Tentativa şi formele ei

Cuprinsul

Cuprinsul________________________________________________________1

Abrevieri_________________________________________________________2

Bibliografie______________________________________________________3

Tentativa şi formele ei______________________________________________4

1. Aspecte generale_________________________________________________________4

2. Felurile tentativei________________________________________________________7

3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă_________________________________10

4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei_____________________________________11

5. Depistarea şi împiedicarea producerii rezultatului_______________________________12

1

Abrevieri

Art. - articolCp - Cod penal

2

Bibliografie

Apetrei M. – Drept penal. Partea generala, Editura Victor, Bucureşti, 2006Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi

Alexandru, Lazar Valerica – Drept Penal. Partea generală, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999

Nistoreanu Gh., Boroi Al. – Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

Pascu I. – Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

Simensky Th. – Un dicţionar al înţelepciunii, Editura Junimea, Iaşi, 1979Toader Dalia – Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005Ungureanu Augustin – Drept Penal Roman. Partea generală, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1995

3

Tentativa şi formele ei

1. Aspecte generale

Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.

Codul nostru penal defineşte tentativa arătând că aceasta constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.

Gothe spunea: „În operele omului, ca şi în cele ale naturii, sunt cu deosebire demne de remarcat intenţiile”. Prin urmare, tentativei, intenţiei de a săvârşi o infracţiune trebuie să îi acordăm o importanţă deosebită.

Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însă o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.

Toate reglementările referitoare la răspunderea penală şi la sancţiunile de drept penal sunt aplicabile daca legea penală prevede expres că tentativa se pedepseşte.

Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească şi care o deosebesc de actele preparatorii şi de infracţiunea consumată. Condiţiile privesc, a) existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune; b) rezoluţia infracţională să fie pusă în executare; c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.

Existenţa hotărârii infracţionale. O primă condiţie se referă la existenţa unei hotărâri de a săvârşi infracţiunea. Această condiţie se deduce din dispoziţiile art. 20 Cp., care prevăd că „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea...”.

Hotărârea de a săvârşi o infracţiune se manifestă numai prin intenţie ca formă a vinovăţiei care poate fi directă sau indirectă, fiind exclusă în cazul culpei cu prevedere, în cazul culpei simple ca şi în cazul praeterintenţiei.

Punerea în executare a hotărârii infracţionale. A doua condiţie a tentativei priveşte începerea executării hotărârii infracţionale, adică a realizării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin începerea

4

acţiunii se declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori acceptat de făptuitor, se marchează trecerea de la actele de pregătire la etapa următoare a actelor de executare

Delimitarea actelor de pregătire de cele de executare este o problemă importantă a dreptului penal.

În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea actelor de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după criteriile de soluţionare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale.

Teoriile subiective. În cadrul acestor teorii se consideră că o anumită activitate este de executare dacă prin ea însăşi, singură ori corelată cu alte împrejurări scoate în evidenţă, dă în vileag hotărârea infracţională în vederea căreia a fost realizată. Actele de executare pun în evidenţă, trădează rezoluţia în vederea cărora s-au realizat – sunt univoce. Actele de pregătire sunt de regulă echivoce, nu pun în evidenţă rezoluţia în vederea cărora au fost realizate.

Când activitatea desfăşurată de o persoană capătă caracter univoc, acea activitate a devenit de executare, a marcat trecerea la actul de executare (spre ex.: procurarea unei substanţe otrăvitoare reprezintă un act de pregătire pentru că nu dă în vileag rezoluţia în vederea căreia a fost realizată; când însă, otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, această activitate are un caracter univoc şi este o activitate de executare). S-a reproşat teoriilor subiective că extind sfera actelor de executare şi acolo unde acestea sunt doar de pregătire. Este dat ca exemplu luarea amprentei unei chei de la o casă de bani şi care punând în evidenţă intenţia de a fura poate fi socotită activitate de executare, ori în realitate rămâne doar o activitate de pregătire.

Teoriile obiective. În cadrul teoriilor obiective, criteriul de distincţie între actele de pregătire şi actele de executare este cel al poziţiei acestora în procesul dinamic ce duce la săvârşirea faptei.

Între teoriile obiective, reprezentativă este teoria zisă a cauzalităţii inerte în care se consideră ca acte de executare acelea care au primit o orientare precisă în cadrul activităţii infracţionale, adică acele acte care sunt îndreptate împotriva obiectului infracţiunii. Câtă vreme actele făptuitorului nu au o astfel de orientare, spre obiectul infracţiunii, rămân acte de pregătire. Actele de executare, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii sunt în măsură prin ele însele, fără a fi nevoie de alte acte ulterioare să realizeze clementul material al laturii obiective a infracţiunii. Când însă actele comise de făptuitor, pentru a realiza elementul material al laturii obiective au nevoie de alte acte ulterioare, atunci acele acte sunt de pregătire. Sunt considerate acte de pregătire, potrivit teoriilor obiective: procurarea unui cuţit, a unor chei, a unei substanţe otrăvitoare, obiecte şi respectiv substanţe ce ar putea fi folosite la săvârşirea unor infracţiuni (omor, furt) fiindcă acestea nu realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii; vor fi însă acte de executare, acelea care au primit o orientare spre obiectul infracţiunii, când, în exemplele de mai sus otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, când

5

cuţitul a fost ridicat pentru a lovi victima, când cheia a fost introdusă în încuietoare pentru a fi deschisă uşa, poarta, seiful etc.

Teoriile formale. În cadrul acestor teorii criteriul de distincţie are în vedere identitatea între actul comis de făptuitor şi acţiunea interzisă prin legea penală şi care reprezintă elementul material al laturii obiective. Când actul comis de o persoană se înscrie în cadrul acţiunii prevăzute de verbum regens, atunci acel act este de executare. Potrivit teoriilor formale, procurarea unui cuţit, a unui sac, a unei chei, sunt activităţi de pregătire fiindcă acestea nu se înscriu în cadrul acţiunii interzise (lovirea sau uciderea cu cuţitul ori de luarea în cazul faptelor de furt). Când făptuitorul a fost surprins pe când îşi umplea sacul cu grâu din magazia unei unităţi economice ori cu porumb de pe terenul altuia acestea sunt acte de executare deoarece corespund acţiunii tipice „de luare” prevăzută în norma penală care incriminează furtul.

Teoriilor formale li s-a reproşat că restrâng sfera actelor de executare, lăsând în afara lor acte ce nu corespund formal acţiunii prevăzute în verbum regens, dar care sunt în realitate acte de executare. Este edificator în acest sens următorul exemplu: o persoană care a fost surprinsă noaptea în curtea unui gospodar, lângă coteţul cu păsări, pe care intenţiona să le sustragă. Acţiunea de luare nu a început, deci fapta, potrivit teoriilor formale, nu este act de executare ci doar de pregătire. O astfel de soluţie înfrânge însă realitatea, activitatea făptuitorului este de executare.

Recomandări practice. De remarcat că fiecare teorie luată în parte nu satisface în total, nu oferă criterii precise de delimitare a actelor de pregătire de actele de executare şi de aceea s-a propus în doctrina penală să se folosească toate criteriile oferite de teoriile analizate mai sus într-o opinie, ori numai criteriile din teoriile formale şi obiective într-o altă opinie.1

În cadrul primei opinii s-a propus să se pornească de la teoriile formale, iar când acestea sunt nesatisfăcătoare să fie completate cu teoriile echivocităţii şi a cauzalităţii inerte.

În cadrul celei de a doua opinii se propune completarea criteriilor oferite de teoriile formale cu cele din teoriile obiective. în teoriile formale, aşa cum s-a arătat mai sus se consideră că un act este de executare sau de pregătire după cum acesta se integrează ori nu în acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective desemnat prin „verbum regens” şi care criteriu restrânge sfera actelor de executare; dar care se completează cu criteriile obiective ce permit cuprinderea în categoria actelor de executare şi acele activităţi care se plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice ori concomitent cu acestea şi care se leagă nemijlocit sub raportul continuităţii de această acţiune iar pentru realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă.

Potrivit acestui criteriu mixt vor fi considerate acte de executare nu numai acelea ce se înscriu în acţiunea tipică ci şi cele care sunt legate nemijlocit de aceasta prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii.

În sprijinul acestei soluţii se pot invoca şi dispoziţiile art. 20 Cp. în care 1 Dalia Toader - Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005

6

se arată că tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”, ce permite deci cuprinderea în acte de executare şi a acelor acţiuni angajate direct în săvârşirea faptei. Dacă legiuitorul ar fi restrâns tentativa numai la executarea acţiunii tipice ar fi prevăzut în lege că aceasta ar consta în începutul de executare. Practica judiciară a îmbrăţişat acest criteriu mixt de delimitare a actelor de executare de cele de pregătire, considerând că săvârşeşte o tentativă de furt acela care urmărind să sustragă grâu dintr-o magazie este surprins în timp ce îşi umplea sacul sau care a fost găsit de ciobanul care păzea oile, ţinând în braţe un miel pe care urmărea să-1 sustragă ori a fost surprins într-o cameră în faţa şifonierului având în braţe mai multe haine sau făptuitorul a fost surprins în timp ce ridicase autoturismul pe un cric în vederea sustragerii unei roţi.

Întreruperea executării ori neproducerea rezultatului. Cea de a treia condiţie a tentativei priveşte întreruperea executării şi neproducerea rezultatului pentru o formă a tentativei, ori executarea este dusă până la capăt şi rezultatul nu se produce, pentru alte forme ale acesteia.

Prin această condiţie se marchează limita superioară a tentativei şi o delimitează de infracţiunea consumată.

Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată sunt datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului ori ţin de voinţa acestuia.

2. Felurile tentativei

Din definiţia dată conţinutului tentativei prin art. 20 Cp., reiese că acesta se poate realiza sub mai multe forme. Aceste forme se disting între ele după: a) gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii; b) după cauzele care determină neproducerea rezultatului, legate fie de mijloacele folosite de făptuitor, fie de obiectul material al infracţiunii.

După criteriul gradului de realizare a acţiunii se disting în doctrină: tentativa întreruptă sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă.

După cel de al doilea criteriu al cauzelor care determină neproducerea rezultatului se disting: tentativa proprie şi tentativa improprie.

Modalităţile tentativei, după criteriile de mai sus nu sunt exclusive: astfel tentativa întreruptă poate fi atât proprie cât şi improprie iar tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie.

În examinarea modalităţilor tentativei vom ţine seama de ambele criterii de clasificare şi de reglementarea dată conţinutului acesteia prin dispoziţiile art. 20 Cp.

Tentativa întreruptă. Se mai numeşte şi tentativa simplă, neterminată, imperfectă, îndepărtată. Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce.

Cauza care determină neproducerea rezultatului este întreruperea executării şi se situează în timp, deci după începutul executării, putând fi de

7

natură umană (acţiunea altei persoane) ori neumană (obstacole care nu pot fi depăşite), (spre ex.: infractorul este imobilizat de o altă persoană şi împiedicat să lovească victima ori este prins şi imobilizat în timpul sustragerii sau furtul nu poate fi consumat din cauza existenţei încuietorilor).

Întrucât mijloacele de executare pe care le foloseşte făptuitorul se presupune că sunt suficiente să conducă la rezultatul periculos urmărit – tentativa poate fi şi proprie după celălalt criteriu de clasificare. Când astfel de mijloace sunt insuficiente pentru producerea rezultatului, tentativa ar fi şi improprie, dar acest aspect nu se mai cercetează din moment ce acţiunea a fost întreruptă şi în codul penal nu se prevede un tratament penal diferenţiat pentru felurile tentativei.

Tentativa perfectă. Se mai numeşte şi tentativă terminată, fără efect, fără rezultat, completă şi constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, iar rezultatul nu se produce. Exemplu clasic din literatura juridică: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă

Tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie după criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului. întrucât legiuitorul, în art. 20 al. 2 Cp. a reglementat distinct tentativa improprie, vom examina distinct şi noi această modalitate a tentativei.

Tentativa terminată este şi proprie întrucât mijloacele folosite sunt idonee, suficiente să producă rezultatul socialmente periculos.

Pentru tentativa terminată proprie, cauza care determină neproducerea rezultatului se poate situa în orice moment, dar desigur până la producerea rezultatului – când infracţiunea ar deveni consumată. Cauza neproducerii rezultatului poate fi anterioară începutului executării (spre ex.: autorul nu este bun ţintaş în cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare) sau după executare spre ex.: după ce victima a ingerat otrava oferită de infractor, este dusă la spital şi salvată). De altfel, cum bine se precizează în literatura juridica, nu interesează cauza care determină neproducerea rezultatului tentativei proprii terminate.

Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile aşa zise materiale. La infracţiunile formale (de pericol) odată cu executarea acţiunii în întregime, fapta se consumă fără să fie necesară producerea

Tentativa improprie. Se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, iar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficientei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de 1a locul unde făptuitorul credea că se află. Întrucât în cazul tentativei improprii acţiunea ce constituie elementul material este dusă până Ia capăt, tentativa este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale.

Cauza care împiedică producerea rezultatului (consumarea infracţiunii) se situează în timp anterior începutului executării acţiunii. Insuficienţa,

8

defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii de la locul ştiut de făptuitor, sunt preexistente.

Se poate susţine de la început „ab initio”, soarta consumării infracţiunii este pecetluită, în sensul că nu va avea loc, deoarece cauza este preexistentă începutului de executare. Această imposibilitate de consumare a infracţiunii cum corect este subliniată de doctrina penală este relativă, deoarece mijloacele sunt prin natura lor proprii să producă rezultatul, iar în cazul şi împrejurările în care hotărârea este a fost pusă în executare, se dovedesc insuficiente, defectuoase. Este şi motivul pentru care tentativa improprie este incriminată.

Un mijloc este insuficient când sub raport cantitativ, în caz concret nu produce rezultatul ex. otrava pusa in mâncare este insuficienta sa omoare victima.

Tentativa improprie astfel cum a fost examinată mai sus este cunoscută şi sub denumirea de tentativă relativ improprie. Punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere al infracţiunii

De fapt, nici nu ne găsim în prezenţa unei tentative, deoarece tentativa este o formă atipică de infracţiune legiuitorul penal a prevăzut că „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea”.

Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau tentativa absurdă cum mai este denumită în doctrina penală se caracterizează prin puterea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere al infracţiunii.

De fapt, nici nu ne găsim în prezenţa unei tentative, deoarece tentativa este o formă atipică de infracţiune. Legiuitorul penal a prevăzut în art. 20 al. 3 C.p., că „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea”.

Întrucât în doctrina penală s-a consacrat expresia de tentativă absurdă, o vom folosi şi noi, cu precizarea făcută mai sus.

În cazul tentativei absurde neconsumarea infracţiunii se datorează modului greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii. Făptuitorul are o imagine deformată asupra posibilităţii de realizare a faptei sale, crede astfel că poate produce moartea cuiva prin farmece, rugi, vrăji, ori oferindu-i o substanţă total inofensivă (un pahar cu apă, o bucată de zahăr) ori că poate comite o înşelăciune cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de oricine.

Deosebirea dintre tentativa relativ improprie şi cea absurdă este importantă, întrucât tentativa relativ improprie este o formă atipică de infracţiune şi antrenează răspunderea penală a făptuitorului, pe când tentativa absurdă poate pune în discuţie responsabilitatea făptuitorului care în nici un caz nu va putea fi tras la răspundere penală.

Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie între tentativa absurdă şi infracţiunea putativă în care fapta săvârşită are caracter

9

penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate (de ex.: însuşirea unui bun găsit fără ca infractorul să cunoască împrejurarea că bunul era abandonat ori încheierea unei noi căsătorii de către o persoana ce se considera căsătorita fără sa ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea soţului acesteia).

Considerăm că fapta putativă trebuie deosebită şi de tentativa relativ improprie la care consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită lipsei obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşiri faptei. În cazul tentativei relativ improprii lipsa obiectului este accidentală, obiectul există în materialitatea lui, dar în alt loc. Există, aşadar relaţia de ocrotire penală cu privire la acest obiect. În cazul faptei putative lipsa obiectului este totală, definitivă, lipseşte cu alte cuvinte obiectul ocrotirii penale

Fapta de a trage cu arma într-un cadavru, de a încheia o nouă căsătorie cu o persoană ce se credea căsătorită, nu este infracţiune, ci faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului deoarece nu mai există o relaţie socială de ocrotire. Viaţa persoanei încetase mai înainte, căsătoria încetase prin moartea celuilalt soţ.

3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Imposibilitatea tentativei. Din conţinutul tentativei, definit prin art. 20 Cod penal, se desprinde concluzia că aceasta nu este posibilă la toate infracţiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material.

Imposibilitate datorită elementului subiectiv. Tentativa nu este posibilă în raport cu elementul subiectiv, la infracţiunile ce se săvârşesc din culpă şi nici la cele praeterintenţionate. În adevăr, tentativa presupune punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, deci presupune intenţia ca formă a vinovăţiei, în ambele modalităţi ale acesteia (intenţie directă şi indirectă). Tentativa există şi la infracţiunile ce se săvârşesc cu intenţie indirectă fiindcă şi în cazul acestei modalităţi a intenţiei, făptuitorul pune în executare hotărârea de a săvârşi fapta chiar cu riscul producerii rezultatului prevăzut ca posibil.

Tentativă nu au infracţiunile săvârşite din culpă în oricare din cele două modalităţi (simplă şi cu prevedere) fiindcă nu există o rezoluţie infracţională şi astfel nu se poate susţine că ne aflăm în faţa unei puneri în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune care este esenţială pentru tentativă.

Infracţiunea săvârşită din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.

Tentativă nu au nici infracţiunile praeterintenţionate fiindcă în cazul acestora se produce un rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de infractor, dar acest rezultat imputabil făptuitorului este realizat din culpă.

De altfel producerea rezultatului mai grav decât cel urmărit face ca fapta să fie consumată şi nu rămasă în faza de tentativă.

Imposibilitate datorită elementului obiectiv. Tentativa nu este posibilă, în raport cu elementul material, la o infracţiune de inacţiune deoarece aceasta se

10

consumă în momentul neîndeplinirii obligaţiei cerute până la incriminare.Tentativă nu au tot, tot după criteriul elementului material, infracţiunile ce

nu permit o desfăşurare în timp a acţiunii, cum sunt aşa numitele infracţiuni cu executare promptă, spre exemplu infracţiunile săvârşite oral, prin cuvinte (verbis) cum sunt: insulta, calomnia, mărturia mincinoasă.

Nu au, de asemenea, tentativa infracţiunile de obicei care presupun repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, astfel încât să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea, şi nici infracţiunile continui care presupun prelungirea acţiunii în timp pentru consumarea infracţiunii.

În legătură cu aceste două categorii de infracţiuni (de obicei, continuă) în doctrină părerile sunt împărţite, susţinându-se şi opinia că tentativa ar fi posibilă.

4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

Justificarea incriminării. Reprezentând un început de executare ori o executare integrală a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este periculoasă şi este incriminată de legislaţia penală. Tentativa este o forma atipică de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime (acţiunea este întreruptă, ori deşi realizată în întregime consumarea infracţiunii nu are loc).

Latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale (a intenţiei de a săvârşi infracţiunea).

Conţinutul tentativei. Ca formă atipică de infracţiune conţinutul tentativei este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie tentativă, condiţii ce se degajă din reglementarea prevăzută în partea generală privind tentativa şi în dispoziţiile părţii speciale care prevăd sancţionarea tentativei la acele infracţiuni.

Conţinutul tentativei este examinat în doctrina penală ca orice conţinut de infracţiune sub raportul condiţiilor preexistente şi al conţinutului constitutiv.

Întinderea incriminării tentativei. în doctrina penală şi în legislaţie sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: a incriminării nelimitate şi a incriminării limitate.

Legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei, numai la infracţiunile grave, unde şi tentativa prezintă un pericol social ridicat.

Prin dispoziţiile art. 21 al. 1 Cp., s-a prevăzut că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aşadar în partea specială a codului penal şi în legile speciale ori legile nepenale cu dispoziţiuni penale pentru a fi pedepsită tentativa la infracţiunile prevăzute se impune o prevedere concretă în acest sens. Ca modalitate tehnică de incriminare a tentativei legiuitorul a prevăzut după fiecare incriminare a infracţiunii că „tentativa se pedepseşte;”, ori prevederea aceasta este inserată după un grup de infracţiuni aflate într-o secţiune, capitol, din legea penală.

11

Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală privind sancţionarea tentativei sunt: teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată şi teoria diversificării pedepselor. Legiuitorul penal român a adoptat pe cea a diversificării pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 al. 2 C.p.: „pedeapsa pentru tentativa la o infracţiune este cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzute pentru infracţiune, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general”. Dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.

În cazul în care pentru infracţiunea consumată sunt prevăzute pedepse alternative, în mod constant s-a decis în practica judiciară, că instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepse şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă.

5. Depistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Noţiuni. Întreruperea executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din proprie iniţiativă a făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire.

Desistarea reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la continuarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea făptuitorului, de bună voie, a apariţiei rezultatului faptei sale care a fost realizată în întregime.

Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezintă o încurajare a făptuitorului de a renunţa la continuarea executării faptei, ori la producerea rezultatului împiedicând apariţia acestuia şi drept consecinţă rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea socială ocrotită nu mai este vătămată.

Spre deosebire de tentativa întreruptă unde întreruperea executării era independentă de voinţa făptuitorului, desistarea constă în renunţarea de bună voie a făptuitorului la continuarea executării activităţii infracţionale. Având o atitudine activă, de oprire a executării, cel ce se desistă va beneficia de nepedepsire pentru infracţiunea în vederea căreia începuse săvârşirea actului de executare.

Şi în cazul împiedicării producerii rezultatului, făptuitorul are o atitudine activă, pozitivă, de zădărnicire a consumării infracţiunii.

Condiţiile desistării. Pentru a constitui cauză de nepedepsire desistarea făptuitorului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- Să existe un început de executare a faptei, adică să înceapă realizarea acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

12

- Executarea faptei să fie întreruptă. Ca urmare a întreruperii executării faptei rezultatul nu se produce. Nu reprezintă o întrerupere faptul că inculpatul nu a repetat lovitura aplicată victimei cu intenţia de a ucide, iar victima a scăpat cu viaţă, s-a decis corect în practica judiciară,

Întreruperea să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, adică să fie realizată întreruperea acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiativă. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul nu a voit să continue executarea faptei, deşi avea posibilitatea să o facă. Această condiţie nu se realizează când infractorul şi-a întrerupt activitatea infracţională pentru că nu a putut să o continue din cauza unui obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o uşă ori de a escalada un gard) sau de teamă de a fi denunţat.

Condiţiile împiedicării producerii rezultatului. Pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauza de nepedepsire se cer îndeplinite următoarele condiţii:

a) Făptuitorul să fi executat în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii;

b) Făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea rezultatului. Această împiedicare a producerii rezultatului este posibilă numai la aşa-zisele infracţiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat, nu şi în cazul infracţiunilor zise formale, care se consumă o dată cu săvârşirea acţiunii infracţionale prin crearea stării de pericol pentru valoarea socială ocrotită;

c) Împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută de făptuitor din proprie iniţiativă, de bunăvoie;

d) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. Condiţia priveşte deopotrivă descoperirea faptei de organele de urmărire penală, ca şi de către orice persoană.

Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă la infracţiunile la care producerea rezultatului se situează în timp ulterior executării activităţii infracţionale (spre ex.: este posibilă împiedicarea morţii victimei care a fost otrăvită, prin administrarea de către făptuitor a unui antidot şi internarea victimei într-o unitate sanitară).

Restituirea bunurilor sustrase nu valorează cu o împiedicare a producerii rezultatului deoarece infracţiunea s-a consumat din momentul sustragerii. Activitatea inculpatului de restituire a bunurilor poate constitui o circumstanţă atenuată (art. 74 lit. c Cp.).

Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatuluiDesistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de

nepedepsire, de impunitate. Făptuitorul care se găseşte într-una din aceste situaţii nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea în vederea căreia începuse executarea ori împiedicase rezultatul.

Dacă până în momentul desistării şi împiedicării producerii rezultatului activităţile îndeplinite realizează conţinutul unei alte infracţiuni, făptuitorul urmează să răspundă penal pentru infracţiunea realizată.

13

Actele executate până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului, fiind susceptibile de a primi o calificare distinctă sunt cunoscute în doctrină ca acte de executare calificate. Când tentativa se pedepseşte, aceste acte de executare calificată se înglobează în conţinutul acesteia.

14