Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice

Master: Politici publice şi management instituţional,an I

CIOBANU CONSTANTIN ALEXANDRU

Teoria democraţiei. Evoluţie, probleme, provocări.

Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit

nevoia de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că ne

referim la marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi fără

îndoială de forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat sau

conservat de-a lungul istoriei.

În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de

democraţie, privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale,

evoluţia, problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul

teoretic, dar şi practic.

Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat

neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale de

democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau

politologi care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la

fundamentele afirmării, funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.

Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de

democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce priveşte

studiul asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei lucrări.

Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două mii

patru sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel

democraţia însăşi era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie politică a

evoluat mult de-a lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi incosistentă ce

variază de la stat la stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile sociale, sau de

practicile politice existente. De aceea, democraţia este greu de definit şi identificat în

spectrul politic contemporan. În general, când vorbesc despre democraţie ca regim

politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic în care sunt respectate drepturile

omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la putere. Dar, atât teoretic cât şi

practic, lucrurile diferă în realitate.

Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau la

suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare participativă

directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional, altfel spus la

guvernământul conform legii.1

Sensul etimologic al democraţiei îl putem regăsi în Grecia antică, aşa cum

spuneam şi în rândurile de mai sus, acesta însemnând – foarte simplu – domnia sau

puterea poporului: domnia majorităţii. Bineînţeles, sensul conceptului de democraţie a

suferit numeroase schimbări căpătând diferite forme pe parcursul istoriei, dar esenţa

conceptului a rămas neschimbată.

În diferitele sale forme, putem observa democraţia cu aspectele sale teoretice aşa

cum le găsim în modelul clasic atenian, în ideile lui Rousseau, sau ale lui Marx sau putem

observa democraţia aşa cum este ea prezentă în variantele contemporane la Schumpeter,

la Dahl, la Hayek sau Sartori. De menţionat este faptul că la ultimii autori intervine şi

influenţează puternic gândirea politică de tip liberal, teoria democraţiei căpătând astfel o

serie de implicaţii majore. Dar să revenim la ceea ce ne interesează şi să explicăm succint

aceste forme şi aspecte ale democraţiei asa cum au fost ele de-a lungul timpului.

Trăsătura esenţială a democraţiei ateniene a fost dată de participarea nemijlocită a

cetăţenilor în cadrul procesului decizional necesar gestionării problemelor existente în

comunitate. Participarea directă la viaţa politică a cetăţenilor atenieni cu drepturi politice

era un element esenţial în viaţa acestora. Atenianul nu lua parte la dezbaterile politice

doar ocazional, ci tot timpul când trebuia să fie luată o decizie. În afară de faptul că

participarea directă la viaţa politică era un drept, era şi o obligaţie. Pericle, un om politic

de seamă al Atenei, considera că o „constituţie [...] este numită democraţie deoarece

puterea nu este în mâinile unei minorităţi, ci aparţine întregului popor”2. Pe de altă parte,

Platon susţinea că poporul trebuie cârmuit de către cei mai înţelepţi, pentru că, dacă

cetăţenii se vor lăsa ghidaţi de propriile idei, aceştia vor putea cădea în anarhie,

distanţându-se de obiectivele firesc propuse. Observăm astfel că democraţia specifică

Greciei antice se baza pe participarea ridicată a cetăţenilor la viaţa politică, puterea fiind

în mâinile poporului.

1 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153.2David Held, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 30.

Trecând de la antichitate la epoca medievală, democraţia va fi influenţată de

apariţia dreptului natural şi a contractualismului. John Locke vedea guvernarea perfectă

obţinută prin consimţământul dat de cetăţeni pentru cei care au drepturi politice. Prin

aceasta se poate observa o primă încercare de reprezentativitate a cetăţenilor prin

democraţie. Pentru Rousseau conceptul de democraţie avea o semnificaţie diferită, acesta

arătând faptul că ideea de democraţie nu are nicio legătură cu ideea de reprezentativitate

politică pentru că „deputaţii poporului nu sunt şi nici nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu

sunt decât mandatarii lui şi nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a

ratificat-o poporul în persoană este nulă; nici nu este lege”3. Rousseau vedea ca cel mai

potrivit mod de guvernare, acel mod care permite tuturor cetăţenilor, prin voinţa generală

a comunităţii, să se implice în viaţa politică şi publică, la elaborarea legilor, în adunări

periodice cu un caracter general. Bineînţeles, acest lucru era şi este în continuare unul

aproape imposibil, filozoful francez fiind deseori revendicat atât de teoreticienii

regimurilor autoritare, cât şi de cei ai regimurilor liberale.

La fel ca Rousseau, Marx, care teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi

câştige libertatea, considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la

baza folosirii omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se

aşa-zisa putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se

poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă de

Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă” atunci

putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze singură, fără

coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte de orice fel – pe

scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare în comun a existenţei

comunitare”4.

Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost puse

în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război Mondial şi

după prăbuşirea regimului comunist.

3 Jean-Jacques Rousseau, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996, p.163.4 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365.

Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în democraţie un

soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se ajunge la anumite decizii

politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a decide prin intermediu unei luptei

competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul populaţiei.

Un alt teoretician, Robert Dahl, înlocuieşte termenul de democraţie cu cel de

„poliarhie” care, conform parerii aurorului, este considerată a fi ca „un regim politic şi, în

acelaşi timp(dacă este înţeleasă istoric), ca un set de instituţii ce au rezultat din eforturile

de a liberaliza şi a face mai „cuprinzătoare” instituţiile statului naţiune, [...] de asemenea

poliarhia poate fi înţeleasă ca un sistem de drepturi, prin care anumite drepturi sunt

garantate şi protejate, precum şi ca un sistem de control politic asupra liderilor”5. Dahl

identifica, după opinia mea, poliarhia cu o democraţie participativă care tinde spre o

consolidare maximală prin aportul pe care cetăţenii îl aduc prin participarea lor sporită la

viaţa politică, dar şi prin respectarea unor garanţii constituţionale oferite de liderii

politici.

Hayek vedea democraţia ca un mijloc legitim de a proteja libertăţile individuale.

Această abordare a lui Hayek este una juridică, accentul căzând pe autoritatea legii,

democraţia fiind cea care asigura „domnia legii”.

Sartori susţinea în celebra sa lucrare Teoria democraţiei reinterpretate că, în cele

din urmă, comportamentul politic al indivizilor depinde de ideea generală despre ceea ce

este, ceea trebuie să fie şi ceea ce poate fi democraţia. Când se susţine faptul că un sistem

politic este mai democratic sau mai puţin democratic decât altul, evaluările indivizilor

depind de ceea ce consideră a fi adevărata democraţie. Mulţi teoreticieni au încercat să

definească democraţia exact după comportamentul lor politic, aşa cum arată Sartori.

Tot Sartori ilustrează existenţa democraţiei printr-o condiţionare: dacă relaţia

dintre cei guvernaţi şi cei care guvernează se supune principiului conform căruia statul

este în slujba cetăţenilor, şi nu cetăţenii sunt la cheremul statului, guvernul există pentru

popor, şi nu invers atunci există democraţie. Tot în continuarea acestei idei, Abraham

Lincoln intr-un discurs la Gettysburg din 1863. a oferit o caracterizare memorabilă a

5 Robert A. Dahl, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iasi, 2000, p. 19.

democraţiei spunând că aceasta este „o guvernare a poporului, de către popor, şi pentru

popor”. Aceste afirmaţii oferă o perspectivă sugestivă asupra democraţiei, chiar dacă în

literatura de specialitate pare simplistă în raport cu mecanismele actuale ale democraţiei.

Conceptul de democraţie a evoluat, după cum am precizat, şi sub aspectul politic aceasta

poate îmbrăca mai multe forme, având în vedere faptul că, la fel ca şi politica în general,

şi democraţia se bazează pe relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Din aceste relaţii putem

desprinde cu uşurinţă mai multe tipuri de democraţie, pe care le vom prezenta succint în

cele ce urmează.

Democraţia poate fi privită ca o formă politică ce a demonstrat de-a lungul

timpului o mare capacitate de adaptare la diferite condiţii impuse de istorie, o mare

capacitate de învăţare, precum şi un însemnat potenţial de transformare în timp, funcţie

de anumiţi factori.

Din ceea ce am observat în ideile autorilor ce au fost expuse în rândurile de mai

sus, putem afirma că în umbra conceptului de democraţie de alfă ideea de suveranitate a

poporului, sua a majorităţii cetăţenilor: autoritatea supremă în interiorul unei societăţi,

trebuie să revină indivizilor ce formează societatea, şi nu unor elite sau minortăţi

oligarhice sau unui singur individ care să deţină puterea deplină.

Democraţia, aşa cum o vede şi Adrian Paul Iliescu în una din lucrările6 sale,

presupune în ultimă instanţă ca puterea să aparţină demos-ului. James Madison,

precizează Iliescu, unul dintre creatorii democraţiei americane spunea că „poporul este

singura sursă legitimă de putere şi în popor îşi are originea carta constituţională în

virtutea căreia primesc împuterniciri diferitele sectoare ale puterii”.

Cu toate acestea în democraţiile statelor moderne este evident că poporul nu poate

exercita puterea direct şi nemijlocit, de aceea au luat naştere anumite forme de organizare

politică care presupun o anumită „profesionalizare” a politicii. Astfel democraţiile

moderne au început să se bazeze pe o delegare a puterii şi a conducerii de la majoritate

(de la demos), către o minoritate profesională de politicieni. Cu alte cuvinte poporul

transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni aleşi pe o perioadă

6 Adria-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002, p. 148.

determinată. Aceştia din urmă pot fi consideraţi drept „reprezentanţi” ai celor ce i-au ales.

De aici şi denumirea unei prime forme de democraţie: democraţia reprezentativă sau

democraţia parlamentară (se mai numeşte şi aşa deoarece de obicei puterea este

transferată prin vot unui organ suprem, şi anume legislativul care poartă numele de

Parlament, Adunare Naţională sau Congres).

Unii teoreticieni ai teoriei democraţiei, pun la îndoială caracteristicile democraţiei

reprezentative, văzută din perspectiva modelului democratic în care puterea aparţine

direct poporului, şi nu prin intermediu unor reprezentanţi. Astfel, în gândirea şi practica

politică modernă, nu s-a pierdut niciodată ideea unei democraţii nemijlocite, în cadrul

căreia cetăţenii să poată participa direct la preocesul decizional politic. S-a născut astfel o

nouă formă a democraţiei, şi anume democraţia directă. Forma actuală a democraţiei

directe este referendumul, procedură politică prin care toţi cetăţenii, pri intermediul

votului, participă politic, se pronunţă asupra unor probleme sau decizii necesare de larg

interes.

Pe de o parte referendumul avantajează o democraţie prin faptul că se renunţă la

veriga intermediară şi anume la acei reprezentanţi (parlamentarii), astfel deciziile nu se

mai iau la nivelul acestor intermediari, ci la nivelul poporului, exprimând clar interesele,

dorinţele şi preferinţele acestuia. Se elimină astfel riscul ca reprezentanţii sa nu fi luat

deciziile care să exprime cel mai fidel voinţa cetăţenilor, ci dimpotrivă, deciziile să fie

luate funcţie de anumite interese personale sau speciale. Faptul că sunt nenumărate

momentele când reprezentanţii aleşi în forurile legislative „trădează” sau cel puţin

neglijează interesele celor ce i-au delegat, constituie una dintre marile probleme ale

democraţiei reprezentative.

Pe de altă parte, democraţia directă presupune şi unele dezavantaje de maximă

importanţă pentru o societate modernă, şi anume: lipsa de operativitate din partea

indivizilor (referendumul se bazează pe votul la nivel naţional, astfel necesitând timp şi

eforturi organizatorice foarte mari), şi costurile foarte mari pe care le are această formă

de democraţie. Referendumul este o formă a democraţiei care se poate practica şi se

practică pe o scară foarte restrânsă (doar în anumite state foarte mici şi foarte bogate –

vezi exemplul unor cantoane din Elveţia, acolo unde unele decizii se iau pe baza

referendumului). Mai mult decât atât, putem spune că un alt dezavantaj este reprezentat

de faptul că unele decizii sunt de aşa natură încât cetăţenii nu au competenţa necesară,

documentarea sau informaţiile necesare pentru a lua cea mai sigură şi oportună hotărâre.

Tot în aceeaşi lucrare7 pe care am citat-o anterior, Adrian Paul Iliescu, surprine o

chestiune foarte interesantă la care subscriu inevitabil. Astfel, atunci când vorbim despre

democraţie la modul de voinţă a poporului care deleagă puterea, se ridică urmatoarea

întrebare: care sunt limitele exacte ale puterii transferate de la alegători la cei aleşi?; ce

anume sunt împuterniciţi să facă reprezentanţii aleşi şi ce anume depăşeşte sfera

împuternicirii lor?

Aceste două întrebări intervin în mod legitim deoarece, odată aleşi,

„reprezentanţii” ar putea face orice în numele unor idei personale de genul „ni se pare

necesar să...” sau „ consideră că este bine ca...”, puterea lor putând deveni arbitrară şi

necondiţionată. Herbert Spencer spunea că exacerbarea drepturilor puterii alese este o

mare superstiţie: „Marea superstiţie politică a trecutului era dreptul divin al regilor.

Marea superstiţie politică a prezentului este dreptul divin al parlamentelor”.

Însă pentru a evita evenimente neplăcute şi pentru a preveni eventualele abuzuri

de putere din partea „reprezentanţilor”, politica modernă, în procesul ei de dezvoltare şi

evoluţie a găsit noi soluţii, consacrând principiile constituţionale ale puterii, ale separaţiei

şi controlului reciproc ale puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească, şi a obligaţiei

puterii de a respecta drepturile şi lebertăţile cetăţeneşti.

Ultimul din aceste principii acţionează şi în sens invers, dacă putem spune aşa,

deoarece el poate să apară ca restricţie împotriva „tiraniei majorităţii”. Democraţia admite

principiul majorităţii şi de cele mai multe ori se bazează aproape în totalitate pe acesta,

dar pentru prevenirea abuzurilor majorităţii pe care aceasta le-ar putea avea asupra unei

minorităţi, ea consacră principiul respectării obligatorii a depturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti ale fiecărui individ.

Practic privirea democraţiei ca mijloc de manifestare a constituţionalismului,

apare odată cu naşterea gândiri politice moderne liberale. În esenţa ei, democraţia trebuie

7 Idem, p. 150.

să fie văzută ca un mijloc în care funcţionează regula statului de drept, sunt respectate

drepturile omului, există o separare a puterilor în stat, sunt garantate drepturile şi

libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de şanse tuturor indivizilor. Toate acestea

trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui set de legi, scrise sau nu, cuprinse

într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă, democraţia poate fi văzută ca mijloc de

manifestare a constituţionalismului prin care se respectă revendicările morale enumerate

mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile sale, care diferă de la stat la stat, de la

tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate, de la cultură la cultură etc. În

continuarea celor amintite aici, subliniem faptul că democraţia nu este ca un „dat”. Ea nu

poate fi considerată ca o ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul,

socialismul etc.) cu un trecut clar şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este,

după cum arătam mai sus, un mijloc. Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme

având implicaţii referitoare la nivel social, economic, juridic etc.

În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim politic care poate

satisface probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a încerca să

instaureze regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din Asia,

au fost sortite eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la

cultură, mentalitate, tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart

propunea un model al democraţiei consociaţionale8 pentru a satisface astfel de probleme

existente în unele state.

Modelul teoretizat de Lijphart se pliază perfect pe societăţile puternic divizate

acolo unde există clivaje etno-lingvistice sau culturale, unde există minorităţi cu diferenţe

majore între ele. Acest model vine tocmai pentru a putea satisface reprezentarea tuturor

minorităţilor unei astfel de societăţi. Principalele caracteristici ale acestui tip de

democraţie sunt :

- marile coaliţii;

- autonomia segmentelor diferite ale sistemului bazat pe proporţionalitate;

- dreptul de veto pentru fiecare minoritate;

8 Cf. Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European, Iaşi, 2002, pp. 326-328.

- descentralizarea puterii executive;

- un bicameralism echilibrat

- sistem pluripartidic;

- sistem electoral proporţional;

- federalism teritorial.

Practic, caracteristicile acestui model sunt exact opusele celor ce fac parte din

modelul democraţiei majoritariste, bazate pe aşa-zisul model Westminster.

Observăm astfel, câte forme poate lua democraţia şi ce capacitate imensă de

adaptare are aceasta atunci când vine vorba de satisfacerea şi reprezentarea tuturor

indivizilor unei societăţi.

Democraţia privită ca sistem politic îndeplineşte cu succes funcţia de reprezentare

a tuturor, dar, de cele mai multe ori, democraţia este dată şi de cultura politică a unei

societăţi, de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-o societate etc., dar trebuie să

privim democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a constituţionalismului; ca mijloc

prin care se poate respecta şi asigură funcţionarea constituţionalităţiii legilor, a

procedurilor şi mecanismelor constituţionale. Însă ca orice regim politic, democraţia are

şi neajunsuri, de aceea vom prezenta succint în continuare câteva dintre problemele şi

provocările ce i se pot impune democraţiilor, pe care le-am identificat la Domenico

Fisichella9, în lucrarea sa Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii.

Chiar dacă paradigma democratică s-a dovedit a fi faptul constituirii produsului

unui efort istoric, instituţional şi cultural de anvergură, totuşi democraţia modernilor, prin

geneza sa şi manifestările sale curente, rămâne dezorientată în faţa unei serii de probleme

nu întotdeauna eliberate de incertitudini şi nu tot timpul soluţionate în mod raţional,

adecvat. Vom aborda în cele ce urmează, după cum am specificat, problemele

democraţiei şi provocările acesteia, ţinând cont de faptul că diferenţele dintre aceste

noţiuni sunt, evident, destul de flexibile.

Prima problemă este cea referitoare la relaţia dintre politica vizibilă şi politica

invizibilă. Democraţia postulează o politică pronunţat vizibilă, adică deschisă controlului,

9 Domenico Fisichella, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit. Polirom, Iaşi, 2007, pp.312-340.

aprecierii şi opiniei cetăţeanului. Cu toate acestea o politică vizibilă în totalitate este

aproape imposibilă. În această ordine de idei, Fisichella aduce în discuţie diferenţa facută

de Norberto Bobbio, şi anume diferenţa dintre gubernaculum şi iurisdictio, adică

diferenţa între „puterea guvernativă propriu-zisă, care se supune criteriilor de

oportunitate, şi puterea de a face dreptate, care este exercitată în conformitate cu legile

ţării”.

Fisichella atrage atenţia asupra unui aspect foarte interesant ce derivă din ceea ce

am menţionat mai sus: un stat democratic este mai inainte de toate un stat. Astfel, statele

nu există într-un vid, ci ele există într-o realitate internaţională, căreia îi sunt proprii

numeroase uneltiri, ostilităţi, aspiraţii expansioniste, presiuni ofensive etc. În lipsa unei

reglementări juridice internaţionale, comparabile cu reglementările interne, statul are

misiunea de a se apăra în faţa duşmanilor externi şi în faţa legăturilor pe care aceştia le-ar

putea stabili cu cetăţenii, în temeiul unor motive variate, ca de exemplu: afinităţi

ideologice, religioase, etnice, bani, etc. .Aceasta înseamnă că şi pentru statele

democratice sunt valabile chestiunile şi domeniile ce ţin de vigilenţă, care nu pot fi făcute

publice, căci ar pune în pericol securitatea naţională: clauzele alianţelor internaţionale,

acţiunile serviciilor de securitate, problemele de ordin militar. Responsabilitatea

principală pentru toate aceste probleme, revine în genere guvernelor, care le tratează în

mod autonom.

Putem astfel conchide în ceea ce priveşte această problemă, că şi democraţia are o

situaţie tensionată atunci când vine vorba de raportul dintre politica vizibilă şi cea

invizibilă.

Următoarea problemă o identificăm tot în lucrarea lui Fisichella10 şi vizează

democraţia ca regim de administrare ordinară. În acest sens trebuie să luăm în considerare

trei aspecte fundamentale ce au fost teoretizate de George L. Mosse astfel:

- se poate spune pe de o parte, că insitituţiile parlamentare (adică

democraţiile reprezentative) sunt potrivite mai degrabă doar pentru

timpuri calme, liniştite din punct de vedere politic, deoarece în alte

cazuri democraţiile nu au rezistat. Cu alte cuvinte putem afirma că a fost

o bună perioadă de timp, când democraţiile parlamentare au funcţionat

10 Idem, p. 325-326.

foarte bine, satisfăcând o mare parte din preferinţele cetăţenilor, dar în

momente de maximă tensiune economică sau socială ele s-au dovedit a

fi ineficiente.

- un al doilea aspect al acestei probleme evidenţiază un soi de carenţă

emotivă, psiho-afectivă a participării politice democratice. Altfel spus,

pentru un număr mare de persoane, participarea politcă ce devine

posibilă într-un context democratic reprezentativ, nu apare ca fiind

antrenantă şi agreabilă, din cauza caracteristicilor sale „tehnice”, ci mai

cu seamă pare a fi banală din punct de vedere afectiv. Apare aici

diferenţa între participare în sensul de „a lua parte” şi participare în

sensul de „a simţi parte”. În democraţiile moderne individul ia parte de

cele mai multe ori, prin acţiunea de a vota regulat, dar nu se simte parte

din factorii de decizie la nivelul politicilor guvernamentale ce se

implementează.

- cel de-al treilea aspect al acestei probleme şi ultimul, se referă la faptul

că, cu cât mai mult are lod detaşarea de guvernarea ordinară şi se ajunge

la faze tensionate şi dramatice, cu atât devine mai imposibilă stabilirea

unor relaţii politice democratice bazate pe negociere.

A treia problemă referitoare la democraţie, pe care vreau să o supun atenţiei, este

cea a autenticităţii, şi este surprinsă de Adrian-Paul Iliescu în lucrarea11 deja citată în

rândurile de mai sus. Această problemă are la bază teoriile unor autori care au semnalat

faptul că de multe ori democraţia, în practică, se poate transforma adesea într-o falsă

democraţie, într-o pseudo-democraţie, o democraţie pur formală. Toate acestea pentru că

procedurile democratice clasice (cele electorale, de participare, de conducere, de control

asupra puterii etc.) se transformă în simple „forme fără fond”, în „ritualuri”, sau

„spectacole” politice care nu afectează şi nici nu dirijează efectiv desfăşurarea conducerii

societăţii şi care nici nu îmbunătăţesc performanţele politicienilor şi nici nu elimină

abuzurile sau anomaliile. Jurgёn Habermas semnala astfel, că acolo unde democraţia se

11 Adrian-Paul Iliescu, op. cit., pp. 154-155.

reduce la un sistem simplu de „reguli ale jocului” (reguli ale practicii instituţionalizate).

„ideea suveranităţii poporului este dată aproape în întregime uitării”12.

Am identificat câteva dintre problemele fundamentale ale democraţiilor actuale.

Bineînţeles că prin aceasta nu se doreşte discreditarea democraţiei în vreun fel sau altul,

ci dimpotrivă punctarea lacunelor pe care le comportă democraţia şi încercarea de

ameliorare a acestora.

Înainte de a trece la reliefarea principalelor provocări ce se ridică în faţa

democraţiei o să prezint o serie de promisiuni nerespectate de către democraţie,

promisiuni identificate prin ideile lui Norberto Bobbio13, idei la care subscriu şi eu în

această lucrare.

În concepţia lui Bobbio, democraţia nu şi-a respectat în totalitate promisiunile

referitoare la capacitatea sa (capacitate de care vorbeam la începutul acestei lucrări):

a) de a deveni o societate de egali, fără corpuri intermediare (de cele mai

multe ori în societăţile democratice avem parte de inegalităţi, fie ele

sociale, politice, culturale etc. );

b) de a elimina interesele organizate şi particulare care să contraseteze cu

reprezentarea politică generală (aşa cum afirmam mai sus de multe ori

democraţia, prin procesele sale, oferă reprezentanţilor cetăţenilor din

Parlament oportunitatea de a-şi reprezenta cu precădere propriul

interes, înaintea interesului cetăţenilor);

c) de a pune capăt persistenţei oligarhiei ( aceasta este şi una dintre

provocările ce i se impută democraţiei, aşadar o vom discuta în

rândurile următoare);

d) de a pătrunde în aparatele birocratico-administrative şi militare ale

statului şi în întreprinderiş

e) de a distruge puterile invizibile (adică de a oferi o transparenţă maximă

în ceea ce priveşte procesul politic democratic);

f) de a ridica nivelul educaţiei politice a cetăţenilor.

12 Jurgёn Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Edit. Politcă, Bucureşti, 1983, p. 35 apud Adrian-Paul Iliescu, op. cit., p. 154.13 Norberto Bobbio, Il futuro della democrazia, Edit. Einaudi, Torino, 1984, pp.3-28 apud Gianfranco Pasquino, op. cit., pp. 334-335.

Bobbio, unul dintre marii teoreticieni ai democraţiei afirmă în lucrarea pe care

tocmai am citat-o, că este foarte probabil ca democraţia să nu reuşească să respecte aceste

promisiuni deoarece proiectul politic democratic a fost conceput pentru o societate mult

mai puţin complexă decât cea de astăzi. Întradevăr societăţile de astăzi sunt deosebit de

complexe, iar resursele culturale, tehnologice, şi chiar cele politice joacă un rol major

care poate influenţa dezvoltarea complexităţii democraţiei, dar cu toate acestea consider

că nu trebuie să uităm că tot democraţia s-a dovedit a fi, de-alungul istoriei, un regim cu o

extraordinară putere de adaptare şi schimbare pentru a satisface interesele cetăţenilor.

Voi încerca în continuare să aduc în atenţie o parte din provocările ce i se ridică

orizontului democraţiilor, provocări identificate de Domenico Fisichella14 în lucrarea mai

sus citată.

O primă provocare a democraţiei este aceea a gradului de reprezentare politică

care se poate manifesta printr-o multitudine de aspecte cum ar fi: ideea suveranităţii

naţionale, periclitată mereu de ideea suveranităţii populare; ideea independenţei

reprezentantului contestată cu periodicitate de ideea mandatului; întrebarea fundamentală

cu privire la reprezentarea politică care ar dispune de drepturi exclusive, şi lista acestor

aspecte rămâne deschisă tocmai prin prisma faptului că democraţia naşte deseori semne

de întrebare cu privire la capacităţile ei de a gestiona o societate prin soluţiile şi deciziile

cele mai adecvate timpurilor noastre.

O altă provocare a democraţiei este aceea a tehnocraţiei care poate fi abordată din

două perspective, şi anume: pe de o parte poate fi observată ca o tentativă de a substitui,

printr-o sursă de putere „de competenţă” sursa electivă, inerentă democraţiei, rezervând

totodată rolul de generalist tehnocratului şi nu politicianului, iar pe de altă parte, această

provocare poate fi privită ca o cerinţă de a insera elementele de competenţă în procesele

decizionale şi reprezentative ale democraţiei, prevăzând structuri ad-hoc pe lângă cele

guvernamentale sau parlamantare. Cea de-a doua perspectivă a acestei provocări poate

avea un risc, şi anume acela de a complica şi mai mult procesul democratic, în defavoarea

cetăţenilor deoarece deseori pot apărea conflicete de interese între structurile tehnocratice

şi cele cu caracte politic, astfel se pot naşte diferite blocaje constituţionale (bineînţeles

14 Domenico Fisichella, op. cit., pp.333-339.

trebuie să ţinem cont şi de regimul politic în care ne plasămm, dar în această lucrare

vorbim despre democraţie în general).

Provocarea oligarhică. Aceasta are o deosebită importanţă pentru că ne permite să

pătrundem în miezul procesului democratic ca proces competitiv. Punctul de plecare în

observarea acestei provocări, îl constituie teoria lui Roberto Michels cu privire la

organizarea internă a partidelor de masă. Astfel conform teoriei autorului mai sus amintit,

putem spune că atunci când gradul de organizare internă a partidelor (sau al sindicatelor)

creşte, atunci şi oligarhia creşte în interiorul partidelor, iar bunăoară şi democraţia, ca

sistem politic este diminuată. Michels a enunţat şi celebra lege de fier a oligarhiei care

are la bază aceleaşi presupoziţii pe care tocmai le-am amintit.

O ultimă provocare pe care am identificat-o la Fisichella (lucrarea de la care am

pornit pentru a reliefa provocările democraţiei) este cea instituţională, care are în vedere

organizarea şi funcţionarea eficientă şi legală a instituţiilor, controlul politic pe care îl pot

efectua şi suporta acestea, gradul de reprezentativitate pentru cetăţeni, implicaţiile în plan

socio-economic, organitaţional, politic etc. .

În linii generale acestea sunt principalele provocări pe care le identificăm atunci

când vorbim de democraţie. Bineînţeles lista acestora rămâne deschisă deoarece

democraţia şi societăţile democratice, sunt supuse deseori schimbărilor pe diferite paliere

(cultural, etno-lingvistic, politic, social, economic etc. ). Democraţia încearcă să facă faţă

tuturor acestor schimbări prin încercări complexe de adaptare şi dezvoltare.

În esenţa ei, democraţia trebuie să fie văzută ca un mijloc în care funcţionează

regula statului de drept, sunt respectate drepturile omului, există o separare a puterilor în

stat, sunt garantate drepturile şi libertăţile fundamentale precum şi egalitatea de şanse

tuturor indivizilor. Toate acestea trebuie respectate în urma existenţei într-un stat a unui

set de legi, scrise sau nu, cuprinse într-o constituţie. Altfel spus, în cazul de faţă,

democraţia poate fi văzută ca mijloc de manifestare a constituţionalismului prin care se

respectă revendicările morale enumerate mai sus, cu toate mecanismele şi procedurile

sale, care diferă de la stat la stat, de la tradiţie la tradiţie, de la mentalitate la mentalitate,

de la cultură la cultură etc. În continuarea celor amintite aici, subliniez faptul că

democraţia nu trebuie considerată ca fiind un „dat”. Ea nu poate fi considerată ca o

ideologie marcantă (ca liberalismul, conservatorismul, socialismul etc.) cu un trecut clar

şi o evoluţie precisă. Consider mai degrabă că este, după cum arătam mai sus, un mijloc.

Astfel ea poate fi diferită şi poate lua diferite forme având implicaţii referitoare la nivel

social, economic, juridic etc.

În genere, nu putem considera democraţia ca fiind un regim politic care poate

satisface probleme oricărei societăţi. Drept dovadă, încercările unor state de a încerca să

instaureze regimuri politice democratice, în anii '70, '80, '90, în ţări precum cele din Asia,

au fost sortite eşecului, democraţia neputând satisface unele probleme referitoare la

cultură, mentalitate, tradiţie, sau numeroasele clivaje etno-lingvistice. Arendt Lijphart

propunea un model al democraţiei consociaţionale pentru a satisface astfel de probleme

existente în unele state, dar acesta are destule neajunsuri, dar acesta poate avea destule

neajunsuri aşa cum am încercat să arăt la începutul lucrării, atunci când prezentam

principalele tipuri de democraţii.

Democraţia privită ca sistem politic poate îndeplini funcţia de reprezentare a

tuturor cetăţenilor, dar, de cele mai multe ori, democraţia este dată şi de cultura politică a

unei societăţi, de tradiţie, de naţionalismele prezente sau nu într-o societate etc., dar

trebuie să privim democraţia şi ca pe un mijloc de manifestare a constituţionalismului; ca

mijloc prin care se poate respecta şi asigură funcţionarea constituţionalităţiii legilor, a

procedurilor şi mecanismelor constituţionale.

Democraţia a fost şi va rămâne ea însăşi o provocare pentru teoria politică.

Democraţia presupune atât avantaje cât şi dezavantaje, dovedindu-se a fi de multe ori

eficientă în anumite cazuri, dar de multe ori a dat semne şi de ineficienţă în situaţii

extreme. Cu toate acestea democraţia naşte probabil la acest moment, cele mai complexe,

stabile şi potrivite tipuri de sisteme politice pentru statele moderne actuale.

Bibliografie:

1. Dahl, Robert, Poliarhiile : participare şi opoziţie, Edit. Institutul European, Iasi, 2000.

2. Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006.

3. Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Edit. Polirom, Iaşi, 2007.

4. Held, David, Modele ale democraţiei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000.

5. Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Edit. BIC ALL, Bucureşti, 2002.

6. Pasquino, Gianfranco, Curs de ştiinţă politică, Edit. Institutul European, Iaşi, 2002.

7. Rousseau, Jean-Jaques, Contractul Social, Ed. Moldova, Iaşi, 1996.

8. Sartori, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999.