţine aprobarea lor. În schimb, aceştia trebuie să îi asigure protecţia şi să îi garanteze reuşita. Astfel se stabileşte pax deorum. Romanul este un om anxios care are nevoie, în fiecare clipă, să se simtă în siguranţă; dar faptul că se bucură de bunăvoinţa divină îi insuflă curaj şi forţă. Religia este problema personală a fiecărui individ. Preoţii nu au decât datoria de a administra ansamblul problemei şi de a indica actele reparatorii în cazul în care pax deorum nu se mai face simţită. Acest lucru nu presupune credinţă. Romanul este un om al concretului care tratează aproape toate problemele divine ca un jurist.

Evident, religia de la începuturi, care se limita doar la o armonie cu forţele naturale (numina), s-a îmbogăţit cu numeroase influenţe, italice, etrusce şi greceşti care i-au conferit trăsăturile care îi sunt specifice în secolului III î.Hr. Cel de-al doilea război punic, faptul că la Roma şi-au făcut simţită prezenţa religiile orientale bazate pe mistere vor provoca crize grave religioase, accentuate o dată în plus de impactul filosofiei greceşti asupra societăţii şi asupra politicii romane. La sfârşitul Republicii şi, mult mai mult în timpul Imperiului, în pofida eforturilor lui Augustus de a reforma societatea romană, riturile romane nu îi mai satisfac pe oameni, a căror mentalitate a evoluat. Religia mântuirii devine din ce în ce mai populară pentru că ea corespunde unei noi nevoi spirituale. În acest context se va dezvolta creştinismul. Creştinii nu reprezintă iniţial pentru romani decât o sectă evreiască. Dar evreii înşişi le sunt ostili pentru că aceşti, disidenţi riscă, prin agitaţia lor prozelită, să readucă în discuţie avantajele de care ei beneficiază din partea puterii romane. Evreii sunt deci cei care îi vor denunţa lui Nero în anul 64. Atitudinea provocatoare a creştinilor către sfârşitul secolului II îi face să apară ca un pericol pentru securitatea şi coeziunea Imperiului. Mai mulţi împăraţi încearcă, prin intermediul persecuţiilor, să elimine creştinismul, de la Decius (249-251) până la Diocleţian în 303. Dar Constantin se arată favorabil creştinilor (edictul de la Milano din 313, prin care creştinismul devine o religie egală în drepturi cu celelalte culte din Imperiu şi conciliul de Niceea din 325, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine) şi se converteşte la creştinism pe patul de moarte. Încetul cu încetul, creştinii se infiltrează în mediile politice şi ajung să se impună, interzicând prin decret cultele vechi şi închizând templele începând cu

sfârşitul secolului IV. În fine, la 24 februarie 391, prin edict imperial, împăratul Theodosius interzice frecventarea templelor şi efectuarea jertfelor, iar prin edictul din 8 noiembrie 392 sunt interzise toate cultele păgâne pe cuprinsul statului. În fine, la 24 februarie 391, împăratul Theodoshls decretează moartea oficială a religiei romane. Creştinismul este decretat religie unică a Imperiului roman.

7.2 Cultul publicNumai actele de cult stabilesc şi consolidează legăturile contractuale care îi leagă pe oameni şi pe

zei. În cazul romanului nu este vorba de exprimarea unui sentiment religios, el aşteaptă să primească din partea zeului garanţia că este protejat în schimbul sacrificiului sau a rugăciunii oferite. „Do ut des" (îţi dau pentru ca tu să îmi dai) spuneau anticii. Statul este cel care răspunde şi organizează cultul încredinţat spre supraveghere pontifilor.

Actul esenţial al cultului rămâne sacrificiul, adică actul prin care cel care oficiază va „sacraliza" alimente sau un animal, sustrăgându-1 folosirii profane pentru a-1 oferi zeului. Această operaţiune cere o pregătire şi impune, pentru a putea fi primită de zeu, să fie îndeplinită prin respectarea cu rigurozitate a ritualurilor, existând riscul ca altminteri să nu aibă nici o valoare. Potrivit ritualului roman, sacrificatorul are capul acoperit şi îndeplineşte actul în sunet de flaut (în timp ce ritualul grec se practică cu capul descoperit, sacrificatorul purtând o coroană de lauri). Iniţial, sacrificiul roman nu avea nici o funcţie divinatorie, spre deosebire de ritualul etrusc. La început, romanii au practicat sacrificiile umane, dar, foarte rapid, au început să aibă oroare de acest lucru şi, în epoca istorică, nu mai sunt pomenite decât două cazuri de sacrificii umane, în perioade foarte frământate, în 226 şi 216 î.Hr.

Sacrificiile sunt însoţite de rugăciuni care constau în formule intangibile şi care se încheie prin ducerea mâinii la gură în semn de adoraţie.

Ceremoniile de purificare (lustraţiile) sunt şi ele foarte frecvente, fiind însoţite de rugăciuni şi de sacrificii, şi constau în plimbări destinate să creeze un cerc magic protector în jurul unui teritoriu (un oraş, un câmp), al unui grup de oameni (o armată) sau de lucruri (arme).

Mai există numeroase acte religioase, de origine tipic romană, precum votum, care constă într-o promisiune făcută unui zeu (de pildă construirea unui templu) în schimbul unei binefaceri acordate imediat, devotio prin care un comandant militar se sacrifică, se „jertfeşte" pentru a obliga divinitatea să îi acorde victoria, evocatio, operaţiune magico-religioasă prin care este posibil să îşi asigure protecţia unei divinităţi duşmane chemând-o să vină la Roma („evocând-o").

Printre actele de cult de origine străină, etruscă sau greacă, trebuie să menţionăm: triumful (ceremonie în timpul căreia un imperator victorios este asemuit cu Jupiter şi urcă pe Capitoliu după ce a urmat un traseu determinat, în special prin Circus Maximus şi de-a lungul Viei Sacra); numeroase jocuri (ludi) care sunt oferite unor zei anume; consultarea cărţilor sibiline de către quindecemviri ; lectisternium (banchet oferit zeilor reprezentaţi în efigie, la care participă bărbaţii pentru a simboliza înţelegerea deplină care îi leagă de zei) şi supplicatio (rugăciune, mulţumire publică adusă unei divinităţi prin prosternarea în faţa statuii acesteia, căreia i se îmbrăţişează mâinile, genunchii şi picioarele).

7.3 Cultele străineRoma a fost, încă de la întemeierea sa, în permanent contact cu lumea greacă şi cu religia acesteia,

atât din pricina prezenţei grecilor în sudul Italiei, cât şi datorită influenţei etrusce. Totuşi, abia după ce izbucneşte cel de-al doilea război punic se fac simţite noi influenţe religioase venite din Grecia şi din Orient, care se vor dezvolta în mod autonom.

Printre influenţele religioase care marchează istoria religioasă a Romei, trebuie să menţionăm introducerea cultului primei divinităţi orientale, „evocarea" Marii Mame (Magna Mater) de la Pessinunt, Cybele, în 204 î.Hr., căreia i s-a construit un templu pe colina Palatin; cultul orgiastic al lui Dionysos care

provoacă un scandal şi este interzis prin celebrul senatus consultus din 186 î.Hr.; cultul lui Isis şi Osiris care evoluează de-a lungul istoriei şi devine unul dintre cele mai importante în timpul Imperiului (Apuleius îl evocă în lucrarea sa Metamorfoze); cultul lui Mithra, zeul persan al luminii, care devine şi el foarte important începând din secolul I d.Hr. Şi multe altele, dintre care trebuie să le amintim pe cele datorate evreilor şi sectei creştine.

Această diversitate religioasă la Roma se explică în special prin marea toleranţă a romanilor şi prin teama lor de a nu îndepărta o divinitate, dacă refuză să o adăpostească în oraşul lor. În plus ei au respectat sincretismul cultic specific Romei şi împăraţilor ei.

Succesul acestor culte străine se explică şi prin faptul că majoritatea dintre ele necesită o iniţiere secretă care furnizează promisiunea unei fericiri viitoare (cultele de „mistere''). Ori, această nevoie de speranţă se dovedeşte foarte necesară în perioadele frământate de la sfârşitul Republicii cînd religia oficială, prea pragmatică şi administrativă, nu mai răspunde nevoilor spirituale ale populaţiei. Atunci, pe un astfel de fundal, ia naştere „credinţa”. Preoţii acestor religii nu sunt „funcţionari ai cultului" ca în cazul cultelor romane, ci oameni care îşi petrec viaţa în serviciul divinităţii lor şi care joacă un rol de îndrumători de conştiinţă. Mai mult, aceste culte străine sunt deschise femeilor, ceea ce nu putem spune în cazul religiei romane în general.

7.4 Cultul privatPater familias este preotul altarului domestic din acest templu familial pe care îl

simbolizează casa. Sanctuarul domestic, altarul zeilor protectori ai casei, situat iniţial în atrium, este apoi mutat în peristil sau într-o încăpere mică prevăzută pentru a-1 adăposti. Acolo, în fiecare zi, pater se asigură de protecţia zeilor pentru casa sa prin rugăciuni şi ofrande (de pildă, în fiecare zi el oferă începutul mesei familiale).

În faţa acestui altar sunt onorate în principal sufletele strămoşilor: lar familiaris, spirit fondator al familiei şi geniu al casei, manes, spiritele celorlalţi strămoşi morţi. Sunt veneraţi de asemenea penates (penaţii), două divinităţi însărcinate să vegheze la buna aprovizionare a casei (una în ceea ce priveşte băutura, cealaltă în ceea ce priveşte alimentele), şi genius al stăpânului casei. Fiecare bărbat este într-adevăr înzestrat cu un genius (şi fiecare femeie cu o Iuno): este vorba despre „un mental dublu", un soi de înger păzitor, unic pentru fiecare, care îl protejează de la naştere până la moarte şi care este cinstit în ziua aniversării. Cultul morţilor este într-adevăr foarte important, căci morţii neglijaţi revin să îi bântuie pe descendenţii lor sub formă de fantome. Ei au de altfel obiceiul să îi viziteze pe cei vii în fiecare an în perioada 9-12 mai. Sărbătoarea Lemuria (sufletelor morţilor) este menită să îi alunge (noaptea, pater familias se trezeşte şi, în picioarele goale, parcurge casa rotindu-se, aruncând boabe negre peste umăr, lovind un vas de bronz şi rostind o formulă magică).În momentele importante din viaţa fiecăruia: naştere, când băiatul îmbracă toga virila, căsătorie, înmormântare..., întreaga familie se adună în faţa altarului zeilor protectori ai casei.

7.5 Cultul imperialÎncepând din secolul II î.Hr., după ce s-a făcut tot mai puternic simţită influenţa filosofiei greceşti

şi a mentalităţii religioase orientale, romanii au început să fie înclinaţi să creadă că anumiţi bărbaţi sunt „predestinaţi" şi îndeplinesc o misiune divină. Unii, precum Sulla sau Pompei, au pretins că beneficiază de protecţia specială a unei divinităţi, iar Caesar susţinea că descinde din Venus. Acesta din urmă, de altfel a fost sanctificat după moartea sa, care a survenit în anul 42 î.Hr.

Augustus înţelege atunci ce important rol federator poate juca în imperiu cultul imperial, în special pentru popoarele obişnuite, precum egiptenii, să îl considere pe suveranul lor un zeu. Romanii, ostili regalităţii şi ataşaţi de anumite valori republicane, nu sunt totuşi dispuşi să îl venereze pe împărat ca

pe un zeu. Augustus are deci grijă ca acest cult să nu privească decât genius-ul împăratului, nu şi persoana acestuia. El însuşi (ca şi succesorii săi) nu a fost sanctificat decât după moarte. Mai mult, el autorizează populaţiile orientale să îi construiască un templu, cu condiţia ca Roma să fie onorată cu acest templu. Abia în secolul III, împăraţi precum Aurelian sau Diocleţian ajung să fie declaraţi zei din timpul vieţii.

7.6 DivinaţiaRomanii celor mai vechi timpuri sunt nişte fiinţe mult prea practice pentru a avea nevoie să îşi

cunoască viitorul. Această preocupare va apărea în mod progresiv după cel de-al doilea război punic, sub influenţa grecilor şi a orientalilor. În această perioadă în Italia au proliferat ghicitorii străini şi astrologii, dornici să convertească atât oamenii de rând, cât şi oamenii de vază. Vor fi expulzaţi în câteva rânduri, dar vor ajunge să fie indispensabili chiar şi împăraţilor.

Singura formă de divinaţie tipic romană constă într-un dialog cu zeii. Este vorba despre consultarea acestora pentru a nu distruge pax deorum înainte de a duce la bun sfârşit orice acţiune importantă. În acest scop, trebuie să operăm o distincţie între preziceri şi miracole.

Prezicerile sunt semne de aprobare sau de dezaprobare pe care zeii le trimit oamenilor cu privire la anumite acţiuni ale acestora. Este vorba, de pildă, de analizarea zborului păsărilor (luarea auspiciilor de către auguri - preoţi care preziceau viitorul după cântecul şi zborul păsărilor în limitele unui spaţiu sacru definit, numit templum), sau de supravegherea poftei de mâncare a puilor sacrii... Haruspices, preoţi de origine etruscă, foarte respectaţi la Roma descifrează voinţa divină în măruntaiele animalelor sacrificate. Dar o prezicere nu este percepută decât dacă oamenii vor să o vadă. Romanii menţineau astfel partea de libertate care revine muritorilor.

Miracolele sunt însă imposibil de ignorat, ele reprezentând un fenomen extraordinar care traduce mânia zeilor (ploaie de sânge, cutremur de pământ sau căderea unei vaci de la etajul trei al unei case ...). Este bine deci să obţiimn astfel de miracol pentru a restabili pax deorum. Acesta este poate rolul quindecemvirilor care caută în Cărţile sibiline (de origine etruscă, apoi recompuse cu oracole greceşti) actele religioase potrivite pentru a-i domoli pe zei în funcţie de împrejurările particulare ale miracolului.

7.7 SărbătorileÎn calendarul roman, un anumit număr de zile sunt rezervate sărbătorilor. Chiar dacă în ochii noştri

ele au încă un aspect profan pentru că reprezintă ocazii de divertisment general, acestea au în exclusivitate un caracter religios. Numărul lor şi durata variază de-a lungul istoriei. Publice sau private, derularea lor diferă în funcţie de zeul care este onorat. Totuşi, ele sunt întotdeauna organizate în jurul sacrificiilor oferite zeilor. Aceste zile libere constituie adesea ocazia de a asista la jocuri care reprezintă întotdeauna ofrande făcute divinităţii.

Principalele sărbători private sunt alcătuite din rituri de trecere pe care fiecare le cunoaşte de-a lungul existenţei sale. Ele pot privi, de asemenea, grupuri stabile altele decât familia (de pildă un grup de oameni având aceeaşi meserie).

Sărbătorile publice se împart în stativae (sau statae annuae), conceptivae şi imperativae. Acestea din urmă sunt impuse de un eveniment neprevăzut (de pildă, un miracol: erau necesare rugăciuni tăcute timp de nouă zile pentru a spăla murdăria provocată de o ploaie de pietre). Conceptivae sunt sărbători mobile, legate în esenţă de viaţa agrară (magistraţii sau preoţii sunt cei care stabilesc acest tip de sărbători). Stativae sunt sărbători fixe, înscrise în calendar.

Aceste stativae sunt în număr de 61 pe an: toate idele consacrate lui Jupiter; calendele din martie, iunie şi octombrie; nonele din iulie (nonele caprotine) şi 45 de alte sărbători care necesită unele remarci generale. Pe de o parte, nici o sărbătoare nu are loc între calende şi none (cu excepţia Poplifugia din iulie - Rex Sacrorwn aştepta nonele pentru a publica oficial datele feriae din fiecare lună). Pe de altă parte, toate sărbătorile cad în zile impare (cu excepţia Regifugium din 24 februarie şi Ecurria din 14

martie).Totul era în aşa fel calculat încât niciodată nu se succedau două sărbători una după alta (chiar şi cele care durează mai multe zile sunt întrerupte de un interval - de pildă, Carmentalia: 11 şi 15 ianuarie). În fine, sărbătorile sunt plasate în cadrul unui an în funcţie de sectorul de activitate căruia îi corespund (de pildă sărbătorile militare se desfăşoară în martie şi octombrie care sunt lunile de deschidere şi de închidere a perioadelor în care se purtau războaiele).

Existau, de asemenea, o serie de sărbători importante cu dată mobilă, precum Compitalia (în onoarea zeilor protectori de la răspîntia drumurilor).

Cîteva sărbători importante din calendarÎn februarie: Parentalia, consacrată morţilor, din 13 pînă în 21, iar pe

15 Lupercalia, sărbătoarea tinereţii lui Romulus cu vocaţie purufucatoare şi fertilizatoare, iar pe 17 Quirinalia, sărbătoarea lui Romulus sanctificat.

În martie: 1-Matronalia (sărbătoarea mamelor). 15- Equiria(sărbătoarea lui Marte, la deschiderea perioadei de desfăşurare a războiaielor). 17- Liberalia (în onoarea lui Liber, data la care tinerii îmbrăcau toga virila).

În aprilie: 15- Fordicidia (sărbătoarea seminţelor). 21- Palilia (data aniversară a întemeierii Romei). 25- Robigalia (pentru a înlătura rugina grîului).

În mai: Din 9 pînă în 13, Lemuria (pentru izgonirea spiritelor morţilor reveniţi să bîntuie printre cei vii).

În iulie: 23- Neptunalia (în onoarea lui Neptun, pentru a reţine apa în acest anotimp canicular).

În august: 23- Volcanalia (sărbătoarea secerişului şi împotriva incendiilor). 25- Opiconsivia (deschiderea secerişului)

În octombrie: 11- Meditrinalia (sărbătoarea culesului viilor). 15- Equus October (marchează încheierea perioadei de desfăşurare a războaielor). 19- Armilustrium (purificarea armelor).

În decembrie: Din 17 pînă în 19, Saturnalia, prelungită apoi pînă pe 23 (sărbătoarea licenţioasă pentru a marca solstiţiul de iarnă). 19- Opalia (marchează sfîrşitul anului agricol).

7.8 ZeiiZeii romani sunt nenumăraţi şi, la rigoare, de ordinul miilor. Zorii istoriei Romei sunt dominaţi de

triada indo-europeană, Jupiter, Marte, Quirinus, care tronează pe Capitoliu, curând înlocuită de triada Jupiter, Iunona, Minerva, de influenţă etruscă. Trebuie să adăugăm divinităţile «ce reprezintă forţele naturale nestăvilite: pământul, focul, apa ... fără a le uita pe cele care reprezintă cerul sau cele ale lumii morţilor. Una dintre lucrările lui Varro, publicată în 47 î.Hr., Antichităţi divine, prezintă un clasament şi un recensământ al tuturor zeilor onoraţi la Roma şi constituie o imagine destul de fidelă a gândirii religioase de la sfârşitul Republicii. Varro clasifică divinităţile în trei categorii: dii certi, dii incerti şi dii praecipui atque selecti.

- dii certi: Aceştia sunt „zeii determinaţi", a căror competenţă se limitiază la o funcţie, cea pe care o indică însuşi numele zeului. Există deci o divinitate pentru fiecare gest, fiecare moment al vieţii. De pildă, Potina îl învaţă pe copil să bea, Educa îl învaţă să mănânce ... Domiducus conduce mireasa la soţul său, Domitius veghează la instalarea ei, Virginiensis ajută la desfacerea cingătorii soţiei... Astfel romanul este protejat, însoţit în fiecare clipă a vieţii sale.

- dii incerti: aceşti „zei nedeterminaţi" au o competenţă mai vagă şi mai generală. Printre ei se numără manes, lares, penates sau anumiţi eroi precum Acca Larentia.

- dii praecipui atque selecti: Varro propune un panteon alcătuit din douăzeci de zei „principali şi aleşi" care demonstrează, în secolul I, influenţa dualismului cosmic conceput de pitagoricieni: Ianus, Jupiter, Saturn, Genius, Mercur, Apollo, Marte, Vulcan, Neptun, Sol (soarele), Orcus, Liber, Tellus, Ceres, Iunona, Luna, Diana, Minerva, Venus şi Vesta.

7.9 PreoţiiOmniprezenţa religiei în toate actele vieţii cotidiene, privată şi publică, şi caracterul practic al

actelor religioase fac din preoţi nişte administratori ai cultului. Funcţia lor nu impune nici un fel de credinţă, iar sacerdoţiul este îndeplinit de oameni publici care, în anumite cazuri, sunt aleşi pe o durată determinată, iar în alte cazuri sunt cooptaţi sau desemnaţi. Iniţial, funcţiile religioase îi reveneau în totalitate regelui, care a transmis acest rol sacru lui Rex Sacrorum (singurul preot numit pe viaţă care nu avea dreptul să deţină o funcţie politică) şi lui Pontifex Maximus, adevăratul conducător al religiei romane.

Trebuie însă să facem distincţia între preoţii individuali - cei mai numeroşi - şi preoţii colectivi.

Din prima categorie fac parte, cu excepţia lui Rex Sacrorum, flamines care sunt preoţi numiţi în serviciul unei divinităţi anume (în general divinităţile cele mai vechi). Există trei flamines maiores care sunt în serviciul celor trei zei care alcătuiesc triada capitolină (Jupiter, Marte, Qurinus) şi doisprezece flamines minores. Numiţi de Pontifex Maximus, viaţa lor era supusă unor interdicţii a căror semnificaţie corespundea divinităţii pe care o reprezentau în mod simbolic pe pământ.

Din categoria sacerdoţilor colectivi fac parte pontifii, reuniţi în colegiu, care erau în număr de 16 în timpul lui Caesar, aleşi şi conduşi de Pontifex Maximus. Principala lor sarcină este aceea de a veghea la respectarea cultelor şi la menţinerea tradiţiei. Reşedinţa lui Pontifex Maximus este în Regia, în Forum. El alege şi cele şase vestale, conduse de Marea Vestală, care îşi au reşedinţa în Atrium Vestae, nu departe de Regia. Alese la vârsta de 10 ani, îşi îndeplinesc slujba timp de 30 de ani (10 consacraţi formării personale, 10 practicării atribuţiilor şi 10 educării altor vestale). În această lungă perioadă, vestalele trebuie să rămână fecioare. Principala lor funcţie este aceea de a întreţine focul sacru al oraşului, care nu trebuie să se stingă niciodată.

Alte colegii sacerdotale, cel al augurilor (augures), însărcinaţi cu observarea şi interpretarea semnelor naturale (care constituiau auspiciile - auspicia), cel al quindecemvirilor, păstrători ai cărţilor sibiline, sau cel al prezicătorilor (haruspices).

În fine, trebuie să menţionăm confreriile, sau sodalitates, care erau în slujba unei anumite divinităţi şi care oficiau la anumite date, cu ritualuri foarte precise: lupercalii (15 februarie), salienii (de mai multe ori în martie şi octombrie), fraţii arvali (în mai) şi augustalii (creaţi în timpul Imperiului pentru a servi cultul familiei imperiale).

7.10 TemplulEvlavia romanilor nu a avut niciodată nevoie de un edificiu pentru a se manifesta. Cuvântul

templum în latină a desemnat iniţial un spaţiu delimitat în aer sau pe sol de către un augur cu bastonul său sacru (lituus). Acest spaţiu rectangular, orientat în general est-vest (romanii spuneau „in-augurat") devine sacru şi este destinat observării auspiciilor.

Iniţial, locurile sacre erau locuri din natură (pădure, izvor ... ), iar altarele primitive o moviliţă cu iarbă unde se depuneau ofrandele. Primul templu a fost construit de etrusci pe Capitoliu, şi era alcătuit din 3 cellae (săli unde se punea efigia zeului) dedicate lui Jupiter, Marte şi Quirinus. Templul, construit pe un loc „inaugurat" este şi „consacrat" (sacralizat) unui zeu. Numai preotul are dreptul să intre în cella. Sacrificiile se desfăşoară în exterior, pe un altar plasat în faţa templului, în faţa mulţimii adunate.

La Roma există un tip de templu în formă circulară, rar întâlnit şi a cărui semnificaţie nu a fost elucidată, cum ar fi templul Vestei din Forum şi micul templu din Forum boarium.

8 LiteraturaCivilizaţia romană este o civilizaţie a scrisului. Mai exact, ea a devenit o civilizaţie a scrisului,

începând din secolul III î.Hr., adică atunci când limba a fost îndeajuns de elaborată pentru a traduce un gând, o concepţie, o morală, o convingere politică destul de puternice pentru a fi înscrise în memoria colectivă şi pentru a crea ceea ce noi numim o cultură. Pentru ca o literatură să ia fiinţă este absolut necesară convergenţa dintre fondul discursului şi mijloacele folosite pentru a-1 exprima.

Acest lucru presupune în mod necesar că poporul a învăţat să scrie şi să citească. Ceea ce a luat ceva timp şi a impus existenţa unui adevărat sistem de educaţie. Pe vremea lui Plaut, majoritatea spectatorilor erau inculţi, şi era nevoie ca poetul să le explice subiectul piesei pentru ca ei să îi priceapă sensul. În timpul Imperiului, nu a mai fost nevoie de aşa ceva. Toată lumea se grăbea să scrie, oameni importanţi alcătuiesc discursuri pentru anonimi care compun în grabă bilete de amor, câteva „neghiobii" înşirate pe „tăbliţe" pe care se grăbesc să le trimită printr-un sclav. Scriitorii se înmulţesc şi îi îmbogăţesc pe librari, care le copiază lucrările cu ajutorul scribilor în încăperile din spatele magazinelor, în cartierul Argiletum. Unii scriitori sunt foarte prolifici şi dictează sute de cărţi, precum Cicero, Varro, Titus Livius sau Pliniu. Cato, la rândul său, a scris peste 150 de discursuri. Opere fluviu ale căror exemplare se află în bibliotecile tuturor oamenilor importanţi, din Italia şi până în inima provinciilor. Biblioteca privată devine un semn de bogăţie şi marca unui rang înalt. La Roma, superioritatea se măsoară prin numărul sclavilor, al clienţilor şi al cărţilor.

Şi totuşi, un scriitor nu elaborează o operă originală. Nu este încă moda creaţiei ex nihilo. Un autor, după cum chiar numele său ne-o indică (augere, în limba latină, înseamnă „a spori"), se inspiră din operele existente. Arta sa (de la ars, care denumeşte atât arta, cât şi tehnica) constă în a „spori", a da amploare operei de la care porneşte. El lucrează materia pe care o are la dispoziţie şi o îmbogăţeşte. Ar fi însă la fel de ridicol şi de fals să îi acuzăm pe Plaut şi Terenţiu că au plagiat noua comedie greacă, cum ar fi deplasat să îl acuzăm pe Moliere că a copiat „Ulcica" lui Plaut scriind „Avarul ". Aşa cum spune Horaţiu (şi mulţi alţii), „în maniera obişnuită a albinei de la Matinus (un promontoriu din Apulia) care culege cu greu polenul cimbrişorului parfumat, mă plimb în pădurea deasă ... încercând să fac să sune mai bine versurile mult prea stufoase" (Ode, IV, 2, 27 sqq.). Iată deci ce face scriitorul latin: are nevoie de flori să le culeagă polenul, dar mierea ce o produce este opera sa, iar calitatea acesteia rezidă în talentul său.

De ce să scrie? Am fi tentaţi să credem că obiectivele autorilor sunt foarte diferite, fiind şi foarte personale. Acest lucru este valabil în timpul Imperiului. Dar literatura epocii republicane răspunde mai degrabă unui obiectiv mai special: celebrarea gloriei Romei. Aceasta este de pildă vocaţia poeziei epice, de la Ennius la Vergiliu. A scrie răspunde unei exigenţe morale. De altfel, a lua cuvântul constituie o dovadă de moralitate. Oratorul nu poate fi decât un om de bine: Cicero spune din nou acest lucru după Cato. Istoricul, ca şi poetul, are ca misiune să menţină trează în memorie istoria Romei, şi se pare că a grava res gestae în marmură sau a le scrie pe papirus sunt singurele remedii împotriva uitării. În mod paradoxal, mai marii Republicii, care dispreţuiesc poezia şi nu vor să se dezonoreze cochetând cu Muza, au grijă ca din suita lor să facă parte un poet care să le proslăvească meritele (laus).

Şi totuşi, dacă rămânem la nivelul acestor consideraţii asupra operei scrise, vom avea o imagine inexactă despre literatura latină. Căci la Roma opera scrisă (şi acest lucru este cât se poate de adevărat!) este şi... orală. Literatura nu este scrisă pe papirus decât pentru posteritate. Atunci când este concepută, ea este mai întâi o materie vie care nu se poate lipsi de oralitate. Un autor îşi dictează opera, iar dacă vrea să o corecteze îi cere sclavului care îi este şi secretar să îi recitească pasajul respectiv. Textul trece prin ureche, aşa cum trece prin „gueuloir"-ul (locul unde autorul îşi citea textele cu glas tare) lui Flaubert. Accentul, ritmul, cadenţa sunt esenţiale pentru compoziţie. Magia sunetului trebuie să acţioneze. Aceasta ne aminteşte de importanţa cuvântului în Forum si în viata cotidiană. Trebuie să vorbim chiar de muzică.

Discursurile sunt mai mult cântate decât rostite, iar iniţial, erau însoţite de flaut care le dădea tonul. Un orator trebuie să îşi lucreze vocea, să îşi măsoare respiraţia, să îşi dezvolte cutia toracică exersând cu greutăţi pe piept... Oratorul are nevoie de o sănătate de fier. Vergiliu, de pildă a trebuit să renunţe la meseria de avocat pentru că organismul său nu era prea rezistent. Romanul este un actor înnăscut, iar la Roma totul este un spectacol: de la cina luată în sufragerie până la politica ce se dezbate în Forum, de la cortegiul funerar care urmează corpul neînsufleţit al unei rude până la organizarea unei sărbători religioase. Literatura capătă şi ea o dimensiune teatrală. O operă nu există iniţial decât dacă e rostită. Acest lucru este foarte limpede în timpul Imperiului când sunt la modă lecturile publice. Îndată ce un autor a scris ceva, el adună o mică societate pentru a-i încânta urechile. Şi să-i auzi cum se mai laudă! Cum să critici un pseudoautor pe care trebuie să îl inviţi după aceea să îţi asculte propria creaţie? Literatura devine o plicticoasă corvoadă mondenă (când spunem asta ne gândim la recitationes).

Astfel, acest gust înnăscut pentru spectacol explică importanţa pe care o are aspectul muzical în textele latine. Suntem departe de autorii grosolani pe care o anumită tradiţie ni-i impunea, pentru că nu mai ştim să înţelegem latina. Acest handicap ne privează de viaţa unei limbi şi de vocea unei literaturi.

Acest capitol ne permite să prezentăm în rezumat evoluţia limbii, a literaturii şi a filosofiei, să definim principalele genuri literare, să amintim esenţialul în ceea ce priveşte viaţa şi opera principalilor scriitori. Un subcapitol despre carte ne vorbeşte despre natura suportului scris, iar un altul despre litere ne aminteşte importanţa scrierii în viaţa cotidiană a romanilor.

8.1 Limba latinăLatina, asemeni majorităţii limbilor vorbite în Italia, este de origine indo-europeană. În zorii

istoriei romane, ea nu este însă decât limba vorbită la Roma şi în Latium. După epoca cuceririlor, ea se extinde şi se impune progresiv odată cu armata, negustorii şi persoanele din administraţie, de la Atlantic până la Eufrat, de la Rin sau Dunăre până în Mauritania. O dată cu criza din secolul III şi înaintarea barbarilor pe teritoriul Imperiului roman, limba latină înregistrează un regres şi dispare din regiunile cele mai recent cucerite înainte de a se impune aici ca limbă a Bisericii. Pe de altă parte, ea evoluează în secolul VI pentru a da naştere limbilor romanice (italiana, spaniola, româna etc). Totuşi, trebuie să menţionăm că în timpul ocupaţiei romane în Orient, în Galia limbile locale nu au încetat niciodată să fie vorbite, iar limba greacă în special a fost recunoscută întotdeauna ca limbă oficială în Orient împreună cu latina.

Limba latină reflectă mentalitatea romană: dacă ar trebui să o definim în două cuvinte, am putea evoca caracterul său pragmatic şi oralitatea sa. Latina este ataşată de concret (caracterul abstract i se va imprima mai târziu - la sfârşitul Republicii - o dată cu influenţa gândirii greceşti) şi acest lucru este evident. Sonoră şi puternic accentuată, latina este limba oratorilor care au un simţ înnăscut al spectacolului. Romanului îi place să vorbească. Abia în secolul III î.Hr. apare o literatură scrisă şi nu au rămas decât foarte puţine inscripţii care datează din primele cinci secole de istorie a Romei. Alfabetul folosit a fost transmis de etrusci. Este vorba despre alfabetul pe care fenicienii l-au transmis grecilor şi pe care aceştia l-au adus în Etruria pentru nevoile lor comerciale.

Dacă este să cităm operele principalilor autori care ne-au parvenit, putem vorbi de cinci perioade în evoluţia limbii latine:

a) latina arhaică: din secolul III în secolul I (Plaut, Terenţiu, Cato ...)b) latina clasică: din secolul I până la moartea lui Augustus în 14 d.Hr. (Cicero, Caesar,

Vergiliu, Titus Livius)c) latina postclasică: secolele I şi II (Seneca, Pliniu, Tacitus, Iuvenal...)d) latina târzie: din secolul III până în secolul V (Tertulian, Ammianus Marcellinus,

Augustin ...)

e) latina romanică: din secolul V până în secolul VIII (Boetius, Grigore din Tours, Sidomus Apollinaris...)

8.2 Genurile literareLiteratura scrisă se dezvoltă începând de la jumătatea secolului III î.Hr. şi, în mod paradoxal, este

scrisă de autori străini, precum libertul Livius Andronicus, pe care stăpânul său 1-a adus de la Tarentum după victoria obţinută de Roma asupra acestui oraş în 272 î.Hr. Înainte exista o literatură orală şi bineînţeles câteva scrieri care foloseau un vers puţin cunoscut, versul saturnian. După informaţiile pe care le deţinem, Saturnae, un amestec de cânt, muzică şi de dans, îi cinsteau pe zei. Dar romanii preferă mai curând să se fălească cu cuceririle militare sau cu profiturile comerciale decât să scrie versuri. Deci, începând din epoca celui dintâi război punic, literatura se dezvoltă sub influenţa Greciei şi a Orientului.

Cea mai mare parte din producţiile literare care ne-au parvenit datează din epoca clasică, adică din ultimul secol al Republicii şi din timpul principatului lui Augustus. Mulţi autori nu ne sunt cunoscuţi decât cu numele şi uneori datorită unui scurt citat. Cei de la care ne-au rămas cel puţin o operă abia dacă reprezintă 25% din totalitatea acestor scriitori (adică 144 din 700 de nume cunoscute), fără a-i număra pe cei care ne sunt complet necunoscuţi. Şi, în fine, nu trebuie să uităm că gustul estetic al romanilor nu seamănă cu al nostru. O operă de artă este concepută ca o imitare a realităţii care tinde către un ideal de frumuseţe (a se vedea teoria lui Platon). Este deci normal ca o operă să imite o alta, şi această căutare a perfecţiunii este concepută ca o stimulare. Acest lucru nu înseamnă însă că literatura latină a fost o simplă calchiere a literaturii greceşti.

La Roma, în timpul Republicii, primează arta oratorică ce se adaptează perfect caracterului romanilor şi vieţii lor politice. Cuvântul este arma cea mai importantă a cetăţeanului care vrea să obţină voturile concetăţenilor săi, iar omul ideal, până la Cicero, este mai întâi un orator. Elocinţa celor dintâi oratori, precum Cato, este dură şi viguroasă. Ulterior, atunci când, începând din secolul II î.Hr., discursurile politice suferă influenţa retoricii greceşti, este considerată arhaică. Se impun mai multe stiluri: aticismul, care imită nobila şi sobra exprimare a oratorilor atici, şi un stil mai înflorit, aşa-numit „asiatic” pentru că îşi are originea în Asia Mică. Acesta din urmă este preferat de public la sfârşitul Republicii, împreună cu stilul clasic, cel pe care îl impune Cicero, în egală măsură clar şi precis. În timpul Imperiului, o dată cu revenirea la regimul monarhic, cuvântul intră în şcoli, iar arta oratorică devine un exerciţiu de stil care tinde să se rupă de viaţă. Începând din epoca lui Augustus se dezvoltă în egală măsură şi lecturile publice, care constau în a lectura în faţa unui cerc ales de prieteni ultima dintre operele unui autor (recitationes). Această practică, o încununare a vanităţii mondene, nu favorizează aprofundarea gândirii, iar această evoluţie a retoricii explică fără îndoială o scădere a calităţii acestei discipline literare.

Evoluţia mentalităţii romane poate fi urmărită şi în paralel cu evoluţia teatrului. După încercările de început ale unor autori precum Livius, Naevius sau Ennius care scriu tragedii în secolul III, producţia teatrală atinge apogeul o dată cu autorii de comedii precum Plaut (254-184 î.Hr.) şi din generaţia următoare Terenţiu (185-159 î.Hr.). Amândoi se inspiră din noua comedie greacă, dar o adaptează cu succes la vremurile lor şi la publicul lor. La autori precum Terenţiu, prieten cu Scipio Aemilianus, se observă o prezentare mai realistă şi mai umană a sentimentelor. Dar, un secol mai târziu, aceste piese cu psihologie adesea subtilă nu mai au priză la public. În secolul I î.Hr., mimul devine regele teatrului. Este vorba de piese scurte vorbite care, iniţial, erau prezentate în pauza altor spectacole, şi care oferă scene obişnuite din viaţa cotidiană. În timpul Imperiului însă, mimul este detronat de pantomima, piesă mută în care contează numai gesturile şi scenografia, din ce în ce mai spectaculoasă. Cuvântul dispare în favoarea vizualului.

Epoca clasică îl are drept maestru pe Cicero care combină talentul literar cu acţiunea politică şi care, cel dintâi, propune o filosofie a istoriei şi o gândire politică de sorginte pur romană. Această epocă

este bogată în oameni politici care sunt în acelaşi timp şi istorici precum Caesar sau Saliustiu. Istoria ocupă încă un loc important pentru autori precum Titus Livius (64 î.Hr.-17 d.Hr.) şi Tacitus (55-120 d.Hr.) care se remarcă prin calităţile lor morale. Ammianus Marcellinus (300-400 d.Hr.) este considerat urmaşul lui Tacitus. Portretele primilor împăraţi realizate de Suetoniu (75-160 d.Hr.) au un caracter anecdotic, la fel şi biografiile unor principi începând cu Hadrian şi mergând până la Numerianus (din 177 până în 284, cu o pauză) scrise de autorul (autorii?) a ceea ce a fost numit în secolul al XVII-lea Istoria augustă. Alţi prozatori, erudiţi, profesori demonstrează până la ce nivel (adesea uitat ulterior) a putut ajunge ştiinţa romană în cele mai variate domenii: putem menţiona aici pe Varro (116 î.Hr.-27 î, Hr.), Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) sau Quintilian (30-95 î.Hr.).

Poezia nu rămâne nici ea mai prejos. După o imitare destul de îngustă a operelor greceşti, în ultimul secol al Republicii, ea îşi degajă originalitatea, fără a-şi uita însă modelele. Lucreţiu prezintă romanilor filosofía epicureică şi le demonstrează cum se poate ajunge de la o cunoaştere atentă şi sensibilă a naturii la înţelepciune. Pentru prima oară, inspirându-se în acest sens de la alexandrini, „poeţii noi" îndrăznesc să îşi exprime în versuri propriile sentimente. Catul (87 î.Hr.-54 î.Hr.) este maestrul lor. Poezia romană cunoaşte însă epoca ei de aur începând din epoca lui Augustus. Împăratul, care îngrădeşte libera exprimare politică, favorizează în schimb un gen care poate glorifica regimul său. Acesta a fost cazul lui Vergiliu (70 î.Hr.-19 î.Hr.) sau al lui Horaţiu( 65 î.Hr.-8 î.Hr.). S-au mai remarcat şi alte nume precum Tibul (54 î.Hr.-19 î.Hr.), Properţiu (47 î.Hr.-15 î.Hr.), Ovidiu (43 î.Hr.-17 d.Hr.) ... Din secolul I, trebuie să îi cităm pe Phaedrus şi Lucanus, nepot al lui Seneca, apoi către sfârşitul secolului, Statius, Marţial cu ale sale epigrame virulente şi celebrul poet satiric Iuvenal, care reînnoieşte un gen deja ilustrat de Lucilius, în timpul lui Scipio Aemilianus, şi de Horaţiu.

Am putea evoca şi multe alte genuri literare, precum romanul, ilustrat de Petronius şi Apuleius. Ar trebui să vorbim de asemenea despre literatura secolelor care au urmat după marea criză din secolul III şi despre rolul autorilor creştini. Fără a intenţiona să neglijăm importanţa acestor opere, se pare că, după părerea multor critici, într-un imperiu în continuă transformare, ele sunt mai puţin reprezentative pentru ceea ce tradiţia numeşte „literatură latină".

8.3 FilozofiaRomanii sunt renumiţi pentru faptul că nu aveau mintea deschisă reflecţiei filosofice. Este

adevărat că abia la sfârşitul Republicii se elaborează o gândire filosofică romană, în special o dată cu gândirea lui Cicero care va propune, cel dintâi, o reflecţie politică proprie şi o filosofie a istoriei. Totuşi, Roma suferă influenţa a numeroşi gânditori, încă din zorii istoriei sale, o dată cu ocupaţia etruscă şi schimburile cu Graecia Magna. Pitagoreicii i-au impresionat pe romani încă din secolul IV î.Hr. Dar o dată cu cuceririle din zona greco-orientală, curentele filosofice sunt mai bine cunoscute la Roma. Diferitele şcoli îşi trimit maeştrii şi ambasadori (pentru a le pleda cauza) în noua capitală a lumii. Senatorii, adesea ostili discursurilor specioase, nu au încredere în special în epicurieni, pe care îi acuză că pervertesc spiritele (în special tineretul). Ei recurg la numeroase expulzări de filosofi (în 173 î.Hr., în 161 î.Hr.). în anul 155 î.Hr., membrii unei delegaţii ateniene, veniţi să ceară scăderea unei amenzi impuse oraşului lor, fac scandal. Delegaţia era formată din Carneade (şeful şcolii academice), stoicul Diogene şi peripateticianul Critolaos. Carneade rosteşte două conferinţe despre justiţie, două zile la rând, demonstrând cu convingere în cea de-a doua conferinţă contrariul celor spuse în ajun cu aceeaşi înflăcărare. Publicul, iniţial plin de entuziasm, este derutat, iar Cato se grăbeşte să ceară expulzarea celor care au provocat aceste tulburări.

Totuşi, maeştrii greci sunt tot mai mult ascultaţi. Numeroşi nobili bogaţi le încredinţează educaţia copiilor lor, iar stoicii au acces la putere. Panetius din Rhodos devine prietenul şi consilierul lui Scipio Aemilianus. Blossius din Cumae este consilierul lui Tiberius Gracchus. În ultimul secol al

Republicii, Posidonius (succesorul lui Panetius) devine profesorul şi prietenul lui Varro, Cicero, Pompei... Romanii încep să scrie o operă filosofică originală (Lucreţiu, Cicero) chiar dacă se inspiră în continuare din învăţăturile grecilor (epicurismul în cazul lui Lucreţiu, platonismul şi stoicismul în cazul lui Cicero). In secolul I d.Hr., Seneca (în limba latină), apoi Epictet şi Marcus Aurelius (în limba greacă în secolul II) dezvoltă gândirea stoică. Secolul II al Imperiului este de altfel favorabil filosofilor -dintre care unii nu se remarcă decât pentru că poartă barbă şi se îmbracă neglijent...

Epicurismul şi stoicismul în timpul Republicii, stoicismul în timpul Imperiului, apoi neoplatonismul ... Filosofia şi-a pus amprenta încet, dar profund pe gândirea romanilor. Totuşi, aceştia au adaptat-o la morala lor şi la caracterul pragmatic al gândirii lor: au neglijat aspectele fizice şi metafizice pentru a acorda mai multă atenţie eticii.

8.4 Autori importanţi Cicero (Marcus Tullius Cicero) (106 î.Hr.-43 î.Hr)

Multe dintre lucrările sale au fost pierdute, dar opera sa este considerabilă. Sunt cunoscute peste 70 de pledoarii (se păstrează încă 24 în întregime) rostite în perioada 81 î.Hr.-45 I î.Hr., dintre care În favoarea lui Roseius din Ameria, împotriva lui Verres, In favoarea lui Murena, în favoarea lui Milo... , lucrări de retorică (dintre care De oratore şi Brutus), de filosofie (dintre care Republica, îndatoririle, Prietenia, Tusculane). Peste 20 de cărţi despre politică (dintre care în special Catilinare şi 14 Filipice), o foarte bogată corespondenţă (există 931 de scrisori adunate în 37 de cărţi) şi chiar unele opere poetice (pierdute în marea lor majoritate) vin să completeze opera sa. Limba lui Cicero va fi cea care va ilustra perfecţiunea prozei latine.

Caesar (Caius lulius Caesar) (101 î.Hr.-44 î. Hr.)Literat desăvârşit şi excelent orator, din opera sa nu ne-a rămas decât Războiul galic în 7 cărţi.

Este vorba de comentarii, adică note personale care, de obicei, servesc drept bază de plecare pentru scrierea unei lucrări istorice. Evenimentele şi eleganţa stilului au permis publicarea lor ca atare. Trebuie să mai adăugăm 3 cărţi din Războiul civil. I se mai atribuie de asemenea (în mod eronat) o lucrare despre Războiul din Alexandria şi alte două, Războiul din Africa şi Războiul din Spania.

Lucreţiu (Titus Lucretius Carus) (c. 98 î.Hr.-c. 55 î.Hr.)Viaţa sa ne este în mare măsură necunoscută. A fost prietenul lui Catul, al lui Cicero şi şi-a dedicat

opera lui Memmius. Despre natură este un poem didactic alcătuit din 6 cânturi în care încearcă să îi înveţe pe contemporanii săi doctrina lui Epicur. Ori, în această epocă, romanii sunt destul de indiferenţi faţă de fizica lui Epicur, iar patriotismul lor nu se prea împacă cu o morală care îi invită să se îndepărteze de viaţa politică pentru a duce o viaţă ascetică. Dar Lucreţiu îi invită de asemenea să se elibereze de teroarea pe care o inspiră zeii şi de teama de moarte. Poemul său este o operă militantă. Limba este adesea arhaică, dar îşi pune stilul în slujba cauzei filosofice cu imaginaţia şi talentul vizionar al unui poet adevărat.

Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus) (65 î.Hr.-8 î.Hr)Născut la Venusia, fiu al unui libert, vine să studieze la Roma, apoi la Atena. Luptă alături de

Brutus şi ceilalţi republicani în 43/42 î.Hr. Amnistiat după înfrângere, frecventează cercurile mondene, se împrieteneşte cu Vergiliu, care i-1 prezintă lui Maecenas. Acesta înţelege talentul lui Horaţiu şi apreciază atracţia sa faţă de epicureism. Ştie să exploateze această prietenie precum şi gusturile de estet ale poetului, în slujba cauzei patriotice. Îi face cadou o vilă în ţinutul sabinilor, unde Horaţiu îşi cultivă

înclinaţia pentru libertate şi sensibilitatea faţă de natură. Este poetul lui otium, iar sfatul său a rămas celebru: carpe diem ...

Epodele şi Satirele îi permit să mânuiască umorul şi să dezvolte o vervă ironică, foarte realistă, plină de viaţă, adică brutală, pentru a pedepsi defectele epocii sale. Odele, care au un ton foarte personal, ilustrează perfect ceea ce poate fi poezia lirică romană, cu o foarte bogată şi variată muzicalitate. Horaţiu mai introduce la Roma genul Epistolelor, satire care apostrofează un anumit destinatar şi care au adesea o vocaţie morală sau literară.

Titus Livius (c. 64 î.Hr.-c. 17 d.Hr.)Originar din Padova, este omul unei singure opere, Ab Urbe condita (Istoria Romei de la

întemeierea oraşului), care relatează istoria Romei de la origini până în anul 9 d.Hr. în 142 de cărţi, în marea lor majoritate pierdute - nu ne-au rămas în esenţă decât cărţile I-IX şi XXI-XLV. Aceste cărţi (clasificate pe decenii, din care ne-au rămas din fericire nişte rezumate, periochae) sunt ultimul exemplu al frumosului stil clasic roman.

Viaţa sa este foarte puţin cunoscută. Deşi prieten cu Augustus, se ştie că nu a deţinut totuşi nici o funcţie oficială. Excelent orator, opera sa cuprinde numeroase disursuri rescrise care au stârnit multă vreme admiraţia tuturor. Are un dar extraordinar de a schiţa portretele indivizilor sau mulţimile, iar opera sa denotă o mare fineţe a analizei psihologice, cu nuanţă morală.

Ovidiu (Publius Ovidius Naso) (43 î.Hr.-17 d.Hr)Născut la Sulmo, într-o familie modestă, educat la şcoala retorilor de la Roma, admirator al

alexandrinilor, Ovidiu, care are o operă variată şi bogată, este un poet monden care acordă un loc deosebit de important rafinamentului formei. Devine rapid celebru datorită elegiilor sale de dragoste, în care erudiţia mitologică se combină cu un anumit curaj în ceea ce priveşte frivolitatea sentimentelor oprimate. Amores, Heroides (Scrisorile eroinelor legendare), Arta de a iubi sau Remedia amoris demonstrează geniul creator al poetului, combinat cu uşurinţa şi ironia tonului.

Pentru a răspunde unei preocupări mai patriotice, aceea de a fi pe placul principelui, Ovidiu scrie Metamorfozele (culegere de mitologie greacă) şi Fasti (comentariu poetic pe tema ceremoniilor din calendarul roman, din ianuarie până în iunie). Totuşi, în anul 8 d.Hr. Augustus îl trimite în exil pe malurile Mării Negre. Pretextul oficial al exilului este imoralitatea Artei de a iubi. Fără îndoială însă că Ovidiu a fost victima unor intrigi de palat. Departe de Roma, el îşi ■lânge nefericirea scriind Tristele şi Ponticele. Augustus nu îl va mai chema înapoi. Spirit ales, strălucitor dar superficial, dotat cu un talent real, dar mult prea tentat de viaţa mondenă şi de artificii frivole, Ovidiu inaugurează o nouă epocă în literatura romană, mai „barocă".

Seneca (Lucius Annaeus Seneca) (c. 1 d.Hr- 65 d.Hr.)Născut la Corduba, fiul lui Seneca retorul, venit foarte devreme la Roma pentru a urma şcoli mai

bune, este crescut de stoicul Attalos şi itagoricianul Sotios. Având o sănătate fragilă, pleacă la mătuşa sa în Egipt (în jurul vârstei de 25 de ani), unde îi frecventează pe marii filosofi. Exilat în Corsica în anul 41 de Claudius (la cererea Messalinei), este rechemat în anul 49 de Agrippina, care îi încredinţează educaţia fiului său Nero. Timp de zece ani Seneca joacă un rol decisiv în politica imperiului, dar luptă din ce în ce mai greu împotriva influenţei liberţilor. Încetul cu încetul se retrage din viaţa publică. În anul 65, implicat într-o conjuraţie organizată de Piso, este obligat să îşi taie venele, la fel ca Lucanus şi Petronius. Autor ■ trei Consolationes şi numeroase tratate şi dialoguri (dintre care Despre mânie, Despre milă, Despre seninătatea înţeleptului, Despre viaţa fericită, Despre binefaceri, Despre liniştea sufletului ...). Seneca practică un stoicism eclectic. Puţin sensibil la logică şi la metafizică (doar spre sfârşitul vieţii în operele

sale Despre providenţă, Naturales quaestiones şi circa zece tragedii, inspirate mai ales din Euripide), este interesat mai întâi de morală. Aceasta, foarte diferită de cea a unui Cicero, care acorda un loc primordial îndatoririlor cetăţeanului, nu mai este interesat de viaţa publică şi invită cititorul să îşi impună voinţa de a-şi transpune fericirea în virtute, nu în hazardul norocului. Talentul său constă tocmai în pertinenţa cu care decelează viciile oamenilor şi analizează tarele societăţii. Din acest punct de vedere, opera sa îşi găseşte încununarea în Epistulae morales ad Lucilium (Scrisori morale către Lucilius) pe care la sfârşitul vieţii le schimbă cu discipolul său, procuratorul din Sicilia. Aici reiese limpede ce loc acordă el datoriilor omului.

Quintilian (Marcus Fabius Quintilianus) (c. 30 d.Hr.-95 d.Hr.)Fiu al unui retor, el însuşi profesor de retorică, numit oficial de Vespasian şi însărcinat de Domiţian cu

educaţia nepoţilor săi, primeşte, la sfârşitul vieţii, laticlavus (panglica de purpură cusută pe tunica senatorilor şi cavalerilor romani) şi devine consul. Sfârşitul vieţii îi este îndoliat de pierderea soţiei şi a celor doi fii. De la el ne-au rămas 12 cărţi ale De institutione oratoriae, tratat de educaţie şi de formare a copiilor. Opera sa este o dovadă vie a calităţilor sale de pedagog şi a înaltei sale morale. Fără îndoială că uneori exagerează în elocinţă. Dar a ştiut să combată noile tendinţe ale retoricii (cu o emfază prea subtilă) şi să apere simplitatea şi sinceritatea stilului clasic (Cicero).

Tacitus (Publius Cornelius Tacitus) (55 d.Hr.-120 d.Hr.)Ştim foarte puţine lucruri despre originea şi tinereţea lui. Aristocrat, prieten cu Pliniu cel Tânăr,

este avocat şi un strălucit orator. Deţine funcţii importante (chestor, pretor, consul, proconsul) în timpul lui Vespasian, Titus, Domiţian, Nero şi Traian. Întreaga sa operă poartă amprenta pesimismului său, a culturii sale filosofice şi a voinţei sale moralizatoare. Chiar şi Dialogul Oratorilor, care tratează tema decadenţei, abordează subiectul mai mult sub un aspect propriu filosofiei decât sub aspectul specific retoricii. Lucrările sale istorice demască tirania lui Domiţian şi critică moravurile epocii denunţându-i pe vinovaţi. Viaţa lui Agricola (socrul său) ne arată cum poate un om evita josniciile unui curtean, Germania opune moravurile barbarilor corupţiei regimului roman, Istoriile (de la Galba la Domiţian), apoi Analele (de la Augustus la Nero) prezintă etapele degradării Imperiului. (Din Istorii nu ne-au rămas decât primele cărţi şi o parte din cea de-a cincea, dintr-un total probabil de 14; din cele 16 cărţi ale Analelor, ne lipsesc cărţile VII-X şi, parţial cărţile V,VI şi XVI).

Să uităm criticile care i-au fost aduse pe tema inexactităţii faptelor prezentate (aceasta nu este o preocupare majoră pentru istoricii antici). Prin stilul său personal (expresii prescurtate, cuvinte noi, imagini curajoase şi o sintaxă foarte îndrăzneaţă), Tacitus reînvie istoria. Personajele, discursurile, bătăliile sau intrigile sunt rupte din realitate. Iar acest mare talent se pune în serviciul libertăţii, păcii şi în special al virtuţii. Istoricul este animat de o grijă permanentă pentru morală.

Apuleius (Lucius Apuleius) (c. 126 d.Hr.- c. 170 d.Hr.)Născut la Madaura (în Africa romană), studiază retorica la Cartagina înainte de a călători la Atena

şi în Asia unde îi studiază pe filosofi. Marcat de un platonism cu tente de pitagorism, este atras de spiritualitate şi descoperă religiile mântuirii (Dionysos, Isis). Interesat de ştiinţe, publică mai multe lucrări cu caracter tehnic, din care din nefericire nu s-a păstrat nimic (despre arbori, medicină, astronomie etc), apoi lucrări filosofice (precum cartea Despre Platon şi învăţătura sa) şi diverse discursuri. Principala sa operă rămâne însă un roman: Metamorfozele (Metamorphoses), cunoscut şi sub titlul Măgarul de aur (Asinus Aureus). Inspirat din romanele greceşti, istoria lui Lucius prezintă o combinaţie de credinţe mistice şi magice şi de poveşti pitoreşti şi realiste, pentru care el nu ezită să folosească un limbaj popular.

Tertulian (Quintus Septimius Florens Tertullianus) (c. 160 d.Hr.- c. 220 d. Hr)Quintus Septimius Florens Tertullianus este cel dintâi autor creştin de limbă latină. Născut la

Cartagina, el studiază dreptul şi retorica înainte de a deveni avocat şi se converteşte la creştinism în jurul anului 195. Opera sa bogată traduce un militantism înflăcărat în favoarea noii religii; tonul este polemic, iar cuvintele par cele ale unui doctrinar intransigent. Titlurile tratatelor sale şi ale pamfletelor dovedesc în mod clar acest lucru: Către martiri, Către păgâni, Împotriva evreilor, Împotriva valentinienilor etc. Stilul său profund moralizator transpare în special în tratatele sale Despre toaleta femeilor, Despre monogamie, sau în De exhortatione castitatis (Despre îndemnul la castitate). Opera sa de căpătâi, Apologeticus (Apologie) (c. 197 d.Hr.) se adresează guvernatorilor provinciilor romane. În această lucrare el apără cu multă vervă creştinii împotriva acuzaţiilor păgânilor, pe care le caracterizează ca fiind absurde şi contradictorii. Considerând că Biserica este prea tolerantă, rupe legăturile cu ea în 203 pentru a îmbrăţişa doctrina montaniştilor, o sectă de fanatici care propovăduiau un ascetism exacerbat, în sânul căreia se va manifesta foarte curând ca extremist.

Ammianus (Ammianus Marcellinus) (330 d.Hr.-400 d.Hr)Născut la Antiochia, în tinereţea sa serveşte ca soldat în Orient, apoi în Galia sub comanda

împăratului Iulian pe care îl admiră şi pe care îl urmează până în Persia. După ce a parcurs Egiptul şi Grecia, se instalează în 378 la Roma. Aici scrie Istoriile, care reprezintă o continuare a celor scrise de Tacitus. Cele 31 de cărţi acoperă perioada 96-378, dar primele 13 s-au pierdut. Interesul pe care îl prezintă celelalte este dat de faptul că relatează evenimente contemporane cu autorul, ceea ce explică profunda implicare a acestuia. El îi judecă adesea foarte aspru pe împăraţii pe care îi aminteşte şi, păgân convins, îi condamnă cu precădere pe împăraţii creştini.

Deşi a fost considerat un Tacitus al epocii sale, un reprezentant al marilor istorici ai romanităţii,i s-au reproşat excesele, preferinţa pentru spectaculos, lipsa de precizie şi stilul cam pretenţios. Totuşi, urmaşii săi apreciază în mod special pitorescul digresiunilor sale (pe tema monumentelor din Egipt, pe tema hunilor etc.)

8.5 CarteaFăcută iniţial din pânză, sau fabricată din scoarţa unui copac (aceasta este etimologia cuvântului

liber), cartea folosită în secolul III î.Hr., o dată cu apariţia literaturii şi sub influenţa grecilor, este un rulou de papirus (volumen). Acesta este alcătuit din mai multe foi lipite cap la cap şi rulate în jurul unui cilindru de lemn. Pentru a citi o lucrare, trebuia deci să derulezi cu mâna stângă volumul ţinut în mâna dreaptă. Acest rulou este apoi pus într-o bibliotecă alcătuită din compartimente mici de unde ieşea marginea de lemn pe care era fixată o etichetă; pe aceasta era scris titlul operei respective. Deşi fragil şi incomod (nu se putea scrie decât pe o parte a papirusului), acest tip de volum este folosit aproape în exclusivitate până în secolul III d.Hr. Totuşi, de la sfârşitul Republicii, la Roma este cunoscut pergamentul (din punct de vedere etimologic hârtia din Pergam, căci a fost creat în acest oraş rival cu Alexandria). Acesta, făcut din piei tratate, poate fi scris şi pe faţă şi pe verso, iar paginile sunt prinse între ele pentru a forma un caiet (acesta este un codex). Pergamentul este însă foarte scump şi nu înlocuieşte volumen-ul decât la sfârşitul Imperiului.

Cerneala folosită este neagră (substantivul latin atramentum vine de la adjectivul ater = negru) şi se obţine dintr-un amestec de funingine, de drojdie de vin sau de negru de sepie cu o gumă pentru a-1 subţia. Această pastă diluată în apă într-o proporţie convenabilă (o cerneală prea diluată curge pe hârtie!) este de bună calitate. Cerneala roşie (ruber = roşu) este necesară scrierii titlurilor (rubrica). Spiritele glumeţe, falsificatorii şi îndrăgostiţii folosesc şi o cerneală simpatică: lapte peste care se presară pudră de cărbune pentru a face să apară mesajul. Dacă cerneala este diluată îndeajuns (şi deci este puţin adezivă),

ea devine lavabilă. După spălarea cu un burete, papirusul poate fi refolosit şi se pot face corecturi, economisindu-se astfel un suport foarte preţios. Deşi romanii cunosc tocul de metal având la extremitate o pană, îl folosesc puţin, preferând trestia tăiată cu vîrf (calamus) sau pana de pasăre (perina). În cazul acestor ultime două unelte de scris este suficient să se taie vârful atunci când se uzează.

Gustul pentru lectură le-a parvenit romanilor o dată cu elenismul, şi începând din secolul II î.Hr. orice personaj important îşi dorea să aibă o bibliotecă cât mai bogată. Cărţile, copiate de mână de scribi în încăperile din spatele librăriilor, costau scump. Cartea era deci un însemn de clasă. Încetul cu încetul, la Roma s-au deschis biblioteci publice (de pildă în terme). Se putea citi pe loc sau se putea împrumuta lucrarea dorită. În secolul IV d.Hr., existau 28 de astfel de locuri în capitală, fiecare dintre ele punând la dispoziţia cititorilor între 10 000 şi 30 000 de volume.

8.6 ScrisorileRomanii scriau mult, şi în orice ocazie. Desigur, este normal ca actele oficiale (acta diurna) să fie

transcrise şi păstrate (o importantă sursă de informaţii pentru istorici), şi chiar copiate în numeroase exemplare pentru a putea fi distribuie în tot Imperiul. Dar şi cetăţenii au un schimb bogat de corespondenţă, dacă nu scriu chiar cărţi. Oamenii publici se înconjoară de aceea de o armată, mai mare sau mai mică, de sclavi-scribi cărora le dictează tot ceea ce produc (servi ab epistulis sau a litteris), în timp ce alţii (librarii) recopiază în mai multe exemplare opera maestrului.

Scrierea nu s-a deosebit prea mult de-a lungul secolelor. Începând din secolul II î.Hr., romanii folosesc majusculele (capitale pătrate). În epoca clasică, ei preferă capitalele rustice, o variantă a celor precedente care permit o scriere mai fluidă. În secolul III d.Hr. apar majuscula uncială şi, mai curentă, semiunciala care uşurează munca şi permite o formă de scriere mai cursivă. Secretarul lui Cicero, Tiro, a inventat chiar o formă de stenografie pentru a putea lua note mai rapid. Trebuie să menţionăm că în această scriere cuvintele nu sunt separate şi că nu există semne de punctuaţie. Orice lectură necesită deci o descifrare prealabilă şi adesea ceea ce este scris trebuie să fie rostit pentru a se putea înţelege.

În ceea ce priveşte mesajele rapide, ciornele, romanul foloseşte mici tăbliţe de lemn concave pe care le dă cu ceară (cerae). Cu ajutorul unui stilet, el gravează literele, pe care le poate corecta sau şterge cu cealaltă extremitate a stiletului în formă de spatulă. El poate strânge la un loc mai multe tăbliţe, cu ajutorul unui cordon, şi chiar le poate închide sau sigila cu ceară, dacă vrea ca mesajul scris să nu fie citit de nimeni altcineva decât de destinatar.

Această extraordinară frenezie de comunicare ar fi necesitat o adevărată reţea poştală. Dar aşa ceva nu există şi nu se va înfiinţa decât începând din timpul lui Augustus. Serviciul poştal este un serviciu ce aparţine statului (cursus publicus). Încetul cu încetul se pune la punct o organizare complexă şi se operează o împărţire a teritoriului în districte. Fiecare district beneficiază de un personal variat, sub direcţia unui şef (manceps) însărcinat să se ocupe de întreaga infrastructură (întreţinerea animalelor, a carelor, a grajdurilor etc.). Distanţa zilnică medie este de 80 km. Carele grele abia dacă străbat 30 km, în timp ce un om călare poate parcurge circa 160 km. În cazuri excepţionale, au existat curieri care au străbătut mai mult de 200 km, schimbând calul şi călărind şi noaptea. Persoanele particulare nu pot beneficia de un astfel de serviciu. În general, ei îşi încredinţează scrisorile unor prieteni care merg în direcţia unde se află şi destinatarul. Curierul poate ajunge la destinaţie în mai multe săptămâni, sau chiar mai multe luni. Dacă este vorba de un mesaj urgent, cei bogaţi îl încredinţează unor sclavi cărora aceasta le este îndeletnicirea (tabelarii sau cursores). În acest caz, trimiterea unei misive este foarte costisitoare.

9 ArteleEste deja un lucru cunoscut faptul că romanii au fost consideraţi din cele mai vechi timpuri buni

constructori. Nu există nici un oraş în jurul Mediteranei care, ajuns sub stăpânirea Romei, să nu ofere vizitatorului acelaşi tip de edificii, basilici, temple, teatre, amfiteatre, terme ... dispuse potrivit unui plan de urbanism foarte minuţios pus la punct. Călătorul nu este niciodată dezorientat. El regăseşte în fiecare etapă a călătoriei sale imaginea capitalei lumii, oraşul organizat potrivit unor legi unanim respectate. Totuşi, atunci când este mai atent, remarcă diferenţe fundamentale, într-un anumit loc în modul de concepere a edificiilor, într-un altul în felul în care au fost împodobite. Aceste disparităţi stilistice pot fi adesea explicate într-un mod foarte simplu: arta romană nu există. Acolo unde au ajuns, romanii s-au inspirat pur şi simplu din arta greacă căreia i se acordă, fără a merge însă mai departe, valoarea etalon a unei perfecţiuni absolute şi inegalabile.

Există cel puţin trei motivaţii care justifică această judecată pripită:

- Mai întâi, şi în mod paradoxal, părerea romanilor înşişi. În timpul Republicii, ei acordau

disciplinelor artistice aceeaşi judecată morală şi politică pe care o acordau şi altor materii, literare de pildă, precum poezia. Ei asimilau artificiile artei cu producţiile luxoase, originare din Orient şi, ca şi acelea, acestea erau cauza tuturor dezmăţurilor şi a tuturor viciilor. Frumuseţile Greciei erau desigur admirabile, dar corupătoare. Chiar şi Titus Livius, după mulţi alţii, critica luxul asiatic şi operele de arta reflectând decadenţa morală a Romei. Cato şi Sallustiu o făcuseră deja. Iuvenal avea să repete acest lucru.

- Apoi, spre deosebire de arta greacă, operele romane nu au autori. Cei pe care îi cunoaştem

sunt greci, dar asta nu înseamnă că nu au existat artişti romani. Obiceiul, la Roma, era de a atribui o operă unui magistrat care a comandat-o şi/sau a finanţat-o, nu autorului. Acest anonimat este fatal artei romane. Mai mult, de aici s-a dedus că romanii, nişte inculţi, se mulţumeau să atribuie operelor o valoare de marfă şi nu reproduceau statui sau picturi decât pentru a-şi decora vilele şi pentru a-şi epata contemporanii. Colecţiile particulare erau, desigur, la modă începând de la sfârşitul Republicii, dar nu numai pentru a satisface vanitatea proprietarului lor. Să ne amintim cât de mult îi plăceau lui Cicero artele frumoase. Chiar şi lacomul Verres a fost un amator în cel mai bun sens al cuvântului!

- În fine, arta romană a fost adesea negată în numele esteticii. Bineînţeles că dacă vrem să o

apreciem potrivit propriilor noastre criterii, nu putem ajunge decât la o eroare de judecată care ne costă. După părerea noastră, a modernilor, arta transcende realitatea. La Roma, estetica este de cu totul altă părere. Arta tinde spre un ideal, ideea (în sensul platonician al termenului) de perfecţiune ... în realismul obiectului finit. Ceea ce nu înseamnă că arta este întotdeauna lipsită de imaginar sau de fantezie.

În realitate, diversitatea urbanismului şi a arhitecturii în sânul unei aparente uniformităţi traduce în egală măsură supleţea şi forţa artei romane. Roma, stăpână a lumii, a ştiut să îşi păstreze poziţia pentru că a respectat particularităţile naţiunilor dominate. Arta nu este animată de voinţa de a unifica o lume plurietnică în respectarea diferenţelor. Şi, într-o mişcare inversă şi complementară, Roma integrează în arta sa manifestările exotice chiar şi în monumentele capitalei sale, consfinţind, în chiar inima imperiului, unitatea sa.

Căci arta romană serveşte mai întâi cauza politică a oamenilor aflaţi la putere. Forumul lui Augustus este un bun exemplu în acest sens care se inspiră, în modalitatea de decorare, din Orient. Sub porticurile care îl mărginesc, un şir de statui. De o parte membrii familiei sale, de la Enea încoace. De cealaltă, toţi cei care au condus destinele Romei, de la Romulus la Caesar, reconciliaţi în marmură; iar în centrul esplanadei, Octavian, părinte al patriei, pe o cvadrigă din bronz aurit. El îşi înscăuna astfel auctoritas şi poza ca succesor natural, justificând în piatră titlul său de Augustus. Am mai putea evoca simbolismul lui Horologium cu Ara Pacis sau cel al mausoleului său.

Roma nu a inventat arhitectura, mozaicul sau pictura, dar a contribuit la dezvoltarea lor. Datorită ei, arta greacă a putut evolua. Arta romană nu este o artă încremenită, constantă; ea este o permanentă devenire, cu o constantă care defineşte foarte bine «fortul civilizaţiei sale: aceea de a uni oamenii, de a le permite să trăiască mai bine împreună. Termele, circurile sau basilicile demonstrează acest lucru. Arta romană este o artă în slujba oraşului, sau şi mai bine, după cum spune Seneca, în slujba vieţii.

În acest capitol vom trece în revistă principalele arte, inclusiv muzica şi dansul, acordând o atenţie deosebită celei care simbolizează forţa dominaţiei romane: arhitectura. Veţi găsi aici şi o cronologie a principalelor monumente din Roma.

9.1 ArhitecturaArhitectura este, la Roma, o artă majoră, poate cea mai importantă şi nu numai pentru că ea este

forma artistică cea mai bine cunoscută. Este vorba, într-adevăr, pe de o parte, de arta care a slujit cel mai bine oraşul şi măreţia Romei şi pe de altă parte, de arta care a avut o evoluţie originală datorită unor invenţii tehnologice.

Ca şi celelalte arte, arhitectura a beneficiat iniţial de influenţa străină. Etruria este primul maestru al Romei (iar etruscii înşişi sunt datori în mare măsură grecilor pentru arta lor). Primele temple romane sunt opera vecinilor lor, începând cu cel închinat lui Jupiter de pe Capitoliu. Aceste sanctuare etrusce se află pe un podium înalt şi sunt accesibile numai cu ajutorul unei scări aflată pe faţadă (spre deosebire de templele greceşti care au scări de jur împrejur). Ele sunt, pe de altă parte, foarte bogat ornamentate cu obiecte de pământ ars (piese de ornament aflate pe fronton şi pe acoperiş: acrotere, antefixe ... adică un grup ecvestru plasat pe cornişa templului, ca pe cel închinat lui Jupiter).

Cea de-a doua perioadă de influenţe străine îşi are sorgintea în Graecia Magna, care se fălea cu edificii remarcabile (Paestum, Sicilia), şi mai întâi în Campania se face fuziunea între artele din diferitele regiuni meridionale. Oraşele din golful Neapole demonstrează acest lucru (încă din secolul IV î Hr.). Teatrul de piatră de la Pompei datează de la începutul secolului II î.Hr., iar amfiteatrul din anul 80 î.Hr. La Roma, au fost construite astfel de edificii abia în 55 î.Hr. şi în 27 î.Hr. Foarte repede totuşi se face simţită pe malurile Tibrului influenţa greco-orientală, încă de la începutul expediţiilor pe teritoriul elen. Basilici, pieţe, emporium, porticuri ... aduc un aer nou urbanismului Romei. Senatul refuză să fie de acord cu construirea de edificii de piatră pentru spectacole datorită unei probleme de moralitate, dar marmura este folosită cu succes la construirea edificiilor publice (primul templu de marmură datează din 146 î.Hr.). Romanii folosesc cele trei ordine greceşti: doric, ionic şi corintic. Descoperirea Asiei Mici şi, chiar mai mult, testamentul lui Attalos al III-lea din Pergam care, în 133 î.Hr., lasă moştenire Romei regatul său vor crea o relaţie nouă cu arta greco-orientală. Acest lucru se face simţit în întregul Imperiu, de pildă în conceperea monumentului Ara Pacis, construit la îndemnul lui Augustus (care aminteşte de altarul lui Zeus din Pergam) sau grandiosul Forum pe care arhitectul Apollodor din Damasc 1-a conceput pentru Traian în secolul II.

Ar fi o greşeală însă să ne imaginăm că romanii s-au mulţumit să reia modelele şi tehnicile grecilor. Ei s-au inspirat din acestea pentru a crea o arhitectură în egală măsură de tip religios, public şi privat care este un simbol al dominaţiei lor în jurul Mediteranei. Artele lor dezvoltă arcul generalizând formele curbe. Arcadele, volutele, domurile sunt tot mai numeroase, până când se ajunge la realizări mai îndrăzneţe (Panteonul, templu rotund care are diametrul egal cu înălţimea edificiului = 44 m!). Liniile se eliberează, iar curbele vin să îndulcească perspectivele. Palatul (şi nu numai extravaganta Casă aurită a lui Nero) precum şi reşedinţele particulare, adesea somptuoase, subliniază măreţia Romei şi simbolizează puterea. Edificiile publice, termele de pildă, vor parcă să îi facă să beneficieze de măreţie şi de geniul roman pe toţi cetăţenii.

Aceste inovaţii în domeniul arhitecturii au fost posibile datorită generalizării tehnicii blocajului. Într-adevăr, boltele şi cupolele răspund altor principii statice decât arhitectura care are la bază coloanele. Descoperirea mortarului (praf dintr-o rocă vulcanică din regiunea Puteóles + var) permite introducerea de pietre şi de cărămizi în cofraj. Mult mai uşor (şi mai ieftin) decât piatra cioplită, el face posibilă acoperirea de suprafeţe mai mari, oferind astfel rezistenţă la foc şi la apă. Acest beton poate fi de altfel acoperit cu stuc sau cu marmură şi poate permite decoraţiunile bogate specifice perioadei Imperiului. Această tehnică capătă o deosebită amploare începând cu epoca lui Nero.

Această arhitectură nouă este însoţită de arhitectura specifică peisajului. Arta grădinilor, care se dezvoltase deja în ultimul secol al Republicii, cunoaşte perioada de apogeu în primele două secole ale Imperiului. Armonia edificiilor împodobite cu opere de artă cu parcuri în care natura, disciplinată de mâna omului, se vrea o prelungire a liniilor dulci şi curbe ale clădirilor, oferă spaţiul propice unei arte de a trăi dintre cele mai rafinate. Nu arareori, cum este cazul Villa Hadriana de la Tibur, aceste ansambluri au şi o profundă semnificaţie simbolică.

În arhitectură, prin termenul opus se denumeşte aparatul de tâmplărie folosit în tehnica de construcţie. După folosirea aparatului mare cvadrangular (opus quadratum), începând din secolul III î.Hr., apare un nou tip de tâmplărie. Interiorul zidului este constituit dintr-un blocaj foarte rezistent (pietricele şi pietre amestecate cu mortar de var - opus caementicium); exteriorul, numit parament, este alcătuit mai întâi din pietre cu forme neregulate (opus incertum), apoi la sfârşitul secolului II, moloane cu o formă mai mult sau mai puţin rectangulară dispuse destul de neregulat (opus quasi reticulatum); în fine, în secolul I, moloanele, mai atent lucrate, şi dispuse regulat, dau paramentului aspectul ochiurilor unei plase (de unde şi numele său: opus reticulatum -de la rete: plasă). Trebuie să menţionăm că, începând din epoca clasică, cărămida este folosită tot mai mult ca parament (opus testaceum sau opus latericium). Alte forme de parament se dezvoltă în timpul Imperiului, dar cele prezentate aici sunt cele mai des folosite. Este de remarcat totuşi opus spicatum (moloanele sau cărămizile sunt dispuse în formă de spic).

Panteonul (secţiune longitudinală)

9.2 ArtelePână la sfârşitul Republicii nu se poate spune că romanii au avut o anumită înclinaţie spre artă,

lăsând aceste forme de exprimare inutile precum sculptura sau pictura în seama grecilor şi etruscilor. „Alţii, cred eu, vor şti mai bine să mlădieze şi să anime bronzul, să facă să se ivească din marmură chipuri vii... Tu, romanule, aminteşte-ţi că trebuie să conduci lumea, asta trebuie să fie arta ta." Aceasta este declaraţia pe care o face Anchise fiului său în Eneida lui Vergiliu (VI, 846 sq.). În realitate, arta nu lipsea cu desăvârşire la întemeierea Romei, inspirată, ca în oriсе civilizaţie, de modelele care i-au influenţat destinul. Dar nu avem decât foarte puţine mărturii din epoca aceea, căci clasa conducătoare, încă de la începutul cuceririlor, a impus imitarea artei greceşti, pentru ca învingătorul Orientului să nu pară inferior dispreţuitorului învins. De altfel, arta greacă nu era atât de străină de mentalitatea romană, şi chiar dacă romanii nu stăpânesc foarte bine tehnicile acesteia, îşi imprimă propria sensibilitate. Cu alte cuvinte, arta greacă le-a revelat romanilor străfundurile sufletului. De aceea, chiar dacă regula majoră a artei în Antichitate este imitaţia, nu putem spune că arta romană a fost doar o palidă copie a frumuseţilor greceşti, ci a reprezentat o continuitate sensibilă şi expresivă în fiecare formă de artă. Romei îi datorează Grecia supravieţuirea operelor sale, nu printr-o reproducere fadă şi încremenită, ci în perspectiva unei evoluţii pline de viaţă.

Arhitectura constituie forma de artă în care s-a exprimat cel mai bine originalitatea romană. Datorită tehnicii blocajului împrumutată de la etrusci şi perfecţionată, liniile se eliberează, curbele vin să îndulcească perspectivele, permiţând apariţia boltelor, a cupolelor şi, în acelaşi timp, realizări foarte curajoase. Roma nu vrea doar să îşi onoreze zeii prin construirea de temple, ci tot oraşul еste înfrumuseţat. Basilici, terme, porticuri, teatre, amfiteatre ... demonstrează şi astăzi măiestria arhitecţilor romani pe care, de pildă, Vitruviu i-a consemnat în cartea sa Despre arhitectură (secolul I î.Hr.). Urbanismul, concepţia magistrală a unui oraş începând de la ritualurile sale de întemeiere până la ornamentele cele mai prestigioase, a devenit prin excelenţă o artă romană. Celelalte forme importante de artă sunt subordonate arhitecturii.

Sculptura îşi prezintă cele mai reuşite realizări în basoreliefurile carе împodobesc toate monumentele importante (fie că e vorba de Ara Pacis sau de Columna lui Traian). Romanii ridică în toate locurile publice statui, iar cei bogaţi îşi decorează casele cu astfel de statui. Cel mai adesea este vorba de opere importate din Grecia sau de reproduceri. Mult mai specifică artei romane este arta portretului. Busturile sunt realiste şi imortalizează în piatră memoria Romei, această modă a portretelor este mult accentuată de tradiţie (nobilii păstrau măştile funerare mulate pe faţa morţilor şi aveau dreptul să le păstreze în atrium ca pe o dovadă a vechimii descendenţei lor –ius imaginum).

Mozaicul se dezvoltă în special în timpul Imperiului, şi în majoritatea provinciilor. Importat din Grecia în timpul Republicii, iniţial este lucrat numai în alb şi negru. Apoi devine policrom, dovedindu-se începând din secolul I un element decorativ esenţial (pereţi, pardosele, plafoane).

Pictura ocupă şi ea un loc important, chiar dacă nu ne-au rămas mărturie decât ceea ce au scos la iveală săpăturile de la Pompei şi Herculanum. Toate monumentele, statuile ... erau pictate, adesea în culori vii (de pildă celebrul podul de pe Gard era roşu de sus până jos!). În case, pereţii sunt decoraţi potrivit unor tehnici diferite (pictură prin ceruire, tehnica varului saponificat sau pur şi simplu executarea pe o suprafaţă de stucatură albită. Culorile sunt de origine naturală).

Alte forme de artă numite arte minore sunt preţioase pentru a înţelege evoluţia societăţii romane, ca de pildă ceramica, în special olăritul din terra sigillata (vase lăcuite cu roşu şi cu decoraţiuni în relief - mai întâi la Arezzo, apoi în ţinutul arvern), arta cizelării lemnului, fildeşului, a metalelor şi extraordinara sa producţie de vase şi de obiecte din aur sau din argint sculptate, prelucrarea aurului şi argintului şi prelucrarea perlelor sau sculptura cameelor, sticlăria care a fost învăţată în atelierele din Alexandria şi care se dezvoltă la Roma începând de la sfârşitul Republicii. În timpul Imperiului folosirea flacoanelor, a

paharelor ... din sticlă colorată este curentă, dar această materie, prea costisitoare şi prea fragilă, este arareori folosită la fabricarea ferestrelor, cel puţin până la sfârşitul secolului I d.Hr., atunci când tehnica sticlei suflate se generalizează.

Marea criză din secolul III d.Hr. provoacă o profundă mutaţie în domeniul artei care, datorită slăbirii puterii romane, se inspiră mai curând din tradiţiile locale venite din toate regiunile Imperiului. Această disparitate de stiluri nu denotă o secătuire a surselor de inspiraţie, nici o criză de creativitate. Dimpotrivă, creşterea numărului de noutăţi stă la originea unei noi dinamici în domeniul artelor. Niciodată în Antichitate nu putem vorbi de artă pentru artă. Expresia artistică joacă un rol politic şi religios. Ea constituie, de pildă, o expresie a stabilităţii sau a puterii statului. În secolele III şi IV, arta capătă o misiune: apărarea unei civilizaţii zdruncinate atât de disensiunile interne cât şi de loviturile date de barbari la frontierele sale. Iată ce anume situaţie trădează de pildă columnele (cea a lui Marcus Aurelius, cea a lui Aurelian) sau arcurile de triumf (Septimius Severus). Arta privată reproduce, la rândul ei, preocupările cotidiene şi neliniştile oamenilor în aceste timpuri tulburi. Aceste tendinţe noi anunţă deja ceea ce vor fi ulterior arta bizantină în Orient şi arta medievală în Occident.

În această linie se înscrie şi arta creştină, apărută târziu, în slujba unei credinţe. Culoarea, lumina, fastul interior al edificiilor (care se opune adesea unei anumite austerităţi exterioare) exprimă speranţa creştinilor. Măreţia şi îndrăzneala arhitecturală a basilicilor subliniază în egală măsură noua poziţie şi importanţa pe care o are Biserica începând din secolul IV pe lângă puterea din stat. Separarea între Orient şi Occident imprimă apoi o dublă evoluţie artei creştine: dacă barbarii îi dau o culoare mai primitivă, datorită Bizanţului va căpăta o adevărată splendoare.

9.3 Muzica şi dansulRomanii nu au fost mari amatori de muzică şi de dans, spre deosebire de greci, în societatea cărora

ocupau un loc important în sistemul educativ. La Roma ele erau considerate un factor de desfrâu moral şi chiar un proelen ca Scipio Africanul se ridica împotriva familiilor care îşi lăsau copiii să frecventeze şcolile de dans. Romanii nu erau de acord cu aceste discipline, după cum nu erau de acord nici cu poezia: ei acceptau să se bucure de ele în casele lor, cu condiţia să fie practicate de sclavi. Căci – şi acesta este un paradox - muzica ocupă un rol important în viaţa cotidiană, atât sacră cât şi profană. În casele bogaţilor, nobili sau nu, nu era de conceput o masă festivă fără muzică şi fără dansatori - celebrele dansatoare din Gades, cu gesturi lascive şi expresive contribuie la stimularea plăcerii. Dar un împărat ca Nero a fost condamnat pentru că s-a dat în spectacol în acest tip de activităţi. Abia în timpul Imperiului încep să se organizeze concursuri muzicale, iar Domiţian este cel dintâi care cere să se construiască un Odeon (o sală de concert) pentru competiţiile muzicale (agon Capitolinus).

Totuşi, muzica este omniprezentă, în ceremoniile religioase şi în spectacole. Romanii au moştenit de la etrusci acest obicei de a folosi în permanenţă un acompaniament de flaut (tibia) pentru rugăciuni, sacrificii, procesiuni diverse şi sărbători familiale (căsătorie, înmormântare ...). Trompetele sunt de altfel purificate cu ocazia sărbătorii Tubilustria (23 martie), şi multă vreme lumea şi-a adus aminte de scandalul provocat de greva cântăreţilor de flaut (311 î.Hr.) care a paralizat viaţa religioasă. Instrumentele de percuţie, de origine orientală, sunt introduse pentru a-i cinsti pe zeii veniţi din Orient (precum Cybele). Preoţii sirieni cu robă de culoarea şofranului parcurg străzile Romei în sunet de tamburine şi dansează dansuri sacadate care îi fac să intre în transă.

Muzica este încă omniprezentă în spectacole, în special în teatru unde, încă de la începuturi, o parte din piesă este cîntată (cantica). Încetul cu încetul, textul pierde din importanţă, iar romanii, în timpul Imperiului, preferă pantomima, în care predomină muzica, dansul şi spectacolul vizual. Jocurile de circ sunt adesea însoţite de sunetul puternic al orgii hidraulice.

Instrumentele cu coarde (sitarul, lira) sunt rezervate recitalurilor de poezie. Trompetele (de diferite forme: tuba, cornu, bucina) sunt caracteristice vieţii militare şi fac parte din fanfară. Flautul şi diferite instrumente de percuţie acompaniază dansul (tamburina - tympa-num - sistrul, castanietele şi ţambalul - cymbalium).

Dansul (saltatio), care nu putea fi practicat de cineva fără a fi considerat un efeminat, are totuşi un rol în religie, ba chiar şi în armată. Bellicrepa saltatio (= dans în sunet de arme) celebra răpirea Sabinelor de către Romulus. Cel mai cunoscut dans rămâne cel al preoţilor lui Marte, ceremonie care se oficia în martie şi în octombrie. Aceşti tineri selecţionaţi, toţi de familie bună, îndeplineau un ritual precis oprindu-se în anumite locuri pentru a dansa tripudium, lovind cu o spadă micul lor scut bilobat (ancile). Acest tripudium este un dans ritmat în trei timpi (doi negri, unul alb), cu aspect marţial.

În fine, să nu uităm să amintim de caracterul foarte muzical al limbii latine şi de importanţa oralităţii în literatură.