Psiholog Szasz Andreea Diana

Psihologie Psihologie JudiciarJudiciarăă

CursCurs 2- 2-Teorii ale fenomenului şi Teorii ale fenomenului şi

comportamentului infracţionalcomportamentului infracţional

Universitatea de Vest Timişoara

Facultatea de Sociologie şi Psihologie, Secţia Psihologie

Beneficiarii cunoştinţelor de psihologie judiciară Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile

pentru acei psihologi care intenţionează să ocupe posturi care, mai ales în ultimul timp, apar în sistemul judiciar: la ora actuală psihologii pot să fie angajaţi în cadrul poliţiei, în calitate de asistenţi sociali pentru serviciul de probaţiune acreditat pe lângă tribunale; tot mai multe posturi sunt oferite în cadrul serviciului de reeducare prezent în cadrul instituţiilor penitenciare

Beneficiarii cunoştinţelor de psihologie judiciară Haward (1981, 1990) propune un model al rolului

psihologului în procesul judiciar. Deşi acest model nu se suprapune exact peste realitatea românească, surprinde contribuţiile pe care ar trebui să le aibă un psiholog în justiţia noastră. El descrie în detaliu patru roluri principale pe care le pot juca psihologii într-un proces judiciar: „experimentator”, „clinician”, „statistician” sau „consilier”. Aceste roluri sunt relevante deopotrivă pentru procesele penale şi procesele civile, sugerând psihologului genul de asistenţă pe care trebuie să-l ofere.

EXERCITIU Ce credeti ca face psihologul judiciar in

fiecare dintre cele 4 roluri?

„experimentator” „clinician”

„statistician” „consilier”

„Experimentator” In calitate de „experimentator” psihologul îndeplineşte sarcini care, de regulă,

depăşesc competenţele psihiatrului. Aflându-se în acest rol psihologul analizează comportamentul uman preponderent prin intermediul metodei experimentale şi mai puţin prin interviul clinic, fapt care cere ca psihologul să posede cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a aplica cunoştinţele şi legităţile funcţionării psihice la necesităţile problemelor legale. Atunci când se impune, psihologul trebuie să fie gata să realizeze experimente judiciare menite deopotrivă să îmbogăţească cunoştinţele psihologice şi să rezolve probleme judiciare. Analizând rolul de experimentator al psihologului, Howard (1991) face trimitere, în special, la o serie de experimente asupra percepţiei şi memoriei. Autorul menţionat distinge două categorii de experimente:

• cele realizate independent de necesităţile concrete ale unei speţe; de exemplu, experimentele realizate asupra identificării infractorului de către martorii oculari (Loftus, 1979); astfel de experimente sunt menite să asigure o mau bună cunoaştere a funcţionării psihismului în contexte legale şi;

• experimente realizate special pentru a soluţiona un caz particular (Gudjonsson & Satori, 1983); acestea din urmă sunt mai degrabă experimente judiciare având valoare de probă.

Rolul de „statistician” Rolul de „statistician” se referă la estimarea

producerii unor anumite evenimente sau comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun

de către statisticieni şi alţi specialişti, printre care se regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt

rugaţi, de exemplu, să se pronunţe asupra probabilităţii de recidivă, asupra şanselor ca o

persoană ce suferă de un anume deficit mintal să poată să se întreţină sau să locuiască independent în

societate (Howard, 1981)

Rolul de „clinician”, Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este

îndeplinit, de regulă, de psihologi clinicieni. În bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor acreditaţi în calitate de experţi judiciari. În acest rol psihologul intervievează clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate include, printre altele, o evaluare psihometrică detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste de funcţionare neuropsihologică, teste de personalitate) şi culegerea datelor despre comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura investigaţiilor depinde de necesităţile cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să fie repetată de mai multe ori. În plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la alte persoane pentru a întregi examinarea psihologică propriu zisă.

Rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi judecătorului asupra genului

de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de exemplu, examinează psihologii ce depun

mărturie într-un proces. În general, în dreptul anglo-american raporturile de expertiză psihologică

prezentate de o parte în proces sunt recenzate şi chestionate de psihologul-expert al părţii adverse,

fapt care duce la o mai mare prudenţă şi acurateţe în realizarea acestora. La noi încă nu s-a ajuns la o astfel de performanţă, psihologii fiind foarte rar

invitaţi în calitate de experţi în procese judiciare.

Infractorul şi infracţionalitatea Exemple de conflicte a omului cu legea

Exemplu de delict civil prin acţiune Dacă persoana A lasă drept amanet persoanei B, ca şi garanţie pentru creditul obţinut, un autoturism, iar persoana B foloseşte autoturismul în interese personale, suntem în situaţia în care creditorul (persoana B) încalcă prevederile Codului Civil care interzice folosirea bunului amanetat (vezi C. Civ., art. 1693). Această faptă a creditorului îi dă dreptul debitorului (persoanei A) să se adreseze instanţei de judecată pentru ca bunul amanetat să fie pus sub sechestru judecătoresc şi ca, eventual, să-i fie restituite şi daunele care le-a suferit din cauza uzurii la care a fost supus autoturismul. În cazul de faţă persoana B comite un delict civil, adică încalcă legea civilă, prin faptul că face ceva ce aceasta, prin intermediul prevederilor codului civil, îi interzice să facă. Dacă, după ce executorul judecătoresc aplică, în baza hotărârii legale, sechestrul asupra autoturismului şi persoana B sustrage de sub sechestru autoturismul şi îl foloseşte din nou în scopuri personale, va comite un delict penal – o infracţiune. Infracţiunile, faţă de delictele civile, se pedepsesc: în cazul dat, conform codului penal românesc infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o lună până la un an sau cu amendă (vezi C. Pen., art. 244).

Exemplu de infracţiune penală prin non-acţiune / inacţiune Dacă persoana C găseşte un telefon mobil şi în termen de 10 zile nu-l predă autorităţilor sau

persoanei care l-a pierdut comite o infracţiune penală care se regăseşte în Codul Penal cu titlul „însuşirea bunului găsit” (vezi C. Pen., art. 216). De data aceasta delictul penal (infracţiunea) se comite prin omisiune sau nesocotire a ordinului care se cuprinde în Codul Penal: lucrul găsit trebuie restituit proprietarului sau predat autorităţilor. Persoana C riscă să fie pedepsită prin închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă.

INFRACTORUL În sens general, infractorul sau delincventul

este persoana care a comis o infracţiune. În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia

existenţei unei hotărâri definitive de condamnare.

Intră în categoria criminologică de criminal persoana care comite o “crimă” în sensul de

faptă penală sau cu justificată aparenţă penală.

Criminalitatea.Desemnează la modul general ansamblul faptelor penale comise într-un spaţiu si într-o

perioadă de timp determinate.1) Criminalitatea reală - se referă la ansamblul faptelor penale comise efectiv,

indiferent dacă ele sunt sau nu sunt cunoscute de catre vreunul din organele justiţiei penale, o cunoaştere riguros ştiinţifică a acestei categorii nu este posibilă.

2)Cifra neagră a criminalitaţii - reprezintă ansamblul faptelor penale care se comit efectiv dar care nu ajung la cunoştinţa organelor de justitie penală. Factorii care generează cifra neagră a criminalităţii :

abilitatea infractorilor ; ineficienţa organelor de cercetare penală, care poate decurge din: I)

organizarea deficitară a acestora; II) incompetenţa profesională; III) incorectitudinea unor funcţionari;

pasivitatea victimelor.3 ) Criminalitatea aparentă (sau relevată)- reprezintă totalitatea faptelor cu aparenţă

penală ajunse la cunostinţa organelor de justiţie.4) Criminalitatea legală (sau judecată). -cuprinde faptele penale pentru care s-a

pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Teorii ale criminalitatiiTeoria geografică Reprezentanţi ai acestei scoli au fost belgianul

Quetelet si francezul Guerry. Cei doi cercetători au formulat « Legea termică a criminalităţii » lege potrivit căreia :

‘’ infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului

cald , iar infracţiunile contra patrimoniului predomină în regiunile nordice şi în timpul

sezonului rece ‘’ .

--ORIENTAREA BIOLOGICĂORIENTAREA BIOLOGICĂ-Teoriile lui -Teoriile lui Cesare LombrosoCesare Lombroso (1835-1909)(1835-1909) Teoria anormalităţii biologice

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri accentuate, trasatură ce se regasea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Pentru verificarea acestei ipoteze Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la studierea a 383 de cranii.

În teoria lombrosiană fenomenul criminal este determinat de o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.

Susţinerile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva idei de bază.

Criminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice sauCriminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice saupsihice (mărimea capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defectepsihice (mărimea capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defecteale ochilor, urechi de dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţieale ochilor, urechi de dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţieanormală, lungimea excesivă a braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă,anormală, lungimea excesivă a braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă,abundenţa, varietatea şi precocitate zbârciturilor, idioţii, imbecilii, abundenţa, varietatea şi precocitate zbârciturilor, idioţii, imbecilii,

paranoicii,epilepticii, paranoicii,epilepticii, istericii, cei cu sistem emoţional instabil, etc.) .istericii, cei cu sistem emoţional instabil, etc.) .

- Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat,- Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat,fiind un tip înnăscut.fiind un tip înnăscut.

- Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic- Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic într-o lume modernă.într-o lume modernă.

- Criminalitate se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală- Criminalitate se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală.

Teoria anormalităţii bio-psiho-sociale - Enrico Ferri (1856-1929)În construirea teoriei sale Ferri pleacă de la clasificarea criminalului în cinci categorii:

1) criminalii nebuni - Intră în această categorie toate cazurile patologice. O varietate aparte o reprezintă nebunul moral.

2) criminalii născuţi- sunt cei la care se regăsesc, de o manieră evidentă, caracteristicile speciale ale omului criminal relevate de antropologia criminală. Marea majoritate a recidivistilor este alcatuită din criminali născuţi sau criminali din obişnuinţă.

3) criminalii obişnuiţi sau din obişnuinţă dobândită. Se caracterizează prin slăbiciune morală la care se adaugă stimuli ai circumstanţelor şi mediului corupt. Deseori încep activitatea infracţională la o vârstă fragedă şi comit infracţiuni contra proprietăţii. Detenţia îi degradează fizic şi moral , în loc să îi ajute să se îndrepte .

4) criminalii de ocazie. În această categorie se regăsesc cei care sunt împinşi să comită fapte penale de unele condiţii legate de mediul fizic şi social.

5) criminalii din pasiune . Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori atentate contra persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos şi o sensibilitate exagerată.

Teoriile "eredităţii" Susţinând o anumită relevanţă a factorului ereditar în geneza criminalităţii, Goring a

introdus o nouă ipoteză de cercetare în cadrul orientării biologice, care a înlocuit temporar ipoteza atavismului evoluţionist.

Între cercetările destinate examinării rolului eredităţii în etiologia actului infracţional, amintim studiile de arbore genealogic, studiile efectuate asupra gemenilor şi cercetările de antropologie comparată.

Studiile de arbore genealogic efectuate în S.U.A. de către Richard Dugdale şi ulterior de Eastbrook, Davenport şi Henry Goddard au încercat să demonstreze că în familiile care au antecesori cu condamnări penale există un număr mai ridicat de infractori, datorită eredităţii. H.Mannheim a criticat foarte serios această teorie datorită erorilor de ordin metodologic care s-au comis pe parcursul cercetărilor.

Studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici efectuate de psihiatrul german Johannes Lange au încercat să demonstreze predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în cazul gemenilor monozigotici.

Cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E. Hooton, în 1939, cu scopul de a demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul individului sunt în strânsă legătură au eşuat, nereuşind să dovedească implicarea inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii. Erorile de ordin teoretic au fost sever criticate la vremea respectivă.

Teoriile biotipurilor criminale

E. Kretschmer (1888-1964) consideră că există o corelaţie între constituţiacorporală şi înclinaţia pentru comiterea anumitor infracţiuni. Tipul picnic- cuprinde indivizii corpolenţi şi scunzi, adeseori inteligenţi şi expansivi) este înclinat spre înşelăciuni sau fraude. Tipul astenic( cuprinde indivizii înalţi şi slabi, slab adaptaţi social este înclinat spre infracţiuni contra patrimoniului şi au tendinţa de recidivă. Tipul atletic ( cuprinde indivizii atletici) are tendinţă de criminalitate brutală şi tendinţă de recidivă. Tipul disoplasti ( cuprinde acei indivizi înapoiaţi fizic şi intelectual) sunt înclinaţi spre delicte sexuale şi operează în mod neaşteptat.

W.Sheldon se bazează pe dezvoltarea diferită a embrionului uman, stabilind un raport între dezvoltarea corporală şi trăsăturile energodinamice ale personalităţii de tipul:

- endomorf-viscerotonic (cu o dezvoltare mai pronunţată a organelor interne);

- mezomorf-stomatotonic (cu o dezvoltare puternică a musculaturii); - ectomorf-cerebrotonic (cu o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a

inteligenţei. Sheldon a stabilit pe cale experimentală că cele mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul tipului mezomorf. [

H.A. Witkin şi S. A. Mednik, cercetători danezi, plecând de la cazul unorcriminali celebri care aveau o anumită anomalie cromozomială, în urma unui studiuamplu ( realizat în 1977), au susţinut că există o corelaţie între comportamentul infracţional şi anomaliile genetice, în sensul că indivizii care au formula cromozomială 47xyy, având un cromozom y suplimentar, sunt predispuşi la uncomportament infracţional într-o pondere de 42 %, spre deosebire de oamenii fărăaberaţii cromozomiale pentru care riscul infracţional ar fi de doar 9.3%. La fel şi încazul când aberaţia cromozomială este de tipul 47xxy. Cromozomul y suplimentar ardetermina comportamentul agresiv, fiind astfel „cromozomul criminal”.Cercetări complexe au demonstrat că o stabilirea unei astfel de corelaţii este hazardată.

Alte teorii biologice

S. şi E. Glueck, la Universitatea Harvard au făcut în anii 40 ai secoluluitrecut un amplu studiu asupra cauzelor pentru care copiii din zonele sărace nu devin infractori. Concluzia a fost că infracţionalitatea nu are cauze exclusiv biologice, nu are cauze nici exclusiv socio-culturale, ci că ea derivă din interacţiunea anumitor forţe somatice, intelectuale, socio-culturale sau ţinând de caracterul persoanei. Delincvenţii se deosebesc de non-delincvenţi din cinci punte de vedere: fizic, caracter, atitudine, psihologic şi socio-cultural.

Teorii psihologice-Teoria psihanalitica S. Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine

însă de sfera psihologie normale. Mecanismul de funcţionare al psihicului uman se bazează pe colaborarea între cele 3 instanţe. Astfel, Eul încearcă să realizeze un echilibru între pulsiunile instinctive pe de o parte, şi conştiinţa morală pe de altă parte. Procesul prin care instinctele se transformă în comportamente sociale se numeşte sublimare. Dacă un instinct nu reuşeşte a fi sublimat atunci el este deturnat spre alte activităţi prin procesul numit compensare. Dacă nici prin compensare nu se reuşeşte stăpânirea instinctului atunci, Supraeul, ca un fel de represiune, trimite pulsiunea în inconştient, care va putea să erupă în mod necontrolat ( ticuri, manifestări violente etc.,). Eşuarea tentativelor de sublimare sau compensare a conflictelor interioare ale individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina trecerea la actul infracţional. În clasificarea pe care psihanaliza o face infractorilor un loc important îl ocupă criminalul care a săvârşit infracţiunea datorită complexului de vinovăţie.

Complexul de vinovăţie ar favoriza comiterea crimei în momentul în care acest sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât devine insuportabil, astfel încât pedeapsa este aşteptată ca o eliberare. În acest mod este explicat faptul că unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a fi cât mai repede descoperiţi.

Teoria psihanalitica A. Adler a susţinut teoria complexului de inferioritate. El susţine că

fiecare individ are înnăscut sau dobândit un sentiment de inferioritate în funcţie de diferite criterii ( aspect fizic, vârstă, inteligenţă, rasă, clasă socială, instrucţie). Sentimentul de inferioritate declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi propria condiţie prin compensare sau supracompensare.

Acest mecanism stă la baza progresului individului. Dacă deficienţa nu e depăşită, sentimentul de inferioritate poate să degenereze în complex de inferioritate.

Complexul de inferioritate poate genera comportamentul infracţional deoarece este o cale facilă ca individul să îşi compenseze complexul. ( cei care comit infracţiuni pentru a ieşi din anonimat prin apariţia media, etc.)

Teoria psihomorală. E. De Greef a susţinut teoria psihomorală.Conform acesteia, structurile afective

sunt guvernate de două categorii de instincte: de apărare ( manifestat prin teamă, fugă, agresiune etc.) şi de simpatie (presupune acceptarea celuilalt).

Inteligenţa individului poate soluţiona eventualele conflicte dintre cele două instincte, dar de regulă în caz de conflict omul preferă securitatea în detrimentul simpatiei. În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera determinând un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi în final indiferenţa afectiva.

În opinia lui De Greff procesul criminogen cuprinde 3 etape. Prima, faza asentimentului temperat când are loc o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustrări repetate. Apoi faza asentimentului formulat când individul acceptă comiterea crimei şi îşi caută justificările, iar în final ultima etapă este reprezentată de criză când individul aşteaptă doar momentul potrivit pentru comiterea crimei.

În opinia acestui autor, diferenţa dintre un infractor şi un noninfractor este datăde gradul de indiferenţă afectivă.

Teoria personalităţii criminale J. Pinatel a susţinut teoria personalităţii criminale. Astfel trăsăturilemorale frecvent întâlnite la infractori ( egocentrismul, labilitate psihică,

agresivitate şi indiferenţa afectivă), luate izolat nu sunt specifice doar infractorilor ci doar reunirea lor într-un ansamblu articulat ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale.

Infractorul nu este o specie umană particulară diferită de oamenii normali, diferenţa e dată de nivelul pragului delincvenţial. Fiecare om în împrejurări excepţionale poate deveni infractor, diferenţa e dată doar de intensitatea stimulului pentru infracţiune care la oamenii oneşti trebuie să fie foarte ridicat pentru a determina un comportament infracţional spre deosebire de cei care au o personalitatecriminală.

Teorii sociologice K. Marx ( 1818-1883) şi F. Engels ( 1820-1895), reprezentanţi ai şcolii socialiste au

susţinut că infracţionalitate este generată de inegalitate economică, iar pentru că baza capitalismului este inegalitate economică, acesta este tot o cauză a criminalităţii.

G. Tarde ( 1843-1904), fondatorul şcolii interpsihologice, a susţinut că mediul este factorul criminogen principal iar imitaţia are rolul preponderent în formarea comportamentului infracţional (şcoala străzii este ca o academie pentru infractori). Astfel un comportament imoral va ieşi în evidentă şi va putea fi imitat de ceilalţi. Este nu doar un pericol prin el însuşi ci şi un izvor pentru cei care îl cunosc şi care pot să-l imite. Cu toate acestea Tarde nu consideră că imitaţia înlătură alegereaindividului, care rămâne responsabil şi vinovat pentru faptele sale, propunând o mai bună individualizare a sancţiunilor ţinând cont de particularităţile infractorului

E. Durkheim ( 1858-1917) principalul reprezentant al şcolii sociologice, el a susţinut că infracţiunea este un fenomen de normalitate socială, criminalitatea existând de când se cunoaşte lumea. Fenomenele sociale au aceleaşi legături de cauzalitate ca şi fenomenele fizice din mediul înconjurător. Faptele de ordin moral fiind fapte sociale înseamnă că infracţionalitatea este un fapt normal al societăţii, este un fenomen natural legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale. Crima se defineşte prin raportare la imaginea comună pe care membrii societăţii o au asupra ceea ce ar trebui să fie comportament normal. Mai mult decât atât crima este şi un factor de sănătate publică.

Teoria asociaţiilor diferenţiate E. H. Sutheland ( 1883-1950), a dezvoltat teoria

asociaţiilor diferenţiate.Ideea centrală a autorului este aceea că comportamentul criminal este unul învăţat. El a susţinut mai multe teze:comportamentul criminal este unul învăţat şi nu moştenit, cel care nu a avut o sursă de învăţare nu poate să inventeze crima; învăţarea se realizează mai ales în cadrul unui grup restrâns de persoane, procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea mobilurilor, a raţionamentelor şi atitudinilor

Teoria conflictelor de culturi T. Sellin a susţinut teoria conflictelor de culturi. După el

crima rezultă din conflictul care se naşte în societate între norme de conduită diferite. El lansează doar ipoteze cu un gard mai mare de probabilitate, fiind sceptic în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea care ar fi cauzele comportamentului infracţional.

Conflictul cultural desemnează lupta dintre valorile morale aflate în dezacord. Uneori prin respectarea regulilor de conduită ale unui grup, s-ar putea să încalci reguli ale altui grup. Prin cultură autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi de regiuni culturale, despre tipuri de cultură. Sursa acestei teorii au reprezentat-o situaţieemigranţilor în SUA

Teoria anomiei R. K. Merton a fost adeptul teoriei anomiei. După

el, anomia este o stare socială de absenţă sau de slăbire a normei. Cultura reprezintă ansamblul de valori sociale care stabileşte scopurile spre care să tindă un individ.

Organizarea socială printr-un ansamblu de norme şi instituţii stabileşte care sunt mijloacele prin care se pot atinge scopurile. Existenţa unui eventual conflict între mijloacele legitime şi posibilităţi, determină o stare de anomie şi în final determină individul să încalcenorma care nu-i permite atingerea scopului.

Teoria angajamentului. H. Becker, a lansat teoria angajamentului, în conformitate cu care

individul respectă legea pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care este angajat. Infractorul care nu este implicat în viaţa socială, prin comiterea unei infracţiuni, el nu are nimic de pierdut.

Teoria "subculturilor delincvente“- Albert Cohen

Ideea centrală a acestei teorii este aceea că infracţionalitatea tinerilor din clasele defavorizate constituie, de fapt, un protest împotriva normelor culturale domi nante în S.U.A. Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legitim, aceşti tineri resimt o puternică stare de frustrare. Delincvenţa, afirmă autorul, nu este un rezultat inerent inferiorităţii sociale. Ea este mai degrabă o funcţie a barierelor sociale şi economice impuse grupurilor sociale sărace.

Bibliografie: P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit pénal et de

criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963,

T.Hirschi, Causes of Delinquency, Univ. of California Press, Berkeley, Los Angeles, 1969

M.Hindelang, Causes of Delinquency: A Partial Replication and Extention, în Social Problems, nr.21, 1973,

E.H.Sutherland and D.Cressey, Principles of Criminology, Philadelphia and New York, Editura J.B.Lippincott Co., seventh edition, 1966

Bibliografie E.Kretschmer, Physique and Character, New

York, Ed.Harper, 1925 W.Sheldon, Varieties of Delin quent Youth,

New York, Ed.Harper, 1949. R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie,

Bucureşti,Ed.Academiei,1989