Teoria atasamentuluiTeoria atasamentului are o importanta fundamentala pentru intelegerea tulburarilor grave ale personalitatii. In ceea ce priveste geneza unei tulburari a personalitatii, este necesar sa se ia in consideratie atat diferentele temperamentale deja prezente la nastere determinate genetic, precum si unul din factorii care contribuie la conditionarea calitatii interactiunilor psiho-sociale cum ar fi stilul de atasament. Variatiile gradului in care sunt prezente la nas- tere dimensiuni de temperament precum cautarea noutatii, evitarea monotoniei, agresivitatea contribuie la influentarea calitatii tranzactiilor dintre copil si aceia care-l ingrijesc, in definitiv a stilului de atasament. Hay (1980) a precizat ca un atasament sigur este o preachizitie fundamentala a invatarii. Acest cercetator a afirmat ca pana si urmarirea figurii de atasament are functia de a facilita invatarea. Atasamentul devine astfel o faza obligatorie a procesului de invatare, deci a dobandirii caracterului, a doua dimensiune majora a personalitatii achizitionata prin invatare. Conceptiile bazate pe teoria atasamentului tratate amplu in lucrarile grupului lui Guidano, Liotti si Reda (Guidano si Liotti, 1983; Reda, 1986; Guidano, 1987; Liotti, 1991) permit, pe baza analizei tipului de atasament, sa se faca predictii asupra principalelor caracteristici ale tulburarii de personalitate ce se vor intalni mai tarziu in viata adulta.

John Bowlby s-a desprins foarte repede de conceptia motivatiilor umane centrata pe gratificarea pulsiunilor primare dezvoltata de Freud si, utilizand o abordare etologica, a fost preocupat sa demonstreze ca atasamentul la o figura principala este un proces independent si primar, ce reprezinta o caracteristica universala a primatelor, inclusiv omul, si ca este prezenta chiar si la specii inferioare. Dupa John Bowlby, atasamentul este o clasa de comportamente sociale cu o functie specifica proprie, care este in mod esential aceea de a putea mentine proximitatea cu o alta fiinta a propriei specii considerate mai puternice si in masura sa protejeze.Nevoia de atasament face parte din necesitatile de baza ale fiintei umane, este innascuta si are drept scop supravietuirea. Interactiunea genotipului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc la formarea matricei primare de atasament. Securitatea s-ar defini prin asigurarea unui spatiu in care nivelul de stres perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanti pentru constituirea unei matrice de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza scheme comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru partenerii in actiune, generand la copil un tip de atasament sigur. Absenta fizica a persoanei care acorda ingrijiri sau incoerenta si inconsistenta stimulilor, impredictibilitatea cu care il invadeaza sau il lasa in asteptare, oscilatiile de intensitate imprevizibile ale stimulilor, bruschetea manipularilor sau absenta oricarei atingeri creeaza

un haos in interpretari care nu lasa loc sistematizarilor si decodarilor necesare si ca urmare vor conduce la formarea unei matrice de atasament nesigur sau dezorganizat. O precizare importanta a lui Bowlby este ca dezvoltarea atasamentului si vicisitudinile sale succesive presupun prin definitie o diada adultcopil aflata in interactiune. Pentru crearea unui sistem de atasament, cei doi parteneri trebuie sa participe activ in acest sistem intr-un mod comprehensibil unul pentru altul. Interactiunea, necesitand acordaj afectiv la inceput mai ales din partea adultului, presupune integritatea senzoriala a celor doi (comunicare din priviri, atingeri, pozitii confortabile in contact strans, recunoastere reciproca prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezenta reconfortanta, dau sensul „imparta- sirii” (sharing). Astfel, adultul gaseste pentru copil, explica, “traduce”, “decodeaza” semnificatia mediului complex,redandu-i copilului informatia procesata de cele mai multe ori prin comunicare non-verbala dintr-un sistem senzorial in altul. Asa isi reprezinta sugarul lumea in semnificatia ei pentru fiinta sa in acea conjunctura in prezenta si proximitatea celuilalt, care devine investit cu incredere sau suspiciune, prin suprapunere cu propriile trairi. Un adult, el insusi cu un sistem de atasament sigur dobandit in interactiune cu proprii parinti intr-o nisa stabila, are toate sansele sa transmita acela si tip de atasament copilului.

Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu – disperarea – si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii, intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In aceasta perioada copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta. Pe baza acestor observatii s-au delimitat trei stiluri de atasament, ce reprezentau natura interactiunii dintre protector si copil: atasamentul securizant, in care protectorul este sensibil si raspunde nevoilor acestuia; atasamentul evitant, in care protectorul este distant si nu este disponibil; atasamentul anxios-ambivalent, in care protectorul prezinta o inconsistenta in comportamentul sau ori nu raspunde deloc.

Modele internalizate de reprezentare a atasamentuluiConform lui Bowlby, in primul an de viata, un copil, prin experientele timpurii cu persoanele de ingrijire, dezvolta o reprezentare mintala a sinelui si a figurilor de atasament ce raman destul de stabile in timp. Modelele internalizate de reprezentare a sinelui si a celorlalti au scopul de a organiza si procesa informatii referitoare la ata- sament si de a planifica actiunile viitoare. In etapele urmatoare, reprezentarea atasamentului de copilul mic

devine fundamentul dezvoltarii personalitatii sale. Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, copilul mic si, mai tarziu, prescolarul, scolarul, adolescentul si adultul dezvolta expectante despre sine si altii ca fiind dorit sau nedorit, demn de ingrijiri si protectie din partea altora, disponibili sau indisponibili spre a i-o oferi. Modelul internalizat de reprezentare a atasamentului mama-copil constituie doar o prima etapa, fiinta umana orientandu-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o reglare interna a sinelui atat la nivel cognitiv, cat si emotional. Reglarea emotionala, atat la nivel intrapsihic, cat si interpersonal, reprezinta o achizitie fundamentala a dezvoltarii psihologice a copilului. Emotiile joaca un rol important pentru a ajuta la evaluarea mediului inconjurator, a disponibilitatii figurilor de atasament si, nu in ultimul rand, in a mentine un sens al sigurantei interioare. Aceste functii de reglare opereaza pe doua niveluri: 

         la un nivel de baza al emotiilor, precum teama si disconfortul, activeaza sistemul de atasament si comunica mamei/persoanei de ingrijire nevoia copilului de protectie si confort;

         la un nivel mai inalt, emotiile asigura copilului feed-back-uri despre incercarile sale reusite de a obtine confort si de a mentine o relatie, cu un “celalalt” semnificativ pentru sine.

Tipuri de atasament la copil si adult Central in teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atasament (“attachment behavior”), studiat apoi in profunzime de alti cercetatori cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (Ainsworth si altii, 1978; Main&Weston, 1982). Un avantaj al focalizarii acestui tip de comportament consta in faptul ca el este usor de observat si cuantificat si ca, in acelasi timp, se poate acorda cu usurinta atentie atat comportamentelor ce releva cautarea proximitatii, cat si acelora ce releva opusul (evitarea proximitatii).

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment “Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in

prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

1. Copilul atasat sigur: Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.

2. Copilul cu atasament nesigur - anxios-evitant: Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.

-          anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.

-          ambivalent: Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.

3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acesti copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala.

Mary Main extinde perspectiva teoriei atasamentului studiind istoria de viata a adultului cu referire la sistemul de atasament (figura principala si figurile secundare de atasament), incercand sa determine o corespondenta intre tipurile de atasament descrise in mica copilarie si comportamentele adultului posibil manifeste in intimitate, in cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales in cele cu proprii copii. “Interviul de Atasament al Adultului” (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan si Mary Main, cere individului sa reflecteze asupra relatiilor de atasament precoce si asupra experientelor acestuia in acest sens. Pe baza acestui interviu putem descrie urmatoarele tipuri de atasament la adult, corelate cu tipurile

de atasament din mica copilarie si respectiv tipul de atasament care se poate dezvolta la copiii acestor adulti.

1. Adultul atasat autonom. In copilarie a fost atasat sigur, a dobandit un grad de independenta, autonomizare, poate descrie coerent experientele proprii de atasament, chiar daca sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu usurinta a proceselor de adaptare.  - Detasare, fiind increzator in unicitatea si forta cuplului si a capacitatilor fiecaruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultati cu parintii, inclusiv traume sau abandon, dar isi mentine o inteleapta balanta in integrarea trecutului cu experientele sale actuale. In relatia cu copilul prezinta incredere in sine ce-i permite creativitate, flexibilitate in aceasta relatie. Calmeaza si reconforteaza partenerul (copilul etc.) intr-o relatie de placere impartasita, imprimand copilului un atasament sigur, iar partenerului adult, securizare.

2. Adultul cu atasament dezinteresat (indiferent). In copilarie corespunde unui atasament ambivalent (evitant), presupune experiente amprentate de teama. Este inflexibil si evitant (decat sa raneasca din nou, mai bine pretinde ca nu e interesat de acea relatie, in care este sigur ca va esua din nou si acest lucru i se pare de netolerat).Idealizeaza relatia cu parintii, este incoerent si inconsistent in relatarea amintirilor despre copilarie, persista obsesiv in afirmatiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde sa idealizeze copilaria, descriind-o ca sigura, minunata, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protectie si ingrijire, care, de fapt, reprezinta portretul actual idealizat al persoanei in cauza.

3. Adultul cu atasament preocupat. In copilariecorespunde unui atasament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase in care relateaza drama inconstantei, incoerenta experientelor micii copilarii; Interactioneaza imprevizibil la stari de frustrare, cu agresivitate, manie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atasament anume in care sa poata avea totala incredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relatie al persoanei iubite. Se chinuie pe sine si pe altii cautand dovezi, niciodata suficiente. Devine astfel abuziv in relatiile de intimitate sau va imita modelul propriilor parinti, transmitand in acest fel un sistem de atasament nesigur anxios copilului.

4. Adultul cu atasament dezorganizat (cu doliu si traume nerezolvate):- corespunde in copilarie atasamentului dezorganizat; este impredictibil si dezorganizat in relatii; face experiente nerealiste. Speculeaza fara suport. Este un dezadaptat, potential adictiv la alcool

si drog, aflandu-se aproape in imposibilitatea de a-si asuma rolul de partener de cuplu sau parental; in mod predictibil se poate afirma ca isi expune copilul la abuz sau neglijare. In cazul neinterventiei determina un atasament dezorganizat si la copil;- important de precizat este faptul ca o interventie de specialitate poate modifica, redirectiona tipul de atasament, cu conditia ca interventia sa aiba loc inainte de varsta de 5 ani a copilului (deoarece la varsta adulta interventia nu poate schimba tipul primar de atasament, dar poate fi eficienta la persoanele cu potential cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obtinandu-se un comportament fata de copil asemanator atasamentului sigur autonom).

Beneficiile atasamentului sigur. Atasamentul sigur reflecta increderea pe care copiii o au in relatiile cu persoanele de ingrijire. Copiii cu relatii de atasament sigure vor profita la maximum de oportunitatile din viata, vor fi apreciati de colegi, vor avea capacitati de lider si abilitati sociale si vor fi mai increzatori in ei decat alti copii. De fapt, atasamentul sigur asigura posibilitatea de a-si defini limitele propriei stari de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a cauta mentinerea in aceste limite acceptabile a propriei fiinte, ceea ce inseamna a avea “bariere sanatoase” care pot functiona ca baza pentru legaturi sanatoase, stare de echilibru cu propria persoana si cu ceilalti. Intr-un studiu realizat de Cowan, Cohn si Pearson (1996) s-a observat ca interactiunile maritale si stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de intelegere a experientelor de atasament. Cercetatorii au gasit ca un istoric al atasamentului sigur legat de tata este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, in timp ce un atasament sigur doar fata de mama va indica comportamente introvertite.

Repercusiunile atasamentului nesigur. Copiii cu atasament anxios, anxios rezistent si dezorganizat se indreapta pe un drum plin de probleme si conflicte al propriilor relatii atat ca si copii, cat si ca adulti. Modelele internalizate de reprezentare a relatiilor timpurii formeaza modul in care individul interactioneaza cu lumea (Sroufe, Carlson, Levy&Egeland, 1999). Astfel, copiii cu atasament anxios vor fi mai dependenti, cei cu atasament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestari rautacioase si manipulatorii, iar cei descrisi ca dezorganizati vor fi narcisi sti si incompetenti sau dificil de inteles din punct de vedere social (candidati la o patologie de tip tulburare de personalitate borderline – Sroufe, 2000).

Rolul stilului de atasament in structurarea personalitatii.In abordarea etiopatogenetica a tulburarilor de personalitate astazi se discuta de implicarea mai multor factori. In mod deosebit, mai multi cercetatori subliniaza ideea potrivit careia modelele operationale disfunctionale relevate de acesti pacienti s-au dezvoltat adesea intr-un context de atasament nesigur. Tocmai de aceea disfunctionalitatea unor astfel de tulburari apare ca deosebit de evidenta in contextul relatiilor

interpersonale, care sunt intotdeauna interpretate de subiect impotriva fondului schemelor interpersonale incorporate. Tulburarile de personalitate, cel mai frecvent luate in discutie, in al caror istoric de dezvoltare se discuta de tulburarea de atasament ca element important al vulnerabilitatii sunt tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv.  Conform teoriei vulnerabilitate-stres in psihiatria contemporana, persoanele diagnosticate cu tulburare de personalitate sunt considerate vulnerabile intrucat prezinta in primul rand o vulnerabilitate de fond – tulburarea de personalitate pervaziva -, vulnerabilitate augmentata de cele mai multe ori de vulnerabilitatea de mediu (reducerea retelei de suport social, pierderea unor statute si roluri sociale, stresori psiho-sociali cumulati). Aceasta vulnerabilitate de fond numita tulburare de personalitate ar putea fi compensata prin factori protectori socio-familiali (de exemplu, conferirea de roluri sociale care sa conduca la cresterea stimei de sine, dezvoltarea unor abilitati de coping la stresori – Lazarescu, 1994). Din perspectiva psihodinamica s-a vorbit de prezenta mecanismelor de aparare imature la indivizii cu tulburari de personalitate, ce contribuie la lipsa lor de responsabilitate, tendinta de a da vina pe altii (Miclea, 1997). In contextul unei noi conceptii asupra inconstientului, sistematizarea biaxiala a mecanismelor de coping din perspectiva paradigmei cognitiviste ofera un cadru conceptual care salveaza cate ceva din teoria psihanalitica asupra mecanismelor de aparare. Termenul de “coping” – sinonim cu mecanism de adaptare, mecanism de gestiune a stresului - reprezinta toate modalitatile de a face fata stresului pe care le utilizeaza fiinta umana sau altfel spus orice mecanism de preventie si adaptare la stres, orice tranzactie intre subiect si mediu in vederea reducerii intensitatii stresului. Mecanismele de coping se grupeaza in: comportamentale, cognitive, neurobiologice.Coping-ul comportamental grupeaza toate comportamentele care au functia de a preveni sau reduce reactia de stres.Coping-ul cognitiv vizeaza medierea informationala, modalitatile de prelucrare a informatiei. Are loc medierea cognitiva printr-o cascada de evaluari si reevaluari ce vizeaza nu numai natura stresorului, ci si reactiile subiectului la situatia stresanta. Astfel, prin modularea acestor procesari cognitive, consecintele stresante trebuie sa fie minime. Mecanismele de coping cognitiv pot fi dispuse pe o axa continua confruntare-evitare. Confruntative – vizeaza abordarea directa a situatiilor problematice, traumatizante si cautarea unei solutii optime pentru reducerea impactului ei. Evitative – vizeaza prelucrarea selectiva a informatiei negative. Selectivitatea se realizeaza in doua modalitati principale:

1.      scotomizarea (procesul mintal prin care individul trece cu vederea contradictia dintre „vorbe“ si „fapte“) informatiei negative traumatice, acest tip de informatie este ignorat, negat, reprimat,evitat.2. distorsiunea informatiei – reinterpretarea ei intr-un cadru care ii diminueaza valentele sale negative (exemplu: rationalizare, proiectie, idealizare).

Rolul mecanismelor cognitive de coping este intr-adevar important. Ele mediaza relatia dintre informatia traumatizanta si vulnerabilitatea biologica a unor subiecti la acest gen de informatie. Persoanele predispuse sa prelucreze preponderent informatia traumatica si a caror mecanisme defensive nu functioneaza eficient, dezvolta ulterior tulburari emotionale sau o puternica stare de distres. Nu se stie daca toate mecanismele de aparare postulate de   psihanalisti pot fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de prelucrare selectiva a informatiei traumatice, exista insa mecanisme de aparare precum: negarea defensiva, represia, rationalizarea, proiectia, intelectualizarea si izolarea care permit o promitatoare abordare cognitiva (Opre, 2002). Negarea cuprinde procesele de blocare a constituirii reprezentarii interne, informationale a traumei, la nivel perceptiv, atentional, cognitiv- emotional. Represia vizeaza modalitatile de evitare a reactualizarii informatiei traumatice in memoria de lucru. Proiectia consta in atribuirea responsabilitatii pentru situatia de stres unor factori externi (destin, celorlalti). Rationalizarea vizeaza in mod direct, reevaluarea pozitiva a situatiei stresante si a comportamentului dezadaptativ propriu. Intelectualizarea/izolarea consta in prelucrarea preponderenta a informatiei traumatice izolate de conotatiile sale emotionale negative.Astfel, interactiunea dintre temperament si stilul de disciplina parentala conduce la conturarea stilului de atasamentcare pare sa influenteze nu doar viata de familie de fiecare zi, ci si ajustarea individului la evenimente de viata negative sau situatii de criza prin recurgerea la mecanisme de coping evitative sau confruntative. Depistarea de timpuriu a unor trasaturi temperamentale precum emotionalitatea excesiva, impulsivitatea se constituie in trasaturi marker ce sugereaza susceptibilitatea pentru evenimente de viata negative si vulnerabilitatea la un stil parental defectuos de disciplina inconsistenta. Dupa cum afirma cercetatori precum Rothbart&Bates (1998), depistarea unor asemenea caracteristici se dovedeste a fi foarte importanta pentru interventie sau chiar preventie ce vizeaza impiedicarea structurarii dizarmonice a personalitatii si, in consecinta, recurgerea la mecanisme dezadaptative de coping. Shaver si Hazan (1987) au studiat ulterior posibilitatea existentei unei legaturi intre atasamentul format in cadrul relatiei copil-parinte si atasamentul in cadrul relatiilor de cuplu. Din acest studiu a reiesit faptul ca exista o astfel de legatura, iar in cadrul relatiilor de cuplu 56% dintre subiecti sunt securizanti, 24% evitanti si 20% anxiosi-ambivalenti. Brennan, Clark si Shaver (1998) au gasit doua dimensiuni optime ce puteau masura diferentele individuale si ce permiteau a fi evaluate: anxietatea si evitarea. Astfel, in concordanta cu cele doua dimensiuni: securizantul (poseda un nivel scazut al anxietatii si al evitarii) se simte confortabil in relatii, cauta apropierea celorlalti si nu este preocupat de gandul ca ar putea fi parasit;preocupatul (prezinta un nivel al anxietatii crescut, pe cand cel al evitarii este scazut) doreste apropierea de ceilalti, dar se teme ca va fi respins; cel ce indeparteaza (poseda un nivel al evitarii crescut, iar al anxietatii scazut) nu se teme de faptul ca ar putea fi

respins si nu doreste apropierea de ceilalti; tematorul (detine un nivel crescut al anxietatii si al evitarii) este caracterizat de o imbinare a celorlalte doua tipuri de atasament nesecurizant („cel ce indeparteaza” si „preocupatul”): nu se simte confortabil in apropierea celorlalti si se teme totodata ca aceasta apropiere nu va dura. Atasamentulinsecurizant se va reflecta prin perturbari vizibile la nivelul celor doua sisteme: fie explorator, copilul necautand ca parintele sa ii satisfaca nevoile, fie la nivelul proximitatii, copilul nepornind in explorare.   Asadar, atasamentul joaca un rol foarte important in dezvoltarile manifestarilor psihopatologice ale copilului sau adultului si intelegerea lui contribuie la identificarea strategiilor necesare de interventie asupra tulburarilor.

 psihanalistul John Bowlby vorbește despre ”caracterul fundamental și

funcția biologică a legăturilor emoționale intime dintre

indivizi”.Atașamentul este procesul prin care se realizează legături

emoționale, proces care se bazează pe tendința adaptativă a copilului de a

menține apropierea unei persoane familiare, care va purta numele de figură

de atașament.  Teoria se bazeaza pe cercetări efectuate de John Bowlby si

Mary Ainsworth asupra relației mamă-copil și asupra efectelor separării

timpurii de aceasta. Bowlby propune ideea că venim pe lume echipați

pentru a forma și a întreține atașamente de parcursul întregii vieți.

Comportamentul de atașament își are prin urmare rațiuni biologice,

instinctuale, fiind legat de supraviețuire. ”Teoria atașamentului consideră

că tendința de a crea legături emoționale intime cu anumiți indivizi este un

element fundamental al naturii umane, deja prezent în formă germinală la

nou-născut și care continuă să existe la vârsta adultă, până la bătrânețe…

Cu toate că nevoile de hrănire și sexuale joacă uneori un rol important în

relația de atașament, relația este de sine stătătoare și are o funcție

adaptativă proprie esențială, și anume protecția.” Autorul teoriei

atașamentului ține să sublinieze că ”legăturile emoționale intime nu sunt

înțelese nici ca fiind subordonate nevoilor de hrănire și sexuale, și nici ca

derivând din acestea”, așa cum afirma psihanaliza freudiană.  Experiențele

timpurii cu mama sau substitutul acesteia fac loc pe măsura dezvoltării

psihobiologice, unui sistem de reprezentări, amintiri, credințe, emoții,

comportamente, așteptări asupra celorlalți si a propriei persoane.  Copiii

încep să construiască reprezentări mentale ale relațiilor cu persoanele care

îi îngrijesc.  Bowlby a numit aceste reprezentări  ”modele de lucru interne”,

ele formează baza pentru legătura emoțională intensă dintre copil si mamă

precum și a comportamentului din relațiile ulterioare din viața adultă. După

Bowlby, aceste modele de lucru stabilesc așteptările copilului privind

comportamentul celorlalți si comportamentul adecvat al său în relație cu

părinții sau îngrijitorii. Sistemul de atașament devine tot mai complex pe

măsura dezvoltării cognitive și a experienței sociale continue.

Dezvoltarea atașamentului este împărțită de Bowlby în patru etape,conform

Gratielei Sion:

-etapa de preatașament – de la naștere la 6 săptămâni când comportamentul

este reprezentat de răspunsuri reflexe determinate genetic, cu valoare de

supraviețuire

-etapa atașamentului de acțiune (6 săptămâni- 6/8 luni) – în această fază

copiii mici se orientează și răspund, marcând mai mult ca până acum

preferința pentru mamă

-etapa atașamentului delimitat –(6/8luni până la 18 luni, 2 ani)- în această

etapă atașamentul față de mamă este foarte evident, copiii manifestă

anxietate de separare

-etapa formării unei relații reciproce – 18 luni/ 2 ani și după –în această

perioadă copilul construiește progresiv o reprezentare internă a figurilor de

atașament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absența

acestora și să anticipeze întoarcerea lor.  Bowlby explică în ” O bază de

siguranță”:  ”dezvoltarea sistemului de atașament ca sistem organizat,

având ca scop menținerea proximității sau a accesibilității unei figure

materne diferențiate, necesită ca acel copil să-și fi dezvoltat capacitatea

cognitivă de a o păstra pe mamă în amintirea lui atunci când ea nu este

prezentă”

Studiile efectuate de Mary Ainsworth asupra relațiilor copil-părinte au fost

realizate prin observarea bebelușilor în mediul lor familial, interacționând

cu mama. Aceste studii longitudinale, unul in Uganda si altul in Baltimore

au demonstrate ipotezele și observațiile lui Bowlby și au contribuit la

rafinarea și îmbogățirea teoriei atașamentului. Cercetătoarea a putut

identifica în comportamentul copiilor de 12 luni 3 tipare de atașament

diferite. Astfel se vorbește despre atașamentul securizant, atașamentul

evitant, atașamentul anxios/ambivalent. Bowlby descrie tiparele de

atașament astfel: ”primul tipar este cel de atașament caracterizat de

siguranță. În acest caz, individul are încredere că părintele lui (sau figura

lui parentală) va fi disponibil, responsiv și îi va oferi ajutor dacă se va

confrunta cu situații potrivnice sau înfricoșătoare. Având această garanție,

el explorează cu curaj mediul înconjurător. Acest tipar de atașament este

susținut de părinte – în primii ani în special de mamă – care este disponibil

imediat, percepe semnalele copilului său și răspunde cu afecțiune atunci

când acesta caută protecție și/sau alinare. Un al doilea tipar este cel de

atașament caracterizat de anxietate și rezistență, în acest caz, individul nu

are certitudinea că părintele va fi disponibil sau responsiv, sau că îl va ajuta

în cazul în care solicită. Datorită acestei incertitudini, individul este în

permanență predispus la anxietatea de separare, tinde să se agațe și să

manifeste anxietate în legătură cu explorarea mediului. Acest tipar este

susținut de un părinte care uneori este disponibil și îl ajută, dar alteori nu,

deasemenea, acest tipar este susținut, așa cum arată rezultatele studiilor

clinice, de separări repetate și de amenințări cu abandonul folosite  ca

mijloc de control. Al treilea tipar de atașament este caracterizat de

anxietate și evitare, în acest caz, individul nu are încredere că dacă va căuta

protecție, i se va răspunde și va fi ajutat, din contră, el se așteaptă să fie

refuzat categoric. În cazul în care un individ prezintă într-un grad ridicat

acest tipar de atașament, el încearcă să-și trăiască viața fără iubirea și

sprijinul celorlalți, încearcă să devină independent din punct de vedere

emoțional, iar mai târziu ar putea fi diagnosticat cu o personalitate

narcisică”. Au mai existat câteva situații în care copiii au manifestat o

variantă dezorganizată a unuia dintre cele trei tipuri de comportament, de

regulă cel anxios/ambivalent și astfel a fost introdus un al patrulea tip de

atașament, cel dezorganizat. Acesta este preponderent observat în cazul

copiilor abuzați fizic, cu traume produse de neglijența severă a părinților

sau ai căror părinți suferă de patologii psihiatrice precum tulburarea

bipolară, spre exemplu. Acești copii au risc crescut să dezvolte tulburări de

personalitate de tip borderline.

Așadar teoria ataşamentului evidențiază importanța tiparelor de atașament,

de comunicare și de reglare a afectului care se formează, se întrețin și se

întăresc până la a deveni tipare emoționale şi de relaționare socială,

reliefând rolul pe care îl joacă în formarea concepției despre oameni și

viață. Capacitatea de a avea încredere și de a forma relații reciproc

armonioase sau dizarmonice afectează sănătatea emoțională, sentimentul

de siguranță al copilului, capacitatea de a regla emoțiile, de a dezvolta

funcția reflexivă a conștiinței. S-a constatat că acei copii care au un

atașament securizant, au mai multă stimă de sine, inițiativă, viață

emoțională colorată preponderent de emoții pozitive. Acești copiii vor

dovedi competență socială, relațională,  adaptabilitate și reziliență. Copiii cu

stiluri de atașament nesecurizant sunt predispuși să dezvolte tulburări

emoționale sau de personalitate, relații disfuncționale, au performanțe

sociale mai scăzute și un confort psihic periclitat. Însăși formarea și

dezvoltarea personalității sunt influențate de sistemul de atașament. Bowlby

explică: ”modelul de lucru al sinelui pe care copilul îl construiește reflectă,

de asemenea, imaginile pe care părinții le au în legătură cu el, aceste

imagini sunt exprimate nu numai prin modul în care fiecare dintre părinți îl

tratează, ci și prin lucrurile pe care i le spune.” ”Datorită faptului că

modelul de lucru al sinelui construit de copil este profund influențat de

modul în care mama îl vede și îl tratează, copilul nu va reuși să recunoască

în el însuși acele lucruri pe care mama nu reușește să le recunoască în

copil. Se presupune că în acest mod, pot să se scindeze părți considerabile

din personalitatea în curs de dezvoltare a copilului”.

Ce anume face diferența între dezvoltarea unui atașament securizant și a

unuia nesigur? Cercetătorii și-au pus această întrebare. Răspunsul este

complex și are legătură cu calitatea parentajului, cu felul în care mama se

acordează cu copilul și răspunde nevoilor acestuia pe întreaga perioadă a

dezvoltării sale. Sensibilitatea mamei de a descifra și răspunde semnalelor

nonverbale ale copilului este crucială încă din primele clipe ale interacțiunii

dintre aceștia. ”Sugarul și copilul mic trebuie să trăiască o relație caldă,

intimă și continuă cu mama sa (sau un substitut permanent al mamei) în

care ambii să găsească satisfacție și mulțumire”, spunea Bowlby.  Un factor

deosebit de important este oglindirea afectelor copilului. ”Părinții acordați

emoțional transmit empatia și capacitatea lor de a face față (de a conține

afectele copilului) prin oglindirea afectului.”  Oglindirea este exactă:

”expresia facială și vocală a părintelui corespunde afectului copilului – și

astfel expresiile afective ale părintelui devin baza pentru primele

reprezentări ale propriilor afecte ale copilului.”  ”Această oglindire acordată

emoțional este absolut critică, pentru că rezonând cu starea internă pe care

copilul o manifestă, reflectând-o și exprimând-o, părinții îi permit acestuia

să-și descopere gradual propriile emoții ca stări mentale care pot fi

recunoscute și împărtășite – o descoperire care stabilește fundația reglării

afectului și controlul impulsului”. Un alt factor deosebit de important este

capacitatea reflexivă, măsura în care părinții au capacitatea să se gîndească

la propriile conținuturi mentale și procese psihoafective.

Diferitele eșuări în acest acordaj al părintelui cu copilul său generează

tipare de atașament nesecurizant. ”Părinții preocupați pot fi capabili să

oglindească distresul copilului, nefiind însă capabili de a-I face față. Părinții

”care resping” eșuează în a comunica empatic, dar reușesc să transmit un

mod de-a face față. Există de asemenea părinți ale căror vulnerabilități

compromit capacitatea lor de a răspunde empatic.” Cercetătorii au observat

că părinții copiilor care manifestau tipare de atașament, anxios, evitant sau

dezorganizat, aveau ei înșiși manifestări ale acestor tipuri de atașamente

nesecurizante. Astfel, tiparele de atașament au un caracter

transgenerațional, fiind învățate, transmise de la o generație la alta.

”Precursorul oglinzii este fața mamei”, spunea Winnicot. La început a fost

mama și cum spune Nichita Stănescu, “mama are mâinile ca de pâine, par

fără putere, dar ele pot fi pernă pentru prunci ori prag de piatră sub talpa

casei. Are mers de pasăre, părul ei îmi apare ca plantele plutitoare,

împovărate de plânsul petalelor, ochii ei sunt pace adâncă… Prin degetele ei

picură fluturi pâlpâitori…”

Bibliografie:

Bowlby, John, O baza de siguranță, Editura Trei,  2011

Lazarus, Richard S.,  Emoție și adaptare O abordare cognitivă a proceselor

emoționale, Editura Trei, 2011

Sion, Grațiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de mâine,

2003

Wallin, David J., Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, 2010