DREPT CANONICDespre lege şi rostul ei în istoria mântuirii

Legea este un dar al existenţei noastre, o trăsătură a lumii create, sau , indirect spus, legea are o dimensiune existenţială. Atunci când vorbim despre creaţie, vorbim implicit şi despre legile care o conduc. Dacă nu ar fi astfel de legi, practic, nu am putea vorbi despre o creaţie coerentă. Trecerea de la tohu-vavohu la o creaţie ordonată a însemnat tocmai rânduirea unei legi care să guverneze existenţa noastră.

A trăi în existenţa creată înseamnă a trăi într-o existenţă coordonată şi supusă legilor.

Pe lângă legile create, existenţa noastră se loveşte şi de unele legi pe care omul însuşi le creează. Iată de ce nu toate legile sunt la fel şi nu toate legile au acelaşi impact… ideea comună tuturor este aceea că existenţa noastră trebuie să fie sub lege şi deci nu poate exista fără aceasta.

Kant spunea ca îl impresionează două lucruri: cerul înstelat şi legea naturală din om.

A trăi sub lege înseamnă a trăi condiţionat. Existenţa condiţ   ionată este taina existenţei noastre.

(Prima condiţionare a omului este trupul. Apoi vin legităţile trupului, din creaţia contextuală, etc.)

A te revolta împotriva condiţionărilor în care trăim înseamnă a te revolta împotriva vieţii.

1. Dumnezeu – existenţa supremă în afara oricărei legi.

Dumnezeu ca Sfântă Treime este suprema taină a existenţei. Nu am şti nimic despre Sf. treime dacă nu ni s-ar revela. Ceea ce cunoaştem despre Dumnezeu e în primul rând că e necauzat, necreat, nedeterminat de nicio lege, adică o existenţă cu adevărat liberă. Existenţa supremă nu poate avea o lege în sine , căci altfel, având o lege în sine trebuie să gândim dincolo de Dumnezeu, Care ar avea o existenţă limitată şi cauzată sau o altă persoană care să fi gândit o lege şi să o fi dat lui Dumnezeu, ceea ce e absurd.

Dumnezeu este mai presus de orice condiţionare. El este condiţionat doar de Sine. (vezi aseitatea)(Binele nu are nevoie de motiv. Adevărata iubire e nemotivată.)

Dumnezeu fiind mai presus de lege, El nu poate fi gândit nici ca lege, pentru că a-L gândi ca lege înseamnă a-L limita. Teologia scolastică vorbeşte despre aşa-zisa „lege eternă”. Termenul nu se aplică in Ortodoxie.

2. Creaţia – existenţa coordonată de lege

Dacă Dumnezeu e în afara oricărei legi, creaţia se află sub incidenţa legilor. Întreaga creaţie are o raţiune, ceea ce înseamnă ca are nişte legi care o guvernează. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte despre raţiunile sădite în creaţie. Acestea sunt în ultimă instanţă legi sădite în creaţie. Între raţiunea noastră şi raţiunile creaţiei există o deplină compatibilitate.

a) Legea naturală.

Aceasta este legea sădită în natura existenţei, în fiinţa ei direct de către Dumnezeu, de aceea poartă această denumire. Legătura dintre fiinţă şi lege e atât de strânsă în aşa fel încât între cele două nu se poate face deosebire. Creaţia văzută este în primul rând cauzată. Şi în aceste cauze putem vedea primele legi ale existenţei create, ca de exemplu: spaţiul, timpul sunt date ale existenţei noastre. Existenţa noastră fără aceste legi s-ar întoarce în haos sau în acel tohu-vavohu iniţial. Putem cunoaşte legea, o putem descoperi, o putem folosi, sau chiar manipula, dar în nici un caz nu o putem schimba sau suprima. Singurul mod de suprimare al legii este distrugerea creaţiei sau, în cazul omului, sinuciderea. Legea naturală poate fi împărţită în lege naturală fizică şi lege naturală biologică. Legea fizică priveşte materia anorganică şi cea biologică – materia organică.

Omul e coroana creaţiei şi a fost pus în această lume creată într-o stare de armonie. Trăia armonizat cu lumea. (Fc. 1, 31). Porunca primită în rai nu a fost o lege pentru om. (nu avea o repetabilitate). A fost o chemare la o existenţă superioară, la o existenţă bazată nu numai pe legile creaţiei ci şi pe legătura interpersonală Dumnezeu-om. Din nefericire, păcatul l-a îndepărtat pe om de Dumnezeu, omul căzând la o existenţă suferindă, anume armonia dintre om şi legile naturale s-a degradat. Omul care era chemat să trăiască în rai şi să se bucure de existenţa armonizată a fost alungat din această stare, spaţiul, timpul şi legile create devenind omului ostile. (femeia va naşte prunci în dureri şi bărbatul îşi va câştiga pâinea în suferinţă.)

Maximul acestei existenţe suferinde este moartea. Aşa ajunge moartea să fie apogeul degradării legilor naturii. Moartea în sine nu este o lege, ea a intrat în lume dobândind caracterul de lege prin parazitarea legilor naturii, dar nu ca lege în sine. Moartea nu este un dat al existenţei. (diferenţa dintre religia creştină şi celelalte materialiste.)

Omul căzut a tânjit şi năzuieşte spre o altă lege care să îl ridice din căderea lui. Cea mai mare neputinţă pe care omul nu a putut să o depăşească prin forţe proprii este moartea. Moartea a intrat în firea lucrurilor ca pedeapsă fără să ţină în esenţă de natura lucrurilor. Moartea a devenit naturală fără ca să existe o moarte naturală.

Legea eternă şi moartea naturală sunt non-sensuri.

Pentru materialişti, moartea este firească şi necesară. Pentru creştini, ea este nefirească, absurdă şi contrară sensului existenţei. Moartea atât de mult s-a legat de legea naturală parazitând-o, încât ea însăşi a devenit o lege, fără ca însă să fie o lege naturală sădită în creaţie.

Omul trăind după legea naturală este nefericit. Existenţa pur naturală a omului este una suferindă, chiar absurdă. Singurul mod de a depăşi această durere la nivel natural, omul şi-o face prin plăcere. Plăcerea însă, fiind o amăgire, omul revine la durere.

b) Legea socială sau legea pozitivă

În această existenţă naturală nefericită, omul a trebuit să facă ceva prin care existenţa lui să devină mai bună. Acest ceva a fost legea creată de el. Omul este singura fiinţă creatoare de lege. Prin aceasta se vede că omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că el îşi poate face singur legi şi în mod liber se poate supune lor. Nicio altă fiinţă nu poate face acest lucru.

Prima lege pe care şi-a creat-o omul a fost purtarea îmbrăcămintei. Apoi au urmat şi alte legi care i-au făcut omului existenţa posibilă. După aceste legi au apărut legi tot mai complexe şi primele civilizaţii umane s-au distins printr-un sistem legislativ aparte. Iată de ce evoluţia legislativă înseamnă progresul unei societăţi. Istoria dreptului include în sine şi evoluţia şi progresul umanităţii şi societăţi. Cu cât sistemul de legi este mai complex, cu atât şi societatea este mai complexă. Dar această evoluţie a legii sociale nu a adus omului fericirea pentru că omul supus păcatului şi-a creat legi în funcţie de interesul personal sau interesul de grup. La baza legii nu a stat întotdeauna dreptatea, adevărul sau binele, ci puterea socială sau cea politică. Un dicton latin spune: „Autoritas,  non veritas facit lege” (autoritatea, nu adevărul face legea). Ba mai mult decât atât, chiar şi eroarea a devenit izvor de drept pentru legea făcută de om. În dreptul roman se spune: „Error communis facit ius” (Eroarea comună naşte dreptul/legea). Când autoritatea devine excesivă se poate ajunge la un sistem legislativ restrictiv care poate degenera în dictatură. Omul a ajuns să se supună legilor, nu de bună voie, ci de frică. Ba mai mult, s-a creat mentalitatea că legile sunt făcute ca să fie încălcate.

În acest fel nici legea socială nu l-a făcut fericit pe om. A ridicat existenţa lui la o posibilitate superioară, dar nu l-a desăvârşit. Cea mai mare neputinţă a legii sociale rămâne în esenţă egoismul, fie el personal sau comunitar. Iată de ce ideea realizării unei societăţi drepte şi perfecte prin lege este o utopie. Nu se poate realiza o existenţă perfectă prin lege. Iată de ce Hristos nu a venit să schimbe legile sociale şi să conducă revolte politice pentru că ştia că nu prin aceasta vine mântuirea, ci a căutat să îl schimbe pe om ca în felul acesta el să gândească altfel viaţa de comuniune.c) Legea Vechiului Testament sau Legea lui Moise.

În situaţia în care omul nu se poate mântui nici prin legea naturală, nici prin cea socială, cu alte cuvinte nu se poate mântui singur, Dumnezeu ia iniţiativa mântuirii şi descoperă omului o lege revelată pe care să o respecte din convingerile lui, adică prin credinţă. Iniţiativa mântuirii vine din dorinţa de dreptate a lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu poate rămâne indiferent de nedreptatea transmiterii păcatului strămoşesc. Dreptatea înseamnă în ultimă instanţă mântuirea omului. Astfel Dumnezeu Şi-a ales poporul Lui şi profeţii Lui prin care să lucreze mântuirea omului. Aşa a descoperit Dumnezeu Legea Veche dată prin profetul Moise. Legea Veche fiind dată de Dumnezeu depăşeşte şi moartea şi egoismul. Astfel, legea naturală a fost îndreptată prin porunca „Să nu ucizi!”. Egoismul legii sociale a fost depăşit prin porunca „Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”. În spatele Legii Vechi nu a mai stat interesul uman, ci dorinţa lui Dumnezeu de a-l mântui pe om. Prin aceasta Legea Veche s-a înscris în inima oamenilor şi s-a ridicat deasupra oricărei legi date de om. Sigur că până atunci au mai existat unele legi asemănătoare Legii lui Moise, ca de exemplu legea lui Manu, dar în spatele acestei legi a stat doar omul care Îl căuta mereu pe Dumnezeul cel adevărat.

Legea lui Moise a rânduit şi înţelegerea corectă a legilor naturale prin porunca „Să nu-ţi faci chip cioplit şi să te închini lui!”, cu alte cuvinte, nu în natură şi în fire este Dumnezeu, El este dincolo de firea şi lumea noastră. (prin aceasta legile naturiste sunt desfiinţate). Totuşi, Legea Veche nu a reuşit şi nu poate reuşi să-l mântuiască pe om. Pentru că Legea Veche nu a depăşit în esenţă păcatul. Evreii simţeau şi doreau depăşirea păcatului aducând ca jertfă un ţap sau un miel ispăşitor, pereche de turturele sau de porumbei. Sângele vărsat al animalului nu ducea la iertarea păcatului strămoşesc, de aceea păcatul rămâne cea mai mare neputinţă a Legii Vechi.

d) Legea Mântuitorului Iisus Hristos sau Legea Vieţii, numită şi Legea Harului sau Legea cea Nouă

Hristos ne aduce o lege nouă întru-cât omul singur nu se poate mântui şi nici Legea Veche nu l-a mântuit pe om. Legea Veche a fost doar un “pedagog către Hristos”. Prin Legea cea Nouă Hristos reuşeşte să-l restaureze ontologic pe om.

În umanitatea Sa, Hristos desăvârşeşte firea umană biruind moartea, păcatul şi egoismul. În firea Sa, Hristos realizează Biserica şi prin aceasta desăvârşirea umană. Legea cea Nouă nu este o lege ca toate celelalte legi anterioare. Ea se bazează pe credinţă, pe iubire, pe dorinţa de mântuire adică pe libertate.

„Faţă de legea naturală nu suntem liberi, nu ne alegem propriul trup… faţă de legea socială, de asemenea, faţă de aceasta trebuie să ne supunem pur şi simplu… în faţa Legii V.T ni se lasă o portiţă cu privire la libertate, dar nu întru totul (moartea prin lapidare ca pedeapsă)… Legea Nouă aduce adevărata libertate ca motiv sine qua non pentru mântuire”

Legea lui Hristos nu constrânge, ci cheamă, ridică, descoperă „Cel ce vrea să Vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie!”

Iată că a vorbi despre lege înseamnă a teologhisi, iar ideea de perfecţionare a legii nu este idee pur juridică ci una teologică. Aceasta este de fapt esenţa teologiei dreptului. Iar perfecţiunea legii este Hristos.

e) Legea Bisericească sau canonul.

Noi trăim între istorie şi meta-istorie, între deja şi nu încă, între timp şi veşnicie, între păcat şi sfinţenie, între „acum” şi „pururea”. În felul acesta putem spune că noi ne aflăm încă între legea socială şi Legea lui Hristos, între Evanghelie şi Codul Penal. Cu cât mă apropii mai mult de Evanghelie, cu atât mă distanţez mai mult de Codul Penal. Iată de ce noi avem nevoie de o altă lege intermediară care să ne ajute să atingem Legea lui Hristos. Legea aceasta se numeşte canon sau lege bisericească. Fiind o lege intermediară ea se aseamănă legii sociale pentru că este dată de om, dar în esenţa ei ea nu urmăreşte interesul uman şi egoismul, ci, Evanghelia lui Hristos. Canonul are în vedere atât dreptatea umanităţii decăzute cât şi umanitatea lui Dumnezeu. Canonul ca şi lege bisericească poate fi definit ca extinderea Legii lui Iisus Hristos în istorie.

Cea mai mare asemănare dintre canon şi Legea Nouă este LIBERTATEA.

CANONUL ESTE O LEGE LIBERĂ CARE SE ASUMĂ ÎN MOD LIBER.

Fiind o lege intermediară canonul are elemente care ţin de realitatea umană şi elemente care ţin de realitatea divină. Realitate divină = principiu neschimbător; ceea ce ţine de realitatea umană este schimbător).

Când canoanele se apropie mai mult de principiul divin sunt canoane mai mult de cuprins dogmatic, când canoanele se apropie mai mult de realitatea istorică sunt cele de cuprins disciplinar. Niciodată nu s-a făcut o diferenţiere sau o ierarhizare a canoanelor, ci ele s-au dat în funcţie de realităţile istorice ale Bisericii. Ele sunt numite sfinte, nu pentru că sunt sfinte în sine, ci pentru că urmăresc sfinţenia.

Canonul ne apropie tot mai mult de Legea lui Hristos şi ne îndepărtează de fărădelege. Dacă am fi perfecţi, nu am avea nevoie de canoane.

Termenul cel mai potrivit pentru „canon” este acela de „călăuză”. Niciodată călăuza nu trebuie confundată cu escorta. Călăuza se face de bunăvoie, escorta se impune. Mulţi greşesc absolutizând canonul. Canoanele, întrucât eliberează de pericolul fărădelegii, ele pot avea un oarecare rol mântuitor. Călăuza nu constrânge, ci convinge. Chiar şi atunci când au epitimii, canoanele nu condamnă, ci vindecă. Epitimia are rol de medicament, iar nu de pedeapsă. Pedeapsa se impune din afară de către alţii, împotriva voinţei tale, pe când medicamentul îl iei de bunăvoie. Întrucât canonul izvorăşte din Legea lui Hristos se întăreşte şi din autoritatea acesteia, adică a Legii celei noi, de aceea Sfinţii Părinţi au recunoscut în autoritatea canoanelor, autoritatea Sfântului Duh.

Canonul I al Sinodului al VII-lea ecumenic spune că „Sfintele canoane sunt aşezate de trâmbiţele Sfântului Duh”. În alte locuri se vorbeşte despre canoane ca despre trâmbiţe care ne vestesc nouă adevărul şi sfârşitul. Iată de ce respectăm canoanele din frică de Dumnezeu, nu de frica episcopului sau a autorităţii care ne urmăreşte.

Prin urmare, Biserica nu poate exista fără canoane, fără călăuze, pentru că altfel, credincioşii şi-ar pierde orientarea vieţii creştine. O biserică fără canoane este ca o Biserică fără credincioşi.

ACTULITATEA SFINTELOR CANOANERecomandare: Problematica dreptului bisericesc în perioada comunistă

Sfintele canoane au o dimensiune duhovnicească şi călăuzesc spre Hristos. Atunci când se degradează viaţa duhovnicească se degradează şi concepţia despre sfintele canoane. Aşa s-a născut ideea falsă cum că sfintele canoane ar fi depăşite şi că se impune o actualizare a lor. Există totuşi un adevăr, anume, sfintele canoane s-au dat până în secolul al IX-lea; de atunci Biserica nu a mai dat canoane. Este într-adevăr nevoie de unele reglementări noi pe care nu le găsim în sfintele canoane care să răspundă problemelor contemporane. De aceea se vorbeşte despre un sinod panortodox care să dea rezolvări la unele probleme stringente cu care se confruntă Ortodoxia. Aceasta este singura modalitate de actualizare a sfintelor canoane, dar ideea unei „actualizări” în sensul în care trebuie să schimbăm canoanele pentru a ne justifica păcatele este ideea cea mai periculoasă. În realitate viaţa noastră a început să devină inactuală cu privire la sfintele canoane. Viaţa noastră îmbracă tot mai mult o haină seculară, imorală, care nu mai concordă cu sfintele canoane. Imoralitatea merge până într-acolo încât în loc să se condamne pe sine, condamnă canoanele.

În concret, în viaţa şi istoria Bisericii noastre, credincioşii au avut mare evlavie faţă de sfintele canoane pe care le-au respectat cu multă înţelepciune. Nu în literă ci în duh.

Când vorbim despre sfintele canoane trebuie să avem în vedere următoarele:

1.

1. Principiul care a stat la baza canonului

2. Realitatea istorică; aceasta poate fi actuală sau actualizată

3. Responsabilitatea autorităţii care aplică sfintele canoane

Când evaluăm un canon trebuie să ţinem seama de toate aceste trei etape.

Canonul 33 Laodiceea (nu e bine să se roage ortodocşii cu schismaticii)

1. Principiu: între Biserică şi erezie trebuie făcută distincţie clară: nu există co-

liturghisire, nu avem taine şi practici liturgice comune.

2. Realitatea istorică: la acel moment nu exista decât Biserica şi erezia (celelalte biserici

rupte de B.O. nu sunt total lipsite de adevăr sau de Har) (B. R-C. are învăţături eretice,

dar nu tot ce e în B. R-C e în totalitate fals)

Alte aspecte:

a)      Sfintele canoane au fost date o dată pentru totdeauna, nu pot sta în schimbare sau actualizare în funcţie de nevoile Bisericii.

b)      Dacă unor canoane se dă o dispoziţie, aceasta nu înseamnă că Sfintele Canoane ar trebui înlăturate. Pot rămâne ca documente şi nu putem şti când vor intra în vigoare.

Can.9, Sin VI ec. interzice clericilor desfăşurarea activităţilor comerciale. Face excepţie desfăşurarea activităţilor ce au în vedere asistenţa socială: farmacii, edituri, cabinete medicale.

c)      Sfintele canoane nu au fost abrogate niciodată deoarece aceasta ar însemna desconsiderarea autorităţii care le-a elaborat.

d)      Unele canoane pot fi sau trebuie să fie antinomice dar nu sunt contradictorii. Antinomii avem şi în Sfânta Scriptură.

Ex.: Can. 10 Ancira – Îngăduie căsătoria diaconilor după hirotonie.

Can. 6 Sin. Trulan interzice căsătoria după hirotonie.

Can. 5 Apostolic prevede caterisirea episcopilor care îşi lasă soţia. (în perioada Bisericii primare episcopul era căsătorit.)

Can. 48 Trulan prevede ca episcopul să fie celib sau să îşi lase soţia.

e)      Cunoaşterea Sfintelor canoane elimină unele tendinţe de a  inventa prescripţii care sunt inexistente

Ex.: Nu e adevărat că Sfânta Cununie ar trebui să se săvârşească fără lăutari? NU! Nu există un canon, ci acest lucru provine din Tradiţia Bisericii.

f)        În dreptul canonic ortodox poate vorbi despre o actualizare prin canoane noi, şi nu prin desfiinţarea celor vechi. O actualizare se poate face prin canoane noi şi prescripţii noi. Sunt prevăzute prescripţii pentru actualizarea canoanelor Bisericii. E nevoie de un nou Mare Sinod pentru a se elibera noi canoane.

Can. 67 Trulan: spune NU influenţelor anti-creştine şi păgâne.

Iubirea şi dreptatea din perspectivă canonică

Problema raportului dintre iubire şi dreptate este una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice pentru că în ea regăsim nuanţarea vieţii duhovniceşti ortodoxe. Nu de puţine

ori auzim că acolo unde este dreptate încetează iubirea şi invers, acolo unde este iubire trebuie să renunţăm la dreptate. Şi totuşi întrebarea fundamentală este cum se împacă cele două valori? Pentru aceasta vom încerca să prezentăm acest raport în funcţie de nivelul existenţei absolute sau create.

1. Iubirea şi dreptatea divină. Dumnezeu cel drept este iubire sau Dumnezeu cel iubitor este drept. Această afirmaţie descoperă că iubirea şi dreptatea la Dumnezeu nu sunt în contradicţie,  ci ambele îşi au izvorul în Dumnezeu. Dacă iubirea şi dreptatea ar fi în contradicţie, aceasta ar însemna că în însăşi fiinţa lui Dumnezeu ar fi contradicţie, ceea ce e absurd. Pentru Dumnezeu a iubi înseamnă a fi drept şi a face dreptate înseamnă a-ţi manifesta iubirea. Armonia este trăsătura fundamentală a existenţei divine şi a comuniunii treimice inter-personale. Aceasta înseamnă că toate valorile la Dumnezeu sunt în armonie.După unii teologi, Dumnezeu e mai mult iubitor decât drept. Pentru că altfel, dacă Dumnezeu ar fi drept ar distruge lumea, spun aceştia; ceea ce este fals. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă ca toţi să fie fericiţi în El. (Pr. Stăniloae Dogmatica vol. I, pag. 249).Iubirea şi dreptatea umană.

În actul creaţiei, Dumnezeu şi-a manifestat iubirea cea dreaptă şi dreptatea iubitoare. Întreaga creaţie a fost zidită numai din iubire, adică bună spre plinirea legii sădite în ea. Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, adică după iubire şi dreptate.   Numai omul se poate ridica deasupra instinctului şi se poate manifesta liber în sentimentele lui.

Porunca din Rai, ca şi chemare la existenţa superioară a fost prima încercare de desăvârşire a omului. El a fost chemat să fie un om drept. Căderea a produs slăbirea iubirii şi a dreptăţii umane. Iubirea omului căzut nu a mai interesat iubirea treimică ci iubirea celuilalt ( a celui de lângă el ). Dreptatea umană nu a urmărit dreptatea divină ci justiţia formală. De la iubirea din creaţie spre desăvârşire a rezultat o iubire interesată şi justiţie formală.

Iubirea şi dreptatea au ajuns în contradicţie. Iubirea interesată şi dreptatea formală nu pot fi în armonie. Se degradează continuu relaţiile inter-umane.

Cicero spune: „jus est ars bonni et aequi” adică : „dreptatea e arta binelui şi a egalităţii”.

Pronia divină a încercat prin legea veche, dată lui Moise, să-l ridice pe om din această stare degradată. Şi iubirea şi dreptatea au îmbrăcat o formă mai înaltă dar armonizarea lor prin Legea Veche nu a fost posibilă.

Mântuirea ca refacere a armoniei dintre dreptate şi iubire.În acest sens mântuirea poate fi văzută ca relaţia dintre valori, dreptate şi iubire; Hristos ridică iubirea şi dreptatea până la jertfelnicie: „ Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, …..” (In. 3, 16).

În Noul Testament iubirea s-a ridicat până la iubirea vrăjmaşului. Mântuitorul aduce iubirea hristică, model fiind El Însuşi.

Filosoful Gabriel Marcel spune că atunci când îi spui cuiva TE IUBESC e ca şi când i-ai spune că nu va muri.

Dreptatea lui Hristos nu e dreptatea lumii ci a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iubirea şi dreptatea în realitatea istorică a Bisericii

Biserica se află într-o realitate teandrică şi are rolul de a ridica realităţile omeneşti la cele dumnezeieşti, dar şi de a coborî cele dumnezeieşti între cele omeneşti şi a realiza prin aceasta mântuirea. Iubirea şi dreptatea în realităţile umano-sociale se află în conflict permanent. Biserica are rolul de a ridica raportul dintre iubire şi dreptate de la nivelul social la nivel hristic. Adică de a-l ridica de la conflict la armonie. Aceasta este o lucrare tainică şi nu lipsită de jertfă. Toate tainele Bisericii urmăresc acest scop, dar mai evident această armonie se realizează în taina spovedaniei. În această taină se întâlnesc iubirea îngustă şi dreptatea egoistă a oamenilor cu iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Prin spovedanie, păcatul ca produs al nedreptăţii şi lipsei de iubire (sau iubirii egoiste) îşi caută vindecarea  în iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Păcatul nu poate primi vindecare prin dreptatea sau justiţia oamenilor. Iată de ce este necesară păstrarea secretului Sfintei Spovedanii.

Armonia deplină a dreptăţii şi a iubirii va avea loc abia la Judecata de apoi. Atunci se va face dreptate prin iubire şi iubirea se va plini în dreptate.  La Judecata de Apoi, dreptatea prin iubire va fi veşnică, adică durabilă şi profundă, iar iubirea prin dreptate va fi bună. Iată de ce judecata nu înseamnă justiţie, nu înseamnă tribunal. Ci este momentul în care se descoperă cât de mult s-a împletit în viaţă iubirea cu dreptatea, adică cât s-a realizat sfinţenia. Un exemplu grăitor al armoniei dintre iubire şi dreptate este Sfântul Nicolae, simbol al darurilor, al iubirii, dar şi al dreptăţii prin palma pe care i-a dat-o lui Arie. De aceea în trecut Sfântul Nicolae aducea copiilor daruri, dar şi o nuieluşă. Exagerarea iubirii în defavoarea dreptăţii a dus la erezia apocatastazei, condamnată de Biserică. Exagerarea dreptăţii în defavoarea iubirii a dus la ororile cu caracter religios (De ex. inchiziţia, cruciadele, etc.). Menirea creştinului este aşadar ca în viaţa lui să armonizeze iubirea cu dreptatea prin jertfă, această armonizare ne ţine într-o tensiune spre

Împărăţia cerurilor. Sugestiv în plinirea acestei armonii poate fi exprimată prin cuvintele: “Iubeşti? Fii drept! Vrei să fii drept? Iubeşte!”.

Izvoarele dreptului canonic ortodox

Dreptul canonic ortodox are în esenţă un singur izvor: Legea lui Hristos care este izvorul tuturor valorilor. Dar dreptul canonic urmăreşte întruparea Legii lui Hristos în realităţile istorice ale Bisericii. Acest fapt s-a concretizat în elaborarea de canoane, principii, pravile ş.a. care şi ele au devenit izvoare secundare ale dreptului canonic.

Izvoarele dreptului canonic ortodox se împart în Izvorul principal, care esteLegea lui Hristos şi izvoarele secundare, care la rândul lor se deosebesc în izvoare secundare generale şi izvoare secundare particulare.Secundare generale:

1.  Canoanele Bisericii Ortodoxe

2.  Canoanele întregitoare

3.  Obiceiul de drept canonic

4.  Hotărârile panortodoxe

5.  Pravilele călugăreşti

6.  Părerile canoniştilor

7.  Practica Ortodoxă canonică (jurisprudenţa)

8.  Tipicul liturgic ortodox

Secundare particulare:

1.  Rânduielile bisericeşti locale

2.  Obiceiul bisericesc şi practica locală

3.  Hotărârile organelor de conducere ale bisericii locale

4.  Legislaţia de stat

1. Canoanele Bisericii Ortodoxe

Canoanele au fost date de către Biserică prin sinoade sau prin hotărâri acceptate unanim în funcţie de problemele cu care ea s-a confruntat. Practic, colecţia de canoane cuprinde 4 categorii de canoane: canoanele apostolice, canoanele sinoadelor apostolice, canoanele sinoadelor locale şi canoanele sfinţilor părinţi

1.1. Canoanele Apostolice:

Sunt diferite prevederi care provin din Tradiţia apostolică a Bisericii. De la începutul creştinismului până în secolul al V-lea. Probabil că unele au fost stabilite de Sfinţii Apostoli, dar mai exact au fost fixate în scris de către ucenicii apostolilor.

Ele au fost numite apostolice pentru a li se da o mai mare autoritate.

Aceste canoane sunt în număr de 85. În Biserica din Apus s-au transmis doar 50 de canoane apostolice. Pentru că numai atâtea au fost traduse de către Dionisie Exiguul în limba latină în secolul al VI-lea. O altă explicaţie ar fi faptul că între canonul 50 şi canonul 85 sunt unele prevederi incomode pentru Biserica Apuseană.

1.2. Canoanele Sinoadelor Ecumenice

Sunt canoane stabilite de Sinoadele Ecumenice, dar nu după un anumit sistem, ci în funcţie de confruntările prin care trecea Biserica şi de asemenea de ereziile şi denaturările vremii.

Sinodul I ecumenic (Niceea, 325)  a dat 20 de canoane.

Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381) a dat 7 canoane.

Sinodul III ecumenic (Efes, 431) a dat 8 canoane.

Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451) 30 canoane.

Sinodul V ecumenic (Constantinopol, 553) nu a dat canoane.

Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680) în prima sesiune nu a dat nici un canon, ci abia în sesiunea a doua Trulan 691-692 a dat 102 canoane, a dat canoane şi în numele sinodului V ecumenic.

Sinod VII ecumenic (Niceea, 787) a dat 22 canoane.

1.3. Canoanele sinoadelor locale

Acestea au fost canoane stabilite de diferite sinoade locale cu privire la anumite probleme cu care se confrunta Biserica, dar care au dobândit valoare pentru întreaga Biserică prin două căi:

Prin recunoaşterea lor de către canonul II al Sinodului Trulan (canonul 2 Trulan) sau prin consensul unanim al Bisericii (Consensus ecclesiae dispersae).

De reţinut e faptul că aceste canoane ale sinoadelor locale nu sunt de o categorie inferioară celei a  canoanelor ecumenice ci le putem considera tot de valoare ecumenică.

1. Ancyra (314) – 25 canoane

2. Neocesareea (314) – 15 canoane

3. Gangra (340) – 21 canoane

4. Antiohia (341) – 25 canoan

5. Laodiceae (343) – 60 canoane

6. Sardica (343) – 21 canoane

7. Constantinopol (394) – 2 canoane

8. Cartagina(419) – 133 canoane

9. Constantinopol (861) – 17 canoane, numit şi sinodul Protodevtera sau Întâiul-al-doilea

(Sin. I-II)

10.  Constantinopol (879-880) – 3 canoane, numit şi Sinodul Sfânta Sofia

1.4. Canoanele Sfinţilor Părinţi.Aceste canoane ale Sfinţilor Părinţi au fost scrise ocazional şi multe dintre ele nu au fost percepute ca şi canoane, ci ulterior au fost receptate ca hotărâri valabile pentru întreaga Biserică. De aceea unele dintre aceste canoane sunt fragmente din scrisori sau lucrări ale acestor Sf. Părinţi. De ex. din lucrarea Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh s-au receptat 3 canoane. Recepţia s-a făcut prin acelaşi canon 2 Trulan şi prin consens.

1. Dionisie al Alexandriei († 265) – 4 canoane

2. Grigorie Taumaturgul († 270) 12 canoane

3. Petru al Alexandriei († 311) – 15 canoane

4. Atanasie cel Mare († 373) – 3 canoane

5. Vasile cel Mare († 379) – 92 canoane

6. Timotei al Alexandriei († 385) – 18 canoane

7. Grigorie de Nazianz († 389) – 1 canon

8. Amfilohie de Iconiu († 395) – 1 canon

9. Grigorie de Nyssa († 395) – 8 canoane

10. Teofil al Alexandriei († 412) – 1 canoane

11. Chiril al Alexandriei († 444) – 5 canoane

12. Ghenadie al Constantinopolului († 471) – 1 canon

13. Tarasie, patriarh al Constantinopolului († 806) – 1 canon

Colecţia de canoane a fost aprobată la Sinodul de la Constantinopol

Abrevieri:

Canoanele apostolice:  3ap. ; 5 ap.

Canoanele sinoadelor ecumenice: 2, I ec.; 5, IV ec.; 5 Trulan (5, V-VI ec.)

Canoanele Sfinţilor Părinţi: 3 Vasile cel Mare

2. Canoanele întregitoare

Aceste canoane sunt diferite sintagme, prescripţii, hotărâri date de unii sfinţi părinţi care nu fac parte din colecţia oficială, ci ele s-au adăugat ulterior colecţiei oficiale, considerându-se că ele pot fi de folos Bisericii. De aceea în unele pravile acestea apar, în altele nu apar.

1. Canoanele Sf. Ioan Postitorul (Ioan Postnicul sau Ajunătorul) († 619) – 65 canoane

2. Nichifor Mărturisitorul († 818) – 49 canoane

3. Nicolae al Constantinopolului († 1111) – 11 canoane

4. Diferite prescripţii canonice (7) – dintre care 3 ale Sf. Vasile cel Mare, 3 ale Sf. Ioan

Gură de Aur şi 1 al Sf. Anastasie al Antiohiei

771 de canoane oficiale

132 canoane întregitoare

TOTAL: 903 canoane ale Bisericii Ortodoxe

3. Obiceiul de drept canonic

Multe rânduieli ale Bisericii s-au păstrat pe cale orală, pe calea obiceiului. Ulterior s-au păstrat înscris. În felul acesta, unele obiceiuri s-au transmis până astăzi şi au valoare de izvor de drept. Cel mai cunoscut obicei de drept în Biserica Ortodoxă este alegerea episcopilor din rândul

monahilor, rânduială care nu este scrisă în nici un canon, dimpotrivă, canonul 2 al Sinodului Sfânta Sofia arată incompatibilitatea dintre starea episcopală şi starea monahală. Alte obiceiuri sunt amintite în Sfintele canoane: 91 Vasile cel Mare, obiceiul de a ne ruga cu faţa spre Răsărit.

Tot în Sfintele canoane găsim referinţa la o serie de obiceiuri. În 6 Sin I ec. se prevede autoritatea episcopului de Alexandria care s-a stabilit pe calea obiceiului. Sau, 7 Sin. II ec. primirea ereticilor se face după obicei, până azi problema ereticilor este încă deschisă neajungându-se la o uniformitate.

Şi în dreptul de stat au existat şi există până astăzi obiceiuri de drept.  Există chiar o ramură a dreptului de stat care se cheamă dreptul consuetudinal. În dreptul roman exista şi un dicton: „Consuetudo, optima legum interprens” (interpretarea optimă a legii). Şi în dreptul românesc există unele obiceiuri care sunt prevăzute, de exemplu, în codul civil. De ex.: art. 600 din Codul civil „Îngrădirea proprietăţii se face după obicei”. Art. 607 – „Sădirea arborilor de la hotar se face după obicei”.4. Hotărârile panortodoxe.

Sunt acele hotărâri care s-au luat mai ales după schisma cea mare şi pentru întreaga ortodoxie. Unele au fost luate de către aşa numite sinoade endemice ţinute de obicei la Constantinopol sau Roma şi care au fost acceptate apoi de întreaga Biserică.

Exemple:

Sinodul de la Constantinopol (920) prin care se interzice tetragamia, adică căsătoria a patra.

Sinodul de la Iaşi (1642) Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă.

Sinodul de la Ierusalim (1672) Mărturisirea de credinţă a  patriarhului Dositei al Ierusalimului.

Sinodul de la Constantinopol (1923) – îndreptarea calendarului, dar numai de bisericile locale care acceptă acest fapt.

Sinodul de la Vatoped (1930) – discutarea următoarei adunări panortodoxe.

Sinodul de la Atena (1936) – Sfinţii Trei Ierarhi – patronii tuturor facultăţilor de teologie.

Sinodul de la Moscova (1948) – căsătoriile mixte, hirotonia anglicană.

Sinoadele de la Rodhos (1961, 1963, 1964) în care s-au discutat mai ales problema relaţiilor cu problema relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică – legată de Conciliul II Vatican.

Sinoadele de la Chambesy (1968, 1976, 1982, 1995, 2003) – un centru al patriarhiei ecumenice din Elveţia – au loc mai multe întruniri cu scopul pregătirii unui sinod paortodox. Una dintre problemele intens discutate a fost şi problema diascporei ortodoxe, care nu a dus încă la perspective unitare în Ortodoxie.

1. Pravilele călugăreşti.

Este un izvor special al dreptului canonic cu privire la organizarea vieţii monahale şi rânduielile organizării monahale au fost adunate in diferite pravile:

Regulile Sfântului Pahomie cel Mare († 225) – primele Reguli monahale – 142 de regli + 52 explicări.

Regulile Sf. Vasile cel Mare († 379) 50 de reguli mari + 313 reguli mici care au devenit valabile pentru întreaga Ortodoxie fiind preluate şi în Apus.

Regulile Sfântului Ioan Casian († 435) – stabileşte 83 de reguli.

Regulile Sf. Benedict de Nursia († 543) – a stabilit 73 de reguli.

Regulile Sf. Sava Sfinţitul de la Ierusalim († 561) – prin regulile lui s-a organizat viaţa spirituală din Ierusalim. Stau la baza Frăţiei Sfântului Mormânt.

Regulile Sf. Teodor Studitul († 789) – prin acestea s-a organizat viaţa monahală din mănăstirea Studion – Constantinopol.

Regulile Sf. Atanasie Athonitul († 970) care stau la baza statutului de organizare al Sfântului Munte.

Regulile Sf. Teodosie Pecerski – Kiev, secolul XI, după care se organizează viaţa monahală la Lavra Pecerska.

Regulile Sf. Sava de la Hilandar – Sf. Sava Neemania – a reorganizat viaţa bisericească a sârbilor.

Regulile Sf. Calinic de la Cernica.

6. Părerile canoniştilor

O dată cu trecerea timpului, multe canoane nu au mai fost înţelese în duhul lor, ci în literă. De aceea a trebuit să intervină canoniştii care au trebuit să explice înţelesul şi aplicarea corectă a

canoanelor. Aşa s-a născut doctrina canonică, adică învăţătura prin care se tâlcuiesc corect şi se aplică cu folos legile bisericeşti. Adesea, pentru a înţelege corect unele canoane, trebuie să se facă referinţă la comentariile canoniştilor.

Încă din Biserica primară au existat mai mulţi canonişti: Sf. Ciprian al Cartaginei, Sf. Dionisie cel Mare al Alxandriei, care au trăit în secolul al III-lea. Sec. IV: Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur. Sec. VI – Ioan Scolasticul şi Dionisie Exiguul; Sec IX – Teodor Studitul şi Fotie; etc.

Cei mai cunoscuţi canonişti ai Bisericii au trăit în secolul al XII-lea: Alexie Aristen – nomofilax, adică rector al şcolii de drept din Constantinopol. Ioan Zonaras – cronograf; Teodor Balsamon – tot monofilax.

Comentariile acestor 3 canonişti au fost adunate în secolul XX de către episcopul sârb Nicodim Milaş care le-a publicat. Acestea s-au tradus apoi şi în Ro şi publicat la Arad 1930-1936.

Comentarii la canoane au publicat inclusiv canoniştii români dintre care: cel mai mare a fost Mitropolitul Andrei Şaguna. Următorul dupa el, cel mai mare profesor de drept canonic, Liviu Stan, Iorgu Ivan, Ioan Floca, Constantin Dron a tradus canoanele apostolice şi canoanele sinoadelor apostolice. Lazăr Iacob – decan al Fac de drept din Cluj; C-tin Boroianu – Pr. Prof. la Iaşi şi Bucureşti – a publicat un curs de drept canonic şi a fost rector al Universităţii din Bucureşti. Valeriu Moldovan – Manual de drept canonic comparat. Ioan Mateiu – jurist, se ocupa numai cu problemele raportului Biserică – Stat.

1. Practica Ortodoxă canonică.

Biserica, aşa cum a procedat tot timpul, la situaţii concrete a luat diferite hotărâri. Toate aceste hotărâri şi decizii alcătuiesc practica ortodoxă canonică sau, un termen preluat din termenii dreptului de stat: jurisprudenţă ortodoxă. De aceea, Biserica se poate inspira întotdeauna din situaţiile anterioare şi modul lor de rezolvare numite, caz de precedenţă.

Art. 206 din Regulamentul de procedură prevede că hotărârile ce se vor lua vor putea servi ca jurisprudenţe pentru întreaga Biserică. Aceasta mai înseamnă că autoritatea bisericească trebuie să fie foarte atentă când ia o hotărâre pentru că ea va constitui caz de precedenţă pentru situaţii ulterioare.

8. Tipicul liturgic ortodox.

Ordinea canonică a Bisericii are la bază şi diferite prevederi liturgice. Cel care încalcă tipicul liturgic şi prevederile liturgice se face vinovat de încălcarea ordinii canonice a Bisericii.

Bibliografie obligatorie:Pravilele Româneşti tipărite în cartea Arhid. Prof. Floca – Drept canonic Ortodox, vol. I, pp. 132-146.Pr. Dr. Irimie Marga – Problematica Dreptului Bisericesc în periada comunistă – capitolul izvoarele dreptului canonic catolic – pp. 163-172.Din păcate s-ar putea să lipsească câteva fragmente din curs. Vă recomand să confruntaţi textul postat şi cu notiţele de curs!

P.S. Îmi cer iertare pentru erorile de dactilografiere.