ta - Asigurarea dreptului la aparare ca principiu in procesul penal

Ministerul Educatiei si Stiintei al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de drept

Catedra de procedura penala si criminalistica

Teza de licenta

Tema: Asigurarea dreptului la aparare ca principiu in procesul penal.

Executor:

 

 

Conducator stiintific:

 

 

 

 

 

 

Chisinau 2000

 

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Notiunea, obiectul si continutul principiului garantarii dreptului la aparare

§ 1. Istoria dezvoltarii dreptului la aparare

§ 2. Obiectul si clasificarea apararii

§ 3. Aspectul psihologic al dreptului la aparare si aplicarea cunostintelor psihologice de catre

avocat.

§ 4. Deontologia profesionala sau problemele etice

Capitolul II. Sustinerea apararii in faza urmaririi penale

§ 1. Continutul dreptului la aparare in faza urmarii penale

§ 2. Activitatea procesuala a avocatului in ancheta preliminara

§ 3. Scopul si tactica activitatii aparatorului in urmarirea penala

Capitolul III. Formele si modalitatile de exprimare a dreptului la aparare in procesul

examinarii cazului in instanta judecatoreasca

§ 1. Respectarea principiului garantarii dreptului la aparare in faza numirii cauzei spre judecare

§ 2. Exercitarea principiului garantarii dreptului la aparare in dezbaterile juridice

§ 3. Sustinerile verbale si dreptul la ultimul cuvant-garant al realizarii apararii

§ 4. Atacarea sentintei ca modalitate de infaptuire a apararii

Capitolul IV. Realizarea principiului garantarii dreptului la aparare in lumina tratatelor

internationale la care RM face parte.

Incheiere

Literatura utilizata

Anexe

 

Introducere

Sarcinile de baza a jurisprudentei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor si

intereselor legale ale omului. Neincalcarea drepturilor personalitatii, combinarea armonioasa a

intereselor personale si obstesti cu cele ale statului e o conditie nestingherita a unui stat de drept.

Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul un loc important il are dreptul banuitului,

invinuitului, inculpatului si condamnatului la aparare. Acestui principiu I se atribuie un loc

aparte in sistemul principiilor unui stat democratic . Infaptuirea dreptului la aparare e nu numai o

manifestare a democratismului , dar si o conditie necesara pentru realizarea eficienta a justitiei.

Respectarea garantiilor procesuale a invinuitului in procesul penal in care lipsesc contradictiile

intre interesele legale a persoanei si cele ale statului asigura suprematia legii si dreptatii in

procesul infaptuirii justitiei.

In principiul asigurarii invinuitului dreptul la aparare isi gasesc reflectate umanismul si

democratismul justitiei. Realizarea acestui principiu contribuie la infaptuirea functiei educative a

educatiei.

Apararea de invinuire inaintata este un drept si nu o obligatie a invinuitului. El poate da

sau nu explicatii. Al poate sa recunoasca vina sau sa o nege. Insa in orice caz statul este obligat

sa-I asigure dreptul la aparare. Deaceia una din cauzele greselilor judecatoresti este incalcarea

dreptului invinuitului de ase apara. Practica arata ca stricta respectare a drepturilor invinuitului in

procesul urmarii penale si dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificata si nelegala de

acuzare, de folosire nejustificata a legii penale, de stabilire a unei pedepse nelegale. Asigurarea

reala a apararii este o garantie a cercetarii obiective complete si multilaterale a probelor, este o

conditie necesara a aflarii adevarului pe caz, a apararii drepturilor si intereselor legale a

persoanei, a emiterii unei sentinte legale ti intemeiate. Dreptul invinuitului la aparare e strans

legat cu dreptul Inviolabilitatii la aparare a persoanei care e declarat de art. A constitutiei

Republicii Moldova, precum si cu alte principii generale. Noi spunem “Noi spunem principiul

asigurarii dreptului la aparare” si nu principiul dreptului la aparare deoarece asa e corect. Noi

punem accentul pe cuvantul asigurare. Aceasta inseamna ca principiul dat nu se limiteaza doar la

dreptul la aparare intarit de lege dar mai cuprinde si masuri ce asigura realizarea reala a dreptului

invinuitului la aparare.

Desigur e important de A intari minutios si detailat in lege drepturile invinuitului. Dar nu

e mai putin important de a reglementa prin lege schema garantiilor procesuale ce asigura acest

drept. Aceasta schema se bazeaza pe aceea ca fiecarui drept ce I se acorda invinuitului, ii

corespunde obligatii a judecatii, anchetatorului (organului de cercetare penala) si procurorului de

a realiza si respecta acest drept.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Orice persoana acuzata de un delict

este prezumata nevinovata pina

cind vinovatia sa va fi dovedita in

mod legal , in cursul unui proces 28774mfb74srv1v

public , in cadrul caruia i s – au

asigurat toate garantiile necesare

apararii sale.

( Art. 4 CPPRM ) fr774m8274srrv

Nu trebuie limitata problema luptei cu criminalitatea apriciind-o doar ca un instrument de

represii sau de marire a sanctiunilor penale. In aceiasi masura , este imposibil de a limita

criminalitatea fara a atrage o careva atentie dreptului persoanei , in special celor a invinuitului

procesul penal . Uneori (!) sarcinile luptei cu criminalitatea contravin sarcinilor apararii sau

respectarii drepturilor personale. Aceasta pozitie e gresita . Intarirea garantiei drepturilor

persoanelor si inseamna respectarea principiilor democratice in stat , precum si ridicarea

eficacitatii luptei cu criminalitatea.

Astfel , una din sarcinile primordiale a unui stat de drept nu este numai descoperirea rapida a

infractiunilor , identificarea vinovatiilor , dar si aceia ca , nici o persoana nevinovata sa nu fie

tras la raspundere penala si condamnat.

Daca ultima nu se realizeaza atunci persoana vinovata , ramane nepedepsita si folosindu-se de

libertate , continue activitatea sa infractionala. Iata de ce o importanta deosebita se acorde

ingradirii persoanelor nevinovate de invinuirile neintemeiate . Un rol major , in acest sens il

joaca , si institutul “de aparare” in procesul penal , indeplinind o sarcina vitala de importanta

statala.

Ar fi gresit de mentionat ce nu este necesara apararea cand statul are ca obligatie

primordiala apararea intereselor legale a persoanelor. Dreptul la apararea nu e o institutie in

plus , ci un drept necesar si important justitiei intr-un stat. Si daca ( unde ) e prezentata

invinuirea este necesar si existenta , unei aparari pe aceasta invinuire.

Insasi justitia este interesata in faptul ca inprejurarile cazului sa fie pe deplin reflectate

atat din partea invinuirii cit si din partea apararii.

Numai prin consolidarea acestor doua pareri se creeaza o atmosfera care va duce la

pronuntarea unei sentinte legale si intemeiate.

De asemenea nu trebuie de exclus faptul ca insasi persoana ce efectuiaza cercetarea

penala , anchetatorul, procurorul, instanta de judecata indeplinind un lucru complect pot face

careva greseli .In aceste cazuri invinuitul cit si aparatorul lui trebuie sa aiba posibilitatea sa le

inlature

Din aceste considerente unul din cele mai importante institute a procesului penal este

considerat apararea drepturilor si intereselor legale a persoanelor ce sint banuite sau invinuite in

savarsirea unor actiuni ilicite prevazute de legislatie penala

Apararea , in procesul penal , reprezinta totalitatea actiunilor invinuitului , banuitului , sau

inculpatului si a aparatorului sau prevazute de legea procesual penala , indreptate spre

respingerea invinuirii , lamurirea imprejurarilor care ar putea sa determine achitarea invinuitului

sau atenuarea raspunderii lui.

In componenta acestor actiuni intra un sir de drepturi cum or fi dreptul de a fi informat de ce e

invinuit ,de a da explicatii , de a aduce probe , de a face recursuri si demersuri etc. Toate aceste

drepturi sint reglementate si garantate de legeslatia procesual penala in vigoare nemaivorbind de

faptul ca dreptul la aparare este privit ca un drept fundamental a omului in Constitutie ( art. 26 ).

Pentru a intra in esenta dreptului la aparare , trebuie mai intai de determinat punctele tangentiale

intre el si altele principii de drept . Unul din cele mai apropiate principii in acest sens este –

prezumtia nevinovatiei .

Dupa cum mentioneaza D. Tisorjova “prezumtia nevinovatiei asigura determinarea

adevarului obiectiv , deoarece cere de la organele de drept sa dovedeasca vinovatia celui

invinuit , precum si apara persoana de invinuiri neintemeate ” Nu putem sa nu fim de acord cu

afirmatiile lui A. Mujinovschim care afirma ca “ activitatea prezumtiei nevinovatiei consta in

aceia ca persoana invinuita va fi socotita ca atare numai dupa intrarea in vigoare a sentintei

judecatoresti , pana atunci este necesar de a se comporta cu el ca un nevinovat.

Pe langa importanta sa teoretica prezumtia nevinovatiei mai are si o importanta practica. Aceasta

nu este o idee pur abstracta ci si o baza pentru toata activitatea persoanei ce efectuiaza cercetarea

penala , anchetator, procuror si judecator determinand stilul acestei activitati , modul de atarnare

a lor fata de banuit si invinuit .

Deci , prezumtia nevinovatiei strapunge activitatea tuturor organelor de stat care lupta cu

criminalitatea , plus la aceasta este unul din principiile de baza a dreptului procesual penal .

Realizarea lui asigura legalitatea in procesul penal , apararea drepturilor si intereselor legale a

persoanelor , in special dreptul banuitului invinuitului si inculpatului la aparare.

Importanta prezumtiei nevinovatiei consta in urmatoarea:

- vinovatia persoanei trebuie sa o dovedeasca cel ce o sustine

- persoana ce efetuiaza cercetarea penala , anchetatorul penal , procurorul , judecatorul nu

sint in drept sa oblige invinuitul inclusiv , banuitul de asi o sa demonstra nevinovatia sa.

- toate presupunerile se califica (?) in favoarea invinuit .

- nedovedirea vinovatiei e egala cu dovedirea nevinovatiei .

 

Trebuie de mentionat ca prizumtia nevinovatiei persista pe tot parcursul anchetei

penale , dezbaterilor judiciare si pana la expirarea termenului de atac a sentintei.

Multi autori , in scopul stabilirii esentei apararii , au incercat de a o distinge de alti

termeni de acelasi gen . Astfel I. Matovilovchez mentiona: “In literatura de specialitate se

intalneste :

dreptul invinuitului la aparares

principiul garantarii dreptului la aparares

insasi “apararea” - totalitatea actiunilor procesuale indreptate la realizarea dreptului la

aparares

functia de aparare in sistemul functiilor procesual penale. s.a.”

 

Complexitivitatea termenului de “ aparare ” inpune delimitarea lui de un alt termin -

“aparator” , care in practica des se confunda . “Apararea” - este o categorie mai larga decat

“aparator”. Ea cuprinde in sine atat apararea efectuata personal de invinuit cit si apararea

exercitate de aparatorul lui ales s-au numit din oficiu .Cand banuitul sau invinuitul se dezice de

aparator , aceasta nu inseamna ca el se dezice si de apararea sa . El poate alege un alt aparator

sau se poate apara de sinesfatator.

In izvoarele de specialitate se intalneste o divizare a conceptului de “aparare” in sens

material si sens formal. Adeptii acestui concept au in vedere , in primul caz , insusi actiunile

invinuitului sau banuitului indreptat spre apararea drepturilor si intereselor sale , in al doilea : -

actiunele corespunzatoare a aparatorului pe caz. Eu nu sint de acord cu parerea data si sint adept

al argumentelor date de dl F. Fatkullin care afirma ca ambele forme , atat cea materiala , cit si

cea formala , au aceeasi natura si urmaresc acelasi scopuri. Mai corect ar fi de a nu le privi ca

doua concepte deferite a apararii , ci ca doua forme de exprimare a ei.

*Dupa cum se observa , in procesul de difinire a conceptului de “ parare ”, intre autorii

apar unele contradictii. Unele dintre ele tin de cantitatea ( sau numarul ) subiectilor apararii.

Asa , de exemplu , Davidov afirma ca apararea “este tot , ce infaptueste invinuitul in vederea

respingerii invinuirii ”. Tipefin invers , considera ca apararea nu e alt ceva decat “ activitatea

invinuitului si a aparatorului sau , indreptat spre combaterea invinuirii sau stabilirea

circumstantelor atenuate in procesul determinarii adevarului obiectiv ”.

In literatura studiata mai exista o parere ca , pe langa invinuit si aparator , subiectii ai

apararii mai pot fi organele de cercetare penala , anchetatorii penal , procurorul , judecata .

Aceasta opinie are la baza faptul ca organele sale , sint obligate de a anexa la dosar atat probe ce

acuza persoane , cit si cele cel dezvinovatesc.

Reiesind din cele mentionate autorul imparte apararea in doua parti :

aparare directa - executata atat de invinuit cit si de aparatorul sau .

aparari indirecta - de a carei realizare se ocupa organele in al caror obligatie nu intra

apararea persoanelor invinuite

 

O divizare asemanatoare face si Fatcullin , impartind apararea in trei categorii :

1. aparare efectuata insasi de invinuit sau banuit . In acest sens lor i se atribuie un sir de

drepturi pentru apararea intereselor sale . Toate actiunile procesuale , prin care isi

indeplineste drepturile sale , fac patru din componenta functiei de aparare . Forma data

persista in orice etapa a procesului penal unde e prezenta persoana invinuita .

2. apararea efectuata de persoana special atrase in acest scop , numit aparatori. conform art.

13 al 1,4 “in tot cursul procesului penal , partile au dreptul sa fie asistate de un aparator ,

ales sau numit ” si “persoana care efectuiaza cercetarea penala , anchetatorul , procurorul

si instanta judecatoreasca cu obligatia sa incunostiintieze pe banuit , invinuit sau inculpat

despre dreptul de a fi asistat de un aparator , consemnandu-se acesta intr-un proces –

verbal , si in conditiile si cazurile provazute de lege , sa-i asigure asistenta juridica , daca

acesta nu are aparator ales :

Aparatorul este atras in proces nu cu scopul de asi apara interesul sale ci a clientului

sau , lucru ce a adus in literatura si in statutul sau procesual dispute aprige. Activitatea lui ca si a

invinuitului e indreptata spre atenuarea ori respingerea invinuirii . Aparatorul este un subiect

specifi al apararii care dispune de un sir de imputerniciri intru realizarea intereselor si drepturilor

invinuitului.

Forma data de aparare apare numai in conditiile strict prevazute de lege . Art. 43

CPPRM stabileste ca aparatorul ales sau numit de oficiu este admis sa participe la proces din

momentul punerii sub invinuire , iar in cazul retinerii sau arestarii banuitului sau invinuitului –

din momentul comunicarii lui a procesului – verbal de retinere sau prezentarii mandatului de

arest . Daca prezenta aparatorului ales de banuit sau invinuit este imposibila persoana care

efectuiaza cercetarea penala , anchetatorul penal si procurorul propun banuitului sau invinuitului

sa invit cu alt aparator or ii asigura un aparatorul prin intermediul biroului de asistente juridica .

Apararea exercitata de aparator poate fi divizata in doua situatii:

I – cand aparatorul este obligat sa fie prezent . Cauzele cand prezenta aparatorului e obligatorie e

strict stabilita de lege .

II – cand prezumtia aparatorului e facultativa - o situatie proportional inversa primei . Aici ,

exercitarea serviciilor de aparator depind de dorinta directa a banuitului sau invinuitului .

ª Legislatie in vigoare inlude in calitate de aparator: avocatii , alte persoane ce dispun de

licente respectiva precum si reprezentantii organizatiilor obstesti . Privitor la ultimul , putem

mentiona ca cu toate - ca legea permite participarea in calitate de aparator unor asemenea

persoane , practica nu intalnesti asemenea cazuri . Plus la aceasta art. 43 al. 5 CPPRM concret

stabileste: “ in calitate de aparator se admite avocatii , iar prin decizia judecatorului sau

anchetatorul , iar prin incheierea instantei judecatoresti pot fi admise si alte persoane care dispun

de licenta respectiva ”. Modul de dobandire a unei asemenea licente e reglementat de Legea cu

privire la avocatura N 485 din 9 septembrie 1999. Astfel , conform modificarilor recente facute

de Curtea Constitutionala licenta pentru exercitarea profesiei de avocat se acorda de Ministerul

Justitiei in termin de 30 zile , “ poate fi avocat cetatean RM ” , licentiat al unei facultatii de

drept , ce se bucura de o buna reputatie , cunoaste limba de stat ”.

Consider ca limitarea data e facuta corect deoarece pentru a apara pe cineva , trebuie in

primul , sa ai studii juridice , in al doilea – profesionalism. Exercitarea functiei de o alta persoana

duce la o cercetare superficiala a cazului , la o nefolosire a tuturor posibilitatilor si pana la urma

la neatenuarea sau neachitarea persoanei invinuite.

Luand in considerare importanta acestei divizari , ma mai referi suplimentar la ia in

subiectele viitoare.

III – efectuata de organele legale : anchetator penal , persoana ce efectuiaza cercetarea

penala , procuror , instanta judecatoreasca. Referitor la aceasta categorie , precum si la

clasificarea data de B. Adamenco nu sunt de acord considerand-o ca gresita. Concluzia data

reiese din faptul ca organele judiciare mai sus indicate nu au obligatia de a efectua apararea

fiecare avand functiile si sarcinile sale: anchetatorul de a duce ancheta , procurorul de a

supraveghea , instanta de judecata de a emite o sentinta legala si intemeiata .

Referitor la faptul “ ca anchetatorii sint obligati de a anexa la dosar atat probe ce acuza

persoana cit si cele cel dezvinovatesc ” astfel exercitand si unele funtii de aparare , pot sa

mentionez ca acesta reiese din principiul procesului penal – cercetarea sub toate aspectele ,

completa si obiectiva a circumstantelor cazului . Deci , despre functia de aparare in acest caz nu

e vorba .

In fine , as vrea sa analizez activitatea de aparare in sens material si procesual . In

primul caz ea e indreptata spre respingerea sau atenuarea invinuirea inaintata . In unele cazuri ea

mai este indreptata spre a nu recunoaste pretentiile civile legate de invinuire . Cu alte cuvinte

activitatea de apararea , in sens material , este o contrapunere invinuirii , care contine in sine

probe de dizvinovatie sau atenuare a invinuirii , de asemenea , in sens material . Apararea data

poate fi privita ca “ maduva ” sau “ miezul ” apararii in sens procesual .

Ultima poate fi privita ca totalitatea actiunilor procesuale indreptate la realizare cit mai

eficienta a apararii in sens material . Ea include asa actiuni care ii asigura banuitului sau

invinuitului posibilitatea de a exercita orice activitati ce nu contravin legii . Deci , prin apararea

in sens procesual intelegem totalitatea actiunilor procesuale , are au ca scop realizarea apararii ,

in sens material , de a restabili drepturile procesuale si realizarea intereselor invinuitului. 

1. Pe parcursul dezvoltarii societatii omenesti problema apararii intotdena a stat in fata

omului . Multitudenea formelor apararii sint consecintele a dezvoltarii social –

economice si politice care conditioneaza viata fiecarui individ in parte si societatii in

general.

Una din formele cele mai vechi de aparare este apararea omului primitiv de toate

cataclismele naturii in perioada paliolitica ( furtuni , geruri , animale salbatice etc. ). Atunci au

aparut primele varietati a apararii in sens general . Pe parcursul evolutiei omenirii s-a transformat

si continutul psihologico – moral al apararii . Schimbarea data e conditionata , in primul rand , de

nivelul de trai a vietii , de relatiile sociale si legale ce persistau la moment .

Astfel , in perioada sclavagismului ca sarcina esentiala a statului era asigurarea

exploatarii multelaterale ( prin mijloace crude ) a robelor de catre “ oamenii liberi ” si inabusirea

rascoalelor robilor . Cu aceste scopuri au fost si create un sir de organe care aparau numai

interesele “ cetatenilor liberi ”.

Caracterul democratic a jurisprudentei in statele sclavagiste dezvoltate purtau un

caracter pur formal . Robii si saracii tot timpul erau neprotejati si lipsiti de drepturi .

In epoca feudalismului jurisprudenta era o arma eficienta in vederea realizarii politicii

statului feudal , ea era indreptata la mentinerea regimului aspru de exploatarea a taranilor din

partea feudalelor – stapani , care tindeau prin mijloace legale sa inabuse rascoalele taranilor si

altor stari sociale slab dezvoltate . Pe parcursul dezvoltarii economice a societatii feudale se

schimba statul si dreptul iar paralel cu el si formele de activitate a organelor de drept se

perfectiona mecanismul de aparare . Astfel , in epoca feudalismului dezvoltat in legatura cu

centralizarea puterii in minele monarhilor , forma de invinuire a procesului penal s-a schimbat in

cel de cercetare . Ea a deschis mari posibilitati pentru folosirea torturilor si altor metode de

influenta fizica si psihica a persoanelor interogate . Despre apararea persoanelor nici vorba nu

era .

Legile ce activau in acea perioada permiteau si ele mai chinuitoare forme de pedepse .

De exemplu , in Carolina , codul ce a activat pe parcursul a III secole ( 1532 – 1870 ) , continea

urmatoarele tipuri de pedeapsa ca bataia cu vergila , taierea urechilor , scoaterea ochilor , ruperea

mainelor etc. . Pedeapsa cu moartea era si ea variata : inecarea , arderea , decapitarea , ingroparea

de viu , rastignirea s. a. In unele cazuri , cu scopul de a baga frica in ceilalti , inainte de ardere ,

persoana era batuta cu pietre sau o ingropau in pamant pe cateva zile ( “ Carolina ” . Regulile

penalo – judiciare a lui Carol V ).

Luand in consideratie caracterul aspru a normelor procesual - penale se intelege

atitudinea negativa a cetatenelor catre conducere . Ei erau fara aparare . In procesul analizei

influentei legilor feudale asupra societatii trebuie de distins tendinta reala a lor . Se are in vedere

ca chiar si atunci unele din norme prevedeau egalitatea in drepturi a participantilor la proces ,

dreptul la aparare . Insa aceste reglementari nu erau garantate cu nimic , purtau un caracter

demagogic si declarativ .

Capitalismul , succesorul feudalismului , a adus cu sine mari schimbari in stat ,care au

atins si ramura procesual penala . Caracteristic pentru epoca data este forma contradictorie a

procesului, aparitiei publicitatii , independenta judecatorului , prezumtia apararii s. a. Tot aceasta

crea impresia unei justitiei democratice . Insa in realitate pana la aceasta era departe.

Numai dupa cele doua razboaie mondiale finisate cu crearea Organizatiei Natiunii Unite

au aparut tendinte reale de aparitie a unii jurisprudente democratice . Ca rezultat a acestuia a fost

primita un sir de acte de o valoare extrem de mare , cum ar fi : Declaratia ONU despre drepturile

fundamentale a omului din 1948 , Actul final de la Helsinki din 1975 , Carta de la Paris din

1990, Conventia pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale din 1950 ,

Documentul de la Vena din 1986 , Declaratia de la Copenhaga din 1992 s. a.

Ele au servit ca baza a adoptarii de catre statele membre a ligislatiei interne care

corespundea principilor democratice.

Dupa capatare independentei si suveranitatii , Republica Moldova a aderat la multe

tratate intrnationale , modificind in aceasta masura legislatia existenta . Astfel , atat Constitutia ,

Codul Procesual Penal cit si alte legi garanteaza si stabilesc ca procedura judiciar – penala trebue

sa contribue la consolidarea legalitatii si a ordinei de drept , prevenirea si lichidarea infractiunilor

, la ocratirea interesilor societatii a drepturilor si libertatilor cetatenelor , la educarea lor in

spiritul respectarii neabatute a legislatiei in vigoare .

 

2. Nu vom intra in esenta apararii daca nu vom analiza obetul ei . Realizarea apararii ,

neceseta descoperirea acelui fapt , spre care ea este indreptata si la ce tind subectii care

efectuiaza apararea. In obetul apararii se oglindeste speificul ei adica drepturile si

posibilitatiile acordate de legiuitor in procesul examenarii dosarului penal .

Elementele cele mai inportante si primare in structura obectului apararii sint interesile

invinuitului . Dupa inaintarea invinuirii sau intomirea proesului – verbal de interogare in calitate

de invinuit , la persoana apar careva interese . Unul din ele ( si cel mai inportant ) este tendinta

de a se eschiva de la raspunderea penala si pedeapsa penala . Interesul sau material se reduce la

aceia de a respinge complet toate pritentile materiale ce sint inaintate pe cazul concret .

Cu alte cuvinte , in obectul apararii nu intra interesele abstracte ci subective , interese ce

tin de personalitatea invinuitului . Pentru realizarea intereselor sale banuitului sau invinuitului ii

sint atribuite un sir de drepturi . Ele sint garantate prin legislatia atribuindu-se la toti , adica

facind parte din drepturile obetive ale lor .

Drepturile subective servesc ca mijloc de realizare , concretizare a prevederilor legale .

Elementele acestor doua drepturi nu pot fi privite ca similare , capabile sa se completeze reciproc

. Fiecare din ele indepleneste un rol distinct in mecanizmul realizarii dreptului . Insa obect al

apararii nu poate fi orce drept . Dreptul obectiv este inposibil de a fi incalcat (!) si de aceia ca

obect al apararii el nu poate fi . Acest lucru poate fi spus si despre dreptul subectiv neincalcat,

deoarice nu avem de cine il apara si de ce. In ceia ce priveste dreptul subectiv incalcat , fata de

subectul apararii apare doar problema realizarii lor . Deci , obect al apararii servesc drepturile

subective incalcate , care mai intii trebuie restabilite si mai apoi realizate . Apararea lor e

necesara .

In asa mod , obectul apararii constituie interesele subective si drepturile subective

incalcate a invinuitului , ce se poate imajina in forma schematica in felul urmator ( vezi schema

N 1 ) .

Dar de stat se garanteaza apararea nu a tuturor drepturilor si interesilor a banuitului si

invinuitului . Dreptul la apararea nu se resfringe asupra intregului obect ci numai asupra acelei

parti a lui care contribuie la cercetarea su toate aspectele , completa si obectiva a cercumstantelor

cazului ( art. 14 CPPRM ) . In asa fel de stat sint garantate numai interesele reunoscute de lege .

Referetor la dreptul subectiv mentionam ca invinuitul poate sa si le apere pe orcare din ele ,

inlusiv si cele incalate dupa parerea lui . In realitate incalcarea drepturilor poate fi fictiva si in

acest caz nu este nevoie de aparare . Ca obect al dreptului la aparare servesc interesele subective

legale si drepturile subective incalcate real ( vezi schema N1 ).

In literatura de specialitate o atentie deosibita a fost data clasificarii apararii dupa mai

multe critarii .Unele din cele mai intilnite din ele sint :

 

k Dupa modul de aparitie :

 

ª stabilita de lege s

ª stabilita de contract .

 

k Dupa subectii ce exercita apararea :

aparare exercitata de invinuit s

aparare exercitata de aparator .

 

Dupa modul de manifistare :

aparare in procesul cercetarii penale si anchetei

preliminare s

apararea in stadia dezbaterilor judeciare s

apararea in procesul atacului sentintei s

apararea in situatia depistarii unor inprejurari ce

necesita o cercetare adaugatoare s

 

Dupa intensitate :

 

aparare activa s

aparare pasiva s

Clasificarea data e facuta in sensul apararii din punctul de vedere procesual . Criteriul ei

e tendinta ori nedorinta de folosire cit mai efectiva de mijloace si metode de aparare . Cel mai

des se aplica prima forma – cind subectul ce exercita apararea face tot ce-i posibil pentru

respingerea invinuirii inaitate . Ea este si cea mai efectiva .

Apararea pasiva se intilneste in cazurile cind aparatorul sau invinuitul nu intreprinde

nimic in vederea apararii . Acest lucru se intelneste in cazurile cind invinuitarul nu are destule

probe de acuzare . Practica insa demonstreaza ca mult mai efectiva si calitativa este totusi

apararea activa , deoarice numai aducind probe , dind lamuriri , facund recuzari si demersuri se

poate respinge invinuirea .

 

Dupa necesitate :

 

aparare facultativa s

aparare obligatorie s

Clasificarea contribue la o analiza mai adinca a apararii banuitului si invinuitului ,

evidentiind o informatie mai deplina despre esenta ei.

3. In literatura de psihologie judiciara se intilneste analiza structurii psihologice a

activitatii de infaptuire a justitiei. A.V.Dulov primul a examinat in esenta, structura activitatii

organelor judiciare. Insa el deloc nu s-a referit la structura psihologica a apararii necatind la

faptul ca este o parte componenta a psihologiei juridice in general. Necatind la aceasta apararea

are o structura psihologica extrem de complicata, continind un sir de elemente comunicative,

cognitive, constructive si organizatorice.

In procesul infaptuirii apararii , aparatorul va trebui sa cunoasca un sir de fapte si

imprejurari, care se vor referi la evenimentele trecutului si prezentului. El va trebui sa le

examineze din punct de vedere al apararii, adica sa verifice posibilitatea aplicarii lor in vederea

respingerii invinuirii sau determinarii ei. Trasaturile apararii, sarcinile ei ii atribuie careva

particularitati distincte cunoasterii aparatorului in procesul examinarii dosarului penal. La aceste

particularitati se pot atribui, in primul rind, caracterul unilateral al activitatii de aparare,

necesitatea cunoasterii imprejurarilor ce inlatura sau atenueaza invinuirea.

Cunoasterea – este procesul de aflare a necunoscutului, descoperirea laturilor noi a

cunoscutului, adincirea si perfectionarea conceptiilor existente. Aceasta, este un fenomen a

societatii umane, ce se petrece pretutindeni, in orice timp si in orice loc. Procesul dezvaluirii

cunostintelor e infinit. Cu alte cuvinte, cunoasterea consta in stabilirea factorilor, analizei lor,

determinarea legaturilor existente. Datorita ei se formeaza noi concepte, directii si opinii, ce se

reflecta realitatea obiectiva.

Activitatea de cunoastere in procesul efectuarii justitiei (cunoastere judiciara), decurge din

anumite conditii specifice, care trebuie luate in consideratie. Dintre acestea trebuie de distins

doua: metodele si mijloacele aplicate in procesul cunoasterii trebuie sa fie etice si sa nu

contravina legii, procesul de cunoastere si rezultatul sau trebuie sa aiba o importanta juridica,

adica – o forma procesuala.

Cunoasterea juridica se asigura, in mare masura, de normele procedurii penale, care

stabilesc niste reguli generale de aflare a adevarului. Insa aceste reguli au mai mult un caracter

abstract si nu sint capabile sa asigure pe deplin realizarea cunoasterii judiciare. Mai este necesar

si de o sistema de metode si mijloace de descoperire a probelor, fixarea lor, cercetarea si

intrebuintarea lor pentru ca cunoasterea in procesul penal sa se finiseze cu succes.

Conceptul dat nu e greu de demonstrat prin prevederile legislatiei in vigoare. De

exemplu, normele ce reglementeaza procedura de ascultare a invinuitului, prevede urmatoarea

modalitate de interogare care, dupa parerea legiuitorului, asigura obtinerea unor marturii

complete si obiective (art. 132 CPP) : “La inceputul interogatoriului anchetatorul il intreaba pe

invinuit, daca recunoaste invinurea ce i se aduce, apoi cere acestuia sa dea o declaratie scrisa

personal cu privire la invinuirea ce i se aduce, iar daca invinuitul refuza sa depuna declaratie

scrisa personal sau nu o poate scrie, anchetatorul asculta declsaratia lui si ii pune intrebari,

dacaeste necesar si se intocmeste un proces-verbal.”

Cele mentionate fac parte din continutul comportamentului comunicativ al activitatii de

aparare. Comunicativitatea da posibilitate mai amanuntit de a studia cauza psihologica de

savirsire a infractiunii, de a da o caracteristica a personalitatii invinuitului, de a cerceta si aprecia

caracterul negativ si pozitiv a imprejurarilor cazului, precum si cauzele aparitiei in procesul

anchetei preliminare sau dezbaterilor judiciare a situatiilor conflictuale.

Comunicativitatea presupune mai multe forme de contactare cu oamenii, a elabora la ei

o atitudine unica fata de lumea inconjuratoare. El se determina, ca regula, cu un scop comun a

celor ce discuta – de elaborare a cailor oportune de solutionare a problemelor unice.

Insa, ar fi gresit de considerat, ca in orice situatie exista o concordanta in pareri si o

armonie interese. In situatiile de conflict, care in marea sa parte isi gasesc reflectare in cazurile

penale cercetate, des se creeaza o situatie, cind sarcina principala poate fi unica – aflarea

adevarului obiectiv, iar metodele de obtinere a ei sint diferite.

Aparatorului – avocat, ce indeplineste functia apararii, comunicativitatea ii este necesara

ca o calitate personala, deoarece anume ia contribuie la formarea capacitatii de a comunica cu

oamenii si de ai intelege, stabileste relatiile atit personale cit si de afacere cu alti subiecti care

activeaza in sfera procesului penal.

A.V.Dulov a evidentiat un sir de calitati a personale aparatorului care simplifica

procesul de comunicare cu banuitul, invinuitul sau inculpatul. Printre acestea putem mentiona :

amabilitatea, bunavointa, tendinta de a asculta interlocutorul s.a.

Uneori, in procesul caracterizarii comunicativitatii, in literatura psihologica se

examineaza problema concordantei intre oameni.

Ea are o importanta deosebita pentru activitatea de aparare, deoarece e bazata pe

principiul alegerii de banuit si inviniut a aparatorului. Nu este exclus faptul ca, in cazurile

intilnite in practica, refuzul sau schimbarea unui aparator cu altul este efectuata anume din

neconcordanta psihologica intre invinuit si aparatorul sau. Se poate de enumarat un sir de factori

ce contribuie la formarea concordantei sau corespunderii mai sus mentionate.

In primul rind – atitudinile caractero - logice, dinamico-emotive ale invinuitului si

aparatorului sau.

In al doilea rind – capacitatile profesionale a aparatorului, stagiul muncii, cunostintele

care le are.

Calitatile mentionate contribuie la stabilirea raporturilor intre oameni, la relatiile deja

formate.

Insa, in cele mai dese cazuri aparatorul si persoana aparata convin asupra unor pozitii

unice. Pe plan psihologic, intre ei apar anumite relatii de fidelitate si solidaritate pe cazul penal

concret. Aparatorul “critica” invinuirea adusa clientului sau, ajuta ultimului de a-si alege pozitia

cuvenita in proces, aduce probe s.a.m.d.

Invinuitul, la rindul sau contribuie la ajutorarea activitatii de aparare al aparatorului sau.

In procesul de aparare un rol important il are componentul organizatoric. Orice activitate cere, in

primul rind, sa fie bine organizata. Ancheta penala si dezbaterile judiciare nu fac exceptie si se

petrec dupa regula data. In ceea ce priveste apararea – o asemenea organizare nu e necesara, cu

toate ca unele reguli organizatorice sint. Este vorba, de exemplu, despre pregatirea pentru proces,

intocmirea planului de aparare, respectarea stricta a metodelor si mijloacelor de aparare stabiliti

de practica apararii etc. Conceptul organizatoric cere formarea stilului individual de lucru a

fiecarui aparator in parte. El va depinde, in mare masura de temperamentul si caracterul

persoanei titulare.

In baza stilului individual de activitate a avocatului trebuie sa se afle libertatea morala si

profesionala in exercitarea drepturilor sale stabilite de legislator. Pe linga aceasta e necesar si de

un nivel inalt de cultura generala si profesionalism inalt.

Componentul organizatoric al apararii e strins legat cu cel constructiv. Ultimul, se

manifesta la fel, mai mult formal. El intruneste planificarea apararii, individualitatea metodei

aplicate in dependenta de circumstantele cazului si comportamentul invinuitului. Componentul

sau elementul constructiv, cuprinde toate fazele procedurii penele in care participa aparatorul,

insa cel mai accentuat el se manifesta la etapa examinarii cazului in instanta judecatoreasca, unde

posibilitatile de aparare sint mai vaste .

Pregatirea la timp de aparare , elaborarea unui plan , ii va permite avocatul rapid si exact

de asi forma o opinie personala fata de intrebarile ce apar in instanta judecatoreasca si de a

indrepta hotarirea ei in folosul clientului sau.

Pe porcursul mai multor secole etica constituie fundament stiintific a majoritatii

curentelor filosofica ,capatind insa o independenta tot mai mare . Asupra formarii sistemei eticii

au lucrat un sir de umanisti ai trecutului – de la Socrate , Platon , Aristotel pinale la Pascal , Kant

, Spinoza .Etica isi asuma raspunsul la asa intrebarii ca esenta binelui si raului , fericirea

omeneasca si sensul vetii. Nu in zadar F. Paulisen mentiona ca : “cind vorbesc de etica

subinteleg tot ceea ce este vechi despre lucruri noi si care dau un sens vetii ”.

Norma morala , ca si orce alta norma sociala este un izvor de informatie , un mijloc de

influenta ideologica o regula de conportament si sfera de apriciere . Rolul normelor morale si

constiintei morale ca simbol si regulelor a activitatii obstesti a omului se manifesta accentuat in

activitatile profiseonale a colectivelor de munca .

Asa , categorii generale , ce se atribuie consteintei morale ca cinstea , onoarea ,

demnetatea , binele , dreptatea etc. in colectivul de munca sint privite ca onorea profisionala ,

obligatiile profisionale , prestijul profesiei s. a. m. d.

Acest lucru este prezent ( sau cel putin trebuie sa fie prezent ) si in activitatea de

ocrotirea a normelor de drept , scopul caria este nu numai de a pedepsi vinovatul , dar si de al

educa atit pe el cit si pe alte persoane in spiretul respectarii legilor . In procesul infaptuirii

justitiei apare o sistema complexa de relatii interdependente intre participantii la proces .

Activitatea data nu se limiteaza doar la prevederile normilor procesual penale dar in marea sa

masura se conduc ( normele ) de morala .

Sarcina principala a etecii judeceare este de a cauta mejloacele de influenta asupra

constiintei morale a partiipantilor la proces , care ar aduce la cercetarea sub toate aspectele ,

completa , obectiva a circumstantelor cauzei si emiterea unei sentinte temeinice . In timpul de

fata etica judeciara este departe de solutionarea acestor probleme . Una din cauzele aestea este

tindinta distincta a juristelor si eticilor .

Etica apararii profisionale ,constituie elementul de baza a eticii avocatului care la rindul

sau este parte componenta a eticii judiciare. Ea obliga aparatorul de asi cunoaste la perfectie

meseria sa , de a respecta normile legale si morale ce exista in societatea la un moment dat .

Legislatia in vigorea reglamenteaza in mod detaliat drepturile si obligatiile aparatorului

– avocat ( art. 46 , 179 CPPRM , capitolul 13 a legii cu privire la avocator ) volumul lor

depinzind de etapa procesului penal la care a intervenit aparatorul . In leteratura de specialitate

problema data a fost examenata de mai multi autori , fiecare din ei analizind-o , in general ,

asemanator . Astfel , a fost elaborat un sistem de principii a eticii avocatului prin care el trebuie

sa contribuie activ la restabilirea legislatiei s sa-si cunoasca obligatiile sale civile , obstesti si

profisionale s sa respecte organele de drept s sa acorde atentie deosebita rugamintelor persoane

ce se adreseaza dupa asistenta juridica s sa respecte strict si neabatut prevederele legislatie s sa

contribuie la realizarea liberului acces la justitei si desfasurarea unui proces echitabil s sa

utilizeze toate mejloace si procedeile prevazute de legislatie pentru a apara drepturile si interesile

legiteme ale persoanei care s-a adresat dupa asistenta juridica s sa studieze minutios cazul care i-

a fost incredintat s sa-si perfictioneze sistematic cunostintele atit din autoinstruire cit si prin

fregventare cursurilor si seminarele corespunzatoare s sa fie sincer si principial in procesul

infaptuirei activitatii de aparare s sa fie obectiv in procesul de apriciere a probelor pe caz s sa nu

devulge date ce i-au fost comunicate in mod confidential in legatura cu acordarea asistentii

juridice s. a. Specificul activitatii de aparare cere de la avocat nu numai cunoasterea legislatiei , a

artei de a vorbi dar si detinerea unii intelect larg in diferite sfere de dezvoltare a omenirii .

Din pacate , unii avocati nu acorda un ajutor juridic calificat clientilor sai : isi

indeplinesc obligatiile sale superficial , studiaza materialele cauzei necomplet , nu pot analiza si

apricia in modul cuvenit probile . Ei uita ca pentru banuit , invinuit si iculpat aparare e un drept ,

iar pentru avocat – o obligatie . Faptul dat duce la pierderea clientilor vechi si neaprecierea de

altii noi , si pina la urma – destrugerea carierei profisionale .

O inportanta deosibita are stabilirea relatiilor corecte intre aparator si ceilanti

participanti la procesul penal , in deosebi cu judecatorul , procurorul , martori , experti s. a.

Polemica aparatorului trebuie sa fie strict crincipial , sa nu treaca in conflicte personale ce nu au

nimic comun cu cazul cercetat .

Avocatul trebuie oricind se tina cont de rolul educativ a dezbaterilor judiciare asupra

tuturor participantilor la proces si nu numai . Deaceia o conditie obligatorie a exercitarii depline

a functiilor de aparare e desciplina avocatului.

Dupa parerea unor autori desciplina data cuprinde in sine :

cunoasterea sarcinilor jurisprudentei s

studierea cerintelor procesului penal la conpartimentul

activitatea avocatului s

respectarea acestor cerintei .

Insa respectarea lor nu este deajuns pentru rezolvarea problemelor ce le are in fata un

aparator in legatura cu exercitarea functiilor sale . De la el se cere nu numai de a intelege esenta

normei dar si a tinde la respectarea lor deplina si unelaterala . Pe linga aceasta un avocat bun

trebuie sa-si manifeste initiativa si intelectul acumulat in cazul lipsei carorva reglementari a

problemei aparute , gasind solutiile potrivite si necesare pe dosarul dat .

Desciplina avocatului influintiaza mult asupra culturii generale a lui . Ea il indreapta pe

aparatori spre responsabilitatea , ordine si datorie . Prin disciplina se manifesta profisionalismul

ridiat a avocatului , capacitatea lui de asi realiza obligatiile sale in vederea apararii clientului sau.

 

 

 

 

Capitolul II Ancheta preliminara.

Persoana banuita sau retinuta ca fiind suspecta de savirsirea unei infractiuni sai supuna

unor masuri de reprimare pina la punerea sub invinuire se numeste banuit , sau persoana fata de

care s-a dat o ordonanta de punere sub invinuire s se numeste invinuit ( art. 41/1, 42 CPP).

Unul din drepturile esintiale ale acestor persoane , este cel la aparare . Persoana care

efectuiaza cercetarea penal , anchetatorul procurorul si instanta judecatoreasca au obligatie de a-l

instiinta pe banut , invinuit sau inculpat despre fapta pentru care este banuit sau invinuit ,

calificarea juridica a acestia si sai asigure posibilitatea de a se apara cu mijloace si metodile

stabilite de lege. Ei mai au obligatie sa-l informeze pe banuit , invinuit despre dreptul de a se

apara singur sau de a fi asigurat de un aparator , consemnindu-se aceasta intr-un proces – verbal ,

si in conditiele si cazurele prevazute de lege sa-i asigure asistenta juridica , daca acesta nu are

aparator ales sau nu are mijloace , pentru remunirarea aparatorului ( art. 13 al. 3,4 CPP ). In

fiecare caz de retinere a unei persoane banuite de savirsirea unei infracteuni sau de punere sub

invinuire se intocmeste careva acte procesuale. In I – caz se indiplineste un proces verbal , in al

II – o ordonante . Ambele contin : ziua , ora , locul , de cine e intocmita s temeiurile si motivele

de retinere sau invinuire. Ordonanta mai contine : descrierea infractiunei , de savirsirea carui e

invinuita persoana s textul lejii penale care privede raspunderea pentru aceasta infractiune.

Banuitul si invinuitul fac cunostinta cu actele date si le semneaza. Parolel cu acesta invinuitul si

banuitul ii se explica drepturile lor care sint stabilite de art. 41/1 , 42 CPP. In primul rind dreptul

de a da explicativ ancetatorului pe cazul cercetat , ceea ce prezinta un mijloc efectiv de aparare.

Explicatiile se dau libir , fara vrea careva influinta psihologica sau fizica.

Anchetatorul penal este obligat sa ia un interogatoriu invinuitului indata dupa punerea in

vedere a invinuirii. Nu se permite interogarea invinuitului in timpul noptii decit in cazurile ce nu

sufera aminare. Dupa terminarea interogotoriului procesul – verbal se da invinuitului ca sa-l

citeasca sau , la cererea lui , ii se citeste de catre anchetator. Acest lucru este facut cu scopul ca

invinuitului sa se convinga ca tot ce a fost scris e indentic cu ceea ce a avut el in vedere.

Invinuitul si banuitul au dreptul sa ceara ca sa se faca adaugari in procesul – verbal sau sa se

introduca in el corectari , potrevit declaratiilor lui. Dupa aceasta invinuitul banuitul conforma cu

declaratiile lor au fost scrise just printr-o semnatura pe fiecare pajina.

Invinuitului i se acordi dreptul de a face cereri de ascultare a martorilor , de efectuare a

confruntarilor , de a numi expertiza de a anexa la dosar probe precum si alte actiuni ce nu

contravin lejii , si ajuta la gasirea adevarului . El deasemenea poate aduce probe (dar nu e si

obligat) cel dezvinovatese .

Daca exista temeiurile prevazute de artic. 22 CPP , invinuitul are dreptul de a face recuzari

anchetatorului , procurorului , expertului , sau iterpretului . Fiecare din persoanele date nu pot

participa la proces daca sint persoane vatamate in cazul cercetat , parte civila sau cevilmente

responsabila , daca e ruda cu vre-un participant la proces in calitate de expert , traducator s. a .

Ca temei de recuzare mai pot servi si alte imprejurari ce trezesc indoeli in privinta nepartici

nepartinirii lor. La anclusei preliminare invinuitul e in drept sa faca cunostinta cu toate

materialele cazului fara exceptii.

Astfel , invinuitul sau invinuitul dispune de un sir de posibilitati pentru realizarea deplina a

dreptului sau la apararea pe tot parcursul anchetei .in practica din pacate lucrurile stau altfel ,

anchetatorii deseori abuzand de imputernicirile sale, incalcand prevederile art.51 CPP RM.

Necatind la aceasta fiecare drept a invinuitului sau banuitului corespunde cu obligatia

anchetatorului sau altei persoane cu functie de raspundere de al realiza. Astfel, anchetatorul e

obligat sa examineze orice cerere a invinuiului si s-o indeplineasca intocmind prin aceasta o

ordonanta. Acest lucru e reglementat de art.123 CPP care stabileste ca anchetator nu are drepul

sa respinga cererea banuitului, invinuitului sau aparatorului acesuia de a ascula marorii, de a

efectua o expertiza si ale acte de urmarire in vederea stringerii probelor, daca imprejurarile a

caror constatare o cert, ar putea prezenta importanta pentru cauza. De asemenea, conform

legislatiei in vigoare, persoana ce infaptuieste anchete e obligata pe linga cautarea infractorilor si

clar