Teste proiective de completare

Una dintre diversele modalităţi utilizate de psihologii pentru a facilita mecanismul proiecţiei constă în a

prezenta subiectului o situaţie dezvoltată doar parţial, acestuia revenindu-i sarcina de a completa cum

crede că este mai bine, fără a se gândi prea mult timp. În această accepţie se înscrie şi testul Wartegg,

care are forma unei serii de desene de completare.

Un alt test de completare este cel creat de Louisa Duss. El constă în a-i pune pe copiii mai mari de 3-4

ani să completeze o povestire deja începută.

Povestiri ce trebuie completate

Metoda povestirilor Louisei Duss, concepută încă din  1940, constă într-o serie de mici povestiri (zece

în total) pe care subiectul trebuie să le completeze. Fiecare povestire se referă la o situaţie care

corespunde unui stadiu de dezvoltare psihică în conformitate cu teoria psihanalitică şi trebuie să pună

în evidenţă eventuala problematică (sau complexele) care ar corespunde fiecărui stadiu de dezvoltare.

De aceea, este necesar ca examinatorul să posede noţiuni clare asupra dezvoltării personalităţii, din 

punct de vedere psihanalitic ca şi capacitatea de a înţelege situaţiile simbolice.

L. Duss a pornit de la următoarea ipoteză: dacă subiectul dă uneia dintre povestiri un răspuns simbolic,

sau manifestă vreo rezistenţă în a răspunde, aceasta înseamnă că situaţia „protagonistului” povestirii

îl stimulează să evoce complexul în cauză.

Povestirile sunt extrem de simple, în aşa fel încât să poată fi înţelese de un copil de 3 ani, dar să

deţină şi capacitatea de a suscita interes chiar din  partea unui copil mai mare ca vârstă.

Autoarea afirmă că testul nu a fost creat pentru adulţi, ci pentru copii, cu toate că ea însăşi a

experimentat povestirile şi cu adulţi obţinând în anumite cazuri răspunsuri spontane şi simbolice

asemănătoare celor ale copiilor. Era vorba de adulţi încă tineri „inteligenţi, dar nu intelectuali”, conduşi

mai mult de intuiţie decât de raţionare (ex.: artişti şi lucrători manuali).

1

Pe de altă parte, cercetările întreprinse de Passi Tognazzo şi Zanettin Ongaro – 1975 asupra

posibilităţii de a aplica „Metoda povestirilor” şi la persoane adulte, utliizând subiecţi între 8 şi 22 de

ani, a dus la rezultate pozitive în sensul că răspunsurile la povestiri s-au dovedit a fi discriminatorii şi în

măsură să prună în evidenţă problemele afective proprii fiecărui subiect la orice vârstă.

Când a creat povestirile L. Duss a încercat să elimine orice situaţie familiară, prea particulară, în care

copilul ar fi putut să se recunoască, şi unde ar fi putut interveni frica de a fi judecat. Pentru aceasta, în

trei povestiri „protagoniştii” sunt animale, iar în celelalte subiecţii sunt puşi în situaţii cu totul banale: o

petrecere în familie, o înmormântare, o plimbare cu unul dintre părinţi prin pădure.

Iată cele zece povestiri ce sunt prezentate subiectului:

1. Povestea păsării – pentru a se observa ataşamentul copilului faţă de unul dintre părinţi sau de

amândoi.

Un tată şi o mamă, păsări, dorm împreună cu propriul lor copil în cuib, pe creanga unui copac. Dintr-o

dată izbucneşte un vânt puternic, cuibul cade pe pământ. Cele trei păsări se trezesc brusc. Tatăl

zboară pe un brad, mama pe un altul, dar copilul ce urmează să facă? El/Ea ştie să zboare un pic.

2. Povestirea aniversării căsătoriei – pentru a se observa dacă subiectul a fost şocat în prezenţa

părinţilor săi; gelozia faţă de unirea părinţilor.

Este aniversarea căsătoriei mamei şi a tatălui. Mama şi cu tata se iubesc mult şi au făcut o petrecere

frumoasă. În timpul petrecerii, copilul se ridică şi se duce în fundul grădinii. din  ce cauză?

3. Povestirea mielului – pentru a se investiga complexul înţărcării şi al rivalităţii fraterne.

O oaie şi mielul ei se află pe o pajişte. În fiecare seară mama îi dă lapte bun şi cald mielului şi acestuia

îi place foarte mult. Dar acest miel mănâncă deja şi iarbă. Într-o zi cineva îi aduce mamei sale un alt

miel mai mic, căruia îi este foame, fapt pentru care aceasta îi dă şi lui un pic de lapte. Dar oaia nu are

2

destul lapte pentru amândoi, şi atunci îi spune fiului ei: „Nu am suficient lapte pentru amândoi, tu du-

te şi mănâncă nişte iarbă proaspătă!”. Ce va face mielul?

Pentru a se vedea doar dacă s-a instalat complexul înţărcării, se va omite etape venirii celuilalt miel, şi

se spune că oaia nu mai are lapte şi că mielul trebuie să înceapă să mănânce iarbă.

4. Înmormântarea – pentru a investiga atitudinea privind agresivitatea, dorinţa de moarte, sentimentul

de vină, de auto-pedepsire.

Un cortegiu funerar trece pe stradă şi lumea se întreabă cine a murit. Soseşte răspunsul: o persoană

care locuia în casa de acolo. Cine să fie?

Pentru copiii ce nu înţeleg conceptul de moarte, relatarea se face astfel: „Cineva dintr-o familie a luat

trenul şi a plecat foarte departe, urmând să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Cine este?

5. Povestirea fricii – folosită pentru a se investiga asupra angoasei şi auto-pedepsirii.

Un băiat spune încet-încet: „Cât de frică îmi este!” De ce anume îi este teamă copilului?

6. Povestirea elefantului – este utilizată pentru a se investiga complexul castrării.

Un copil are un mic elefant care-i place foarte mult şi care este atât de graţios cu trompa sa cea lungă.

Într-o zi, întorcându-se dintr-o plimbare, copilul intră în casă şi constată că elefantul s-a schimbat cu

ceva. În ce s-a schimbat elefantul? Şi de ce s-a schimbat elefantul?

7. Povestirea elefantului construit – relatarea se face pentru a investiga note caracteriale posesive şi

obsesive, eventual complexul anal.

Un copil a reuşit să construiască ceva pe pământ (un turn), care-i place mult, tare mult. Ce va face?

Mama sa îl roagă să i-l dea ei, el poate să i-l dea dacă vrea. I-l va da?

8. Plimbarea cu tata sau cu mama – de regulă folosită pentru a pune în evidenţă complexul lui Oedip.

3

Un băiat/o fată a plecat să facă o plimbare în pădure cu mama (sau cu tatăl, dacă este vorba de o

fată). Amândoi s-au distrat foarte bine. Când se întoarce acasă, îşi găseşte tatăl/mama cu o înfăţişare

diferită faţă de cea obişnuită. din  ce cauză?

9. Povestirea anunţului – în special utilizată pentru a cunoaşte dorinţele sau temerile copilului.

Un copil se întoarce de la şcoală/sau de la o plimbare; mama îi spune: „Nu începe imediat să-ţi faci

temele, am o veste să-ţi dau!”. Ce are de spus mama?

10. Visul urât – imaginat pentru a controla povestirile precedente.

Un copil se trezeşte dimineaţă agitat şi spune: „Ce vis urât am avut!”. Ce a visat?

Modalitatea de aplicare

I se explică subiectului că i se vor spune mici povestiri/poveşti, neterminate, şi că va trebui să

ghicească continuarea. Va putea spune tot ceea ce vrea pentru că este ceea ce crede el că este

corect.

La cei de vârste mai mari, povestirile vor fi prezentate ca o probă de imaginaţie. Ei vor putea să spună

ceea ce le vine în minte, pentru că nu este vorba de o probă de inteligenţă, ci de fantezie, şi oricine

poate avea idei diferite despre acelaşi lucru. Se povesteşte în mod direct, avându-se grijă să nu se dea

nici o intonaţie unor pasaje care-l pot influenţa pe copil. De exemplu, autoarea L. Duss spune că pentru

povestirea cu mielul nu este necesar să se spună că mielul ultim ajuns este pe punctul să moară de

foame, deoarece dacă un copil este amabil din  fire el se va simţi obligat să spună: „Îi lasă laptele său

şi se duce să mănânce iarbă”. Dacă este vorba de un subiect care are o puternică ostilitate faţă de

noul venit sau care este foarte ataşat de mama, greşeala ar fi şi mai mare. Aceasta, deoarece faptul că

el ştie că viaţa micului miel depinde de ataşamentul său, îi poate crea anxietate din  cauza conflictului

dintre dorinţa de a se debarasa de noul venit şi instanţa Super-Ego-ului care-i interzice să îşi satisfacă

o astfel de dorinţă. Această tensiune între Ego şi Super-Ego va genera o angoasă intensă.

Inconvenientul cauzat de dramatizare este valabil pentru toate povestirile.

4

Deseori răspunsul copilului este prea scurt, dar sub banalitatea sa se poate ascunde un conflict

neexprimat. De aceea, este nevoie să se pună întrebări ulterioare, pentru a se aprofunda răspunsul,

pentru a se obţine toate informaţiile ce sunt conţinute implicit în primul răspuns dat de subiect.

Evaluarea

În majoritatea cazurilor, un singur răspuns este suficient pentru a scoate la iveală existenţa unei

probleme. Totuşi, pentru a formula o judecată mai sigură este bine a se lua în considerare toate

răspunsurile, pentru că astfel creşte posibilitatea evidenţierii conflictului.

În general, autoarea arată că se poate presupune existenţa unui complex în prezenţa unora dintre

următoarele aspecte în comportamentul subiectului:

1.      Răspuns imediat în aşteptare.

2.      Prezervarea complexului în răspunsul la alte povestiri.

3.      Răspunsul şoptit dat repede.

4.      Refuzul de a răspunde la una dintre povestiri.

5.      Tăcere şi rezistenţă la răspuns.

6.      Subiectul cere să reînceapă proba.

L. Duss prezintă o listă de răspunsuri date de subiecţii săi normali, ca şi liste cu răspunsurile date de

subiecţii nevrotici, de la care putem obţine răspunsuri de tip patologic.

Răspunsuri normale:

1. Povestirea păsării

Mica pasăre va zbura pe o ramură din  apropierea cuibului.

5

Va zbura spre mama sa.

Va zbura spre tatăl său pentru că este mai puternic.

Va rămâne pe pământ şi va plânge până ce părinţii vor veni să-l caute.

2. Povestirea aniversării căsătoriei

S-a dus să strângă flori pentru părinţi.

S-a dus să se joace.

Nu îl/o interesează conversaţia.

A primit o notă proastă la şcoală şi s-a dus să se aşeze pe o buturugă din  grădină.

3. Povestirea mielului

Va merge să mănânce iarbă.

Va căuta lapte în altă parte (la o altă oaie).

Este un pic supărat, dar va merge să mănânce iarbă.

4. Înmormântarea

Subiectul va indica o persoană ce a decedat recent în familia sa.

Este o persoană în vârstă, bunicul/bunica.

Este cineva important, sau un oaspete, de aceea lumea se interesează.

5. Povestirea fricii

Frica de a lua o bătaie.

6

Frica de a lua o notă proastă.

Frica de un animal.

Frica de război.

Frica de a-i muri singurul părinte.

6. Povestirea elefantului

Copilul a văzut o altă jucărie mai frumoasă, şi a lui nu-l mai interesează.

Nu elefantul s-a schimbat, ci copilul care a crescut şi nu-l mai interesează să se joace.

Nu s-a schimbat.

Şi-a schimbat pielea.

În tip ce copilul lipsea, îngrijitoarea a vărsat apă pe elefant.

7. Povestirea obiectului construit

I-l va da mamei. Se va juca cu el şi apoi i-l va da mamei, dacă i-l va cere.

Îl va arăta tuturor.

8. Plimbarea cu tata sau cu mama

Mama/Tatăl este mulţumită/mulţumit.

Mama a pregătit o masă gustoasă.

Mama/Tatăl a muncit mult şi arată obosită/obosit.

S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl/mama era îngrijorat/îngrijorată.

7

Mama/tatăl a primit o veste proastă în timpul absenţei lor.

9. Povestirea anunţului

Mama vrea să-i spună o poveste.

Este vorba de o masă bună sau de o vizită.

Mama a primit o veste bună.

Mama vrea să-i dea sfaturi despre cum să-şi facă lecţiile sau sfaturi despre viaţă (generale).

10. Visul urât

Nu ştiu pentru că eu nu visez.

A visat un război.

A visat un animal care-l/o mânca.

Răspunsuri patologice

1. Povestirea păsării

Va rămâne pe pământ.

Dacă încearcă să zboare, va cădea şi va muri.

S-a ridicat de la pământ, dar dacă va ploua mai tare va muri.

Mama şi tatăl îl vor ascunde într-o tufă, dar va muri.

2. Povestirea aniversării căsătoriei

8

Copilul s-a dus în grădină pentru că se simţea stânjenit. (De ce se simţea stânjenit?) Pentru că era

aniversarea părinţilor săi, şi mama nu vroia să-i dea tort, acela era numai pentru tatăl său.

S-a dus în grădină pentru că vroia să stea singur. (De ce vroia să stea singur?) Pentru că nu vroia să

stea în casă, tatăl şi mama făceau zgomot şi copilului nu-i plăcea. (Cum făceau zgomot tata şi mama?)

Se distrau împreună. (Unde dormi la tine acasă?) În camera părinţilor mei.

Pentru că s-a dus să mănânce în grădină, neavând destulă mâncare.

Prefera să fie singur.

Probabil că a văzut un alt copil mai vesel ca el şi este nemulţumit de ceva. (De ce anume?) Se

gândeşte că nu este distractiv ca părinţii să vorbească amândoi şi ca el să rămână singur. Se gândeşte

că părinţii se distrează prea mult şi copiii insuficient.

A plecat pentru că nu se simţea în largul său la această petrecere, pentru că înainte a fost rău,

insuportabil. Nu vrea să facă pe ipocritul.

Copilul se simte izolat, melancolic, gelos pentru că mama sa este atât de iubită de tatăl său, se simte

în plus, un străÎn în această dragoste.

Este foarte simplu: este supărat că nu se ocupă suficient de el, şi că petrecerea este pentru părinţii săi.

3. Povestirea mielului

Va merge să caute lapte la o altă doamnă. (Mielul va mânca iarbă?) Da, va mânca, dar este foarte

supărat pe mamă, îi va reproşa multe. Cred că va muri.

Nu va fi foarte mulţumit, dar se va duce să mănânce iarbă, va fi furios pe mama sa, îl va lovi pe cel mic

şi va pleca să mănânce iarbă.

9

Va fi gelos, va pleca departe şi nu va mai privi la mama sa, ba chiar va încerca să-şi găsească alta, dar

nu va reuşi. Va deveni cu timpul din  ce în ce mai plÎn de ura împotriva celuilalt, îl va împinge şi va

încerca să-l lovească cu capul, dar mai presus de orice se va îndepărta.

Va încerca să arate că este superior şi va bea în grabă laptele de la mama, chiar dacă a băut suficient

înainte. Nu va lăsa nimic celuilalt şi apoi va merge să pască iarbă.

Se va preface că este sătul, pentru a nu părea că-l interesează.

Dacă se va supăra va încerca să-l împingă pe celălalt miel într-o tufă cu spini.

Se va gândi: „Nu mai are lapte!”, şi nu va şti de ce, dar se va supune. Va merge imediat să mănânce

iarbă spunând: „Este dezgustătoare!”, şi va fi supărat pe mama şi pe cel mic, şi inima sa va fi neagră

de supărare. De fiecare dată când cel mic se va apropia îl va lovi cu coarnele pentru a-l face să se

supere.

Se va supăra şi-l va lovi pe cel mic.

4. Înmormântarea

Este fată.

Era un lup, un leu, sau poate un copil. (De ce a murit?) Pentru că era rău şi trebuia să moară.

Tatăl său.

E tatăl sau mama unui copil, poate un copil.

Fiul cel mare.

Tatăl.

5. Povestea fricii

10

Pentru că a venit vrăjitoarea. (De ce a venit vrăjitoarea?) Pentru a-l ucide. (De ce vrea vrăjitoarea să-l

ucidă?) Pentru că fata/băiatul era uneori bună/bun, uneori rău/rea.

Îi este frică de un hoţ care vrea să-l ucidă. (De ce ar vrea hoţul să-l ucidă?) Pentru că acesta i-a strigat

vorbe urâte, pentru că nu-l place pe hoţ.

Îi este frică că-l va mânca lupul. (De ce ar vrea lupul să-l mănânce?) Pentru că este un copil foarte,

foarte rău.

Îi este frică de diavol. (Ce vrea să-i facă  Diavolul?) Vrea să-l pună în cazanul cu foc. (De ce?) Pentru că

nu şi-a ascultat părinţii. (De ce nu şi-a ascultat părinţii?) Pentru că este supărat pe mama sa.

Îi este frică să fie singur, să se piardă.

Îi este frică că mama lui îl va lovi pentru că nu a ascultat-o niciodată.

Îi este frică de şerpi.

6. Povestea elefantului

I-au retezat trompa.

S-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi este pe moarte.

I s-a spart un fildeş.

Când îşi roteşte trompa se vede că s-a spart. (Ce gândeşte copilul?) Se face palid şi ceva se sparge în

el.

Şi-a rupt trompa şi copilul este furios, sau dezamăgit şi trist.

7. Povestea obiectului construit

Îl va păstra pentru sine. (Dacă mama i-l va cere, el i-l va da?) Nu, pentru că este al lui şi el l-a făcut.

11

Nu i-l va da pentru că este foarte frumos, nici măcar dacă îl va cere, îl va păstra pentru el.

Îl va păstra în camera sa, dar nu-l va arăta nimănui, pentru că lumea este prea proastă pentru a-l

aprecia.

8. Plimbarea cu mama sau cu tata

Tata şi-a schimbat înfăţişarea pentru că s-a transformat într-un soldat şi eu cred că este foarte supărat

pe copilul său. (De ce?) Pentru că s-a purtat urât cu mama în pădure. (Ce a făcut?) A lovit-o!.

Tatăl şi-a schimbat aspectul pentru că este bolnav, a răcit, e bolnav rău, ceea ce nu-i va plăcea

mamei.

Tatăl nu a vrut să vină cu ei, a rămas să lucreze, dar nu este mulţumit. (De ce?) Pentru că nu a stat cu

mama. (Ce l-a împiedicat să stea cu mama?) Copilul, care a luat-o pe mama.

Mamei îi este teamă de ceea ce  au făcut împreună în pădure, de ceea ce se putea întâmpla. (Ce se

putea întâmpla?) Îi era teamă că tatăl său să nu încerce să seducă fata.

Mama este geloasă.

9. Povestea anunţului

Mama îi spune că nu trebuie să meargă pe stradă. (De ce?) Pentru că îl va lovi o maşină.

Mama vrea să-i spună că nu a fost cuminte şi că nu a ascultat-o.

Mama îl va anunţa de moartea tatălui său, a fraţilor şi a surorilor sale, sau de o boală grea.

10. Visul urât

Pentru că au luat trompa elefantului.

A visat că mama sa murise. (Ce s-a întâmplat?) A fost lovită de o maşină.

12

Un om rău l-a ucis cu un cuţit mare. (De ce a făcut omul asta?) Pentru că băiatul vroia să treacă strada

să meargă la el.

Că diavolul a venit să-l ia. (De ce?) Pentru că nu ascultă niciodată.

A visat că rămăsese singur. (De ce era singur?) Aşa a vrut el. Îi era mai bine singur. (Cum poate ajunge

să fie singur?) Se poate pierde, poate greşi strada sau cădea într-o groapă şi muri.

A visat că era cineva în cameră care vroia să-l ia, un hoţ de copii.

Am insistat în prezentarea acestei probe pe identificarea tipurilor de completări de povestire pe care le

poate realiza copilul întrucât, deşi conţinutul lor arată provenienţa străină, proba este uşor de folosit la

preşcolari. Sunt psihologi care o folosesc în activitatea lor obişnuită iar rezultatele unei atari examinări

ne arată succese în interrelaţia psihologului cu preşcolarul. De asemeni sunt specialişti care vorbesc

despre creşterea gradului de audienţă al povestirilor la sondarea tensiunilor interne ale unor copii

provenind din familii conflictogene. Acestora ar trebui să li se aplice proba Koch şi eventual DAP ori, la

vârsta şcolară proba Rosenzweig (varianta pentri copii).

13

TEHNICI PROIECTIVE: Testul arborelui

“În esenţă, o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care confruntă

subiectul cu o situaţie pentru care va răspunde urmând sensul pe care aceasta îl are

pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial

al unui test proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce este, în diferite feluri,

expresia lumii sale personale.”, afirmă Lawrence K.Frank, cel care utilizează pentru

pentru prima dată denumirea de “teste proiective”.

Noţiunea de proiecţie-operaţie prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în

altul anumite calităţi, sentimente şi dorinţe, chiar obiecte pe care nu le cunoaşte sau le

refuză în sine însuşi a fost lansată de Freud în 1894 în lucrarea „Psihonevrozele de

apărare”, utilizând-o pentru a explica diferite tulburări psihopatologice ca fobiile sau

paranoia din perspectiva psihanalitică.

Testele proiective, ce vin în comple-tarea şi susţinerea celor psihometrice, se bazeazã

pe analiza calitativã a persoanei şi se sprijină pe ideea că în situaţii puţin structurate

intervin elemente deblocante ale structurilor psihice blocate, conflictual-tensionate sau

dorinţe neconştientizate, tendinţe ce caracterizează, prin ierarhia şi forţa lor, structura

personalităţii. Metoda constă în a cere subiectului să structureze un material vag,

ambiguu, incomplet, verbal sau nu: subiectul poate proiecta astfel în exterior anumite

structuri interne ale personalităţii sale.

Neexistând un răspuns bun presta-bilit, o mare libertate de percepţie şi de imaginaţie

este lãsatã subiectului: ancheta este condusã în jurul subiectului pentru a afla ce i-a

determinat rãspunsurile. Testatorul procedeazã la o dublã analizã cantitativã şi

calitativã a formei şi a conţinutului.

Existã mai multe tipuri de teste proiective:

teste proiective de completare (a unei fraze, a unei povestiri, a unui desen)

plecându-se de la un anumit cadru stimulativ;

teste proiective de producţie, în care se cere subiectului sã deseneze, picteze,

modeleze, să construiascã liber – punctul de stimulaţie fiind materialul sau

eventual tema;

teste proiective de observaţie în care se construieşte o situaţie slab structuratã.

Una dintre cele mai folosite tehnici proiective de producţie este Testul arborelui.

Utilizarea acestuia ca instrument de psihodiagnostic îi aparţine lui Emile Jucker, însă

primul care a standardizat şi etalonat testul este Charles Koch, psiholog elveţian, care

consideră arborele că are o mare valoare simbolică. Desenarea unui copac, va purta

proiecţia conţinuturilor inconştiente ale imaginii de sine, în toate dimensiunile ei,

structurală – relaţia dintre nivelele psihismului, dar şi a gradului de organizare a acestor

14

instanţe, a defenselor, a atitudinii în faţa alterităţii, a vieţii şi morţii.

Testul arborelui constă în desenarea pe o coală de hârtie a oricărui tip de copac care să

nu fie brad. Concepţia originală a lui Koch a fost modificată de Storra care a propus ca

subiectul să deseneze după primul desen pe altă foaie un alt arbore. Pus în faţă situaţiei

de a repeta desenul, se pierde automat orice inhibiţie, pacientul nu se mai simte

examinat, fiind mult mai sincer. Dacă primul desen reprezintă personalitatea aparentă a

clientului, al doilea arbore oferă imaginea profundă şi reală a acestuia. Acest fapt are

avantajul că face să apară imediat orice conflict nevrotic cu structuri native, defensive

şi compensatorii. Identitatea dintre cei doi arbori succesivi demonstrează rigiditatea

personalităţii, pe când o certă diferenţă este un indice al unor sisteme defensive valide

şi normale. Urmărind desenul celor doi arbori nu se evidenţiază numai o eventuală

diferenţă în ceea ce individul este şi în ceea ce vrea să pară, dar orice alte semne

patologice.

Câmpul grafic al foii este identificat cu spaţiul vital care este structurat de

reprezentările pacientului în funcţie de arhetipuri care îşi au originea în inconştientul

colectiv.

Rădăcina este simbolul legăturii cu materia, inconştientul şi începutul primordial.

Trunchiul este elementul de susţinere, de suport al coroanei, el reprezintă ceea ce este

stabil, durabil, central şi neperisabil, fiind simbolul structurii personalităţii clientului.

Exteriorul coroanei, extremităţile ramurilor sunt zone de contact între interior şi

exterior, dând informaţii despre raportul pe care le are individul cu mediul.Marginile

foii capătă semnificaţiile unor limite şi sunt resimţite uneori ca obstacole sau zone de

sprijin.

Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a parţilor principale ale arborelui şi a

raporturilor existente între acestea, respectiv a aşezării copacului în pagină, se

apreciază impresia globală, de ansamblu a desenului (armonioasă, monotonă, lipsită de

viaţă, confuză, dinamică, dezordonată, delicată, violenţă, solidă, complicată,

tensionată).

Testul se încadrează în categoria instrumentelor clinice de descriere, rezultatele

constituind baza unei analize preliminare care nu urmăreşte o încadrare conform DSM

sau ICD, ci identifică prezenţa unor aspecte precum: întârzierea mintală sub forma

retardului parţial sau a infantilismului pur; simptomele regresive sau fixaţiile la un

anumit stadiu de dezvoltare, degenerescenţa; tulburările de gândire sau de atenţie;

aspecte nevrotice ale personalităţii cum ar fi sadismul, agorafobia, nevroza obsesională;

trăsături psihotice precum ar fi tendinţele depresive sau cele maniacale, schizofrenia;

existenţa unor traumatisme în istoria subiectului.

Această tehnică proiectivă poate fi utilizată într-o gamă foarte variată de domenii, însă

15

după cum este menţionat în cartea „Testul arborelui” a lui K.Koch, tehnica se aplică cu

pondere în:

A) Domeniul educaţional, pentru investigarea unor aspecte precum: maturizarea

generală şi afectivă; sociabilitatea; bogăţia şi complexitatea afectivă; capacităţile

adaptative; aspiraţiile subiectului, dorinţele şi nevoile sale; modalităţile de identificare

ale subiectului; problemele de adaptare (agresivi-tate, enurezis, mitomanie, tendinţe

depresive sau maniacale); decalajul între nivelul de dezvoltare mintală şi rezultatele

şcolare; existenţa unor traumatisme afective (recente sau trecute).

B) Domeniul clinic şi al sănătăţii, pentru depistarea şi cercetarea mai amănunţită în ce

priveşte:organizarea/dezorganizarea personalităţii; maturizarea/ imaturitatea afectivă şi

atitudinală; raportul dintre instanţele persona-lităţii (Sine, Eu şi Supraeu) şi

mecanismele de apărare utilizate în cazul unui dezechilibru existent între acestea;

eventuale puncte de fixaţie ale subiectului; trăsăturile nevrotice: anxietate, depresie,

nervozitate, agresivitate, imaturi-tate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendinţe

obsesionale, ambivalentă; tendinţele psihotice şi indicii de toxicomanie; tulburările de

personalitate; elementele de psihosomatică.

Simplu şi rapid, testul este valabil pentru copii, cât şi pentru adulţi, iar practica a

dovedit că el funcţionează ca un excelent detector al dezvoltării psihice, ajutând la

înţelegerea şi abordarea pacientului, în complexitatea şi devenirea lui.

Elena-Carmen Țuca

BIBLIOGRAFIE:

1. De Castilla Denise (2004), Testul arborelui, Editura Polirom, Iaşi

2. Dumitrascu Nicolae (2005), Tehnici proiective în evaluarea personalităţii, Editura Trei

Bucureşti

3. Koch Karl, Testul Arborelui, Editura Profex, Bucureşti

4. Minulescu Mihaela (2001) Tehnici proiective, Editura Titu Maiorescu, Bucureşti

16