TEMNIŢA COMUNISTĂ

Cadrul generalÎnchisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în

România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine poltitico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii detenţiei; întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa a unui adevărat infern.

Reţeaua penitenciarelor din România număra, în 1945, 74 de închisori cu o capacitate de circa 15000 locuri. Prin ordine successive capacitatea acestora a crescut-scriptic, pentru că noi construcţii nu s-au realizat-pentru a putea adăposti pe cei pe care regimul urma să îi pedepsească la 14 martie 1947. A fost, de asemenea, schimbată destinaţia diferitelor unităţi penitenciare. Astfel cele mai importante închisori pentru majori deveneau: Aiud, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe viaţă; Craiova, Gherla şi Oradea, pentru executarea pedepselor de muncă silnică pe timp mărginit; Alba Iulia, Arad, Dumbrăveni, pentru pedepse de temniţă grea. Rămasă, pâna la 6 martie 1949, în subordinea Ministerului Justiţiei, condus de Lucreţiu Pătrăşcanu, Direţia Generală a Penitenciarelor a introdus treptat prin ordine circulare măsuri de înasprire a regimului de viaţă în penitenciare.

În 1948-1949, în contextual edificăriii sau transformării instituţiilor specifice regimului comunist, penitenciarele au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Militarizarea sistemului penitenciar, dar mai ales noul regulament secret destinat închisorilor unde erau depuşi deţinuţii politici, adoptat în septembrie 1948, copiat sau inspirat din cele sovietice a marcat trecerea spre regimul de exterminare lentă,fizică şi psihică a opozanţilor, prin izolarea totală de familii şi societate, prin înfometare şi condiţiile inumane de trai, prin lipsa asistenţei medicale şi prin permanenta supraveghere. Nenumărate mărturii ale supravieţuitorilor menţionează politizarea totală a detenţiei de la sfârşitul anului 1948. Apariţia ofiţerilor politici, locţiitori ai comandanţilor (care şi ei au fost selectaţi din rândul activiştilor de partid), precum şi primenirea politică a corpului gardienilor a adus la instaurarea unei adevărate terori asupra deţinuţilor, care a atins apogeul odată cu declanşarea reeducării+în cea mai monstruoasă şi violentă faţetă a sa, în anii 1949-1952, la Târgşor, Piteşti, Gherla şi Ocnele Mari. De acum, având preparate noi spaţii de recluziune şi oameni educaţi să le administreze politic, autorităţile comuniste au declanşat masive campanii de arestări, internări şi preveniri pe temeiuri politice împotriva tuturor celor susceptibili a fi inamici ai ordinii pe care urmăreau să o instaureze. Foşti demnitari,elite ale vieţii economice, politice, culturale, religioase, dar şi simpli muncitori sau ţărani au străbătut şi cunoscut pâna în 1964-alţii până în 1989- „ binefacerile” reeducării în universul concentraţionar comunist.

Regimul de pază din penitenciare era reglementat prin regulamentul privin organizarea pazei interioare şi exterioare de deţinere. Prin acest regulament s-au stabilit numeroase pedepse la care au fost supuşi deţinuţii politici pe parcursul perioadei lor de detenţie în temniţele comuniste.

Referitor la paza interioară, articolul 59 preciza că: „nu se permite deţinuţilor să întreţină discuţii zgomotoase, să cânte, să danseze, să comunice prin ciocănituri în pereţi cu camerele vecine sau să se apropie şi să staţioneze la ferestrele camerelor. În caz de abateri din partea deţinuţilor, îi avertizează şi, în acelaşi timp, raportează ofiţerului de serviciu.”

O imagine terifiantă a infernului din temniţă era cea a tinerilor creştini practicanţi, care acum erau nevoiţi sa-şi nege credinţa hulind împărtăşania şi rostind cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. Teroarea se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu renege.

Documentele oficiale din timpul “procesului” organizat de autorităţi în toamna anului 1954 menţionau câteva din metodele de tortură folosite în timpul “reeducării”: “ Bătaia deţinuţilor cu ciomege cu vână de bou, curele, frânghii, picioare de la paturi, cozi de mătură, ţinere deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, intr-un picior cu bagaje de la 20 la 40 de kg pe spate, statul cu faţa la perete pe şezut cu mâinile întinse la picior, smulgerea părului din cap, a mustăţilor cu mâna pe viu sau cu ajutorul unui aparat confecţionat dintr-un nastur, strivirea degetelor de la mâini şi picioare prin folosirea unui instrument special confencţionat de ei, punerea unei cantităţi exagerat de mare de sare în mâncare fără să le dea apă deţinuţilor, obligarea deţinuţilor sub teroare de a mânca în poziţii incomode fără să folosească mâinile, de a mânca mâncarea fierbinte, direct fără să o mestece, opărindu-şi limba şi esofagul, dezlipindu-se piele de pe limbă şi buze, obligarea deţinuţilor sub tortură să mănânce materii fecale, fie ale lor fie ale altor deţinuţi, să bea urină, punerea deţinuţilor să se bată cap în cap unii cu alţii, până li se umflau capetele şi cădeau în nesimţire, dezbrăcarea deţinuţilor complet, după care erau trecuţi printr-un cerc de bătăuşi care îi loveau până cădeau în nesimţire, apoi erau călcaţi în picioare şi bătuţi cu diferite corpuri tari şi cu picioarele până le rupeau coastele şi îşi pierdeau cunoştinţa şi apăsare pe coşul pieptului de către mai mulţi deodată, lovirea deşinuţilor cu bocancii şi cu cărămizi peste piept, faţă sau alte părţi sensibile ale corpului, punerea deţinuţilor cu capul in closet şi cu picioarele în sus. Din cauza acestor torturi sistematice aplicate deţinuţilor, au fost înregistrate numeroase cazuri de deces.

Temniţa AiuduluiÎnchisoarea datează încă din secolul al XVIII-lea, fiind mai recunoscută din a doua

jumătate a secolului al XX-lea. În 1881 -1882 s-a construit o clădire cu două etaje, zarca( cuşcă în limba maghiară), având celule mici, pentu izolarea infractorilor periculoşi. Între anii 1889 şi 1892, s-a adăugat un nou pavilion, cu trei etaje, având forma literei T,destinat celor ce aveau de executat pedepse corecţionale sau de muncă silnică. În prima jumătate a secolului XX-lea, penitenciarul Aiud a devenit o unitate principală de executare a pedepselor (corecţionale, de muncă silnică şi temniţă grea) pentru deţinuţi de drept comun şi politici. Se cuvine remarcat şi faptul că în epoca interbrlică (mai precis în anii 1926-1943) aici au fost internaţi pentru executarea pedepselor şi un număr de 143 de activişti politci comunişti, alături de alţi condamnaţi pentu fapte politice(legionari, în majoritatea lor aduşi în anii 1941-1944).

Transformarea spaţiului penitenciarului, în acord cu exigenţele ideologice şi experienţa sovietică în materie, într-unul de tip gulag, a dus la transferul închisorilor, lagărelor şi coloniilor în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Cei care coordonau de acum destinul penitenciarului Aiud au fost numiţi pe criterii politice, fiind recrutaţi şi propuşi de către reprezentanţii MAI( Direcţia Penitenciare, lagăre şi colonii şi Direcţia Generală a Securităţii Poporului) şi consacraţi ca atare de către Secretariatul Biroului Politic al CC al PCR. Cei care au condus penitenciarul, în perioada 1948-1989, au fost: maior Farcaş Alexandru, 1948-1950; căpitan Dorobanţu Nicolae, 1958-1946; col. Volcescu Iorgu, 1965-1973; col. Moldovan Traian, col. Damian Mihai, 1978-1981; col. Rus Vasile, 1981-1987 şi col. Târţan Vasile, 1987-1991.

Închisoare de tristă amintire, destinată unora dintre cei mai periculoşi duşmani ai regimului de democraţie populară: membri ai grupărilor anticomuniste, contrarevoluţionari proveniţi din rândul fostelor elite politice, armatei, poliţiei siguranţei, SSI, criminali de război, legionari, clerului de toate confesiunile, Aiudul se distinge între unităţile gulagului românesc prin faptul că a adăpostit nu doar până în 1964, ci până în anul 1989, deţinuţi ale căror infracţiuni erau definite politic. Exceptând valoroasele volume memoralistice, apărute după 1989, în care foştii pensionari ai penitenciarului Aiud au relatat evenimente, momente şi

fenomene legate de acest loc de detenţie, supraveghere şi reeducare, investigaţiile istorice au ocolit această problemă din raţiuni ce au ţinut de posibilităţile de documentare. Cercetarea realizată în arhiva actualului Penitenciar de maximă siguranţă Aiud ne permite o reconstituire mai nuanţată şi mai bogat interpretativ asupra unor aspecte legate de rolul jucat de această închisoare în spaţiul concentraţionar comunist din România. Mişcarea populaţiei penitenciare, numărul celor decedaţi în închisoare (conform cercetărilor in registrul special al morţilor de la penitenciar şi al registrelor de stare civilă de la Primăria Aiud, numărul acestora ajunge la un minim de 782, în perioada 1945-1989), categoriile de deţinuţi, pe epoci, categorii socio-profesionale, caracteristicile reeducării, ale regimului de detenţie sunt câteva dintre aspecte.

Pamântul Aiudului este înca inrosit de sângele celor care şi-au pierdut viaţa, păstrandu-şi însă onoarea. Unii au fost identificaţi, alţii însă au rămas până azi neştiuţi, dar prezenţa lor este o realitate pe care o înregistrezi acut, chiar fără să vrei, deşi este imaterială.

Spaţiu de tortură şi de reeducare a celor care se opuneau regimului comunist, puşcăria de la Aiud (judeţul Alba) a rămas în memoria societăţii româneşti ca un reper al răului, un spaţiu geografic bine definit, dar şi un spaţiu mental infernal. Intelectuali, fruntaşi politici, preoţi, cu alte cuvinte elitele româneşti, şi-au găsit sfârşitul acolo.

Bătăile, înfometarea, frigul şi lanţurile (la propriu) au constituit, mai ales în anii stalinismului, metodele principale de înabusire a ultimelor rămăşiţe ale opoziţiei faţă de sistem. Încă din 1944 aici au fost depuşi arestaţii sau internaţii consideraţi a fi periculoşi din punct de vedere politic. Alături de legionarii ramaşi în penitenciar, aici au fost închişi cei considerţi a fi vinovaţi de crime de razboi, spionii şi trădătorii. Chiar dacă până în vara anului 1945, în contextul tensiunilor interne, generate de ascensiunea treptată şi agresivă a comuniştilor la putere, din închisoare au evadat destul de multe persoane, fiind, pe de altă parte, eliberaţi mai multi deţinuti condamnati pentru fapte politice, detenţia de acest tip nu a dispărut. Penitenciarul din Aiud a fost de-a lungul perioadei comuniste situat în epicentrul sistemului represiv din Romania comunistă, fiind, alături de cele de la Jilava şi Gherla, prin numărul si calitatea celor deţinuţi, închisoare de categoria I. Spre deosebire de celelalte unităţi de detenţie, cea din Aiud a fost una care ţi-a păstrat caracterul de spaţiu de pedepsire, reeducare şi izolare de-a lungul întregii epoci comuniste. Cei ajunşi la Aiud între anii 1945-1989 au fost considerţi de regim ca fiind cei mai periculoşi dintre deţinuţii politici. Legionarii, foştii demnitari, reprezentanţii de marcă ai elitelor politice, sociale, culturale, economice au populat închisoarea considerată a fi fost o adevarată golgotă în spaţiul concentraţionar românesc, aici fiind aduse treptat toate categoriile care anterior constituiseră elita statului român. Din septembrie 1948, în urma aplicării ordinului nr. 17.249 al DGP, condamnările politice urmau a fi executate în urmatoarele inchisori: Aiud, Gherla, Piteşti şi Târgşor. Penitenciarul din Aiud trebuia să îi gazduiască pe cei mai periculoşi dintre aceştia: criminalii de razboi şi cei de profesiune intelectuali (ordinul preciza urmatoarele categorii: avocaţi, arhitecţi, comercianţi, farmaciţti, medici, ingineri, inventatori, profesori, preoţi, scriitori, subofiţeri, ziarşti, precum şi toti cei care fuseseră bancheri, chiaburi, moşieri, industriaşi şi diverşi patroni)". Astăzi, se şterg urmele crimelor trecutului, închisoarea se renovează european, are termopane şi e văruita proaspăt în galben. Oamenii trec încoace şi încolo pe lânga ziduri, efigii însângerate ale fostului regim, copleşiţi de griji, gânduri şi preocupări portocalii, râvnind spre acel “Sa traim bine!” ce îi tine captivi într-o alta temniţa a materialităţii, a globalizarii şi a patimilor liber acceptate. Astăzi, ar trebui să se bătătorească un singur drum spre această închisoare - acela de (re)cunoaştere a adevarului şi de instituire a unui cult al martirilor care s-au jertfit în aceasta temniţă, care pentru ei a devenit altar. Sa fie rânduite zile de pomenire în amintirea lor şi să fie deschisă vizitatorilor. Cei care vor să cunoască adevărul şi istoria, pentru a învăţa şi a evita greşelile trecutului, sunt privaţi de acest drept. Nu ne ramân decât marturiile supravieţuitorilor, de altfel foarte preţioase, şi cărţile.

Totuşi un alt impact ar fi avut pentru tânara generaţie vizitarea închisorii, explicaţiile date de un ghid în incinta acesteia, contactul cu vechea atmosfera.

Un Crăciun la închisoareCrăciunul este sărbătoarea renaşterii speranţei pentru întreaga umanitate, deoarece

acum Fiul Domnului S-a născut spre mântuirea noastră. Crăciunul este, de asemenea, o sărbătoare a familiei, reunită sub semnul miracolului vieţii. Şi, nu în ultimul rând, ieslea încălzită de suflarea animalelor unde S-a născut Pruncul Iisus este un semn al acelui loc pe care fiecare şi-l doreşte pentru a se regăsi.

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee.

Pentru condamnaţi, Crăciunul era deopotrivă prilej de tristeţe şi bucurie. Unii îşi aminteau de casă, de familie, de masa îmbelşugată şi, văzând realitatea crudă în care se aflau, alunecau în deznădejde. Aceştia erau însă scoşi din această stare de cei cărora gândul la cei dragi le încălzea sufletul, amintindu-le că, dincolo de ziduri, există o altă realitate, pentru care merită să se lupte până la capăt. Cu toţii deveneau conştienţi că, dacă Hristos S-a întrupat pentru noi, atunci totul devenea posibil, chiar şi pentru cei aflaţi în „mlaştina disperării“.Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături. În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil.

Din mulţimea de oameni care au trecut prin infernul închisorilor comuniste, puţini au avut ocazia şi puterea să mărturisească pentru cei de azi tragediile de care au avut parte. Cu atât mai mult mărturiile acestora sunt preţioase, cu cât nici un dosar al Securităţii nu consemnează durerea, dar şi măreţia suferinţelor din temniţă.

“Crăciunul anului 1941, când abia împinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce…”Vorbitorul” era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă…  

Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului. Mamă dragă,Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai, ce greaEste soarta ce desparte pe copil de mama sa. Acel Crăciun la 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte”.1

1 Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133.

În aceste condiţii, totul în închisoare se transforma. Prin semnale morse, de la o celulă la alta, deţinuţii îşi urau cele cuvenite de Crăciun, apropiind apoi urechea de calorifere, pentru a auzi slujba făcută, tot prin morse, de preoţii închişi. Colţul uscat de pâine devenea o masă îmbelşugată, luată adesea lângă ferestruica strâmtă a celulei, de unde condamnaţii se străduiau să vadă stelele cerului, asemeni magilor odinioară, căutând steaua care să-i călăuzească către Iisus şi către ei înşişi. Şi, cum nu se poate să întâmpini Naşterea Domnului fără colinde, deţinuţii din temniţele comuniste I-au cântat lui Iisus în fiecare Crăciun petrecut după gratii. Astfel, Fiul năştea în inimile lor, iar catacombele umede deveneau Ieslea din Bethleem.

„La Închisoarea Târgşor, cea mai intens trăită sărbătoare a fost Crăciunul anului 1949. Cei de la izolare au prins un moment de neatenţie a gardienilor din curte şi ne-au colindat. La rândul nostru, doi flăcăi, Grigore Istrate şi Iacob Ilie din Piatra Neamţ, i-au colindat pe cei de la izolare şi Istrate le-a compus la repezeală o urare, un fel de pluguşor:Sunteţi singuri izolaţiFără părinţi, fără fraţiCa o pleavă aruncaţi.Nu ne temem, astea toateLe-om trece cu sănătateCăci avem un Tată-n cerŞi o mamă tot la felŞi un Fiu ce ne-nfrăţeşteŞi cu harul ne sfinţeşte.Umila noastră urarePrimiţi-o la izolare!Nu cerem colaci, nici bani,Ci dragoste, la mulţi ani!“

LITERATURA

Se pot scrie multe despre valoarea litarară a poeziei scrise în închisorile comuniste. Deţinuţii au păstrat în ei minunea credinţei şi poeţii închisorilor au vorbit despre această minune. Cei care citesc poeziile lor astăzi, în condiţii de confort, înţeleg cu greu cât de mult au contat acestea în vremuri grele, de foame, de sete, de bătai fără număr. Poezia lui Radu Gyr „Indemn la luptă”, reuşeşte să ne dezvelească puţin din taina care înconjoara întreaga poezie a temniţelor. Şi e o bună introducere pentru lectura câtorva din poeziile de aur ale închisorilor cu care s-au hrănit mulţimea de suflete aflate în pustia temniţelor.

“Nu dor nici luptele pierdute,nici rănile din piept nu dor,cum dor acele braţe slutecare să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept iţi cântăce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus ?Ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântăcând te ridici cu-n steag, mai sus ?

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,nici ochii când în lacrimi ţi-s.Adevaratele înfrângeri,sunt renunţările la vis.”

CINSTIREA MARTIRILORFaptul că suntem împreună pentru a-i cinsti pe sfinţii închisorilor este o minune pentru

că într-un ceas în care lumea se afundă în patimi şi în pofte de tot felul, unii, puţini la număr, avem curajul de a ne gândi la sfinţii închisorilor, de a-i iubi pe sfinţii închisorilor. Părintele Arsenie Papacioc spunea foarte frumos: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi”. E o datorie pentru noi să-i cunoaştem… Chiar dacă până acum sfinţii din închisorile comuniste, care au pătimit pentru Hristos în România, nu au fost canonizaţi, am venit să vă cer să-i canonizăm în inimile noastre. Pentru că dacă noi vom şti să-i iubim ca pe nişte sfinţi mucenici, atunci Dumnezeu va rândui şi canonizarea lor de către Biserică. Câtă vreme între noi şi sfinţii închisorilor va fi un zid de piatră, canonizarea lor va întârzia tocmai din pricina noastră.

Nu este mărturie mai mare a deplinei iubiri a lui Dumnezeu întru Hristos prin puterea Sfântului Duh decât dragostea curată si necondiţionată a creştinului pentru aproapele său şi pentru toată Zidirea. Mărturia creştină de a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău-căci cuvântul gresesc „martyria” înseamnă mărturie- înseamnă a lucra asemenea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce „pentru viaţa lumii”(Ioan 6:51). A fi creştin, în sensul cel mai autentic al cuvântului, înseamnă a-L mărturisi pe Iisus Hristos Mântuitorul, prin viaţă (iradiere existenţială) şi cuvânt  (epfanie discursivă). A mărturisi înseamnă, pe lângă redarea fidelă a unor fapte, şi comunicarea intimă şi personală a unui eros tulburător.

Martirii sunt cinstiţi pentru că întru ei S-a preaslăvit puterea lui Hristos, Care i-a trecut de la moarte la viaţă. Cu „moartea pre moarte călcând”. Cinstirea adusă lor, totuşi nu se confundă cu închinarea adusă lui unicul Dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii şi următorii lui Hristos, care pentru dragostea lor mare pentru El au pătimit pentru Dînsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credinţă dorim să le fim următori şi părtaşi pentru veşnica slavă.

Valeriu Gafencu este unul dintre tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, judeţul Bălai, în Basarabia şi a murit în data de 18 februarie la închisoarea Târgu Ocna.

În urma eşecului rebeliunii regionare a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Şi-a săvâşit sentinţa la închisoarea din Aiud, Piteşti şi Targu Ocna unde a fost un adevărat trăitor al Ortodoxiei. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. La data de 2 februarie 1952 Valeriu Gafencu rosteşte ultimele sale cuvinte: „Domnse, dă mi robia care eliberează sufletul şi ia mi libertatea care robeşte sufletul” , după care trece la cele veşnice.

Este pur şi simplu anormal ca Valeriu Gafencu să fie cinstit ca sfânt în alte colţuri ale lumii, dar la noi nu. În America, la mănăstirea Sfântului Gherman din Alaska, părinţii îl au la mare evlavie, aşa cum îi au pe mucenicii din Rusia, iar în ţara noastră se ştie încă foarte puţin despre jertfa sa. Ar fi normal, aşa cum spunea şi părintele Moise de la Oaşa, să existe cât mai multe cărţi din care oamenii să afle ce s-a întâmplat în ţara noastră. Daţi-vă seama că noi suntem într-un fel nepoţii sfinţilor închisorilor! Trebuie să fim cu adevărat urmaşii lor şi să-i purtăm în inimile noastre.