Testament

Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecţie în perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate prin intermediul cenaclului şi al revistei Sburătorul. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalităţi inovatoare de exprimare. În ceea ce privesşte poezia sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv, înlăturarea totală a obiectivităţii, ambiguitatea limbajului prin utilizarea în special a metaforei, inovaţia formală, prin renunţarea la prozodia tradiţională.

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca şi Lucian Blaga şi Ion Barbu, aparţinând perioadei interbelice a literaturii. Deşi este revendicat deopotrivă de tradiţionalism şi modernism, opera sa prezentâd trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin capacitatea sa de a fi original. Acesta reprezintă totodată spiritual veacul prin intergrarea specificului naţional în formulă estetică europeană şi desprinde tiparele liricii româneşti de făgaşul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai mulţi dintre contemporanii săi.

Trăsături ale liricii. Marele său merit este acela de a revoluţiona limbajul poetic, astfel încât, după cum însuşi afirma, “o idée să nască alte sute”. Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri Cuvinte potrivite, căreie îi urmează o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu deschidere filosofico-religioasă (Psalmi), determinată de experienţa monahală, poezia erotică, tema sociogonică, poezia socială, poezia ludică. El este întemeietorul esteticii urâtului în literatura română (Flori de mucigai), datorată experienţei de închisoare, după modelul lui Charles Baudelaire, din litaratura franceză. După cum afirma G. Călinescu, această trăsătura a liricii sale constă în folosirea unei dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumită de critic “surprinderea suavităţii sub expresia de mahala”. Pentru Arghezi, creaţia litarară este un joc de cuvinte găsite cu răbadare şi trudă şi silite să stea alături, îmbinânnd elemente lexicale contrastante.

Poezia Testament deschide volumul de debut arghezian, exprimând concepţia despre lume, viaţă şi misunea artistică a poetului într-o manieră care îl particularizează. Prin urmare, ea este o artă poetică.

Titlul este o metaforă; în sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic unilateral,

prin care o persoană îşi eprimă dorinţele, ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu semamă în legătură cu încredinţarea bunurilor materiale. Aceasta este însă accepţia laică a termenului. În accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi

apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie religioasă denotă şi sensul conotativ al termenului, pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor – cititori sau viitorilor truditori ai condeiului. Aşezarea poeziei cu un astfel de titlu în deschiderea primului său volum pare paradoxală, întrucât cuvântul este mai degrabă o sugestie a sfârşitului; alegerea arghezială plasează creaţia ca început şi sfârşit al existenţei, accentuându-i inestimabila valoare spirituală.

Structură. Din punct de vedere compoziţional, poezia este structurată în cinci unităţi strofice, inegale, care se axează pe metafora – simbol carte, aceasta reprezentând motivul central al textului, recurent în diferite variante echivalente semantic; în cadrul discursului liric, pot fi identificate 4 secvenţe poetice. Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecţie prin formula monologului adresat, evidenţiindu-se mai multe ipostaze ale eului liric: eu, noi, fiule, străbun; toate acestea converg către idea de sacralitate a actului artistic.

Prima secvenţă poetică oferă o definiţie lirică a poeziei, eul orientând adresarea directă către un fiu imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi lasă drept moştenire averea sa spirituală. Incipitul enunţă o formulă specific testamentară, prin care însă se exclude orice altă moştenire în afară de carte, metafora simbol, reprezentând bunul cel mai de preţ, anume creaţia: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, decât un nume adunat pe-o carte.

Metafora cărţii acumulează experienţa generaţiilor anterioare, a strămoşilor cu un destin zbuciumat, izvorât metaforic din seara răzvrătită şi susţinut artistic de enumeraţia prin râpi şi gropi adânci; umanitatea este văzută în plină ascensiune, ca o scară ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu şi trudă: suite de bătrânii mei pe brânci. Creaţia, parte integrantă a vieţii, este rodul imaginaţiei unui deschizător de drumuri, a cărei evoluţie este susţinută de înaintaşi şi care se doreşte a fi un mentor pentru urmaşi. Ea reprezintă o treaptă indispensabilă pe drumul anevoios al cunoaşterii. Cea de-a doua strofă se axează pe metafora hrisov, un arahaism care, în sens propriu, desemnază un act domnesc al evului mediu, atestând celui care îl posedă anumite drepuri de proprietate sau titluri nobiliare; conotativ, termenul trimite la creaţie, care se constituie ca o carte sfântă, de căpătâi, ca şi biblia, înglobând suferinţa de veacuri a înaintaşilor. Metafora osemintelor vârsate în mine subliniază profunda comuniune dintre creator şi generaţiile anterioare care grăiesc viitorului prin intermediul condeiului său artistic: ea este hrisovul vostru cel dintâi, / al robilor cu saricinile pline/ de osemintee vărsate-n mine.

A doua secvenţă poetică defineşte rolul artistului, accentuând importanţa muncii sale. Însuşi poetul recunoaşte că este singurul din neamul său ştiutor de carte, iar ipostaza sa lirică elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor şi ruda intelectuală, ambele fiind reprezentate obiectual: sapa devinde condei, iar brazda, călimară. La fel cum înaintaşii se apleacă asupra gliei, artistul trudeşte pentru a supune forţa cuvântului, iar capodopera se naşte din prelucararea unui limbaj rudimentar, de o uimitoare sinceritate, folosit de ţăranul român, surprins în cele mai obişnuite ipostaze: din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ eu am ivit cuvinte

potrivite. Sintagma cuvinte potrivite, care oferă titlul volumului de debut, subliniază truda autorului de a pune alături exprimări din registre stilistice diferite, aparent imposibil de asociat. Migala de a şlefui exprimări rudimentare, transformându-le într-un limbaj artisfic definitoriu pentru poet constituie astfel esenţa artei sale. Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar transfigurării artistice şi trudei asupra cuvintelor sugerat prin paralelismul dintre munca fizică „sudoarea muncii sutelor de ani” şi aceea spirituală „frământate mii de săptămâni”.

În acest moment, arta capătă un rol estetic, fiindcă transigurează ceea ce este urât din realitate, dar şi un rol social, de factură tradiţonalistă, anume acela de a stigmatiza ceea ce este rău, prin metaforele veninul revoltei şi ocara, manifestări capabile să unească oximoronic contrariile: veninul strâns l-am preschimbat în miere/ lăsând întregă dulcea lui putere. Prin intermediul metaforei cenuşa morţilor din vatră, trecutul se sacralizează în obiect de cult destinant venerării unor generaţii supuse suferinţelor şi nedreptăţii.

Cea de-a treia secvenţa poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului său, cu care eul liric se identifică, împotriva nedreptăţii şi atitudinii opresive a societăţii contra individului. Acesta se declară părtaş la suferinţa neamului său, dându-i glas prin intermediul artei. În acest proces se observă că dicursul liric evoluează de la pluralul modestiei (să schimbăm), la persoana I singular (eu am ivit, am prefăcut, făcui, am preschimbat, am luat, am pus). Tot în această secvenţă, autorul prefigurează poezia care se încadrează în estetica urâtului: din bube, mucegaiuri şi noroi/ iscatam frumuseţi şi preţuri noi, considerând că orice aspect al realităţii poate constitui material poetic.

Ultima secvenţă lirică alătură prezenţei stăpânului alte două ipostaze ale asupririi, domniţa şi domnul, care trăiesc în huzur şi sunt incapabili de a percepe suferinţele robilor, reprezentanţi ai claselor sociale dezavanajate.

Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană, de a recunoşte două coordonate, exprimate metaforic. Slova de foc, inspiraţia spontană de factură divină, şi slova făurită, cuvintele meşteşugite cu precizie, se unesc în mod indestructibil revelând un univers artistic aparte.

La nivelul limbajului, poezia îşi evidenţiază caracterul modernist în special prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, precum: bube, mucegaiuri, noroi, negi, cu vaoare estetică, inaugurând estetica urâtului. Se remarcă deasemena, îmbinarea dintre arhaisme şi neologisme (hrisov, saricile, odrasla, obscură), utilizarea cuvintelor de factură populară, expresivitatea obţinută prin recurenţa metaforei, simbolului, epitetului, comparaţiei şi oximoronului.

Prozodia poate fi plasată între tradiţie şi modernitate. Poezia este alcătuită din strofe inegale cu totalitate inedită, conferită de variaţiile ritmului; versurile sunt lungi de 9-11 silabe, iar rima este împerecheată.

Consider că, opera literară Testament de Tudor Arghezi este o arta poetică modernă fiindcă poetul devine un creator, iar poezia presupune atât inspiraţia divină, cât şi tehnica poetică. Un alt argument în favoarea modernităţii este introducerea esteticii urâtului, arta devenind un mijloc de reflectare a compexităţii aspectelor existenţei şi o modalitate de amendare a răului. Deasemenea, Testament este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.