I. HRISTOS A ÎNVIAT! 4

A. NON-ORTODOCŞII 4

B. Harul extern - chemător 5

C. Harul intern – mântuitor 6

II. FĂRĂ SFÂNTUL BOTEZ ORTODOX NU NE MÂNTUIM 9

A. SF. IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE MÂNTUIREA ERETICILOR | AVIZ ECUMENIȘTILOR 9

B. COPIII ȘI SLUGILE LUI DUMNEZEU; ‘ADOPȚIA’ PRIN BOTEZ ȘI DREPTUL LA MOȘTENIRE 15

III. TEORIA RAMIFICAŢIILOR 16

A. HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD 16

B. Privire istorică 19

C. Consideratii de drept canonic 23

D. Consideratii dogmatice 24

E. Consideratii de teologie mistică 27

F. Sfintii Părinti despre Biserică 28

G. Comisia noastră condamnă categoric ereziile amintite mai sus. 31

IV. SFLNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, DESPRE UNITATEA BISERICII ECUMENICE 31

V. DESPRE IAD CA BUNĂTATEA NEÎNȚELEASĂ A LUI DUMNEZEU 34

A. Potrivit invataturii ortodoxe, sufletele ajunse in iad dupa moarte 34

B. Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern 35

C. Împreună lucrarea omului cu Dumnezeu 37

VI. NICI CEI CE MOR CREZÂND CĂ MOR PENTRU HRISTOS DAR SUNT DEZBINAŢI DE SFÂNTA BISERICĂ ORTODOXĂ NU SE POT MÂNTUI (FALȘII MUCENICI) 38

A. Introducere 39

B. „SFÂNTUL. CIPRIAN, DESPRE UNITATEA BISERICII ECUMENICE 41

C. Pravila lui Nicodim Sachelarie ne învaţă însă că: 43

1

D. Pidalion Neamţ 1844 451. „CANONUL Apostolic 45 452. Din Sfintele Canoane ale sinodului de la Laodiceea 463. „AFURISIREA 474. ANATEMA 47

VII. DESPRE PAPALITATE 48

VIII. SFÂNTA LUMINĂ VINE DOAR LA ORTODOCŞI 51

2

3

I. HRISTOS A ÎNVIAT!

A. NON-ORTODOCȘII

http://www.scribd.com/doc/47773630/Peter-Gilquist-Cum-am-devenit-ortodox-fragment-1

http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1517-cum-am-devenit-ortodox.-o-calatorie-inspre-credinta-crestina-primara-gillquist,-peter-e..html

Citatele de mai jos sunt date din cartea lui Patrick Barnes

„NON-ORTODOCȘII”. Patrick Barnes, convertit la Ortodoxie de la Anglicanism în 1995, este hirotesit citeţ, slujind la biserica Adormirii Maicii Domnului din The Dalles, Oregon, USA ( www.DormitionOrthodoxChurch.org ). El conduce un popular web site „Orthodox Christian Information Center" la www.Orthodoxlnfo.com . îi puteţi scrie pe adresa patrick@orthodoxinfo.com

Acesta expune în cartea de mai sus nişte citate foarte folositoare pentru lămurirea plină de discernământ mântuirea la Ortodocşi/faptele bune şi facerea de minuni la eretici dar fără posibilitatea de a se mântui. El personal însă, datorită durerii pentru rudele sale anglicane este atins în discurs de forma cea mai subtilă de ecumenism citită de mine şi anume că „Ortodocşii sigur se mântuie, ereticii nu ştim ce se întâmplă cu ei”. Sunt convins că este sincer în afirmaţia că el nu ştie, dar Sfânta Biserică ştie foarte precis: se pot mântui doar ortodocşii, ereticii nu se pot mântui decât dacă vin la Ortodoxie iar cel mai groaznic chin din iad, mai cumplit decât al tuturor ereticilor este tot al ortodocşilor deoarece ei au avut darul Ortodoxiei şi şi-au bătut joc de el prin nelucrare după cuvântul Domnului:

Luca 12:47. Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult.

Luca 12:48. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

4

„Non ortodocşii”:

B. HARUL EXTERN - CHEMĂTOR

Iconomia generală Sfântului Duh

Vestita convorbire a Sfântului Serafim din Sarov cu Nicolae Motovilov ne oferă o înţelegere mai profundă a învăţăturii ortodoxe despre har:

Totuşi aceasta [adică faptul că Duhul lui Dumnezeu nu era încă în lume, cf. In. 7: 39] nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu lipsea cu desăvârşire din lume, ci doar că prezenţa Sa nu era atât de vădită. Se manifesta doar exterior, şi doar semnele prezenţei Sale în lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pildă, multe taine legate de mântuirea ce va veni a neamului omenesc le-au fost descoperite atât lui Adam cât şi Evei, după căderea lor. (...) Harul Duhului Sfânt lucrând exterior se reflecta şi în toţi Proorocii Vechiului Testament şi în Sfinţii Israilului. După aceea, iudeii au întemeiat şcoli prooroceşti anume, în care fiii proorocilor erau învăţaţi să deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a îngerilor, şi să distingă lucrările Duhului Sfânt de fenomenele naturale obişnuite ale vieţii pământeşti lipsite de har. Simeon, care L-a ţinut pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana, şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite apariţii Dumnezeieşti, descoperiri, şi au auzit voci care au fost însoţite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu cu aceeaşi tărie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenţa Duhului lui Dumnezeu a lucrat totuşi şi în păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, pentru că, chiar şi printre aceştia, Dumnezeu a găsit oameni aleşi. (...) Cu toate că filosofii păgâni au rătăcit şi în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei au căutat adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune că neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu împlinesc din fire cerinţele legii şi fac ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 2: 14).22

Vedem aici o gamă variată a iconomiei Duhului în creaţie. Legat de aceasta, Sfântul Atanasie cel Mare, în Despre întruparea Cuvântului, afirmă:

Slăvite lucruri lucrează Mântuitorul printre oameni; în fiecare zi El convinge în mod nevăzut mulţimi mari de oameni, atât dintre elini cât şi din afară, făcându-i să creadă în El şi să-I primească învăţătura.20

Sfântul Ioan Cassian face afirmaţii asemănătoare în Convorbirea a ΧΙΙ-a - „Despre ocrotirea lui Dumnezeu":

Întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărăşie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerând şi aşteptând şi de la ea unele încercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trândav care doarme în adâncă nepăsare. Harul

5

lui Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2: 4), chemându-i pe toţi, până la unul, şi zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu Vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28).21

Legat de versetul din Evanghelia Sfântului Ioan

Ioan 1:9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.

Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:

Dacă El luminează pe tot omul ce vine în lume, cum dar sunt atâţia oameni care nu sunt luminaţi? Căci nu toţi I-au cunoscut slava şi s-au închinat Lui. Cum deci luminează pe tot omul? El îi luminează pe atâţia câţi sunt în El. Dar dacă unii, cu rea-voinţă îşi închid ochii minţii şi nu primesc razele acelei Lumini, întunericul lor nu se ridică din natura acelei Lumini, ci din răutatea lor, care în mod voit se lipsesc de dar. Căci harul este vărsat peste toţi, nu se dă înapoi nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la cel liber, nici de la sclav, nici de la femeie, nici de la bărbat, nici de la tânăr, nici de la bătrân, ci îi cheamă pe toţi cu aceeaşi chemare, fără părtinire. Iar cei care nu se învrednicesc să se bucure de acest har, se cuvine ca numai loruşi să-şi impute orbirea; căci atunci când poarta este deschisă tuturor, neînchizându-i nimănui intrarea, cei ce vor să stăruie în rău rămân afară, pierind numai prin păcatele lor.23

Pe scurt, oricine se naşte în această lume este totodată şi un primitor al iconomiei generale a lui Dumnezeu în iconomia Sa mântuitoare. Se poate limpede vedea lucrarea lui Dumnezeu, atât în începutul mântuirii omului - luminarea generală a omului (care este, aşa cum se va arăta, deosebită de luminarea dată numai la Sfântul Botez), care face ca sufletul raţional al omului să fie făcut răspunzător în faţa lui Dumnezeu (cf. Rom. 1: 19-20) - cât şi plinătatea mântuirii acestuia: unirea cu Dumnezeu în lumina neapropiată (theosis). (Mai jos)

C. HARUL INTERN – MÂNTUITOR

Iconomia specială a Sfântului Duh pentru ortodocşi

Expresia „harul de la Botez", numit şi „harul eclesial" (bisericesc), ne ajută să înţelegem o distincţie importantă în modul în care Dumnezeu Se împărtăşeşte celor din interiorul Bisericii. Astfel, Sfântul Botez este Taina prin care o persoană este încorporată în Hristos, Care este cap al Bisericii (cf. Ef. 1: 22-23)28. Prin această Taină noi îl primim pe Duhul Sfânt, începând să ne împărtăşim, ca o nouă creaţie şi „biserică umană" (cf. I Cor. 6: 19), de energiile dumnezeieşti sau harul lui Dumnezeu. Această împărtăşire specială de Duhul Sfânt nu poate fi oferită decât de Biserica Ortodoxă.

6

Dincolo de iconomia Sa generală în creaţie, există şi o iconomie a Duhului Sfânt în cei din Biserică. Pentru o descriere a acesteia, ne îndreptăm din nou către diferiţi sfinţi, începând cu convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov:

Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viaţă pe care o pierduse Adam, şi le-a dat lor acelaşi har al Preasfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine pentru ei ca El să meargă la Tatăl, pentru că dacă nu S-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, îl va trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor urma învăţăturile întru plinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost har peste har (Ioan 1:16)

Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care adia ca şi cu nişte aripi de rugăciune, lucrând cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi lucrările Sale (cf. Fapte 2: 1-4). Iar acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor celor credincioşi în Hristos prin Taina Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile osebite ale trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, veşnica iconomă a acestui har.24

Vladimir Lossky

Pogorând peste ucenici [la Cincizecime] sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin Taina Sfântului Mir. (...) Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine - Botezul şi Mirungerea - este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorârea Sfântului Duh membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la Botez". (...)

Harul de la Botez, prezenţa

Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţii creştine.27În clasicul tom duhovnicesc Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul se găseşte o afirmaţie asemănătoare:

Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. Sfântul Diadoh este [în această privinţă] cel mai limpede dintre ei atunci când zice că înainte de Sfântul Botez dumnezeiescul har îl îndeamnă pe om din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta

7

ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem [prin Botez], diavolul e scos afară, iar harul intră înlăuntru (Filocalia 4: 76).26

Ceea ce s-a spus până acum - mai ales în privinţa deosebirii dintre harul din afară şi harul dinlăuntru –

ne ajută la oferirea unei explicaţii teologice privind existenţa creştinilor heterodocşi care manifestă în mod evident lucrările harului dumnezeiesc în viaţa lor. Avem nenumărate exemple de credincioşi care par în mod limpede să fi avut relaţii profunde cu Hristos, după cum o mărturisesc cuvintele şi faptele lor.29 Unii dintre cei mai faimoşi şi-au venit cu uşurinţă în sine: C.S. Lewis - un apologet creştin a cărui gândire se apropia în multe direcţii de Ortodoxie - este, pentru mulţimea de creştini de tot felul, un adevărat „erou”. Scrierile lui i-au condus pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi o avem pe Maica Tereza, care este cinstită de mii de oameni ca pildă de filantropie creştină.30 Să ne amintim şi de William Law, care a scris clasica şi provocatoarea lucrare despre viaţa spirituală, A Serious Call to a Devout and Holy Life [O serioasă chemare la o viaţă evlavioasă şi sfântă]. Şi nu-l putem uita nici pe cardinalul John Henry Newman, a cărui dragoste pentru Dumnezeu, ce reiese din biografia sa intelectuală, Apologia pro vita sua, este limpede dovedită. Desigur, creştinii ortodocşi nu vor întârzia să-şi exprime dezacordul faţă de multe lucruri pe care aceşti oameni le-au scris şi le-au făcut. Cu toate acestea - recunoscând în ele o evlavie, o simţire adevărată şi o dragoste de Dumnezeu - pe bună dreptate îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru vieţile şi faptele lor, Dumnezeu. Este evident că în astfel de oameni Dumnezeu a aflat inimi deschise către El. [Nota lui U.M.® Faptul că n-au ajuns la Ortodoxie însă arată că au avut o suficienţă care nu l-a lăsat pe Dumnezeu până la capăt să lucreze în ei şi că dacă ar fi ajuns la Ortodoxie ar fi căzut din această suficienţă într-o mândrie mai mare care le-ar fi adus osândă şi mai mare veşnică.]

Dar creştinii ortodocşi pot de asemenea să spună că această deschidere este în realitate primirea influenţei externe a harului lui Dumnezeu (energiile dumnezeieşti) asupra vieţii lor, ceea ce nu este acelaşi lucru cu lucrarea lăuntrică a harului eclesial ce se dă numai prin Botez. Cu alte cuvinte, se poate spune că creştinii heterodocşi, precum cei pe care i-pomenit – fiind profund motivaţi de o dragoste de Dumnezeu stârnită din lucrarea exterioară a harului dumnezeiesc - „fac din fire cele ale [cerinţele] legii, lucrând ceea ce este plăcut lui Dumnezeu".

Totuşi, „nici unul dintre ei nu se află pe sine sub lucrarea harului prezent numai în Biserică, mai ales harul care se dă prin tainele Bisericii. N-au fost hrăniţi la masa cea de taină care conduce pe calea desăvârşirii morale”32. Desigur că, în afara Bisericii, este posibil să se ajungă la o admirabilă sporire spirituală şi morală. Dar, cu toate acestea, nu e acelaşi lucru cu participarea la viaţa plină de har a Bisericii - o vieţuire negrăit mai diferită decât se găseşte în creştinismul din afară sau de aiurea33 - şi nici nu poate fi vorba, în această viaţă,

8

de atingerea scopului ultim al credinţei creştine: îndumnezeirea (theosis).34[Nota lui U.M.®: dar nici măcar mântuirea după cum vom vedea mai jos]

”până aici „Non Ortodocşii”

II. FĂRĂ SFÂNTUL BOTEZ ORTODOX NU NE MÂNTUIM

A. SF. IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE MÂNTUIREA ERETICILOR | AVIZ ECUMENI Ș TILOR

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt "multi chemati si putini alesi" si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocşi.Cititi textul urmator cu atentie ... sunt raspunsuri convingatoare pentru multe intrebari pe care le aveam si eu.

CONTINUTUL SCRISORII

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: creştini care nu stiu in ce consta propriu-zis creştinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: "De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?" a devenit o intrebare obisnuita astazi. "Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar

9

milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte - pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!"

Creştinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos - singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in reştituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. "Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad" zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamanteşti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omeneşti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata - ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.Pedepsele - partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omeneşti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: "Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu", Domnul le-a raspuns: "acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El", dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par

10

dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!Creştini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din neştiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. "Caci cugetam" - zice Sfantul Apostol Pavel - "ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus". Veti replica poate: "Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta". Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti creştini trebuie sa aveti notiuni creştine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau

11

credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei.Temelia judecatii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, creştinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca "sanatoasa", va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omeneşti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numeşti creştin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate - numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El - asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta

12

ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omeneşti. Dumneavoastra ziceti: "ereticii sunt aceiasi creştini ca si noi". De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste creştin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de creştin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta creştina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii creştini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia - rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie "Faptele apostolilor" se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi .... Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici ....Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine

13

întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmatoarele cuvinte:"Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat în seama sfaturile noastre si povetele catre primirea învataturii sanatoase. Si, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitiva, declaram în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut în hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dând tuturor de stire ca de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cadea el însusi sub afurisenie."Aceasta hotarâre e un mic exemplu al parerii obsteşti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarâre e recunoscuta de întreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea ca el nu marturisea în Hristos, dupa întrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atât!... Amuzant prin ignoranta, si demn de plâns prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane inveştite cu puterea acestei lumi catre sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atât de potrivnica duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care difera întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor si atâta tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos - nu mai mult!Naruiesc asadar toata credinta creştina - si atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunostea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omeneşti - si înca mai nerusinat: superstitii, ratacire!

14

Desigur dumneavoastra nu vedeti în erezie nici tâlharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfânt - nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o învatatură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute - ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mântuirea?!... Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta în adânca necunoastere a creştinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, când în societate umbla nenumarate carti cu titluri creştine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei învataturi creştine, sunteti întrutotul expus sa primiti un gând mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevarat, sa vi-1 însusiti si, odata cu el, sa va însusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mântuire.Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mântuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plânge vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (...) studiati în scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie înteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce gânduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un creştin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si creştinismul. Mai înainte sa bata ceasul, ceasul de spaima în care va trebui sa va prezentati la judecata în fata lui Dumnezeu, agonisiti-va îndreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creştinismului.Citiţi şi: Copiii ş i slugile lui Dumnezeu .

B. COPIII Ș I SLUGILE LUI DUMNEZEU; ‘ADOP Ț IA’ PRIN BOTEZ Ș I DREPTUL LA MO Ș TENIRE

Am pus cândva aici scrisoarea Sfântului Ignatie Briancianinov despre mântuirea ereticilor. Am găsit acum această excelentă adăugire la acea

scrisoare:

Odată a venit la el un turc ce i-a spus că stăpânul său, care era cadiu, adică judecător, voia să vorbească cu el. Părintele Ieronim s-a temut ca nu cumva acest lucru sa fie pricină de ispită, aşa că s-a dus la cadiu cu strângere de inimă, dar acesta l-a primit cu mult respect şi a început să-i vorbească deschis:

15

— Părinte, eu sunt judecător musulman. Zece la sută din banii pe care-i câştig îi dau săracilor, dăruiesc zestre văduvelor şi am grijă de orfani. Atunci când judec, încerc să fiu drept şi nu părtinesc pe nimeni, oricât de mare funcţie ar avea el. Toate acestea nu sunt, oare, de ajuns pentru a câştiga paradisul despre care vorbiţi voi, creştinii?

Părintele Ieronim a înţeles ca era vorba despre un om bine-intenţionat şi s-a hotărât să-i ofere marturia credinţei sale, indiferent de consecinţe. Asadar, i-a pus urmatoarele întrebări:— Ai copii?— Am.— Ai oameni supuşi?— Am.— Copiii tăi îţi împlinesc voia?— Nu totdeauna, pentru că au îndrazneală faţa de mine şi, uneori, una spun eu, şi alta fac ei.— Supuşii tăi îţi fac întotdeauna voia?— Fireşte. Fac mereu ce le zic eu.— Când vei muri, cine te va moşteni? Copiii, care nu se supun ţie, sau slugile care se supun?— Copiii mei, desigur, pentru ca ei au drept de moştenire, nu slugile.— Acelaşi lucru se întamplă acum si cu tine. Dreptul la moştenire îl au numai copiii lui Dumnezeu. Si ca să te faci copil al lui Dumnezeu, trebuie sa te botezi şi să devii creştin.Cadiul a fost atât de impresionat de argumentele părintelui Ieronim, încăt nu a întârziat să se catehizeze şi să se boteze în Hristos.[Deşi el era un supus al lui Dumnezeu, fără 'adopția' prin botez nu era copil al lui Dumnezeu şi nu avea drept de moştenire.]

Din Patericul Secolului XX, sursă: Român Ortodox în Fran ț a .

III . TEORIA RAMIFICAŢIILOR

A. HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod_gergia.html

16

Înainte de a începe analiza critică a acestor învătături eretice , să ne amintim de regulile si practica primirii în sînul Bisericii Ortodoxe a ereticilor si a schismaticilor.

Despre regulile privind primirea în Biserică a ereticilor si schismaticilor (după I Epistolă a Sfîntului Vasile cel Mare)

Dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe, săvîrsirea Sfintelor Taine se limitează doar la îndeplinirea formelor lor exterioare - însă săvîrsirea lor devine reală doar după întoarcera ereticilor în sînul Bisericii. Doar Biserica are puterea si dreptul de a lega si dezlega. De aceea Biserica Ortodoxă, cu puterea sa divină, are dreptul să primească în sînul său pe eterodocşi fără repetarea formei exterioare a Tainelor săvîrsite la alte confesiuni creştine (Botez , Mirungere, Cununie , Hirotonie).

Întoarcerea eterodocşilor la Biserica mamă se poate realiza în trei feluri : 1. rebotezare 2. Mirungere 3. Pocăintă. Prin săvîrsirea uneia din aceste trei Sfinte Taine mentionate se îndeplineste lucrarea harului sfintilor acolo unde nici nu nu era prezent. Pentru că "toate acestea le lucrează unul si acelasi Duh" (I Cor. 12, 11) si "Darurile sunt felurite dar acelasi Duh " (I Cor. 12, 4).

În legătură cu acest lucru Sfîntul Vasile cel Mare în a sa I Epistolă canonică scrie următoarele: "Începutul separării a fost schisma, iar prin această despartire ei nu mai au harul Sfîntul Duh care nu li se mai dă din momentul despartirii lor. La începuturi, înnainte de despărtire, aceştia aveau harul preotiei si prin punerea mîinilor transiteau acest har, sfintilor, iar după schismă au devenit laici încît nu mai aveau puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni: cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili de a transmite si altora harul Sfîntului Duh. De aceea cei botezati de către ei sunt socotiti ca si botezati de către laici iar dacă revin la Biserica mamă trebuiesc primiti prin rebotezare".

17

Tot aici acest sfînt părinte explică cum si de ce de la acest principiu pot apare derogări: " Iar întrucît cei din Asia au fost primiti fără să fie rebotezati, să fie asa."

Acest lucru este arătat mai clar în referirile la encratiti .Sfîntul Vasile cel Mare este de părere că trebuie rebotezati : "Dacă cineva a fost botezat la ei (encratiti), el trebuie rebotezat în cazul în care doreste întoarcerea la Biserică: dacă totusi prin iconomia părintilor s-ar socoti altfel, să fie asa .(…) mă tem să nu smintesc la mîntuire prin încredintarea noastră prea severă."

Prin urmare este preferabilă rebotezarea pentru cei care vin la Biserica Ortodoxă din alte grupări religioase creştine, dar dacă se iau în consideratie anumite situatii concrete, functioneaza principiul iconomiei prin care pot fi primiti în Biserică si prin mirungere si pocăintă. Reamintim că astfel în toate cele trei situatii persoana primeste harul mîntuitor. Este de subliniat faptul că dacă cei care revin la Biserica Ortodoxă nu fuseseră botezati înnainte prin întreita cufundare (sau turnare) si cu rostirea formulei "…în numele Tatălui si al Fiului s al Sfîntului Duh " în Biserica ortodoxă nu îi primeste prin mirungere sau pocăintă, ci numai prin rebotezare. Totodată pentru cei care se pot primi în Biserică prin mirungere sau pocăinta, Biserica are dreptul de a face mai aspră primirea lor în sînul ei - adică prin rebotezare.

Concluzii :

Astfel chiar din I Epistolă canonică a Sfîntului Vasile cel Mare reies clar următoarele:

- Afară de granitele Bisericii dreptmăritoare nu există har mîntuitor. Alte grupări religioase sunt lipsite de el. Biserica recunoaste printre eretici diferite grade de rătăcire. De aceea înainte de a primi în sînul ei pe cei rătăciti, Biserica cercetează eroarea fiecăruia prevăzînd pentru fiecare caz modalitatea de a reveni la trupul Bisericii .

18

- Modalitătile de a-i primi pe eretici si schismatici sunt bazate exclusiv pe principiul iconomiei Bisericii si nici de cum presupune că într-o grupare religioasă sau alta lucrează harul mîntuitor al Botezului al Mirungerii sau al Hirotoniei. Detinatoare a harului este numai una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ortodoxă.

B. PRIVIRE ISTORICĂ

Privind la izvoarele istorice ne încredintăm că în toată lumea creştină, totdeauna si de către toti a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, soborniceşti si apostoleşti Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă a comunitătii de credincisi creştini, cu ierarhia si cu administratia sa proprie.

Această încredintare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna prezentă la ortodocşi si respectiv la eterodocşi; disputele se purtau doar în jurul problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul si cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate apartine doar uneia singure, nici nu se punea în discutie. În acel timpuri nimeni nu vorbea - asa cum se face astăzi de către teologii eterodocşi - că diversele confesiuni creştine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului mîntuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe .

Asa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele sapte Sinoade Ecumenice. Biserica ortodoxă mărturiseste despre sine exclusiv ca fiind cea adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfintitor si mîntuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega si dezlega.

19

Fericitul Augustin spune că :" Ei (ereticii) primesc harul botezului numai după revenirea lor în sînul bisericii. Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mîntuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin (liturghie), Evanghelie, credintă si să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare".

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvîrsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decăt ca formă exterioară lipsită de harul sfintilor si mîntutor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, îsi recapătă valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.

Să notăm că atitutdinea fată de primirea în Biserică a eterodocşilor de-a lungul veacurilor în diferite Biserici locale a fost variabilă. Dar acele persoane care nu primiseră Botezul după formula corectă (scufundare sau turnare întreită în numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh) obligatoriu, în toate Bisericile si întotdeauna au fost primiti prin rebotezare. In toate celelalte cazuri, fiecare Biserică locală primea pe fostii eterodocti coform iconomiei sale. Vă prezentăm mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine în diversele Biserici locale:

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizează că ei sunt " străini de harul preotiei si sunt depusi din treapta de episcopi"(canoanele 1 si 2); însă sinodul Trulan în canonul 95 statutează că nestorienii sunt primiti în Biserică prin taina Pocăintei, adică nici Hirotonia lor si nici Mirungerea lor nu se repetă. Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) sunt primiti prin Mirungere - fără rebotezare.

La Sinodul Cartagena din 419 si la două sinoade de la Constantinopol a fost stabilit despre copii botezati la donatisti să fie primiti în Biserică prin Mirungere.

20

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statutează că arienii sunt primiti prin Mirungere iar nestorienii si monofizitii prin Taina Pocăintei (prin lepădare în public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novatienii ….... si apolinaristii sunt primiti prin Mirungere. Altii - pavlichienii, evdomienii, montanistii si sabelienii - -sunt primiti prin rebotezare.

1484 -- un Sinod Panortodox a hotărît primirea romano-catolicilor prin Mirungere;

1620 - un sinod local din Moscova a hotărît primirea romano-catolicibor prin rebotezare;

1646 - - mitropolitul Kievului Petru Movilă primea pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

1667 - - în timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor Alexandriei -- Paisios si al Antiohiei - - Macarios;

1672 - - un sinod local din Ierusalim a hotărît primirea romano-catolicilor si a protestantilor prin Mirungere (fără rebotezare);

1718 - - după îndemnul patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirmă primirea romano-catolicilor si lutheranilor prin Mirungere;

21

1755 -- patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat "Orosul" (semnat si de patriarhul Alexandriei -- Matei si al Ierusalimului -- Partenie) prin care se stabilea primirea ereticilor (intre aceştia si a romano-catolicilor) prin rebotezare.

1757 -- Biserica Rusiei primeste pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

1888 -- Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotărîrea pentru primirea prin Mirungere a romano-catolicilor;

sec XIX - în Rusia în timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea în sînul său pe toti creştinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanti îi primeste prin Mirungere si pe catolici prin Pocăintă.

În ceea ce priveste primirea în Biserică a ierarhilor - pentru cazul în care confesiunile din care provin ei există succesiunea apostolică si se săvîrseste exact ritualul Hirotoniei - este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin Mirungere sau Pocăintă. Acestor persoane li se păstrează aceeasi treaptă ierarhică în care se aflau inainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.

După cum putem vedea si în "Pidalion", doi schismatici Zonie si Saturmin au fost primti în Biserica mama, păstrîndu-si rangul lor de episcopi: "Să stitii că pe fratii nostri Zonie si Saturnin care au fost schismatici i-am primit în scaunele lor episcopale" (Sfîntul Vasile cel Mare, I Epistolă canonică).

Este foarte important în istoria Bisericii universale de cunoscut faptul că în paralel cu diversele Biserici locale existau si există diferite practici de a primi pe eterodocşi, dar aceasta n-au fost niciodată motiv pentru dispute între ele. Astfel, Sinodul din Cartagina hotărăste următoarele: "în legătură cu aceasta (primirea ereticior) fiecare dintre noi trebuie să spună ceea ce gîndeste, dar

22

nimeni nu trebuie să judece pe altul si să respingă unitatea (euharistică) cu cei care gîndesc altfel."

Bazîndu-se pe hotărîrea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale primesc pe monofiziti prin Mirungere; Biserica Ortodoxă a Georgiei, prin hotarîrea unui Sinod local de la Ruis-Urbnisi (anul 1103) practică deja de nouă veacuri primirea monofizitilor prin rebotezare.

Faptul că în afara Bisericii se pot săvîrsi doar formele exterioare ale Tainelor se confirmă prin aceea că în diferitele Biserici locale există mai multe practici de primire a eterodocşilor, dar aceasta niciodată n-a stîrnit controverse; pentru că dacă într-o Biserică locală se primesc ereticii prin rebotezare în timp ce intr-alta aceeasi sunt primiti prin Mirungere sau Pocăintă, este clar că pe aceste persoane ambele Biserici locale le consideră nebotezate. În prima situatie, Biserica foloseste o practică mai aspră (acrivie), iar în cea de a doua, o altă Biserică locală uzează de iconomie (nerepetînd asupra persoanei primite forma exterioara a Tainei) si, săvîrsind în mod real si deplin cu puterea harului mîntuitor Taina Mirungerii sau Pocăintei, realizează în fapt plinirea Botezului săvîrsit inainte de primirea în Biserica adevărată doar sub aspectul său exterior.

Concluzii:

Din această prezentare istorică reies următoarele:

- Dacă în grupările eterodoxe aspectul Tainelor săvărsite ar fi mai mult decît cel exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atît de riguroase privind primirea eterodocşilor la dreapta credintă;

23

- În afara granitelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a tainelor, golită de harul divin cel de viată fàcător si mîntuitor. Aceste forme exterioare primesc continutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica mamă.

C. CONSIDERATII DE DREPT CANONIC

Canonul apostolic 46

Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce părtăsie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

După învătătura Bisericii oricare eretic este în afară de Biserică, iar afară de Biserică nu poate fi adevărat botez creştin nici adevărată jertfă euharistică, precum nici o altă adevărată sfîntă taină. Această învătătură a Bisericii se expune de canonul apostolic prezent cu referire la Sfînta Scriptură, care nu permite nici un fel de comuniune între cel ce mărturiseste credinta ortodoxă si cele ce învată împotriva credintei ortodoxe după cum citim si în Constitutiunile Apostolice (IV, 15) si tot astfel învată si părintii si învătătorii bisericeşti începînd de la întemeierea Bisericii. Prin urmare ereticii nu au botez adevărat sau altă functiune preotească adevărată si episcopul sau prezbiterul ortodox care recunoaste de corect botezul săvîrsit de preoti eretici sau altă functiune preotească, acel episcop sau prezbiter, după canonul acesta, este a se caterisii din tagma preotească, deoarece prin aceasta arată, sau că nu cunoaste esenta credintei sale, sau că însusi înclină spre eres si cert este că în ambele cazuri este nevrednic de chemarea preotească.

D. CONSIDERATII DOGMATICE

24

Una din dogmele centrale ale Bisericii este unitatea acesteia. Temelia acestei unităti este regasită în al IX-lea paragraf al simbolului de credintă: "Cred întru una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică".

Această dogmă se bazează si pe cuvintele scripturistice: "Pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18). Din aceste cuvinte reiese clar că Iisus Hristos întemeiază o singură Biserică si de aceea o aminteste la singular. Sfîntul Apostol Pavel vorbeste astfel despre Mîntuitorul Iisus Hristos: "El este capul trupului, al Bisericii." (I Col. 1,18), "Care (Biserica) este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti" (Efeseni 1,23) si iarăsi:

"Caci nimeni vreodată nu si-a urît trupul său, ci fiecare îl hrăneste si îl incălzeşte, precum si .Hristos Biserica." (Efeseni 5,29).

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

a. credinta adevărată; b. unitatea euharistică (liturgică,).

Sfîntul Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă

"Mîntuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare."

Despre unitatea euharistică, Sfîntul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele:

"Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel care nu este în comuniune (euharistică) cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se însală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu avînd nădejdea să-si găsească unitatea (liturgică) pierdută, aflînd-o la cei rătăciti. Cînd de fapt Biserica este una, sobornicească si nedespărţibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea (euharistică) a ierarhilor."

De aici rezultă dar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

Prin Sfînta Impărtăsanie, fiecare om se uneste cu trupul mistic al lui Hristos iar această unire constituie Biserica lui Hristos al cărei cap este Mîntuitorul Însusi

25

("Ca o pîine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impărtăsim dintr-o pîine." - I Cor. 10,17; "Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui" - Efeseni 5,30).

Despre unitatea Bisericii ca trăsătură fundamentală a acesteia, vorbesc toti Sfintii Părinti. Sfîntul loan Gură de Aur scrie următoarele: " (...) astfel, cum ne învată Scriptura si Sfintii Părinti, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupuri schismatice."

În acelaşi timp, dogma ortodoxă despre Biserică ne invată că Biserica lui Hristos este singurul loc unde lucrează harul sfintitor si mîntuitor, adică unde sunt valabile cele Sapte Taine ale Bisericii. Biserica este trupul mistic al lui Hristos si numai în ea se poate plini îndumnezeirea omului.

Sfîntul Antonie cel Mare spunea următoarele cuvinte: "Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu." Pentru aceasta Mîntuitorul a intemeiat Biserica Sa în care începînd cu ziua Cinzecimii lucrează Duhul Sfînt si se săvîrsesc Sfintele Taine.

Vrăjmaşul omenirii din ziua infiintării Bisericii a început lupta împotriva ei prin învătături gresite si prin sciziunea Bisericii. Înca din perioada apostolică au apărut primele erezii care prin răspîndirea invătăturilor gresite si înselare luptau impotriva Bisericii dreptmăritoare. Despre ei, Sfîntul Apostol si Evanghelist Ioan spune: "Iar acum multi antihristi s-au arătat; de aici cunoastem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de ar fi fost de ai nostri, ar fi rămas cu noi, ci ca să ne arate că nu sunt toti de ai nostri, de aceea au iesit." (I loan 2,18-19).

Sfîntul Apostol Pavel anatematizează pe toti ereticii din toate timpurile:

26

"Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! Precum v-am spus mai inainte si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decît ati primit - să fie anatema!"

Pe eretici si adunările lor îi anatematizează si sinoadele ecumenice. Sfintii Părinti demascau si înfierau aceste invătături gresite, ucigătoare de suflet iar pe cei care le imbrătisau îi numeau urîtori de Hristos si antihristi.

La fel de vinovati sunt si schismatici al căror păcat, după cum scrie Sfîntul Ciprian al Cartaginei "nu se spală nici cu mucenicie, dacă bineinteles dacă nu s-au pocăit si nu s-au întors la Biserica mamă.

Concluzii:

Din perspectivă dogmatică reies următoarele:

- Biserica adevărată este una singură. Membrii ei sunt toti cei ce mărturisesc invătătura ei si participă la viata Bisericii prin comuniunea euharistică.

- Biserica este singurul loc al mîntuirii în care se realizează îndumnezeirea omului si unde se infăptuieste unitatea cu trupul mistic al Mîntuitorului.

- Toti ereticii si schismaticii se află afară de granitele Bisericii si sunt lipsiti prin aceasta de harul mîntuitor al Sfîntului Duh pe care îl primesc credinciosii prin Sfintele Taine.

27

E. CONSIDERATII DE TEOLOGIE MISTICĂ

V. Lossky scrie următoarele: « Din cuvintele Sfintei Scripturi "Căci încă nu era dat Duhul, pentru că lisus încă nu fusese preaslăvit" (loan 7,39) se vede clar că lucrarea Sfîntului Duh înainte de înfiintarea Bisericii si în afara Bisericii nu se face asa cum se întîmplă în cadrul Bisericii după Cinzecime. Mîntuitorul spune "iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului (...) Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua si vă va veşti. Toate cîte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia si vă vesteste vouă." (loan 16, 14-15). Dumnezeirea comună a Tatălui si Fiului se dăruiesăte în Biserică prin Duhul Sfînt credinciosilor iar prin aceasta ei se fac părtasi dumnezeirii. Duhul Sfînt dăruieste credinciosilor focul dumnezeiesc - harul necreat, prin aceasta ei devenind mădulare ale aceluiasi trup -cel al lui Hristos. Trebuie neapărat să purtăm numele Fiului (al lui Iisus Hristos) si să fim mădulare ale trupului Lui (adică ale Bisericii) ca să primim Duhul Sfînt »

Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) scrie: "Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt; iar unde este Duhul Sfînt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfînt este Adevărul. Harul mîntuitor al Sfîntului Duh lucrează în Tainele Bisericii, adică exclusiv în Biserică, aceasta avînd granite canonice bine delimitate, vizibile.

Prin Botez omul devine mădular al trupului mistic al lui Hristos, adică membru al Bisericii. De aici reiese clar că Botezul (la fel si celelalte Taine bisericeşti) nu pot să existe independent de Biserică (adică în afara granitelor acesteia).

Dincolo de graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi, "Tainele" săvîrsite de aceştia nu pot să unească în mod real pe primitori cu Biserica lui Hristos cea adevărată (ortodoxă).

Este cu neputintă ca prin Botezul săvîrsit la romano-catolici, monofiziti sau protestanti, omul să devină ortodox, adică membru al unei singure adevărate Biserici a lui Hristos. La fel este cu neputintă ca prin Hirotonia săvîrsită dincolo de granitele Bisericii, omul să primească harul preotiei.

28

F. SFINTII PĂRINTI DESPRE BISERICĂ

Toate cele spuse mai sus au fost din totdeauna sustinute de către Sfintii Părinti.

Sfîntul Ciprian al Cartaginei:

În afara Bisericii nu există mîntuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este cu neputintă să se mîntuiască cineva în altă parte decît în Biserică (...) oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel care strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos."

"Episcopia este unitatea în care toti si fiecare în parte slujesc, la fel si Biserica este una."

"Biserica sobornicească este una singură sí nedespărtită; de aici unitatea ierarhior."

Sfîntul Irineu de Lungdunum (Lyon):

"Cei care se depărtează de la Biserică(...) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, indepărtează-te de la ei."

29

"Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt. De aceea cei care nu au părtăsie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvorăste apa vietii."

Fericitul Teodorit:

"Unul singur este trupul plămădit din mai multe mădulare. Trupul unic al Bisericii după spusa Apostolului este al lui Hristos întrucît capul acestui trup este Hristos Însusi."

Sfîntul Chiril al Ierusalimului:

"Mărturisirea credintei ne învată despre una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice si să fi totdeauna îin sfînta sobornicească Biserică."

Cuviosul Teodor Studitul:

"Din timpurile apostolice si pînă acum în Biserică au pătruns mal multe erezii (...). Dar Biserica a rămas neîmpărtită si neclintită si asa va rămîne în vecii vecilor desi făcătorii de stricăciune s-au smuls din ea."

"Mărturisesc in fata lui Dumnezeu si a norodului: ei (ereticii, nn) singuri s-au rupt de trupul lui Hristos -Biserica- ale cărei chei sunt credinta si pe care n-au înghiţit-o pînă acum si nici nu o vor face în veci portile iadului, adică gurile ereticilor."

30

Concluzii:

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit că la începutul secolului XX, în cercul teologilor modernisti s-au formulat următoarele învătături eretice:

- Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara graniţelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.

- Aşa zisa "Teorie a ramificaţiilor".

Toate aceste învătături contrazic radical eclesiologia ortodoxă si sunt absolut inacceptabile pentru ortodoxie.

G. COMISIA NOASTRĂ CONDAMNĂ CATEGORIC EREZIILE AMINTITE MAI SUS.

Iar în ceea ce priveste primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxă procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum nu înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfîntului Duh -- al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.

Detinătoarea harului este exclusiv una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică Ortodoxă. Amin.

31

Notă:

1. Ereticii sunt cei care mărturisesc învătătură gresită si în acelaşi timp nu sunt în legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.

2. Schismaticii sunt cei care n-au învătătură gresită dar nu sunt în legătură euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)

IV. SFÂNTUL CIPRIAN AL CARTAGINEI, DESPRE UNITATEA BISERICII ECUMENICE

443

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobîndeşte împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectînd drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvîrşit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»

Până aici Sfântul Ciprian al Cartaginei

În concluzie:

Datorită Harului extern

Pot face minuni chiar şi ereticii şi bioterapeuţii în numele lui Iisus

Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

32

Matei 7:23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

Acestea fiind deosebite de minunile false demonice care se fac cu energiile înşelătoare ale lor

Rostul îngăduinţei lui Hristos de da lăsa la eretici harul extern pentru a face minuni:

Marcu 9:38. Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.

Marcu 9:39. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău.

Marcu 9:40. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Şi anume ca să se cunoască puterea numelui Iisus şi, văzând această putere să se pocăiască, să caute cu sinceritate pe Hristos şi aşa să poată ajunge la Ortodoxie prin Sfântul Botez.

Faptele bune în afară de Sfânta Biserică, nu numai că sunt zadarnice dar sunt şi împotriva lui Hristos:

Matei 12:30 Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.

Chiar făcătorii de fapte bune sau minuni în numele lui Iisus din cauză că sunt în afara Sfintei Biserici nu se pot mântui fiindcă nu urmează adevărului şi nu se botează în dreapta credinţă:

Marcu 16:16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.

33

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş

Şi nu numai că nu se pot mântui, nu numai că păcatul lor este ca al idolatrilor şi jefuitorilor de văduve ci sunt şi anatema(coborâţi de vii în fundul iadului):

Gal.1:6. Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie,

Gal.1:7. Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos.

Gal.1:8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar veşti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!

Gal.1:9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!

Gal.1:10. Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.

Aşadar, dacă cei ce fac minuni în numele lui Hristos nu se mântuiesc pentru că nu sunt în ascultare de Biserică cum cred cei ce fac minuni în numele terapiilor ce au la bază credinţe demonice (sau fac minuni în numele puterii speciale care „li s-a dat” lor sau se folosesc ca de un paravan de numele lui Iisus pentru propria lor slavă sau slava demonilor) că vor avea vreodată şansă să se mântuiască? Nu scrie clar:

II.Cor.11:14. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.

II.Cor.11:15. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor.

V. DESPRE IAD CA BUNĂTATEA NEÎNŢELEASĂ A LUI DUMNEZEU

Pentru a vedea că nu este o duritate a lui Dumnezeu osândirea în iad a ereticilor inclusiv bioterapeuţilor care fac fapte bune să vedem ce înseamnă de

fapt focul iadului şi ce rol are libertatea omului în mântuirea şi osândirea sa

34

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/iadul-diavolul-iconografia-ortodoxa-123778.html

A. POTRIVIT INVATATURII ORTODOXE, SUFLETELE AJUNSE IN IAD DUPA MOARTE

nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschinul afirma: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute” , altfel spus cand spune ca focul iadului consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface.

Sfântul Isaac Sirul afirma de asemenea ca ”este greşit sa gândim ca păcătoşii din iad sunt lipsiţi se dragostea lui Dumnezeu.” Dumnezeu da dragostea tuturor insa puterea dragostei actioneaza in doua feluri: acealasi foc, iubirea lui Dumnezeu, ce arde in inimile credinciosilor, se preschimba in experienta celor care o resping, in focul iadului.

Sfantul Macarie Egipteanul lamureste starea sufleteasca a unora si a celorlalti, astfel: "Precum imparatia intunericului si pacatul stau ascunse in suflet pana in ziua Invierii, cand chiar si trupul celor pacatosi este invaluit in intunericul ce sta inca ascuns in suflet, tot asa si imparatia luminii si chipul ceresc care este Iisus Hristos lumineaza in chip tainic sufletul si straluceste (stapaneste) in sufletul celor sfinti".

Sfantul Vasile cel Mare explica de asemenea: "Domnul este un fel de loc care cuprinde in Sine pe cei drepti: asa ca dreptul care se gaseste in acest loc in chip necesar se simte bine dispus si vesel. De altfel si dreptul este un fel de foc al lui Dumnezeu, atunci cand primeste pe Dumnezeu in el. Cel pacatos harazeste locul acesta diavolului".

Iadul in aceasta perspectiva este inteles ca prezenta a lui Dumnezeu experiata de o persoana care, prin libera alegere, respinge dragostea Sa. Este torturat de

35

dragostea lui Dumnezeu, tortura de a fi in prezenta eterna a lui Dumnezeu fara a fi in comuniune cu El.

Dragostea dumnezeiasca este focul care nu se stinge niciodata, iar dispozitia si suferinta sufletului in prezenta lui Dumnezeu, pe care Il respinge, este "viermele neadormit”.

B. ESENTA IADULUI SI POSIBILITATEA UNUI IAD ETERN

http://teologie.do.am/news/esenta_iadului_si_posibilitatea_unui_iad_etern/2010-11-21-451

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?

Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?

Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta

36

intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.

Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.

Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.

Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu "neschimbabilitatea" patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt "neschimbabili": in bine, cei din rai si in rau cei din iad.

Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.

Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.

Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta

37

sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.

Contributia factorului subiectiv - sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.

Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit".

Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.

Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l

38

savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.

Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: "Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea". Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea "viermele urii" pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. "Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica". Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.

Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram... si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim". E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.

39

Florensky spune ca omul inchizandu-se in sine se altereaza in asa masura, ca nu mai e o realitate obiectiva pentru altii.

Obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat "eu, eu, eu". "Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii". El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu. El a devenit o coaja (Schale), cum isi numeste H.P. Blavatsky spiritele, o "piele", fara substanta, ceva iluzoriu, pur subiectiv, dar tocmai de aceea se afirma numai pe sine, cu disperare. Cel care nu cunoaste alta realitate si se cramponeaza de eu-ul propriu ca unica realitate, fara sa o poata avea nici pe aceasta intr-un mod satisfacator, e obsedat de eu mai mult ca de o fantasma.

El a iesit din realitate "in intunericul cel mai dinafara", unde nu vede nimic. Un tu adevarat, o realitate obiectiva nu i-o poate da decat comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului puterea pentru ea, dar dezvoltarea ei depinde si de contributia lui. Omul nu si-o poate da singur, tocmai pentru ca aceasta inseamna ca se afirma pe sine, nu vrea sa iasa din sine, uitandu-se pe sine, ca sa existe cu adevarat afirmat de altii, intrucat ii afirma si el pe altii; ca sa existe prin Dumnezeu, afirmand pe Dumnezeu.

S-ar putea pune intrebarea: de ce nu li Se arata Dumnezeu acestora in toata lumina Sa, ca ei sa o vada si sa iasa din atitudinea de refuz a comuniunii cu El? De ce ii lasa Dumnezeu "in intuneric"? Prezenta lui Dumnezeu nu e o realitate exterioara, ca sa se impuna ca atare, ci se ofera ca un Tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decat prin deschiderea smerita si plina de dor la iubire. Dar se intampla fenomenul curios ca cel ce-si apara autonomia se indarjeste mai ales in refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se ofera, il face sa-si dea seama ca de oferta aceasta depinde adevarata lui existenta.

Nu poate admite cel invartosat in mandrie asa ceva, caci nu poate admite ca cineva il poate iubi cand el nu poate. El ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca cel care depinde prin nesfarsita lui iubire. Dar cel pe care-l admite, cu orgoliul ca admitandu-l ii da el aceluia existenta, nu mai vrea nici el sa i se daruiasca. Astfel Dumnezeu nu i Se poate face evident ca persoana iubitoare celui ce nu vrea sa-L primeasca in aceasta calitate. Numai celui ce-L doreste pentru iubirea Lui, i Se arata ca

40

iubire. De aceea Sfantul Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii.

Celorlalti le este prezent sub acoperamantul rigorilor care apar intr-o viata lipsita de iubire, sub urmarile dureroase ale unei astfel de vieti. Chiar lucrurile in care vrea sa-si caute acela placerea isi pierd din ce in ce consistenta, pentru ca si ele sunt un dar al lui Dumnezeu si nu pot fi avute din plin decat de cel ce-L are pe Dumnezeu prin iubire. Amandoua acestea le spune Sfantul Ioan Damaschin: atat ca cei ce doresc pe Dumnezeu il au, cat si ca cei din iad, care s-au invartosat in nedorirea lui Dumnezeu si doresc numai lucrurile care le pot oferi placeri, nu au nici pe Dumnezeu si nu le mai au nici pe acestea. Au cazut intr-un gol total. E ceva ce incepe inca din viata pamanteasca, macar in forma ca cel ce nu mai are pe Dumnezeu nu mai simte de la o vreme placere nici de lucruri. Propriu-zis, cine are pe Dumnezeu are totul, cunoaste adancimea tuturor. "Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune... Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic; iar pacatosii, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti, ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul claca nu lipsa a ceea ce se doreste? Pe masura dorului, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, si cei ce doresc pacatul sunt chinuiti".

Sau: "Aici miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand "Dumnezeu va fi totul in toate", nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l".

Avem deci paradoxul ca afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau. Cei din iad se afla in acest paradox. O spune Sfantul Ioan Damaschin, in raspunsul la intrebarea: de ce nu distruge mai bine Dumnezeu pe cei ce vor persista in chinurile vesnice, decat sa-i lase sa se chinuiasca astfel?

A fi, oricum, e mai bine decat a nu fi deloc, este raspunsul lui. Iar fiintarea este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa oferind etern existenta celor din iad. El arata si in aceasta valoarea indelebila a persoanei umane. Daca i-ar mentine numai pe cei din rai, n-ar arata ca respecta pe om chiar cand I se opune; ca deci ii respecta libertatea. Cei din iad sunt in felul lor si ei o marturie a unei valori ce le-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii tine prin

41

existenta lor si pe acestia intr-o anumita legatura cu Sine. El lasa in existenta si pe cei ce-L neaga. Prin aceasta El manifesta o chenoza. Pe de o parte Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de invartosare, dintr-o libertate care-L neaga. Caci pentru aceasta ar trebui sa-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea sa-i nimiceasca; aceasta ar fi o alta dispretuire a existentei si a libertatii lor. intre aceste doua laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusa bunatate a lui Dumnezeu si un mai mare dispret al libertatii lor omenesti, Dumnezeu alege sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de Sine.

S-a spus ca o astfel de solutie ar introduce tristetea chiar in viata interna a lui Dumnezeu; de aceea s-a oferit solutia mantuirii universale. Dar aceasta nu s-ar putea realiza fara nesocotirea libertatii umane.

Solutia mentinerii lor in starea de eterna neimplinire poate nu ar fi mai rea ca o mantuire fara comuniune in libertate. Dar ea are avantajul ca, acceptand-o, Dumnezeu accepta nu numai tristetea de a nu-i vedea pe toti in fericirea comuniunii cu Sine, ci manifesta si maretia generozitatii daruirii lor cu o existenta intr-o vesnica opozitie fata de Sine si un respect al libertatii care face din om fiinta cea mai minunata.

Chiar si existenta diavolului ca existenta este o valoare, in calitatea ei de dar al lui Dumnezeu, va spune cu indrazneala Sfantul Ioan Damaschin. La intrebarea manicheului de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau, el raspunde: "Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si Eu pe el, cu totul, de bine si-l voi lipsi de subzistenta, fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, Eu nu-l voi priva pe el de participarea la Mine, ci ii voi da lui un bine: participarea la Mine, prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la Mine, prin existenta. Caci nimeni altul nu retine si sustine cele ce sunt in existenta, decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si e darul lui Dumnezeu... Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu... Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim. Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine". Sau: "Dumnezeu ofera pururea diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil".

Desigur, judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la inaltimea realitatii om si Dumnezeu. Misterul cel mare pe partea

42

omului este ca poate sta vesnic in fata atator semne ale existentei lui Dumnezeu si in mijlocul celor mai grele suferinte, in monotonia insuportabila, si totusi sa-L conteste, sa nu incerce solutia iesirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. El poate accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie, pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele, care l-au robit devenind patimi. Sfantul Ioan Damaschin spune: "Iar de spuneti ca i-ar fi fost mai de folos sa nu fie decat sa se chinuiasca fara sfarsit, spunem ca aceasta nu e nimic altceva decat focul poftei raului si al pacatului. Caci nu doresc pe Dumnezeu cei ce au castigat neschimbabilitatea pacatului ca patima". Eternitatea iadului indica misteriosul paradox al libertatii celui care nu poate gasi adevarata viata in libertatea comuniunii si de aceea nici nu vrea sa o caute. Iar misterul cel mare pe partea lui Dumnezeu e ca Dumnezeu nu-1 distruge pe cel ce pacatuieste, chiar daca prestie necainta lui vesnica, ci il respecta chiar asa. E o vesnica pastrare a omului in relatie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea sa uite pe om, oricum ar fi el.

Cele doua mistere nu mai pot fi despartite, sau Dumnezeu nu mai vrea sa fie despartite odata ce l-a creat pe om. Daca Dumnezeu ar distruge pe omul pacatos, ar uita de el pe veci intr-un gest de dispret, omul si-ar pierde adancimea de mister. La fel si-ar pierde o relatia intre Dumnezeu si om. De fericire, iar nu-l poate face partas Dumnezeu fara voia lui, pentru ca ea consta in primirea iubirii Sale de catre om. Dar omul nu vrea sa o primeasca, iar cu sila nu i se poate impune. Aceasta ar fi si ea o golire a omului de misterul sau. Chiar prin iadul vesnic se afirma valoarea si libertatea vesnica a omului". Daca omul ar sti ca, uzand de libertate impotriva voii lui Dumnezeu, odata si odata va fi distrus, el ar fi ingustat in libertatea lui. Numai daca stie ca el se poate opune vesnic lui Dumnezeu, e cu adevarat liber. El e liber si are o demnitate deplina numai daca stie ca e vesnic neconditionat, adica vesnic liber. Desigur, nu ar fi liber nici daca ar sti ca afirmarea sa libera n-are nici o urmare. in acest caz n-ar pune nici o fervoare in afirmarea libertatii sale. Afirmarea libera asuma si niste riscuri. Dar riscurile adevarate presupun persistenta in existenta a celui ce le asuma.

Chiar in atitudinea omului care nu vrea sa stie de Dumnezeu si care totusi nu poate sa uite cu totul de El e o suferinta sfasietoare, pe care omul o detesta, dar din care, pe de alta parte, nu poate iesi. Daca omul ar uita cu totul de Dumnezeu, n-ar mai suferi, dar n-ar mai fi nici om. Chipul dumnezeiesc e

43

desfigurat in el, dar nu distrus. E si in aceasta o adancime pe care riu o poate avea decat acesta. Monotonia, neputinta eterna si tristetea extrema prilejuiesc si ele moduri nesfarsit de variate ale chinurilor, pentru ca sunt o monotonie, o neputinta si o tristete a omului. Existenta de care spune Sfantul Ioan Damaschin ca ramane un dar al lui Dumnezeu chiar si pentru cei din iad, nu poate fi numai o coaja goala, neutra. Chiar ca coaja ea produce reflexiuni in constiinta prin faptul ca produce chinuri. Oricat de incremenita ar fi aceasta tristete, ea e un zbucium, ea e totusi o viata constienta, pentru ca e traita de o persoana.

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma categoric o activitate a sufletului dupa moarte, indiferent ca e la bine sau la rau, socotind ca fara o activitate sufletul nici n-ar mai exista, activitatea tinand de realitatea lui. "Daca sufletul e rational si intelegator din cauza trupului, trupul va fi mai de cinste decat sufletul care a luat fiinta pentru el. Apoi, fiind creat pentru trup, de la trup va avea puterea intelegatoare si rationala. Caci daca sufletul nu poate intelege si rationa fara trup, fara indoiala de la acesta are puterea de a intelege si rationa. Iar daca sufletul are de la trup puterea de a intelege si rationa, neputand, cum zic aceia, sa le aiba pe acestea fara trup, nu va putea fi nici de sine existent. Caci cum va mai fi existent, nemaiavand fara trup ceea ce il caracterizeaza?... Deci dupa desfacerea trupului, sufletul nu mai poate exista nicidecum. Si pentru cei ce sunt atat de fara minte nu va mai fi nimic, odata ce neaga nemurirea sufletului".

Socotind ca miscarea sufletului ca miscare e buna, ca si existenta lui, caci e de la Dumnezeu, el spune ca asa cum Dumnezeu nu Se misca, neavand spre ce Se misca, dar le misca pe toate, la fel sufletul isi misca puterile sale. Mai mult chiar, el nu-si misca puterile sale de voie, ci e miscat de Dumnezeu sa le miste. Sufletele ce ajung in Dumnezeu isi misca insa puterile intr-o stabilitate in Dumnezeu. De aici ar rezulta, dupa Sfantul Maxim, ca sufletele din iad trebuie sa-si miste puterile lor, pentru ca n-au in ele infinitatea; dar pe de alta parte nici nu se afla intr-o infinitate in care puterile lor sa se miste stabil, intrucat sunt in afara de Dumnezeu, si nici nu nazuiesc spre El, ci se misca intr-o neodihna chinuitoare, nestabilizandu-se in infinitatea lui Dumnezeu. Sufletul din iad trebuie sa se miste, dar intrucat nu se misca spre adevarata tinta in care miscarea sa se va implini si stabiliza, miscarea sa, de care nu poate scapa, e un chin, pentru ca e fara rost, fara tinta.

Mai mult, el se muta ele la una la alta, fara sa inceteze a exista. "Mintea

44

preainteleapta, prin cele ce se petrec in lucruri dupa ordinea universului, mutandu-si facultatile spre ceea ce e pur si nematerial in ea, distinge din cele miscate pe Cel ce misca si intelegand ca e Unul si singur si simplu, existand din Sine si fiind la fel si cauza creatoare in stabilitatea proprie a existentei Lui, stie ca El e inaccesibil prin fire altora, caci e neschimbat, ca nemiscat, neavand spre ce Se misca Cel ce face si plineste cele ce sunt si e mai presus de ele... La fel (mintea), luand in considerare cauza miscarii variate a partilor si componentelor lumii mici, sau a omului, stie ca ea e altceva dupa fiinta decat existenta organica a trupului... ca e simpla si priveste unitar in cele risipite si e indefinita in cele compuse; se schimba pentru ca se misca si se misca pentai ca are spre ce se misca, iar cauza a schimbarii e ca nu-si cunoaste firea, ci judecata, cand aceasta greseste".

Existenta eterna a sufletului chiar in iad echivaleaza cu o viata "spirituala" a lui. Lucrul acesta e atat de important pentru Sfantul Maxim: ca fara suflet, nu mai e nimic care sa dureze. Totul e intr-o continua facere si desfacere. Nici Dumnezeu nu mai e. Caci un dumnezeu care nu mai poate crea fiinte cu o vesnica indestructibi-litate, pentru o vesnica gandire la el (sau contra lui), s-ar dovedi un dumnezeu care e conditionat si limitat la o relatie cu un vesnic proces impersonal, cu o vesnica lege a facerii si desfacerii.

Dar misterul intreg al suferintei iadului, sau continutul lui, care poate avea si el chiar in monotonia lui, reflectari continuu variate in constiinta omului, nu ne este dat sa-l intelegem in viata pamanteasca, ci numai sa-l banuim din unele umbre proiectate de el in aceasta.

Despre starea celor din raiul comuniunii cu Hristos, ca urmare a judecatii particulare, se va vorbi in alta parte.

Parintele Dumitru Staniloae

C. ÎMPREUNĂ LUCRAREA OMULUI CU DUMNEZEU

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfintii-ioan-casian-gherman/viata-sfantului-ioan-casian-73047.html

45

Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si , ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: "Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa". Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: "Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot". O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).http://www.ziarullumina.ro/articole;1580;0;6874;0;Calugarul-dobrogean-care-a-dus-monahismul-rasaritean-in-Occident.html Ioan Casian şi teologia sinergiei

La cumpăna secolelor IV-V, Occidentul a fost tulburat disputa dintre adepţii lui Pelagiu şi cei ai Augustin în problema mântuirii omului. Pelagiu, un ascet originar din Bretania, care se bucura de mare renume în Roma, învăţa că omul are deplină libertate în a alege binele şi răul, prin urmare, se poate mântui singur; harul lui Dumnezeu este numai un ajutor pentru ca binele să poată fi săvârşit mai uşor. Augustin, criticând erezia pelagiană, va ajunge la cealaltă extremă: omul nu poate face nimic bun singur, binele este exclusiv rodul lui Dumnezeu; mai mult, pentru a-şi susţine punctul de vedere, a introdus învăţătura despre predestinaţie: mântuirea nu se acordă tuturor, ci numai acelora aleşi de Dumnezeu din veci.

Sfântul Ioan Casian va răspunde prin intermediul scrierilor sale deopotrivă pelagienilor şi augustinienilor, oferind învăţătura teologică tradiţională a Bisericii: în mântuirea omului există o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu (sinergie). Dintre dialogurile sale cu Părinţii, în special Convorbirea a XIII cu avva Cheremon tratează această problemă. Iată câteva fragmente din această convorbire:

46

Cum ne mântuieşte Dumnezeu

„Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul, pe de o parte, dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte, Se descoperă celor care nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mâinile către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mântuire pe cei ce nu vor, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău.

În om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunând: «cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mânuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: «căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune: «nu fi nepăsător faţă de harul lui Dumnezeu, care este în tine», şi, de asemenea: «de aceea, te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». Aşadar, El întâmpină voinţa omului, precum se spune: «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întâmpinat de voinţa noastră când El întârzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinţei noastre, zicând: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întâmpina». Ne cheamă şi ne invită, când zice: «toată ziua am întins mâinile Mele către poporul care nu crede în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi când Îi spunem: toată ziua am întins mâinile mele către Tine. Ne aşteaptă, când ne spune prin profet: «de aceea aşteaptă Domnul ca să se milostivească de voi», şi este aşteptat de noi când zicem: «cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine». Ne întăreşte când zice: «Şi Eu am învăţat şi am întărit braţele lor, şi ei au cugetat împotriva Mea». Strigă Iisus: «dacă este cineva însetat, să vină la Mine şi să bea»; strigă la El şi profetul: «ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu».“

VI. NICI CEI CE MOR PĂRÂNDU-LI-SE CĂ MOR PENTRU HRISTOS ŞI SUNT MUCENICI, DACĂ SUNT DEZBINAŢI DE SFÂNTA BISERICĂ

ORTODOXĂ DE RĂSĂRIT NU SE POT MÂNTUI (FALŞII MUCENICI)

A. INTRODUCERE

47

Răspuns dat de mine unei persoane care credea că cei ucişi (de mahomedanii fanatici în noaptea de revelion) când ieşeau de la o „biserică” coptă ar fi

mucenici şi ar trebui să fie cinstiţi ca atare.

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).

Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.

Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.

Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.

Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.

Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.

Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.

Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:

48

„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”

1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos - deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.

2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.

3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.

49

Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înşeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:

Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.

Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.

Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:

B. „SFÂNTUL. CIPRIAN, DESPRE UNITATEA BISERICII ECUMENICE

Pag 443- 444

XIV.

Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învăţat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândeşte răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» 46. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» 47. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin discordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» 48. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat.

50

Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» 49. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.

46. I Cor. XIII, 2—8.47. In. 15, 1248. In. 4, 16.49. Mt. 24, 5.

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândeşte împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârşit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”

Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.

Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?

Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.

C. PRAVILA LUI NICODIM SACHELARIE NE ÎNVAŢĂ ÎNSĂ CĂ:

1686. „- Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte

51

din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, "în sârguinţă fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune" (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpâneşte pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înşelându-se de poftele încăpăţânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că "Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă" (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).”

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:

2044. „Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiință cultivată de mințile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simț superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realități fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parțial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parțial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conține mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă" (V. Dogmele).”

Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici.

52

Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.

Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:

„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:

– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?

– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.

– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.

Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”

Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.

Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:

53

35. -..."Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . "Căci" a nu da cele sfinte câinilor" se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: "ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor".

Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: "Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti... "Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi..."- Scris. Patr. Ghenadie

II, ( + 1456).

Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:

D. PIDALION NEAMŢ 1844

1. „CANONUL APOSTOLIC 45

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]

54

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.

2. DIN SFINTELE CANOANE ALE SINODULUI DE LA LAODICEEA

CANONUL 9

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (ţintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.

CANONUL 34

55

Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afuriseşte pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”

Şi atenţie!!!

După Pravila lui Nicodim Sachelarie:

3. „AFURISIREA

11. - Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:

a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;

b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul - şi mai ales sinodul - care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.2(Const. Ap. VII. 34).

4. ANATEMA

- Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui

56

Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, "se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos" Pidal. N. f. 269”

Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Aşadar şi eu v-am îmbrăţişat cu ele, aşa, în chip electronic, dar în sufletul meu cu toată inima deoarece v-am îndrăgit de astă iarnă când ne-aţi descris traseul Sfintei Familii în „Lumea Credinţei” şi mai de mult când mi-aţi promis pentru tatăl asistentei mele o sticluţă cu apă de la „potirul nesecat” şi când aţi arătat toată atenţia pentru răspunsul meu în legătură cu Sfânta Icoană de la Tihvin. Tare mult mă bucur când oamenii nu au idei preconcepute şi doresc cu sinceritate adevărul, păstrând blândeţea.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:

"Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Cu dragoste, U.M.®

VII. DESPRE PAPALITATE

 02.06.2011, 22:40:28

 Papalitatea

57

O listă cu ereziile introduse de Papi de când s-au rupt de Sfânta Biserică a lui Hristos se află în cartea minunată scrisă de un fost abate papist, francez, profesor de istorie bisericească, cercetător al Istoriei Bisericii chiar în documentele originale ale Vaticanului. Acesta după ce a ajuns la documentele originale ale papismului s-a îngrozit de înşelarea sub care este ţinută o întreagă masă de oameni ce-şi zic romano-catolici dar sunt de fapt doar păcăliţi şi a scris două cărţi edificatoare:

http://www.scribd.com/doc/3992410/Pa...ea-schismatica

http://www.scribd.com/doc/20633476/Papalitatea-eretica

Decât îndelungi discuţii sterile cu cei ce fac propaganda fide papistă pe forum ortodox, uitând că prozelitismul este interzis prin lege, ca să ne convingă că "papa nu-i atât de negru (ba e chiar alb... la haine) hai să ne unim cu el" mai de folos este să le citim şi ne vom lămuri că încă mai înainte de a se rupe de Sfânta Biserică, datorită mândriei, au avut simptome de cădere şi tentative de schisme. Şi dacă aceasta ne arată documentele papale, ce vom găsi în cele Ortodoxe, ţinute departe de fabricatorii de falsuri ai inchiziţiei, despre papism?

Vă recomand şi succesiunea de documente istorice despre fanatismul papal de pe postările de aici

Citat:

Preluăm cele spuse de Dostoievski: „papismul este mult mai dăunător decât ateismul deoarece ateismul spune că nu există Dumnezeu (şi cine e nebun să creadă aceasta) dar papismul prezintă un Hristos mincinos şi pe mulţi îi înșeală”.

Cred că fotografia de mai jos este sugestivă pentru infailibilitatea papală şi de unde îşi ia duhul Benedict:

58

Mai multe poze sugestive despre ce fel de duhuri insuflă pe papă când grăieşte fie ex-catedra fie personal:

http://toaca.md/?&page=archive&article_id=437

O listă cu ereziile papalităţii din cartea de mai sus:

Ereziile Bisericii Romane–Asupra Constituţiunii Bisericii şi regulã de credinţãErezie asupra TreimiiErezie asupra Întrupãrii Erezie asupra Rãscumpãrãrii Erezie asupra Misterelor Botezul Erezie atingãtoare de viaţa viitoare Papalitatea sau marea erezie occidentalã

Hristos S-a înălţat!__________________SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"02.06.2011 at 23:57:20.

     

http://www.scribd.com/doc/12500797/Clark-Carlton-Calea-Convert-Ire-de-La-Baptisti

http://www.librarie.net/carti/163872/Uimit-Hristos-Calatoria-mea-Iudaism-Ortodoxie-Dragos-Dasca-James-Bernstein

VIII. SFÂNTA LUMINĂ VINE DOAR LA ORTODOCŞI

http://www.ortodoxia.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2766:minunea-de-la-sfantul-mormant-

si-martirul-sfintei-lumini-anul-1326&catid=30:articole-preluate&Itemid=100

Minunea de la Sfântul Mormânt şi Martirul Sfintei Lumini - Anul 1326

Biserica Sfântului Mormânt este numită de ortodocşi Biserica Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinilor. Biserica Sfântului Mormânt este o construcţie măreaţă din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul altei biserici vechi, zidită de Sfânta Elena în secolul IV, în Ierusalim,

59

Israel. Ea adăposteşte cele mai scumpe locuri ale creştinilor: Muntele Golgota şi Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, în stânca de piatră, se află peştera unde s-a descoperit Crucea Domnului de către Sfânta împărăteasă Elena. In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: "Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta." (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare.Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine. Acesta a fost pe vremea lui Tiberiu cezarul din Capadochia, sutas sub ascultarea lui Pilat, guvernatorul Iudeii si a fost randuit din porunca aceluia sa slujeasca la cinstitele patimi ale lui Hristos, si la rastignire si sa pazeasca mormantul cu straja, adica cu ceata sa de ostasi ce avea sub ascultarea lui. Vazand el minunile ce se faceau, cutremurul si intunecarea soarelui, mormintele ce se deschideau, mortii care ieseau afara si pietrele care se despicau, a strigat tare, zicand: "Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu".Acesta si cu alti doi ostasi care mai pe urma impreuna cu el au marturisit, n-a primit argintii care i s-au dat de catre iudei ca sa tagaduiasca Invierea. Apoi lasandu-si slujba ce era pe seama lui si mergand in tara sa, propovaduia apostoleste pe Hristos Dumnezeu. Deci plecandu-se Pilat, mai vartos fiind stricat prin fagaduinta de bani de la iudei, a parat pe Longhin cu scrisori catre Tiberiu cum ca si-a lasat slujba si se afla in patria lui propovaduind pe Hristos Dumnezeu. Si Tiberiu indata a trimis cu porunca lui de i-a taiat capul si lui si celor doi ostasi ce erau cu el si i-au adus capul din Capadochia la Ierusalim ca sa se incredinteze Pilat si iudeii de moartea lui si pentru ca sa ia Pilat cele ce i se fagaduisera.Deci i-au ascuns cinstitul cap afara din cetate in niste gunoi. Si peste multi ani, o femeie slavita din Capadocia, pierzandu-si vederea ochilor, a mers la Ierusalim cu un fiu ce-l avea unic-nascut, ca sa poata sa-si gaseasca leacul orbirii la acele Sfinte Locuri; si ajungand-o si moartea fiului sau, isi plangea indoita jale. Deci aratandu-se in vis fericitul Longhin, si spunandu-i cine este si aratandu-i unde era capul ingropat, a indemnat-o sa sape, sa-l scoata de acolo, ca se va tamadui la ochi si isi va vedea si pe fiul sau, ca se afla preamarit. Femeia afland gunoiul, sapa cu mainile si scoase capul sfantului si indata i s-a tamaduit vederea ochilor si a vazut in vis pe fiul sau ca era impreuna cu sfantul si avea cinste acolo. Atunci a ingropat moastele fiului sau intr-un loc cu capul sfantului; fiindca asa ii zisese sfantul prin vis; si s-a dus la Capadochia, ca si Saul, care cautand asinii tatalui sau, a dobandit imparatia.Asa si ea cautandu-si lecuirea ochilor, a dobandit aceasta si pe sfantul l-a aflat de atunci cald ajutator. Drept aceea zidind ea mucenicului o biserica foarte frumoasa si punand acolo mucenicestile moaste se imbogati si ea si toti credinciosii de izvoare de tamaduiri, intru marirea Domnului nostru Iisus Hristos.Martirul Sfintei Lumini - din anul 1326In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9.000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa!Dar turcii i-au intrebat: "De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?" Armenii au zis: "Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte". "Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?" Noi platim si taxa - au zis armenii - Lumina va veni la noi la armeni!" Turcii au zis: "De nu iese lumina la voi o s-o patiti!" Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant - si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sfantul Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.A zis Patriarhul: "Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sfantul Iacob, care este aproape de Mormant", iar turcii le-au dat voie ortodocsilor

60

la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: "Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare."Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noaptea, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: "Hristos a inviat!" un stalp de marmora din Biserica Sfantul Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: "Cred in Hristos!" Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este "Martirul Sfintei Lumini".Vazand turcii ca Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sfantului Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni.Anul 1326.De atunci a ramas o zicala: "Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sfanta Lumina." Distanta de la Sfantul Mormant pana la Biserica Sfantului Iacob, unde s-a aprins Sfanta Lumina este de 100 metri. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sfantului Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326.Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sfantului Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat - pe cea Ortodoxa - aceasta este mantuirea, lumii. Sfanta Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

Nicu Danaut Florin Petrescu

61