Tema 8. Inferenţa1. Noţiune de inferenţă. Tipuri de inferenţă.2. Inferenţe deductive imediate.3. Raţionamentul deductiv- caracterizare generală.4. Tipuri de silogisme.5. Raţionamentul inductiv.1. Noţiune de raţionament. Tipuri de raţionamente

Toate cunoştinţele de care posedă societatea, provin din două izvoare – din experienţa nemijlocită şi din alte cunoştinţe. Rolul hotărîtor îl joacă cunoştinţele deduse din alte cunoştinţe. În formularea lor se manifestă activitatea creatoare a raţiunii umane şi mai concret aşa formă a gîndirii logice ca raţionamentul. El se deosebeşte de celelalte forme ale gîndirii logice (noţiune, judecata ) prin aceea, că este o operaţie logică cu alte cunoştinţe. Raţionamentul este operaţia logică cu ajutorul căreia din două sau mai multe judecăţi (numite premise), obţinem o judecată nouă. Raţionamentul ca şi alte forme de gîndire este o reflectare a realităţii materiale în conştiinţa noastră.

Criteriul de apreciere a raţionamentelor este însuşirea lor de a da concluzii adevărate din premize adevărate. Aceasta depinde de forma raţionamentului care poate fi prezentată ca o schemă de gândire. Însuşirea se desemnează prin cuvântul validitate. Raţionamentul corect este acea relaţie între premisă (judecaţi din care decurge concluzia) şi concluzie, în care o premisă adevărată conduce la o concluzie adevărată.

Logica studiază condiţiile formale ale gândirii, formele valide ale raţionamentului, ea indică modalităţile posibile pentru formularea unei concluzii adevărate, fie pe calea raţiunii - raţionamentul.

Trebuie făcută deosebirea între validitatea argumentării şi corectitudinea concluziei. Dacă una sau mai multe premise ale unei concluzii sunt false, atunci chiar sub forma unei argumentări formale valide şi concluzia este falsă. Ca exemplu, argumentarea formal corectă "Toate mamiferele sunt patrupede, toţi oamenii sunt mamiferi, deci toţi oamenii sunt patrupezi" porneşte de la o premisă neadevărată şi duce la o afirmaţie la rândul ei falsă. Pe de altă parte, o concluzie falsă poate în anumite condiţii să ducă la o afirmaţie corectă: "Unele animale sunt bipede, toţi oamenii sunt animale, deci toţi oamenii sunt bipezi". Prin urmare valabilitatea logică a unei concluzii depinde de felul argumentării şi nu de conţinutul său. Acest aspect poate fi descris plastic prin expresiile "falsul implică orice" şi "adevărul este implicat de orice".Tipuri de inferenţe:

1. Imediate: operaţiile de conversiune, obversiune, contrapunere parţială sau totală; 2. Mediate: silogismele, M ca termen mediu, premisă majoră, premisă minoră, concluzie,

legi ale silogismului, figuri şi moduri silogistice, testarea validităţii silogismelor, polisilogismele (sorit, epicheremă).

Raţionamentele se împart în deductive şi inductive.Raţionamentele pot fi deductive (cînd gîndim de la general la particular) şi inductive (cînd

gîndim de la particular la general). Pot exista raţionamente de la particular la particular (traductive). Raţionamentele deductive mediate iau forma silogismului.

2. Raţionamente deductive imediateImediate sunt raţionamentele deductive în care dintr-o judecată asumată ca premisă

derivăm direct o concluzie. A deriva direct dintr-o judecată toate concluziile posibile înseamnă a evidenţia tot ce se subînţelege prin această judecată sau tot ce conţine ea. Distingem trei feluri de raţionamente imediate: conversiunea, obversiunea, contrapoziţia.

Obversiunea este operaţia logică prin care, dintr-o judecată de forma SP asumată ca premisă, rezultă o judecată de forma Sne-P. Astfel, în concluzie S este cel din premisă, iar P devine contradictoriu celui din premisă. Exemplu, judecata Toţi oamenii sunt muritori la obversiune derivă în Nici un om nu este nemuritor.

Schemele operaţiei de obversiune:(A) Toţi S sunt P (I) Unii S sunt P (E) Nici un S nu este ne-P (O) Unii S nu sunt ne-P

(E) Nici un S nu este P (O) Unii S nu sunt P (A) Toţi S sunt ne-P (I) Unii S nu sunt ne-P

Conversiunea este operaţia logică prin care, dintr-o judecată de forma SP asumată ca premisă rezultă o judecată de forma PS asumată ca concluzie. Astfel în concluzie S este P din premisă, iar P derivă în S din premisă, copula nu se schimbă. Pentru a converti o judecată e necesar de clarificat cantitatea şi calitatea judecăţii. Judecăţile de tipul A de regulă se convertesc limitat (unii) însă, sunt şi unele excepţii (A în A exemplu, Toate moleculele apei au formula H₂O. → Toate moleculele ce au H₂O sunt moleculele apei.) şi (I în A exemplu, Unii jurişti sunt avocaţi. → Toţi avocaţii sunt jurişti.).

Schemele operaţiei de conversiune:(A) Toţi S sunt P (I) Unii S sunt P (I) Unii P sunt S (I) Unii P sunt S

(E) Nici un S nu este P(E) Nici un P nu este S Judecăţile O nu se convertesc.

Contrapoziţia este operaţia logică complexă formată din obversiune şi conversiune. Ea este de două feluri: parţială şi totală.

Contrapoziţia parţială reprezintă succesiunea obversiune-conversiune şi are în concluzie doar primul termen negat. Contrapoziţia totală reprezintă succesiunea obversiune-conversiune-obversiune şi are în concluzie ambii termeni negaţi.

Schemele operaţiei de contrapoziţie parţială:(A) Toţi S sunt P (O) Unii S nu sunt P (E) Nici un ne-p nu este S (I) Unii ne-p sunt S

(E) Nici un S nu este P (I) Unii ne-p sunt S

Exemplu, (A→E) Toţi oamenii sunt imperfecţi. → Nici un om nu este neimperfect. (O→I) Unii militari nu cunosc engleza. → Unii ce nu cunosc engleza sunt militari.3. Raţionamentul –caracterizare generală

Mediat este raţionamentul deductiv în care din două sau mai multe judecăţi asumate ca premise se produce o judecată nouă (cu un conţinut nou) asumată ca concluzie.

Silogismul sau raţionamentul deductiv este acel raţionament, care din două judecăti date (dintre care una trebuie să fie neapărat universală), formulează o a treia judecată. Silogismul se foloseşte mai ales atunci cănd trebuie să subsumăm un fapt individual sau particular unei teze generale, unei legi pentru a trage cu privirea la acest fapt o consecinţă necesară. Dacă silogismul este format din judecăţi categorice, atunci el se numeşte silogism categoric.

În componenţa silogismului intră două premise şi o concluzie. Premisele şi concluzia conţin termeni. Termeni se numesc noţiunile care intră în componenţa premiselor şi a concluziei. Termenul minor este subiectul concluziei (S ), termenul major este predicatul concluziei ( P ), termenul mediu ( M ) nu intră niciodată în componenţa concluziei. Termenul mediu reprezintă acea noţiune care se întîlneşte în ambele premise şi le leagă. Premisă în a cărei

componenţă intră termenul major se numeşte premisă majoră, premisă în a cărei componenţă se găseşte termenul minor se numeşte premisă minoră.

Premisa majoră, conţine termenul major sau mediu şi predicatul concluziei Premisa minoră, conţine termenul minor sau mediu şi subiectul concluziei Concluzia, conţine subiectul si predicatul

Exemplu:Premisa majoră: Toţi oamenii sunt muritori Premisa minoră: Socrates este om Concluzie: Socrates este muritor

În silogismul dat Socrat este subiect, muritor – predicat şi om (oameni) este termenul mediu.

Raportul care există între obiectele lumii obiective este simplu şi obişnuit – se consolidează în conştiinţa noastră sub formă de axiome. Axioma este baza tuturor silogismelor, ea explică legătura legică dintre fenomene şi obiecte şi deaceea determină legătura logică a noţiunilor silogismului, serveşte bază pentru concluzia logică. Axioma este o propoziţie luată ca punct de plecare, ca idee fundamentală pentru scopurile cercetării. Noţiunile axioma şi postulat se folosesc des ca echivalente. Axioma nu cere demonstraţia nemijlocită, fiind verificată în practică în repetate rănduri, ea devine ceva evident. Axioma silogismului are următoarea formulare: “Tot ce se afirmă (sau se neagă) cu privire la o întreagă clasă de obiecte, se afirmă (sau se neagă) şi cu privire la o parte din această clasă”. Calificativul obiectului este nota obiectului însăşi (zgomotul este nota tusei, iar tusa este nota pneumoniei). Dacă P este o notă a lui M, iar M este o notă a lui S, atunci rezultă că P este o notă şi a lui S.

Regulile şi figurile silogismului categoric simpluConcluzia silogismului va fi adevărată numai în cazul cînd premisele sunt adevărate şi

dacă aplicăm în mod corect legile gîndirii. Există cinci reguli ale silogismului categoric simplu:Regulile termenilor: Silogismul trebuie să aibă nici mai mult şi nici mai puţin de trei termeni. Greşeala

tipică este împătrirea termenilor (cănd termenul mediu este folosit în diferite sensuri şi deci se primesc 4 termeni). Termenul mediu care leagă premisele trebuie să fie unul şi acelaşi în ambele premise ale silogismului.

Termenul mediu trebuie să fie distribuit cel puţin în una din premise. În concluzie, termenii trebuie să aibă aceeaşi sferă pe care o au în premise. Greşeala

tipică este extinderea inadmisibilă a termenilor.Regulile premiselor: Din două premise negative nu se poate trage nici o concluzie; dacă una din premise

este negativă, atunci şi concluzia va fi negativă. Din două premise particulare nu se poate trage nici o concluzie; dacă una din premise

este particulară, atunci şi concluzia va fi particulară.Termenul mediu poate ocupa diferite poziţii într-un silogism: el poate fi în ambele premise S sau P, sau poate fi într-o premisă S şi în alta P. În funcţie de

poziţia termenului mediu în premise se deosebesc 4 figuri ale silogismului categoric. Fiecare schemă reprezintă două premise şi legătura între ele. Liniile orizontale reprezintă legătura dintre termenii fiecărei premise, iar cele oblice şi verticale – legătura dintre premise. Poziţia simetrică a termenilor ne ajută să memorizăm uşor deosebirile dintre ele.

Figura 1. Termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în premisa minoră. Prima figură a silogismului categoric are următoarele reguli: premisa majoră trebuie să fie neapărat universală, iar cea minoră – afirmativă. Această figură se foloseşte atunci cînd

1. M – P 2. P – M 3. M – P 4. P – M S - M S – M M – S M – S S – P S – P S – P S – P

trebuie să dovedim un caz concret, apelînd la o teză generală. Exemplu: Toate metalele (M) conduc electricitatea (P). Aurul (S) este metal (M). Deci, aurul (S) conduce electricitatea (P).

Figura 2. Termenul mediu este predicat în ambele premise. Această figură cere respectarea următoarelor reguli: premisa majoră trebuie să fie neapărat universală, iar una din premise – negativă. De aici reiese că în figura a doua concluzia este întotdeauna negativă. A doua figură a silogismului categoric se foloseşte atunci cînd trebuie să dovedim că obiectele clasei date (S) nu pot aparţine altei clase (P) pe baza ceea, că n-au note, care aparţin obiectelor clasei P.

Exemplu: Orice silogism categoric (P) are trei termeni (M). Acest raţionament (S) nu are trei termeni (M). Deci, acest raţionament (S) nu este silogism categoric (P).

Figura 3. Termenul mediu este subiect în ambele premise. Figura a treia are următoarele reguli: premisa minoră trebuie să fie neapărat afirmativă, iar concluzia – particulară. Ea se foloseşte atunci, cînd în procesul cunoaşterii trebuie de căpătat concluzii particulare şi deasemenea în procesul demonstrării falsităţii unor expuneri generale.

Exemplu: Toate metalele (M) sunt substanţe simple (P). Toate metalele (M) sunt conductori electrici (S). Deci, unii conductori electrici (S) sunt substanţe simple (P).

Figura 4. Termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în minoră. Această figură a silogismului categoric are următoarele reguli: cînd premisa majoră este afirmativă, atunci premisa minoră trebuie să fie generală, dacă una din premise este negativă, atunci premisa majoră trebuie să fie generală. Concluziile din această figură niciodată nu poate să fie universal-afirmative, dar numai particular-afirmative, particular- negative, universal-negative. Figura a patra a silogismului categoric a fost formulată de către medicul şi filosoful din Grecia antică Claudius Galenus.

Exemplu: Toate balenele (P) sunt mamifere (M). Nici o mamiferă (M) nu este peşte (S). Deci, nici un peşte (S) nu este balenă (P).

Din componenţa unui silogism fac parte judecăţi diferite din punct de vedere al cantităţii şi calităţii: universal-afirmative, universal-negative, particular-afirmative şi particular-negative. În funcţie de felul combinării acestor judecăţi, se obţin diferite varietăţi ale silogismului – modurile silogismului:

Modurile figurii 1 – AAA, EAE, AII, EIO; Modurile figurii 2 – EAE, AEE, EIO, AOO; Modurile figurii 3 – AAI, IAI, AII, EAO, OAO, EIO; Modurile figurii 4 – AAI, AEE, IAI, EAO, EIO.

4. Tipuri de silogismePolisilogismul (mai multe silogisme) - consecutivitatea silogismelor simple, în care concluzia fiecărui silogism devine premisă în silogismul următor.

Silogismul a cărui concluzie se află ca premisă în următorul silogism se numeşte prosilogism. Silogismul a cărui premisă e concluzia silogismului precedent – episilogism. Distingem două tipuri de polisilogism: progresiv şi regresiv.

- Polisilogismul progresiv – concluzia devine premisă majoră în episilogism.

- Polisilogismul regresiv – concluzia devine premisă minoră în episilogism.

Exemplu: Toţi ce-şi iubesc Patria sunt patrioţi.

Toţi ce îşi iubesc Patria sunt gata să-şi dea viaţa pentru ea.

Toţi patrioţii sunt gata să-şi dea viaţa pentru Patrie.

Militarii sunt gata să-şi dea viaţa pentru Patrie.

Militarii sunt patrioţi.

Entimema (în minte) - forma prescurtată de silogism, în care o parte a sa nu este exprimată, ci numai subînţeleasă. Există trei forme de entimemă: silogismul fără premisa majoră, silogismul fără premisa minoră şi silogismul fără concluzie.

Reconstruirea silogismului din care a fost obţinută o entimemă se efectuează în cîteva etape:

1. Determinăm tipul entimemei şi elementul lipsă (dacă e omisă una din premise se folosesc expresiile „prin urmare”, „deci”, „deoarece”, „fiindcă” etc.);

2. Determinăm termenii;3. Determinăm ordinea premiselor;4. Formulăm silogismul complet.

Soritul (grămada) – este plisilogismul în care concluziile intermediare sunt lăsate neenunţate. Deosebim două tipuri de sorit: progresiv şi regresiv.

Soritul progresiv se obţine din polisilogismul progresiv pe calea suprimării concluziilor tuturor silogismelor simple afară de ultimul.

Soritul regresiv se obţine în acelaşi mod din polisilogismul regresiv pe calea suprimării concluziilor tuturor silogismelor simple, în afară de ultimul.

Inferenţe cu propoziţii compuse:Există şi alte feluri de silogisme. Silogismul ipotetic este silogismul în care premisele şi concluzia sunt judecăţi ipotetice.

A→B

B→C

A→C

Silogismul ipotetic în care una din premise este o judecată ipotetică, iar cealaltă este o judecată categorică, se numeşte silogism ipotetico-categoric. Există două forme de silogism ipotetico-categoric:

- Prima formă afirmativă (modus ponens):

Dacă S este P, atunci S1 este P1 A→B

S este P A

Prin urmare, S1 este P1. B

- A doua formă negativă (modus tollens):

Dacă S este P, atunci S1 este P1

S1 nu este P1

Prin urmare, S nu este P.

În raţionamentul ipotetic noi obţinem o concluzie sigură în două cazuri:

1. Sau potrivit primei forme, cînd de la afirmarea condiţiei trecem la afirmarea consecinţei.

2. Sau potrivit formei a doua, cînd de la negarea consecinţei trecem la negarea condiţiei.

Silogismul disjunctiv este silogismul în care una sau ambele judecăţi sunt disjunctive. Silogismul în care o premisă este disjunctivă, iar cealaltă categorică – se numeşte silogism disjunctiv-categoric. El are două forme:

- Prima – afirmativă (tollendo-ponens):

S este sau P1, sau P2, sau P3

S nu este nici P1, nici P2

Deci, S este P3.

- A doua formă – negativă (ponendo-tollens):

S este sau P1, sau P2, sau P3

S este P1

Deci, S nu este nici P2, nici P3.

Silogismul ipotetic-disjunctiv (lematic) este silogismul în care una din premise este o judecată ipotetică, iar cealaltă premisă este o judecată disjunctivă.

Vom analiza următoarele tipuri de dileme (silogisme lematice cu două alternative):

Dilema simplă constructivă (concluzia include consecinţa premisei ipotetice) se foloseşte la demonstrarea unei păreri:

A→B, C→B

A V C

B

Dilema simplă distructivă (concluzia include condiţia negată a premisei ipotetice) se foloseşte la combaterea unei păreri:

A→B, A→C

B V C

Ā

Dilema complexă constructivă se foloseşte la afirmarea anumitor judecăţi:A→B, C→D

A V C

B V D

Dilema complexă distructivă se foloseşte la negarea anumitor judecăţi:A→B, A→D

B V D

Ā V ¯C

5. Raţionamentul inductiv

În afară de raţionamente deductive (silogisme) există şi raţionamente inductive. Inductiv numim raţionamentul în care din premise ce exprimă cunoştinţe cu un grad relativ mic de generalitate se derivă o concluzie mai mare de generalitate.

Inducţie (din lat. inductio – introducere, aducere) – formă de raţionament şi metodă de cercetare, care face posibilă trecerea de la particular la general. Inducţia este opusă deducţiei, dar totdeauna apare cu ea într-o unitate logică şi dialectică firească (în procesul cunoaşterii). La elaborarea problemelor inducţiei şi-au adus obolul F. Bacon, G. Galilei, I. Newton, J.S. Mill, deşi ea figurează şi în lucrările lui Aristotel. Noţiunea cea mai importantă a logicii inductive este gradul de confirmare, deci posibilitatea unei sau altei ipoteze, cînd există datele empirice.

Inducţia este raţionamentul cu ajutorul căruia din premise singulare sau particulare obţinem o concluzie generală. Raţionamentul inductiv este o generalizare fondată pe constatarea empirică a unui raport de succesiune dintre anumite fenomene. Concluzia lui este o judecată mai generală decît premisele din care a fost obţinută, poartă un caracter amplificator în raport cu ele. Din moment ce concluzia este mai generală decît premisele sale, acestea nu reprezintă un temei suficient pentru extragerea certă a ei.

Schema de raţionare (inducţie completă):

S1 este P

S2 este P

S3 este P

:

Sn este P

Dar, S1, S2, S3,..., Sn (şi numai ei) constituie clasa S

Prin urmare, toţi S sunt P.

Din cele menţionate mai sus e clar că raţionamentele inductive se deosebesc radical de cele deductive. Atît raţionamentele inductive cît şi cele deductive sunt importante, fără cunoştinţele dobîndite pe cale inductivă deducţia ar fi goală, iar inducţia fără deducţie nu ar avea sens.

Prin raţionamentul inductiv, gîndirea umană poate detecta similarităţile sau/şi diferenţele fenomenelor naturii sau a obiectelor din natură sub forma unor formulări generale.

Acest raţionament este un model de gîndire umană care este folosit cu precădere în ştiinţele empirice, şi care constă într-o inferenţă (operaţie a gîndirii prin care se trece de la un enunţ la altul) de la enunţuri singulare (descrieri, observaţii, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi), la enunţuri universale, la ipoteze sau teorii.

Prin raţionamentul deductiv se pot obţine noi concluzii sau relaţii din generalizări mai extinse. Adesea raţionamentul deductiv a fost considerat ca opus raţionamentului inductiv.

Cel mai important lucru este că cele două raţionamente împreună formează cele două faze ale cunoaşterii umane.

Tipuri de raţionamente inductive:

Deosebim inducţie completă şi incompletă.

Inducţie completă numim raţionamentul inductiv în care concluzia este o judecată universală care se produce ca rezultat al cercetării (examinării) tuturor obiectelor clasei date.

Întrucît inducţia completă presupune cercetarea exhaustivă a tuturor elementelor (S1, S2, S3,..., Sn) clasei date (S), concluzia ei ne dă cunoştinţă certă despre clasa în cauză. Acest tip de raţionament (vezi schema de mai sus) poate fi folosit numai în cazul în care clasa dată ete finită şi nu prea mare astfel încît permite examinarea fiecărui element al ei. Cunoştinţa nouă (concluzia) pe care o redă nu este cunoştinţă despre obiecte noi, ci despre o nouă latură a acelor obiecte care au fost examinate în premise şi care se caracterizează în concluzie ca o clasă unitară.

Inducţia incompletă numim raţionamentul inductiv în care concluzia este o judecată universală ce se produce ca rezultat al cercetării (examinării) neexhaustive a obiectelor clasei date.

Schema de raţionare (inducţie incompletă):

S1 este P

S2 este P

S3 este P

:

Sn este P

Dar, S1, S2, S3,..., Sn (şi nu numai ei) constituie clasa S

Prin urmare, probabil toţi S sunt P.

Concluzia inducţiei incomplete nu urmează cu necesitate logică din premise, ci doar e confirmată de ele într-o măsură mai mare sau mai mică. O trăsătură caracteristică inducţiei incomplete este probabilitatea ei.

Distingem inducţie incompletă:

inducţie prin simplă enumerare; inducţie ştiinţifică.

Inducţie prin simplă enumerare (populară) este inducţia incompletă concluzia căreia e o generalizare produsă pe baza constatării incidentale a repetării unor fenomene în aceleaşi condiţii.

Carenţele inducţiei prin simplă enumerare sunt sursa a două erori: generalizare pripită; tratarea simplei succesiuni şi coexistenţe drept relaţie cauzală.

Inducţia ştiinţifică este inducţia incompletă ce apelează la observaţii şi experimente riguros organizate, la metode de cercetare inductivă, aspiră să stabilească dacă cele generalizate se întîmplă cu necesitate, adică dacă concluziile redau legături esenţiale. Concluzia produsă are un grad de probabilitate mai înalt decît cel al inducţiei prin simplă enumerare, dar nu trebuie de exclus verificarea minuţioasă a acesteia.

Inferenţe prin analogieAnalogia este forma de raţionament prin care pe baza asemănării a două obiecte în privinţa unor note ale lor, conchidem asupra asemănării acestor obiecte şi în privinţa altor note. Concluzia care duce la un raţionament prin analogie este probabilă, ea fiind ulterior confirmată ori infirmată de practică.

Raţionamentul prin analogie este cel mai simplu raţionament nedeductiv. El se bazează pe relaţia de asemănare relativă (asemănarea absolută se va numi identitate) din cel puţin două obiecte. Observînd că obiectele A şi B se aseamănă prin unele proprietăţi a,b,c,d şi constatîndu-se că obiectul A mai posedă şi o proprietate z, temeiul analogiei dintre B şi A, presupunem (deşi încă nu s-au făcut observaţii în această privinţă) că B posedă aceeaşi proprietate z ca şi A.

Schema de raţionare:

Obiectul A posedă proprietăţile a,b,c,d.

Obiectul B posedă proprietăţile a, b, c, d.

Obiectul A posedă şi proprietatea z.

Probabil, obiectul B posedă şi el proprietatea z.

Gradul de probabilitate al concluziei unui raţionament prin analogie este determinat de gradul de asemănare dintre obiectele lui, ceea ce nu excude, totuşi, şi opţiunea unei concluzii certe.

Sub acest aspect analogiile se divid în analogii stricte (cu concluzii certe) şi analogii nestricte (cu concluzii probabile).

Analogia strictă se întemeiază pe cunoaşterea legăturii necesare dintre proprietăţile comune ale obiectelor analogiei şi proprietatea ce se transferă. Concluzia este certă.

Analogia nestrictă ne dă o concluzie probabilă. Gradul ei de probabilitate va fi mai înalt cu cît:

numărul proprietăţilor comune obiectelor analogiei este mai mare; proprietăţile prin care se aseamănă obiectele analogiei sunt mai specifice (importante)

decît cele prin care se deosebesc; proprietăţile comune sunt mai diverse; proprietatea ce se transferă e mai strîns legată de proprietăţile comune şi e de acelaşi tip

cu acestea; deosebirile dintre obiectele analogiei sunt mai puţin esenţiale, pentru ceea ce se spune în

concluzie.Reieşind din cele expuse mai sus conchidem, analogia reprezintă compararea unor

obiecte naturale sau fenomene nefamiliare (mai puţin cunoscute şi de obicei obiecte de studiu) cu alte obiecte naturale sau fenomene cunoscute cercetătorului ce efectuează asemănarea.

De obicei analogia se efectuează doar pentru cîteva aspecte, pentru care comparaţia este posibilă. Prin analogie, cercetătorii pot pregăti experienţe şi modelări pentru cercetarea de noi obiecte naturale sau fenomene, ţinînd cont de experimentările făcute cu alte obiecte sau fenomene deja cunoscute.

De-a lungul timpului au apărut o serie de analogii care au ajutat cercetătorii ştiinţifici să obţină progrese în munca lor. Exemple de analogii apărute în ştiinţă: - organizarea similară a atomului cu a sistemului solar; - efectul Doppler descoperit pentru sunet a fost extins pentru lumină (în special pentru lumina roşie); - ciocnirile elastice ale bilelor de biliard au fost extinse pentru mişcarea moleculelor într-un mediu închis; - curgerea lichidelor pentru explicarea curgerii curentului electric continuu; - celula fagurelui de albină cu celula plantelor; - reacţii chimice in vitro extinse de evoluţionişti la reacţiile “primitive” de pe pămînt (cînd în urmă cu cca. 20 miliarde ani s-au obţinut anumite substanţe organice din anorganice); - scările interioare dintr-o casă englezească cu forma spaţial elicoidală a ADN-lui; - selecţia artificială (făcută de om pentru ameliorarea unei rase) cu selecţia naturală susţinută de evoluţionişti; - comportarea animală extinsă de evoluţionişti la comportarea umană. Metode de stabilire a validităţii inferenţelor nedeductive:

Legătura cauzală este o astfel de relaţie între A şi B în care A determină existenţa lui B. Fenomenul A se numeşte cauză, iar fenomenu B se numeşte efect.

Pentru a stabili asemenea legături e necesar a stabili următoarele caracteristici:

a) cauza precede efectul;b) cauza condiţionează apariţia efectului;c) legătura dintre cauză – efect este necesară;d) cu schimbarea intensităţii cauzei se schimbă şi intensitatea efectului;e) legătura dintre cauză - efect e proprie tuturor fenomenelor.Există patru metode de stabilire a legăturilor cauzale:

1. Metoda contradicţiei: dacă o oarecare împrejurare precede în mod constant apariţia fenomenului cercetat, în timp ce celelalte împrejurări variază, atunci, această împrejurare este cauza fenomenului dat.

Erorile:

- nenumărarea tuturor împrejurărilor;

- unele fenomene sunt efect nu ale unei singure cauze, ci a unui complex cauzal.

Metoda diferenţei: dacă o anumită împrejurare este prezentă în timp ce apare fenomenul cercetat şi lipseşte cînd acesta nu este, iar toate celelalte împrejurări rămîn constante – atunci împrejurarea menţionată este cauza fenomenului dat (ex: aerul şi oxigenul).

Metoda variaţiilor concomitente: dacă o dată cu variaţia unei împrejurări variază în aceeaşi măsură şi fenomenul cercetat, iar celelalte împrejurări rămîn invariabile, atunci probabil împrejurările care variază sunt cauza acestui fenomen.

Metoda reziduurilor: dacă împrejurările complexe produc un fenomen complex şi e cunoscut faptul că o parte din împrejurări provoacă o anumită parte a acestui fenomen, atunci partea rămasă de împrejurare provoacă partea rămasă a fenomenului.Ex: Toţi juriştii cunosc bine Constituţia

Toţi avocaţii sunt jurişti.

Toţi avocaţii cunosc bine Constituţia.