Teoria personalităţii criminale O amplă teorie asupra personalităţii criminale a fost creată de celebrul criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât înceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviştilor italieni din secolul al XIX-lea, „personalitatea criminală pinateliană este un model de care analiza criminologică se serveşte în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional. Este un sistem de referinţă, o construcţie abstractă, care se substituie unei realităţi subiective.” J. Pinatel subliniază că ceea ce numeşte el personalitate criminală nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane. Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi în răi, nu există o diferenţă de natură între persoane cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Diferenţa dintre delincvenţi şi nedelicvenţi trebuie căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie delincvenţială, alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format nu aşteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. În ultimă analiză, ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de a trece la act. Elementul decisiv în comportamentul criminal este „trecerea la act”. Pinatel constată că în criminologie, studierea personalităţii este esenţială. Unii indivizi au nevoie de „instigări” exterioare intense, iar alţii de „instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul central al personalităţii criminale”. Condiţiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenţii care comit acte grave, de un nucleu al personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o „deficienţă de organizare în timp”. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un „dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblul ei. Urmărind să stabilească principalele caracteristici psihologice de personalitate ale unor „criminali înrăiţi”, deţinuţi la un penitenciar din S.U.A., F.W. Warbunton şi alţii (1967) au utilizat teste de personalitate U.I.(Universal Index) în baza cărora au putut stabili nu numai existenţa unor factori de personalitate care disting delincventul de nedelincvent, ci şi unele constelaţii de factori specifici. Astfel, faţă de ceilalţi, delicvenţii arată o tendinţă marcantă de a „merge cu banda”, dau semne de neadaptare, sunt vanitoşi şi egocentrici etc.

Egocentrismul este o caracteristică fundamentală a infractorului din obişnuinţă, relevată de toţi autorii care au cercetat problemele psihologice ale infractorilor. M.J. Chandler subliniază că un mare număr de comportamente deviante sunt asociate cu o persistentă gândire egocentrică. De asemenea, se mai poate stabili că gândirea egocentrică obişnuită este însoţită de o slabă capacitate de adaptare socială. Rezultatele testărilor mai arată că egocentricul primeşte greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. E. de Greef (1946), utilizând metoda Vermeylen, a studiat un eşantion de 126 hoţi, 105 bătăuşi, 80 de criminali sexuali, 34 escroci şi 80 de asasini, sub aspectul unor trăsături intelectuale (atenţie, memorie de fixare, capacitate asociativă, înţelegere, judecată, destoinicie şi capacitate de a face combinaţii). La acest eşantion, asasinii şi escrocii, în general, sunt la nivelul oamenilor obişnuiţi (normali), câtă vreme restul infractorilor se amplasează sub linia normalului la „înţelegere” şi „judecată”, ceea ce denotă imaturitate intelectuală. Aşadar, nucelul personalităţii criminale este o structură dinamică, este reunirea şi asocierea componentelor amintit, dintre care nici una în sine nu este anormală. J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este un dat, ci o rezultantă. Din aceste considerente, personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de mediu. Conform teoriei personalităţii criminale, actul criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie răspunsul unei personalităţi la această situaţie. Dar, există situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În aceste cazuri, personalitatea este cea care domină situaţia, iar actul criminal reziltat de aici este o consecinţă directă a activiăţii personalităţii respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influenţează atât formarea personalităţilor, cât şi a situaţiilor. Aşadar, mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime ci, în egală măsură, şi prin faptul că uţurează structurarea personalităţii criminale. Demonstraţiile logice pe care le foloseşte Pinatel – bazate pe o experienţă clinică de decenii - constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate combate nativismul in criminogeneză. Analizând în continuare comportamentul infracţional, Pinatel arată că infractorul nu este reţinut în săvârşirea actului său de orpobiul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum este în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv. În acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă. Dincolo de teoria formulată de Pinatel, este unanim recunoscut că factorii psihologici nuacţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtru particularităţilor sale individuale, particularități ale căror rădăcină se află în mică măsură în elemente înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedente personale. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic.

IV. Componentele personalităţii analizate de psihologia judiciară Elementele constitutive ale personalităţii, atât cele simple, cât şi cele complexe, se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalităţii este dificil de cunoscut şi reclamă utilizarea unor mijloace ştiinţifice deosebit de sensibile pentru a efectua o analiză eficientă. Analiza este posibilă datorită proprietăţii personalităţii de a se proiecta în lumea exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează şi face posibil întregul sistem al ştiinţelor comportamentale, inclusiv al psihologiei juridice. În analiza personalităţii, în

literatura de specialitate şi în practica de investigare pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalităţii şi planul tipurilor de personalitate. · Componentele biopsihologice Componentele biologice ale personalităţii cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc şi la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). În determinarea comportamentului şi mai cu seamă a celui deviant, calităţile sau deficienţele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum şi constelaţia aptitudinală a individului constituie forţe adesea determinante. Calităţile şi deficienţele majore ale organismului, cele vizibile cât şi cele mai puţin vizibile, îşi pun amprenta în mod hotărât asupra personalităţii. Oamenii cu un organism bine structurat, dublat şi de o înfăţişare atrăgătoare au o siguranţă de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituţia lor fericită. În opoziţie cu aceştia, o capacitate redusă de rezistenţă la greutăţi fizice sau deficienţe senzoriale ori locomotorii influenţează negativ formarea personalităţii. Sentimentul de inferioritate generat de statura mică sau de disfuncţii organice, potenţate şi prin dispreţul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorităţii – cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler, „Studiul inferiorităţii organelor şi compensaţia lor în activitate” (1917) – este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor, fapt asupra căruia vom insista pe parcursul lucrării. · Componentele sociale Componentele sociale se referă la efectele acţiunii unor agenţi de natură socio-culturală (mediu social, fenomenul învăţării ca substrat şi mecanism al educaţiei spontane şi instituţionalizate) traduse în structuri achiziţionate (caracter, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forţe motrice, chiar motive care modelează comportamentul. Prin caracter se înţelege ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil şi permanent. Activitatea individului însă, se mulează pe „modele” socio-culturale de comportare şi, pe măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini faţă de alţi oameni, faţă de muncă şi activitate în general, precum şi în atitudinea faţă de sine însuşi. Dacă prin atitudine vom înţelege maniera de a se comporta într-o situaţie, atunci devine clar că atitudinea faţă de alţii şi faţă de sine constituie acele fundamente ale caracterului care determină, în mare măsură, fie formarea unei personalităţi echilibrate (om sociabil, activ, exigent faţă de sine), fie formarea unei personalităţi deviante (bănuitor, distant şi nepăsător faţă de alţii, cu o mare doză de egoism). Componentele biologice se dezvoltă şi acţionează în condiţiile existenţei şi acţiunii concomitente ale componentelor sociale. Deci, dezvoltarea personalităţii se realizează în timp, prin interacţiunea celor două blocuri mari de componente.

Concluzii Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de reabilitare socială a infractorului. Din aceste considerente, justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare. O cercetare strict psihologică a actului infracţional constp în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile apărării şi acuzării, pentru ca, în definitiv, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sunt condiţionate de această personalitate. Elementele poszitive ale personalităţii vor putea conduce la o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o sancţionare mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei, pentru care încă nu exista remediu propice. Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizand, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate cître prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.