TEORIA POLITICĂ A REFORMEI

Pe teoriticenii Reformei îi preocupau în afară de problemele Renaşterii problemele birocratizării şi corupţiei bisericii romano - catolice. Biserica nu corespundea cerinţelor de emancipare a personalităţii, noii societăţi ce se năştea - capitalismului. Ca noţiune ştiinţifică noţiunea de renaştere determină timpul în care în Europa au un şir de mişcări ale maselor populare şi exprimă acea parte a acestei mişcări care ţine de critica revoluţionară şi atacul asupra monopolului bisericii catolice şi învăţăturii despre sistemul politic şi ideologic din acea perioadă. Această mişcare istorică se încadrează în limitile secolelor XV -XVI.

Mişcarea de reformă pune în discuţie puterea papală şi ordinea feudală. Reforma a fost deci o mişcare pentru abolirea feudalismului, nimicirea filoşofiei şi ideologiei medievale şi pentru crearea bazelor filosofiei care ar asigura biruinţa lumii moderne.

Ideologii Reformei au mers la întîmpinarea reformelor politice, sociale, spirituale şi culturale ale epocii. Ei au declarat un război fără compromis bisericii şi doctrinei ei, acţiune ce a zguduit pînă la temelie regulile medievale ale Europei Occidentale.

Reprezentant al valului al doilea a Reformei este teologul francez Jean Calvin (1509 - 1564). În Elveţia unde îşi petrece cea mai mare parte a vieţii a scris principala sa lucrare Învăţămîntul religiei creştine prin care a fost „botezat" ca „al doilea patriarh al Reformei". Calvin este un mare activist al bisericii şi reformator al ei. A înfiinţat mişcarea denumită „calvinism”. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi a unei părţi din Germania de Nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia (în Franţa urmaşii lui Calvin erau numiţi gughenoţi, în Olanda, Anglia, Scoţia erau numiţi puritani). În 1531 aderează la mişcarea protestanistă, însă peste 5 ani în Geneva întemeează biserica sa calvinistă. El a reorganizat structura religioasă şi politică a oraşului, după bazele Bibliei, pe principii democratic –republicane: cu miniştri, învăţători, sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug.

Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia statului teocratic al Genevei prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al teologiei lui Calvin.

Organizează oraşul pe principii democratic -republicane. El nu este de acord cu învăţătorul său Luther privind doctrina îndreptăţirii şi predistinării care întărea calea spre mîntuire numai pentru aleşii lui Dumnezeu. De aici principalul în concepţia calvinistă nu este credinţa ci harul dumnezeesc care se dă oamenilor activi şi se manifestă în acelaşi timp în activitatea politică şi de afaceri. Harul (graţia) depinde numai de voinţa lui Dumnezeu şi nu depinde de credinţă - aceasta este ideea principală a lui Calvin. întreaga teologie a lui Calvin se conţine în următoarea frază: „Nu spuneţi că e nejust, fiindcă suprema justeţe e voinţa lui Dumnezeu". După Calvin soarta omului este predistinată de Dumnezeu. Această idee chema credincioşii la activitate. Sucesul în afaceri e un semn al alegerii divine. Cîştigul devine scop în sine pentru a satisface voinţa lui Dumnezeu. Conform acestei doctrine farisierească săracul era considerat ca un păcătos lipsit de har iar capitalistul este prezentat ca un „ales" divin.

În republica sa teocratică Calvin ntroduce în calitate de normă obligatorie a vieţii sociale îndeplinirea legii dumnezeeşti, simplificînd în acelaşi timp ritualurile bisericeşti: nici cler, nici liturghie, nici altar, nici icoane. Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a "trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului etc.

Comunitatea credincioşilor era condusă de predicatorii aleşi de către ei şi fiecare din bisericile

calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Predicatorul era îmbrăcat simplu, care citea Evanghelia zilei şi o explica; şi oricine era destul de instruit putea fi predicator.

Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru.

Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Concepţiile lui Calvin au avut o mare influenţă asupra dezvoltării relaţiilor capitaliste în Europa de Nord-Vest şi America de Nord.

Majoriatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie.