Tema VI. Drepturile reale.

Secţiunea I. Patrimoniul. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor (bunurilor).

1. Patrimoniul. Noţiunea de lucru (bun).

2. Clasificarea lucrurilor (bunurilor).

3. Clasificări ale lucrurilor (bunurilor), importante din punct de vedere istoric.

Secţiunea a II-a. Posesia.

1. Noţiunea şi elementele posesiei.

2. Dobândirea şi pierderea posesiei.

3. Categoriile de posesie.

4. Apărarea posesiei.

Secţiunea a III-a. Dreptul de proprietate.

1. Noţiuni generale privind proprietatea şi dreptul de proprietate.

2. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

3. Categoriile de proprietate în Dreptul privat roman.

4. Apărarea dreptului de proprietate.

Secţiunea a IV-a. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia.

1. Noţiuni generale privind drepturile reale asupra lucrului altuia.

2. Servituţiile prediale şi personale.

3. Superficia şi emfiteoza.

4. Gajul şi categoriile acestuia.

Secţiunea I. Patrimoniul. Noţiunea şi clasificarea lucrurilor (bunurilor).

1. Patrimoniul. Noţiunea de lucru (bun).

Patrimoniul. Prin patrimoniu, în mod tradiţional, se înţelege totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect de drept. Romanii nu cunoşteau

noţiunea de patrimoniu, însă utilizau în sens de patrimoniu termenii familia, pecunia, hereditas,

peculium, bona. Hereditas, de exemplu, semnifică averea ce se transmitea după decesul

persoanei prin moştenire conform ius civile. Peculiumul era un ansamblu de bunuri transmis spre

administrare sclavului sau fiului de familie de către stăpân, respectiv, pater familias.

Termenii menţionaţi semnificau universalităţi de lucruri (bunuri) cu regim juridic

specific. Trebuie de menţionat că, dacă în prezent este recunoscut că o persoană poate avea un

1

singur patrimoniu, în Roma antică o persoană putea dispune de una, mai multe sau de toate

categoriile de universalităţi de lucruri menţionate mai sus.

Aşa cum reiese din noţiunea dată patrimoniului, acesta reprezintă totalitatea activelor şi

pasivelor unei persoane, privite ca un tot întreg. Lucrurile (bunurile) reprezintă partea activă a

patrimoniului unei persoane. Partea pasivă este constituită din totalitatea obligaţiilor (datoriilor)

acesteia.

Noţiunea de lucru (bun). În dreptul privat roman lucrul a fost desemnat prin termenul

res. Iniţial acest termen semnifica orice obiect material al lumii înconjurătoare. Acelaşi termen

era utilizat şi pentru a desemna noţiunea de “bun”, care, în concepţia romanilor, avea un conţinut

mai îngust decât cea de “lucru”. Bunuri se considerau acele lucruri care erau apropiate sub forma

dreptului de proprietate şi puteau fi, ca urmare a acestei apropieri, obiecte ale circuitului civil1.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice, categoria obiectelor circuitului civil a fost

extinsă, în aşa fel, încât actele juridice se încheiau nu doar în privinţa lucrurilor care au o

expresie materială (imobile, sclavi, unelte de muncă, etc.), dar şi asupra altor valori economice,

care erau lipsite de expresia dată. Drept consecinţă, în categoria lucrurilor în general au fost

incluse şi lucrurile (bunurile) incorporale (res incorporales), care nu reprezintă altceva decât

drepturile patrimoniale2.

2. Clasificarea lucrurilor (bunurilor).

Lucrurile corporale şi incorporale. O primă clasificare a lucrurilor, care rezultă din

noţiunea şi sensurile acestui termen, expuse în paragraful anterior, este cea în lucruri corporale

(res corporale) şi lucruri incorporale (res incorporales) (I.2.2, D.1.8.1.1).

Lucruri corporale sunt cele care pot fi percepute de om, cum sunt pământul, sclavii,

obiectele din aur sau argint, precum şi toate celelalte obiecte ale lumii înconjurătoare care au o

existenţă materială (Gai.2.13). Lucruri incorporale sunt lucrurile care nu au o existenţă materială

şi pot fi percepute doar “cu ochiul minţii”. La categoria lucrurilor incorporale se atribuie

drepturile patrimoniale, cum sunt drepturile de creanţă, moştenirea, uzufructul, servituţile

prediale, etc. (Gai.2.14). Drepturile patrimoniale se consideră res incorporales chiar dacă

obiectul acestora este un lucru corporal (un sclav, un teren, o sumă de bani).

1 Spre deosebire de concepţia romanilor, în dreptul civil modern noţiunea de bun este mai largă decât cea de lucru, fiindcă bunurile includ, pe lângă lucruri, şi drepturile patrimoniale. De exemplu, conform art. 285 din Codul civil al Republicii Moldova, bunuri sînt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.2 Drepturile patrimoniale sunt cele al căror conţinut poate fi evaluat în bani. Drepturile patrimoniale urmează a fi deosebite de drepturile personale (personal nepatrimoniale) care nu au un conţinut bănesc.

2

Trebuie de menţionat că dreptul de proprietate era atribuit de romani la lucruri corporale,

fiindcă obiect al dreptului de proprietate putea fi doar un lucru corporal, iar romanii confundau

dreptul de proprietate cu obiectul acestuia.

Lucrurile mobile şi lucrurile imobile. Lucrurile mobile sunt acelea care se mişcă sau

pot fi mişcate prin forţă fizică fără ca mişcarea dată să afecteze substanţa lucrului. La lucrurile

mobile atribuim sclavii, animalele, banii, etc. Lucruri imobile sunt lucrurile nemişcătoare, cum

sunt terenurile, edificiile, arborii înrădăcinaţi în pământ.

Lucrurile imobile erau considerate mai importante decât cele mobile, ceea ce a

determinat stabilirea faţă de lucrurile imobile a unui regim juridic deosebit. De exemplu, un bun

imobil transmis soţului în calitate de dotă nu putea fi înstrăinat de acesta fără acordul soţiei,

conform legii Iulia de fundo dotali din timpul împăratului Augustus. În dreptul lui Iustinian s-a

interzis înstrăinarea imobilelor dotale, chiar dacă soţia nu se împotrivea. Regimul imobilelor era

deosebit de cel al mobilelor chiar şi la restituirea dotei în legătură cu încetarea căsătoriei. De

asemenea, termenul necesar pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lucrurilor imobile

prin uzucapiune era mai mare (2 ani), decât cel referitor la lucrurile mobile (1 an).

Lucrurile de gen şi lucrurile de specie. Este de gen (genera) lucrul care se

caracterizează prin elemente comune lucrurilor de acelaşi fel şi care se individualizează prin

unităţi de numărare, cântărire sau măsurare. Drept exemple de lucruri de gen putem menţiona

mobilierul (zece scaune, cinci dulapuri), vinul (doi litri), grâul (trei kilograme), alte produse

agricole. Lucrurile de specie (species) se individualizează prin propriile trăsături caracteritice, de

exemplu tabloul unui pictor renumit, sclavul Spartacus, etc.3

În materia lucrurilor de gen şi de specie se aplică regula conform căreia bunurile de gen

nu pier.4 Dacă o persoană s-a obligat să vândă o anumită cantitate de cereale, însă cerealele au

pierit ca urmare a unui caz fortuit,5 persoana în cauză este obligată să predea cumpărătorului o

altă cantitate de cereale de acelaşi fel. Dacă piere un lucru individual determinat, persoana care s-

a obligat să-l vândă este exonerată de obligaţia de a preda cumpărătorului lucrul dat6.

Lucrurile frugifere şi lucrurile nefrugifere. Lucrurile frugifere sunt acelea care produc

fructe. Lucrurile nefrugifere, din contra, nu produc fructe.3 Foarte aproape de clasificarea lucrurilor în lucruri de gen şi de specie este clasificarea lucrurilor în fungibile şi nefungibile. Lucrurile fungibile pot fi înlocuite unele cu altele, pe când lucrurile nefungibile nu pot. Lucrurile de gen sunt întotdeauna fungibile, fiindcă, de exemplu, o cantitate de cereale în caz de pieire poate fi înlocuită cu o altă cantitate de cereale de acelaşi fel. Lucrurile individual determinate sunt nefungibile, fiindcă, de exemplu, un tablou scris de Picasso nu poate fi înlocuit cu un alt tablou.4 Hanga V. Drept privat roman. – Cluj Napoca: Editura “Cordial”, 1995, p.159.5 Cazul fortuit reprezintă un eveniment care se află în afara controlului persoanei sau care care suprinde persoana în aşa fel încât în momentul producerii cazului persoana nu-l putea preântâmpina.6 Precizăm, însă, că într-o atare situaţie vănzătorul nu este scutit de compensarea prejudiciul cauzat cumpărătorului prin neexecutarea obligaţiei de livrare a lucrului individual determinat.

3

Fructe se consideră lucrurile produse de un alt lucru în mod periodic conform destinaţiei

economice a acestuia, fără a consuma substanţa lucrului de la care provin. Fructele pot fi:

- naturale. Ele se produc fără intervenţia omului. De exemplu, sporul animalelor.

- industriale. Se produc şi se dobândesc prin intervenţia omului. De exemplu, fructele

de pe arborele sădit în grădină sau recolta culeasă de pe un teren cultivat.

- civile. Reprezintă veniturile rezultate din acte juridice prin care se transmit bani sau

un lucru în folosinţă. La fructe civile atribuim chiriile (D.22.1.19.pr., D.22.1.36),

dobânzile (D.22.1.34).

Regula este că fructele aparţin proprietarului lucrului frugifer. Dar, atunci când

proprietarul transmite lucrul frugifer în arendă sau uzufruct, fructele vor fi dobândite de arendaş

sau uzufructuar, după caz.

Fructele urmează a fi deosebite de produse. Produsele nu dispun de caracter de

periodicitate şi, de obicei, consumă substanţa lucrului din care provin. Se consideră produse

lemnele din arborele tăiat sau piatra din carieră.

Spre deosebire de fructe, produsele întotdeauna aparţin proprietarului lucrului din care

provin (D.22.1.28.1), chiar dacă proprietarul a transmis lucrul respectiv în folosinţă unei alte

persoane.

Lucrurile divizibile şi lucrurile indivizibile. Lucrurile divizibile pot fi împărţite fără a fi

afectate, de exemplu un teren. Cele indivizibile nu pot fi împărţite, fără a fi afectată substanţa

acestora (de ex.: un sclav, un animal). Importanţa acestei clasificări se manifestă în materia

partajului lucrurilor care se află în proprietate comună.

În caz de partaj al unui bun divizibil, acesta poate fi împărţit în natură între coproprietari.

Partajul unui bun indivizibil nu poate avea loc prin împărţire. În caz de partaj, lucrul indivizibil

urmează a fi vândut cu împărţirea preţului între coproprietari sau acesta poate fi atribuit unuia

dintre coproprietari cu achitarea unei compensaţii celorlalţi.

Lucrurile principale şi lucrurile accesorii. Sunt lucruri principale acelea care au o

existenţă de sinestătătoare. Lucruri accesorii sunt lucrurile care depind de alte lucruri, se află

într-un raport de dependenţă faţă de acestea. De exemplu, o roată este un lucru accesoriu faţă de

un car, carul este lucrul principal. Un arbore sădit pe un teren este accesoriul terenului. O piatră

preţioasă este un lucru accesoriu faţă de inelul pe care s-a montat, chiar dacă valoarea pietrei

depăşeşte valoarea inelului.

În domeniul lucrurilor principale şi accesorii s-a statornicit regula conform căreia lucrul

accesoriu urmează soarta juridică a lucrului principal. Dacă un lucru accesoriu se încorporează 4

într-un lucrul principal, acesta devine proprietate a proprietarului lucrului principal. Dacă se

înstrăinează lucrul principal, împreună cu acesta se înstrăinează şi lucrul accesoriu.

Lucrurile consumptibile şi lucrurile neconsumptibile. Lucrurile consumptibile sunt

acelea a căror substanţă se consumă ca urmare a utilizării, de exemplu: produsele alimentare,

materia primă. Lucrurile neconsumptibile sunt mai durabile şi pot fi utilizate o perioadă

îndelungată de timp, de exemplu: animalele, sclavii, imobilele.

Lucrurile consumptibile nu pot fi transmise în folosinţă. De aceea, dacă o totalitate de

lucruri, printre care se enumeră şi lucruri consumptibile, sunt transmise în folosinţă, de exemplu

în uzufruct, lucrurile consumptibile de facto se transmit în proprietatea uzufructuarului, acesta

având obligaţia de a restitui, la expirarea termenului de folosinţă, lucruri de acelaşi fel.

Lucruri extra patrimonium şi lucruri in patrimonium. Lucrurile extra patrimonium

erau acelea care nu se aflau în proprietatea persoanelor particulare. Lucrurile in patrimonium, din

contra, se aflau în proprietatea persoanelor patriculare7. La categoria lucrurilor extra

patrimonium se atribuiau lucrurile de drept divin8, lucrurile comune şi cele publice, care vor fi

analizate mai jos. În această categorie se includeau şi lucrurile părăsite de stăpân (res derelictae),

precum şi cele fără stăpân (res nullius), cum ar fi animalele sălbatice sau peştele în mare. Se

considerau fără stăpân lucrurile duşmanilor (res hostiles). Celelalte lucruri erau in patrimonium.

Aproape de clasificarea menţionată era clasificarea în lucruri extra commercium şi in

commercium, în dependenţă de faptul dacă lucrurile făceau sau nu obiect al circuitului comercial,

erau în comerţ sau în afara comerţului. Lucrurile extra patrimonium erau în acelaşi timp extra

commercium, fiindcă odată ce un lucru nu putea fi proprietatea unei persoane particulare

(private), acest lucru nici nu poate fi vândut altuia. Însă nu toate lucrurile in patrimonium erau şi

lucruri in commercium. De exemplu, imobilul transmis cu titlu de dotă intră în patrimoniul

soţului, dar acest imobil, aşa cum a fost menţionat anterior cu referire la epoca lui Iustinian, nu

putea fi înstrăinat unei alte persoane. Astfel, imobilul dat este un lucru in patrimonium, fiindcă

este proprietatea soţului, dar este în acelaşi timp un lucru extra commercium.

7 Unii autori consideră drept criteriu al clasificării lucrurilor în extra patrimonium şi in patrimoniu posibilitatea lucrului de a fi obiect al dreptului de proprietate privată (a se vedea de exemplu: Пухан Иво, Поленак-Акимовская Мирьяна. Римское право (базовый учебник). – Москва: Издательство «Зерцало», 2000, р.136-137; Popa Vasile Val. Drept privat roman. – Bucureşti: Editura All Beck, 2004, 191-192). Criteriul menţionat nu corespunde surselor originale. Conform D.1.8.1.pr.:...id vero, quod humani iuris est, plerumque alicuius in bonis est, potest autem et nulius in bonis esse: nam res hereditariae, antequam aliquis heres existat, nullius in bonis sunt....ceea ce se referă la lucrurile de drept uman, în mare parte se află în patrimoniul cuiva, dar şi aceste lucruri pot să se afle în afara patrimoniului: astfel, lucrurile ce intră în componenţa moştenirii nu aparţin nimănui până nu apare vreun moştenitor.O aplicare corectă a criteriului de clasificare a lucrurilor în extra patrimonium şi in patrimonium găsim la Бартошек М. Римское право: понятия, термины, определения. – Москва: Юридическая Литература, 1989, p.274.8 Cu privire la semnificaţia lucrurilor de drept divin a se vedea următorul paragraf.

5

3. Clasificări ale lucrurilor (bunurilor), importante din punct de vedere istoric9.

Lucrurile mancipi şi nec mancipi. Cea mai importantă clasificare a lucrurilor în epoca

veche a fost cea în lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi (Gai.2.14a-22). Lucrurile mancipi erau

de o importanţă şi valoare deosebită pentru romanii din epoca veche, din considrentul că, aşa

cum se presupune, aceste lucruri au fost primele care au intrat în prorietatea privată a cetăţenilor

romani şi au fost folosite la îndeletnicirea de bază a acestora la acea epocă – agricultura.

La categoria lucrurlor mancipi se atribuiau imobilele, sclavii, animalele de tracţiune,

uneltele de muncă, servituţile prediale, etc. Acestea erau numite mancipi din considerentul că

transferul dreptului de proprietate asupra acestora putea avea loc doar prin mancipaţiune

(mancipatio), precum şi prin alte modalităţi cu caracter solemn şi cu aceiaşi semnificaţie ca şi

mancipaţiunea, cum ar fi in iure cessio.

Gai. 2.22:

Mancipi uero res sunt que per mancipationem

ad alium transferuntur; unde etiam mancipi res

sunt dictae: guod autem ualet mancipatio, idem

ualet et in iure cessio.

Lucrurile mancipi sunt acelea care se transferă

la o altă persoană prin mancipaţiune; de aceea

aceste lucruri şi sunt numite mancipi;

semnificaţia şi forţa mancipaţiunii o are şi

modalitatea de dobândire a drepturilor numită

in iure cessio.

Lucrurile nec mancipi erau mai puţin preţioase în comparaţie cu cele mancipi, iar la

această categorie se atribuiau banii, alte animale decât cele de tracţiune, metalele preţioase,

drepturile patrimoniale, cu excepţia servituţilor prediale, etc. Transferul dreptului de proprietate

asupra lucrurilor nec mancipi avea loc prin tradiţiune (traditio), adică simpla remitere materială a

lucrului.

În epoca clasică distincţia dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi îşi pierde din

importanţă, fiindcă şi unele lucruri nec mancipi au devenit foarte preţioase (de exemplu, banii,

metalele preţioase), iar mancipaţiunea era tot mai puţin utilizată, fiind înlăturată de modalităţi

neformaliste de transmitere a dreptului de proprietate.

Lucrurile de drept divin şi lucrurile de drept uman. Începând cu epoca clasică, cea

mai semnificativă clasificare a lucrurilor a devenit clasificarea în lucruri de drept divin (res

divini iuris) şi lucruri de drept uman (res humani iuris) (D.1.8.1.pr.).

La lucrurile de drept divin se atribuiau:

9 Clasificările ce urmează a fi expuse nu trebuie înţelese în sensul că ele au prezentat interes istoric pentru romani. Clasificările respective prezintă interes istoric pentru cercetătorii din prezent, spre deosebire de clasificările expuse anterior, care-şi păstrează actualitarea şi în zilele noastre.

6

- lucrurile sacre (res sacrae) – sunt lucruri dedicate zeilor (Gai.2.4, I.2.1.8), cum sunt

templele, obiectele de cult religios, etc. Atribuirea calităţii sacre unor lucruri se făcea

printr-o hotărîre luată de stat prin intermediul organelor sale, o persoană particulară

prin propria voinţă nu putea declara un lucru ca fiind sacru (D.1.8.6.3).

- lucrurile religioase (res religiosae) – sunt locurile unde cineva a fost înmormântat

(Gai.2.6, I.2.1.9).

- lucrurile cu semnificaţie religioasă (res sanctae) – zidurile şi porţile cetăţii, pietrele

de hotar (Gai.2.8, I.2.1.10). Erau protejate împotriva oricăror acţiuni ilegale, fiind

considerate inviolabile (D.1.8.8.pr., D.1.8.9.3), iar atentarea asupra lor era aspru

pedepsită. D.1.8.11:

Si quis violaverit muros, capite punitur, sicuti

si quis transcender scalis admotis vel alia

qualibet ratione. Nam cives Romanes alia

quam per portas egredi non licet, cum illud

hostile et abominandum sit: nam et Romuli

frater Remus occisus traditur ob id, quod

murum transcendere voluierit.

Cel ce deteriorează zidurile se condamnă la

moarte, la fel ca şi cel ce urcă peste zid cu

ajutorul scării sau prin altă modalitate.

Cetăţenilor romani le este interzis să

părăsească oraşul în alt mod decât prin porţile

acestuia, iar urcarea peste zid este un act

duşmănos şi urmează a fi pedepsită: şi Remus,

fratele lui Romulus, a fost omorât, aşa cum se

spune, pentru faptul că a vrut să urce peste zid.

Lucrurile de drept uman se clasificau în:

- lucruri comune (res communes) – soarele, aerul, malul mării, apa curgătoare din râuri;

- lucruri publice (res publicae) – lucruri care aparţineau statului. Ele puteau fi utilizate

de toţi cetăţenii, cum ar fi cazul drumurilor, străzilor, teatrelor, etc.;

- lucruri private (res privatae) – lucruri care puteau face parte din patrimoniul unei

persoane10.

Aşa cum a fost menţionat anterior, lucrurile de drept divin, erau lucruri extra

patrimonium (D.1.8.6.2), la fel ca şi lucrurile comune şi cele publice. Lucrurile private,

dimpotrivă, erau lucruri in patrimonium.

Secţiunea a II-a. Posesia.

1. Noţiunea de posesie şi elementele acesteia.

Noţiunea de posesie. În sens obişnuit, posesia semnifică stăpânirea materială a lucrului.

Din punct de vedere juridic, noţiunea de posesie nu se limitează doar la sensul de stăpânire a

10 Чиларж К. Ф. Учебник институций римского права. – Москва, 1906, p.91-92.7

lucrului, ci semnifică stăpânirea care are anumite efecte, consecinţe în plan juridic. De aceea în

literatura de specialitate posesia a început să fie denumită „posesie juridică”11. Într-o noţiune dată

de pandectişti, posesia juridică (possessio) este stăpânirea de fapt a unui lucru îmbinată cu voinţa

posesorului de a poseda lucrul pentru sine12.

Elementele posesiei. Din noţiunea expusă mai sus reies elementele care constituie

posesia. Acestea sunt corpus şi animus. Corpus semnifică stăpânirea materială a lucrului, este

elementul material al posesiei. Animus semnifică intenţia de a deţine lucrul pentru sine, este

elementul volitiv al posesiei. Posesia nu există decât în măsura în care aceste două elemente se

întrunesc într-o singură persoană. Proprietarul lucrului deţine material lucrul şi are intenţia de a-l

deţine pentru sine, de a-l folosi în interes propriu. În acelaşi timp, cazurile de posesie nu se reduc

la deţinerea lucrului în baza dreptului de proprietate. Posesor al unui lucru putea fi proprietarul,

dar şi o altă persoană.

Trebuie de menţionat că elementul material al posesiei – corpus – nu presupune un

contact fizic atotprezent şi permanent cu lucrul. Posesorul care posedă un teren nu poate fi

prezent în acelaşi timp pe fiecare parcelă a acestuia şi nu trebuie să se afle pe teren în

permanenţă. Lipsa contactului fizic este completată prin elementul volitiv – animus – care

permite menţinerea posesiei, prin voinţa de a poseda, în continuu şi asupra întregului bun în

materialitatea sa13. În aşa fel, posesia nu se pierde în caz de întrerupere a contactului fizic cu

lucrul, dacă această întrerupere este determinată de modul normal de utilizare a lucrului.

Un exemplu în acest sens ar servi posesia asupra păşunelor de vară, care nu pot fi

utilizate de posesor pe timp de iarnă (D.41.2.3.11). În timpul iernii, însă, se consideră că

posesorul nu pierde posesia asupra păşunelor, fiindcă posesia se menţine prin elementul volitiv –

animus, care în acest caz semnifică voinţa posesorului de a se întoarce la aceste păşune la finele

iernii.

11 În continuare în text se va utiliza termenul „posesie”, dar în sens de „posesie juridică”.12 Барон Ю. Система римского гражданского права. – С.-Петербург: «Юридические центр Пресс», 2005, р.311.13 Teoria cu privire la constituirea posesiei prin cele două elemente – animus şi corpus – a fost fundamentată de savantul german Savigny în lucrarea „Das Recht des Besitzes”, publicată în anul 1803. Teoria lui Savigny, numită şi teoria subiectivă, a fost dominantă în sec. XIX şi are susţinători şi în prezent. Cercetările recente însă demonstrează că elementul animus, în concepţia romanilor, nu este un element desinestătător al posesiei. Noţiunea de animus, ca element al posesiei, a fost într-o măsură mai mare conturată în lucrările jurisconsultului roman Paul. Şi anume analiza fragmentelor din lucrările lui Paul, care au fost preluate în Digestele lui Iustinian, demonstrează că animus nu este altceva decât un element complementar al lui corpus şi are menirea doar de a completa prin voinţa posesorului lipsa unui contact fizic permanent şi atotprezent cu lucrul. A se vedea: Дождев Д.В. Основание защиты владения в римском праве. – Москва, 1996, р. 13-23. Cu toate că suntem de acord cu concluziile la care s-a ajuns prin cercetările menţionate mai sus, expunerea materiei cu privire la posesie şi elementele acesteia va avea loc în concordanţă cu concepţiile tradiţionale.

8

Obiectul posesiei. Obiect al posesiei puteau fi doar lucrurile in patrimonium. Lucrurile

extra patrimonium (lucrurile de drept divin, lucrurile comune şi cele publice), odată ce nu puteau

fi obiect al dreptului de proprietate, nu puteau fi nici obiect al posesiei14. Trebuie de menţionat

aici, că dacă de la început obiect al posesiei puteau fi doar lucrurile corporale, atunci în epoca

clasică s-a recunoscut posibilitatea posesiei lucrurilor incoporale (drepturilor).

Posesia drepturilor (possessio iuris, quasi possessio) se bazează pe ideea că titular al

dreptului poate fi o persoană, însă de fapt dreptul dat este exercitat de o altă persoană. Astfel,

moştenitorul pretorian era doar posesorul moştenirii, moştenirea însă includea în sine atât lucruri

corporale, cât şi lucruri incorporale (drepturi). Moştenitorul dat nu era titularul drepturilor, însă

putea să le exercite15.

Natura juridică a posesiei. Jurisconsulţii romani considerau posesia o stare de fapt, şi nu

un drept, cu toate că această concepţie nu a fost aplicată în mod consecvent în teorie şi în

practică. Posesiei i s-au atribuit un şir de efecte juridice, care au apropiat-o de noţiunea de drept

în sens subiectiv. Posesia s-a bucurat de protecţie prin mecanisme de ordin juridic, iar izvoarele

dreptului roman deseori utilizează noţiunea de ius possesssionis.

Posesia ca stare de fapt îşi găseşte cea mai pronunţată manifestare în caz de postliminium,

situaţie în care un cetăţean roman se întoarce din prizonierat. Ca urmare a întoarcerii, în virtutea

ius postliminium, acest cetăţean redobândeşte toate drepturile pierdute ca urmare a căderii în

prizonierat (dreptul de proprietate asupra lucrurilor, puterea părintească, etc.). Posesia însă nu se

redobândeşte în mod automat, ci este necesară o nouă intrare în posesie. Similară este situaţia

moştenitorului. Acestuia i se transmit drepturile defunctului, însă pentru a dobândi posesia este

necesară luarea în stăpânire a bunurilor lăsate de defunct.

Pe de altă parte, posesia se manifesta ca un drept, de exemplu în cazul deposedării

posesorului de lucru. Cu toate că posedarea de fapt a lucrului înceta ca urmare a deposedării,

posesorul totuşi era îndreptăţit să redobândească posesia prin intermediul interdictelor.

Posesia şi detenţia. Posesia urmează a fi deosebită de detenţie. Dacă posesia este

stăpânirea lucrului pentru sine, atunci detenţia este stăpânirea lucrului pentru altul.

Aşa cum a fost menţionat, posesia întruneşte două elemente: corpus şi animus. Corpus

semnifică stăpânirea materială a lucrului, animus semnifică intenţia de a deţine lucrul pentru

sine. Detenţia întruneşte şi ea elementele corpus şi animus. Corpus-ul detenţiei este acelaşi ca şi

la posesie - stăpânirea materială a lucrului. Animus însă este diferit. La detenţie animus

14 Дернбург Г. Op.cit., p.19.15 Jakotă M.V. Drept roman. Volumul II. – Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, p.336-337.

9

reprezintă intenţia de a stăpâni lucrul pentru altul, în interesul altuia, din numele altuia (alieno

nomine).

Erau consideraţi posesori următoarele categorii de persoane, dacă acestea deţineau de

fapt un lucru: proprietarul, creditorul gajist, depozitarul sechestru, precaristul, emfiteotul, etc. Pe

de altă parte, chiriaşii, arendaşii, comodatarii, mandatarii, depozitarii ordinari, etc., cu toate că

deţineau de fapt lucrurile predate în chirie, arendă, depozit ordinar, etc., nu erau consideraţi

posesori, ci simpli deţinători ai bunului, numiţi detentori; ei aveau doar detenţia lucrului, şi nu

posesia acestuia, fiindcă deţineau lucrul din numele proprietarului.

Chiriaşul, de exemplu, obţinea lucrul în baza unui contract cu proprietarul acestuia. El

deţine lucrul, este în drept să-l folosească, însă posesor se consideră proprietarul lucrului.

Aceleaşi raţiuni se aplică şi în cazul arendaşilor, comodatarilor şi altor detentori16.

Spre deosebire de detenţiune, posesia era protejată prin mijloace juridice specifice –

interdictele posesorii, şi putea duce, în caz de respectare a unor condiţii, la dobândirea dreptului

de proprietate.

2. Dobândirea şi pierderea posesiei.

Dobândirea posesiei. Se dobândea posesia prin întrunirea celor două elemente – corpus

şi animus, adică prin luarea lucrului în stăpânire cu intenţia de a-l stăpâni pentru sine.

De asemenea, pentru a dobândi posesia era necesar ca potenţialul posesor să dispună de

posibilitatea de a deţine propria avere17. Din acest considerent posesori puteau fi doar persoanele

sui iuris. Sclavii şi liberii supuşi puterii altora, odată ce nu puteau dobândi lucruri pentru sine, nu

puteau fi nici posesori. Ei posedau pentru stăpân sau pater familias, după caz.

Începând cu epoca imperială, când s-a recunoscut dreptul de proprietate a fiilor de familie

asupra peculiilor castrense şi quasi castrense şi asupra bona adventicia, s-a recunoscut şi

calitatea de posesor al fiilor de familie asupra bunurilor din aceste patrimonii. Posesor al

peculiului profecticiu, însă, era în continuare considerat pater familias18.

Posesia putea fi dobândită în mod direct (personal) sau prin intemediul altor persoane.

Prin alte persoane posesia se dobândea într-un şir de cazuri cum erau: sclavul sau fiul de familie

dobândea posesia pentru stăpân, respectiv, pater familias, cu excepţia cazului în care fiul de

16 Calitatea de posesor sau de detentor se stabilea în dependenţă de actul juridic care se afla la baza deţinerii lucrului (causa possessionis). De exemplu, dacă lucrul era deţinut în virtutea unui contract de chirie, atunci deţinătorul lucrului era detentor. Dacă lucrul era deţinut în virtutea unui contract de gaj, atunci deţinătorul lucrului era posesor.17 Дернбург Г. Пандекты. Том II. Вещное право. – С.-Петербург, 1905, р.18.18 Барон Ю. Op.cit., p.318.

10

familie dobândea posesia asupra lucrurilor din peculiul castrense, peculiul quasi castrense sau

bona adventicia; tutorele dobândeşte posesia pentru minorul aflat sub tutelă; etc.

Sclavul şi fiul de familie dobândeau posesia pentru stăpân sau pater familias şi în cazul în

care aceştia din urmă nu erau informaţi de facto despre stăpânirea exercitată din numele lor de

către sclav sau fiu. D.41.2.1.5.:

Item adquirimus possessionem per servum aut

filium, qui in potestate este, et quidem earum

rerum quas peculiariter tenent, etiam

ignorantes, sicut Sabino et Cassio et Iuliano

placuit, quia nostra voluntate intellegantur

possidere, qui eis peculium habere

permiserimus...

Dobândim, de asemenea, posesia prin

intermediul sclavului sau fiului care se află în

puterea noastră, iar în privinţa bunurilor

deţinute de ei în calitate de peculiu, [posesia se

dobândeşte] chiar şi fără ştirea noastră, aşa

cum menţionau Sabinus, Cassius şi Iulianus,

fiindcă se consideră că ei posedă prin voinţa

noastră de a le acorda peculiul...

Modalităţile de dobândire a posesiei erau: tradiţiunea şi ocupaţiunea. Tradiţiunea

semnifică transmiterea posesiei de la un posesor la alt posesor. Ocupaţiunea semnifică orice altă

luare în stăpânire a unui lucru, dacă această luare nu avut loc ca urmare a tradiţiunii. Modul de

luare în stăpânire diferă în dependenţă de lucrul luat în stăpânire. Posesia asupra lucrurilor

mobile se dobândeşte prin luare în mână, posesia asupra unui imobil se dobândeşte prin instalare

pe imobilul în cauză,etc.

Cazuri specifice de dobândire a posesiei prezentau traditio brevi manu şi constitutum

possessorium19. Traditio brevi manu avea loc atunci când lucrul era înstrăinat de proprietar unui

detentor (arendaş, chiriaş), care deja deţinea lucrul. În aşa fel, detentorul se transforma în

posesor, iar detenţiunea în posesiune. Constitutum possessorium avea loc atunci când

proprietarul care deţinea lucrul îl înstrăina unei alte persoane, însă reţinea în acelaşi moment

stăpânirea lucrului în baza unui contract de arendă, chirie sau comodat încheiat cu dobânditorul.

În aşa fel, fostul proprietar din posesor devenea detentor, iar posesia se instituia în beneficiul

proprietarului nou.

Pierderea posesiei. Se pierdea posesia prin decăderea ambelor din elementele sale

constitutive (animus şi/sau corpus), ca urmare a abandonării lucrului, vînzării acestuia, sau prin

decăderea doar a unuia din elemente. În caz de constitutum possessorium posesia era pierdută

prin decăderea elementului volitiv – animus, cu toate că fostul proprietar reţinea corpus. În caz

de pierdere a lucrului, cu toate că se menţinea intenţia, dorinţa de a poseda lucrul, odată ce era

19 A se vedea: Чиларж К. Ф. Op.cit., p.102-103.11

pierdut contactul fizic cu acesta, era pierdută şi posesia. Înceta posesia şi ca urmare a

transformării lucrului într-un lucru extra patrimonium.

3. Categoriile de posesie.

Posesia legitimă şi nelegitimă. În dependenţă de actul care stă la baza dobândirii

posesiei, deosebim posesia legitimă şi posesia nelegitimă. Dacă posesia a fost dobândită în baza

unui just temei, ea este legitimă (de ex.: posesia unui proprietar, posesia depozitarului sechestru,

a creditorului gajist). Şi invers, este neligitimă posesia dobândită fără just temei.

Posesia nelegitimă, la rândul său, putea fi de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Era

considerată posesie de bună-credinţă posesia nelegitimă în care posesorul nu cunoştea şi nici nu

putea să cunoască faptul nelegitimităţii posesiei sale. Este cazul persoanei care a dobândit cu

bună-credinţă un lucru de la un neproprietar, neştiind că acesta este neproprietar.

Posesia nelegitimă de rea-credinţă reprezenta inversul celei de bună-credinţă, când

posesorul cunoştea sau, reieşind din circumstanţele în care a dobândit luctul, trebuia să cunoască

faptul că posedă fără temei legal.

De asemenea, se considera nelegitimă posesia afectată de vicii, cum sunt violenţa,

clandestinitatea şi precaritatea20. Posesia era afectată de viciul violenţei dacă era dobândită prin

violenţă. Posesia era afectată de viciul clandestinităţii dacă era dobândită prin sustragere pe

ascuns. Posesia era afectată de viciul precarităţii dacă precaristul refuza restituirea lucrului

proprietarului de la care a primit lucrurile în precarium. Precariumul semnifică situaţia în care o

persoană de o condiţie umilă (precaristul) cerea să i se acorde posesia şi folosinţa unui lucru, de

obicei a unui teren, iar proprietarul acestuia, reieşind din situaţia precaristului, acorda lucrul

respectiv. Precaristul datora proprietarului respect, servicii, ajutor în caz de necesitate21.

Posesia ad usucapionem şi ad interdicta. Dreptul roman cunoaştea, de asemenea,

posesia ad usucapionem. Aceasta se caracterizează prin faptul că posesorul, posedând lucrul cu

bună-credinţă o anumită perioadă de timp, devenea proprietar al lucrului. Respectiv, posesia ad

usucapionem avea drept efect dobândirea dreptului de proprietate.

Toate categoriile de posesie (legitimă, nelegitimă, ad usucapionem) pot fi reunite într-o

categorie generală, numită posesie ad interdicta, care semnifică posesia protejată prin

interdictele posesorii.

20 Краснокутский В.А. Права на вещи. În: Римское частное право. Учебник / Под. ред. проф. Новицкого И.Б. и проф. Перетерского И.С. – Москва: Юриспруденция, 2009, р.140.21. Pentru detalii a se vedea: Jakotă M.V. Op.cit., p.338-340. Азаревич Д. Прекариум по римскому праву. – Ярославль, 1877.

12

De protecţia interdictelor posesorii se bucurau toate categoriile menţionate de posesori

(proprietarii posesori, emfiteoţii, creditorii gajişti, precariştii22, chiar şi hoţii).

Pentru a apela la protecţia acordată de interdicte, era suficientă dovedirea faptului

posedării lucrului, fără a fi necesară invocarea unui drept asupra lucrului posedat. Prin

intermediul interdictelor posesia era protejată ca stare de fapt, scopul interdictelor fiind

menţinerea sau restabilirea posesiei aşa cum era ea până la încălcarea ei.

4. Apărarea posesiei.

Interdictele posesorii. Aşa cum a fost menţionat în paragraful anterior, posesia era

apărată prin intermediul interdictelor posesorii. Interdictele posesorii erau de două feluri:

interdicta retinendae possessionis – interdictele de reţinere, menţinere a posesiei, şi interdicta

recuperandae possessionis – interdicte de recuperare a posesiei. Primele erau interdicte

prohibitorii, fiindcă interziceau tulburarea posesiei, dacă această tulburare nu era legată de

deposedare. Celelalte erau recuperatorii, fiindcă aveau drept efect restabilirea posesiei pierdute.

Interdictele retinendae possessionis. Erau de două feluri: uti possidetis („după cum

posedaţi”) şi utrubi („care din doi”), ambele fiind denumite după primele cuvinte ale formulei

pronunţate de magistrat la eliberarea interdictelor date. Ambele interdicte apărau posesia

împotriva tulburărilor nelegate de deposedarea posesorului.

Interdictul uti possidetis se referea la menţinerea posesiei lucurilor imobile (Gai.4.149).

Prin intermediul acestui interdict reclamantul putea cere recunoşterea posesiei, aplicarea unei

interdicţii de tulburare a posesiei şi compensarea prejudiciului cauzat prin tulburare23. Interdictul

dat se elibera în beneficiul persoanei care la momentul procesului se afla în posesia lucrului

imobil, cu condiţia că posesia această nu a fost viciată faţă de adversar prin viciile violenţei,

clandestinităţii sau precarităţii (Gai.4.150). Dacă posesia lucrului imobil era afectată de măcar

unul din viciile menţionate faţă de adversar, atunci posesorul actual al lucrului era obligat să

remită lucrul dat adversarului24. Prin aceasta se manifestă funcţia recuperatorie a interdictului uti

possidetis.

Se consideră că interdictul uti possidetis a apărut din necesitatea determinării rolului de

reclamant şi pârât într-un proces de revendicare a dreptului de proprietate asupra unui lucru

imobil. Prin intermediul interdictului dat se determina posesorul lucrului. Posesorul lucrului avea

22 Precariştii nu se puteau apăra prin interdicte faţă de proprietarul lucrului primit în precarium. Faţă de proprietar posesia precaristului era una afectată de vicii.23 Р. Зом. Институции. История и система римского гражданского права (Ч. 2. Система). Выпуск I. Общая часть и вещное право. – Сергиев Посад, 1916, р.316-317.24 Existenţa viciilor violenţei, clandestinităţii sau precarităţii faţă de o persoană terţă, şi nu faţă de adversar nu împiedica eliberarea interdictului.

13

rolul pasiv de pârât în procesul de revendicare, acest rol fiind unul mai favorabil, fiindcă sarcina

demonstrării dreptului asupra lucrului se punea pe seama reclamantului. Ulterior, aplicarea

acestui interdict a fost extinsă asupra tuturor cazurilor de tulburare a posesiei bunurilor imobile,

dacă această tulburare nu era însoţită de deposedare25.

Interdictul utrubi se referea la menţinerea posesiei lucurilor mobile (Gai.4.149).

Interdictul dat se elibera în beneficiul persoanei care a posedat lucrul cel mai mult în decursul

anului de până la eliberarea interdictului, cu condiţia că posesia nu a fost viciată faţă de adversar

prin viciile violenţei, clandestinităţii sau precarităţii (Gai.4.150). Ca şi interdictul uti possidetis

cel utrubi avea funcţie recuperatorie. Dacă la solicitarea interdictului utrubi se constată că

posesia posesorului a fost viciată faţă de adversar, adversarului i se atribuie posesia lucrului

litigios. Din acest punct de vedere, şi interdictul uti possidetis, şi interdictul utrubi sunt acţiuni

duble (actio duplex), în care fiecare parte are statut atât de reclamant, cât şi de pârât.

La interdictul utrubi trebuie de menţionat faptul că fiecare parte în proces putea „alipi” la

termenul posesiei sale şi perioada de posesie a autorului său, adică a celui de la care posesia a

fost dobândită prin moştenire, tradiţiune, sau în baza altor temeiuri (Gai.4.151).

În dreptul lui Iustinian, regulile aplicabile interdictelor uti possidetis şi utrubi au fost

unificate. Atât interdictul uti possidetis, cât şi utrubi se eliberau celui care la moment deţinea

lucrul în posesie26.

Interdictele recuperandae possessionis. Aveau menirea de restabilire a posesiei pierdute

ca urmare a acţiunilor de rea-credinţă a persoanelor terţe şi erau de trei feluri: unde vi, de

clandestina possessione şi de precario.

Interdictul unde vi se elibera persoanei care a fost lipsită de posesie prin violenţă.

Violenţa putea fi obişnuită sau armată şi, în dependenţă de acest fapt, interdictul putea fi unde vi

cottidiana sau unde vi armata. Violenţa armată, însă, nu semnifica faptul că deposedarea a fost

făcută de soldaţi sau pe timp de război, ci semnifica orice deposedare violentă cu utilizarea

obiectelor care pot fi folosite în calitate de armă (nu numai săbii, suliţe sau scuturi, ci şi pietre

sau bâte (Gai.4.155)). Cel care a deposedat posesorul cu violenţă este obligat să restituie lucrul,

numai dacă posesia posesorului deposedat nu era afectată de viciile violenţei, clandestinităţii sau

precarităţii faţă de adversar. Dacă posesorul a fost deposedat prin violenţă armată, luând în

25 Барон Ю. Op.cit., p.332-334. După o altă teorie, interdictele uti possidetis au apărut ca urmare a necesităţii protecţiei posesorilor de terenuri ce aparţineau statului (ager publicus). Aceşti posesori nu erau proprietari ai terenurilor şi nu se puteau apăra prin mijloacele specifice dreptului de proprietate. Ei, însă, nu puteau fi lăsaţi fără protecţie. Din acest considerent au fost create interdictele menţionate, menite să apăre posesia pe ager publicus. A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.8-10.26 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.105.

14

considerare pericolul sporit al faptei de deposedare, făptuitorul era obligat să restituie lucrul

chiar dacă posesia posesorului era afectată de viciile menţionate mai sus (Gai.4.154-155).

Interdictul unde vi putea fi solicitate de posesorul deposedat în decurs de un an de la

deposedare27.

Interdictul de clandestina possessione se elibera posesorului împotriva celui care şi-a

însuşit posesia pe ascuns (clam) în lipsa posesorului28. După cum se menţionează în literatura de

specialitate, acest interdict a avut aplicabilitate în domeniul păşunatului, unde elementul corpus

se făcea prin acte materiale ce aveau o oarecare discontinuitate, fapt ce ducea uneori la acte de

folosinţă ilegale din partea unor terţi, în detrimentul posesorilor de fapt29. În Epoca imperială

acest interdict a dispărut, deoarece s-a admis că posesia imobilelor uzurpate, fără ştirea

proprietarului, se proteja prin interdictul uti possidetis30. În epoca lui Iustinian, interdictul unde vi

a fost extins asupra cazurilor de însuşire pe ascuns a posesiei lucrurilor31.

Interdictul de precario se acorda proprietarului care solicita restituirea lucrului transmis

în precarium. O particularitate a precarium-ului era faptul că precaristul era obligat să restituie

lucrul proprietarului la prima solicitare. Dacă precaristul refuza restituirea lucrului la solicitatea

proprietarului, acesta din urmă putea apela la pretor pentru eliberarea interdictului. După cum a

fost menţionat anterior, precaristul era considerat posesor, însă el nu putea utiliza interdictele

posesorii faţă de proprietar, considerându-se un posesor vicios faţă de acesta.

Interdictul de precario, spre deosebire de interdictul unde vi, era supus termenului

general de prescripţie de 30 ani32.

27 Зом Р. Op.cit., p.320. După expirarea acestui termen, posesorul deposedat putea înainta faţă de adversar doar o acţiune de plată a îmbogăţirii nejustificate.28 Hanga V. Op.cit., p.181.29 Murzea C. Drept roman. – Bucureşti: Editura „All Beck”, 2003, p.96.30 Hanga V. Op.cit., p.181-182.31 Новицкий И.Б. Римское право. – Москва: Юрайт, 2010, р.110.32 Зом Р. Op.cit., p.320.

15

Secţiunea a III-a. Dreptul de proprietate.

1. Noţiuni generale privind proprietatea şi dreptul de proprietate.

Proprietatea în sens economic. Înainate de a începe analiza dreptului de proprietate

considerăm necesar a face o succintă caracteristică a proprietăţii în sens economic, odată ce

proprietatea în calitate de categorie economică serveşte drept substrat pentru dezvăluirea

conţinutului juridic al proprietăţii

Într-o noţiune elementară proprietatea semnifică legătura unei persoane cu un lucru.

Această noţiune redă, la nivel elementar, relaţiile dintre oameni şi lucruri în natură, relaţii care au

apărut din cele mai vechi timpuri şi s-au păstrat, într-o forma evoluată, până în prezent.

Noţiunea de proprietate însă nu se reduce la relaţia dintre individ şi lucru.

Orice comunitate umană se bazează pe relaţiile dintre indivizi. De aceea, proprietatea nu

poate fi percepută în afara relaţiilor sociale. Dacă un individ deţine un lucru, atunci între acest

individ şi ceilalţi membri ai comunităţii apare un raport conform căruia membrii colectivităţii

sunt obligaţi să respecte legătura dintre individ şi lucru şi nu sunt în drept să atenteze la legătura

menţionată. Din acest punct de vedere, proprietatea este o relaţie socială.

Însă nici această constatare nu este una suficientă, deoarece este necesară determinarea

locului proprietăţii în multitudinea relaţiilor sociale din societate. Obiect ale relaţiilor de

proprietate sunt lucrurile materiale ale lumii îmconjurătoare, mijloacele de producţie, obiectele

de consum, destinate satisfacerii necesităţilor omeneşti, de aceea se consideră că proprietatea

este o relaţie socială patrimonială 33.

Modul în care această relaţie socială se derulează în societate ţine de noţiunea de însuşire

a obiectelor materiale ale lumii înconjurătoare. Astfel, se consideră că proprietatea desemnează

relaţiile dintre oameni în legătură cu însuşirea bunurilor materiale, este un raport de însuşire de

către individ a bunurilor materiale34. Însuşirea ar semnifica distribuirea obiectelor lumii materiale

între indivizi (statica însuşirii) şi utilizarea obiectelor date în procesul de producţie şi de

satisfacere a propriilor necesităţi (dinamica însuşirii)35.

Din punct de vedere economic, relaţiile de proprietate se manifestă prin posedarea,

folosirea şi dispunerea de bunuri materiale. Posedarea semnifică stăpânirea lucrului în interes

33 Советское гражданское право. Учебник для юридических институтов и факультетов. Том 1 / Отв. редакторы Иоффе О.С., Толстой Ю.К., Черепахин Б.Б. – Издательство Ленинградского университета, 1971, р.225.34 Pătulea V., Turianu C. Dreptul de proprietate. Vol.I. Patrimoniul. Dreptul de proprietate. – Bucureşti: Editura „Rosetti”, 2004, p.26; Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor (Scheme). – Chişinău, 2001, p.111.35 Венедиктов А.В. Государственная социалистическая собственность. – Издательство Академии наук СССР, 1948, р.28.

16

propriu. Utilizarea semnifică extragerea foloaselor din utilizarea lucrului în scopuri personale sau

de producţie. Dispunerea semnifică săvârşirea faţă de lucru a actelor menite să determine soarta

juridică a lucrului, chiar până la distrugerea acestuia. Posedarea reprezintă statica relaţiilor

economice de proprietate, iar folosirea şi dispunerea – dinamica acestor relaţii, corespunzător

staticii şi dinamicii însuşirii.

Reieşind din cele expuse, proprietatea în sens economic poate fi definită ca o totalitate de

relaţii sociale patrimoniale de posedare, folosire şi dispunere de obiectele materiale ale lumii

înconjurătoare.

Proprietatea în sens juridic. Din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate poate fi

tratat în două sensuri – drept de proprietate în sens obiectiv şi drept de proprietate în sens

subiectiv. Distincţia dată este o aplicare a distincţiei generale a dreptului în drept obiectiv şi

drept subiectiv. Ambele accepţiuni ale dreptului de proprietate se află în strânsă legătură cu

noţiunea de proprietate în sens economic.

Dreptul de proprietate în sens obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale patrimoniale de însuşire a obiectelor materiale ale lumii

înconjurătoare prin posedarea, folosirea şi dispunerea de acesteia de către indivizi sau grupuri de

indivizi la diferite epoci istorice.

Odată ce dreptul obiectiv în sens general este definit ca o totalitate de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale, şi noţiunea de drept de proprietate în sens obiectiv porneşte de la

aceiaşi idee, numai că noţiunea dreptului de proprietate este marcată de obiectul său de

reglementare – relaţiile sociale patrimoniale legate de însuşirea obiectelor materiale ale lumii

înconjurătoare.

Dreptul de proprietate în sens subiectiv (dominium) semnifică aptitudinea titularului său

de a poseda, folosi şi dispune de un lucru corporal în interes propriu şi în putere proprie.

Dreptul subiectiv de proprietate este un drept real absolut, ceea ce semnifică că acest

drept este opozabil tuturor. Ceilalţi membri ai societăţii sunt obligaţi să se comporte în aşa fel

încât să nu încalce dreptul de proprietate al titularului. Proprietarul este protejat de orice atentate

din partea terţilor şi poate înlătura orice influenţă din partea acestora asupra lucrului obiect al

dreptului de proprietate.

Conţinutul dreptului subiectiv de proprietate. Noţiunea menţionată a dreptului

subiectiv de proprietate este o noţiune mai mult în sens modern, dar care este valabilă şi pentru

dreptul privat roman. Proprietarilor din Roma antică li se recunoşteau prerogativele de a poseda,

folosi şi dispune de lucru. Romanii, totuşi, de regulă tratau conţinutul dreptului subiectiv de

proprietate prin prisma următoarelor elemente:17

- ius possidendi – dreptul de a poseda lucrul.

- ius utendi – dreptul de a folosi lucrul.

- ius fruendi – dreptul de culege fructele lucrului.

- ius vindicandi – dreptul de a revendica lucrul din posesia nelegitimă a altuia.

- ius abutendi – dreptul de a dispune de lucru prin acte materiale (prelucrare,

modificare, distrugere, etc.) sau juridice (vânzare, donare, gajare, etc.)36.

Dreptul de a poseda ca element al conţinutului dreptului subiectiv de proprietate nu

trebuie confundat cu posesia ca stare de fapt. Proprietarul unui lucru are prerogativa de a poseda,

însă el poate să posede sau să nu posede de fapt lucrul. De altfel se menţionează că dacă dreptul

de proprietate este o dominaţie juridică asupra lucrului, atunci posesia este o dominaţie de fapt37.

Proprietarul este în drept să folosească şi să dispună de proprietatea sa după bunul său

plac şi în modul cel mai complet. Acest fapt însă nu înseamnă că dreptului de proprietate este

unul nelimitat. Proprietarul în Roma antică putea folosi lucrurile sale aşa cum doreşte, dar numai

în aşa fel încât să nu prejudicieze drepturile altor persoane şi ordinea publică. De asemenea,

proprietarul era obligat să suporte diferite limitări prevăzute de lege. De exemplu, în epoca veche

la Roma între case urma să se respecte o distanţă de doi paşi38. De asemenea, proprietari de

terenuri erau obligaţi să suporte influenţele provenite de pe terenurile vecine (fumul, aburul,

mirosul, zgomotul), dacă aceste influenţe erau legate de exploatarea normală a terenurilor

învecinate39.

Proprietatea comună. De regulă, dreptul subiectiv de proprietate are un singur titular,

adică proprietar al lucrului este o singură persoană. Acest fapt însă nu impiedică existenţa

dreptului de proprietate comună (coproprietate), când un lucru în acelaşi timp aparţine cu drept

de proprietate mai multor persoane, care urmează să exercite în comun dreptul subiectiv de

proprietate40.

În cazul dreptului de proprietate comună, fiecărui coproprietar îi aparţinea câte o cotă-

parte ideală din lucru. Posesia şi folosinţa lucrului putea fi exercitată în comun de toţi

coproprietarii sau numai unii/unul dintre ei. Toţi coproprietarii participau la repartizarea

36 Dacă raportăm elementele conţinutului dreptului subiectiv de proprietate evidenţiate de romani la noţiunea modernă a dreptului subiectiv de proprietate, atunci observăm că ius possidendi corespunde dreptului de a poseda, ius utendi şi ius fruendi coresund dreptului de a folosi, iar ius vindicandi şi ius abutendi corespund dreptului de a dispune.37 Зом Р. Op.cit., р. 307-308.38 Jakotă M.V. Op.cit., p.311.39 Новицкий И.Б. Op.cit., p.118.40 Cu privire la dreptul de proprietate comună în dreptul roman a se vedea: Фон-Зелер В.Ф. Учение о праве общей собственности по римскому праву. – Харьков, 1895.

18

beneficiilor aduse de lucrul comun conform cotei-părţi deţinute şi, în acelaşi timp, erau obligaţi

să suporte în comun sarcinile coproprietăţii. Actele de dispoziţie asupra lucrului comun

(vânzarea, gajarea, etc.) puteau fi săvârşite doar cu acordul tuturor coproprietarilor. Cotele-părţi

ideale din lucru puteau fi înstrăinate de coproprietar în mod liber persoanelor terţe, nefiind

necesară respectarea dreptului preferenţial al celorlalţi coproprietari41.

În caz de divergenţe dintre coproprietari, la dispoziţia fiecăruia din ei era pusă acţiunea

de partaj (actio de communi dividundo), prin care se putea cere împărţirea lucrului comun, dar şi

recuperarea prejudiciului cauzat de unul dintre coproprietari lucrului comun, precum şi

împărţirea beneficiilor acestuia între coproprietari (D.10.3.3.pr.). La examinarea acţiuni de partaj

judecătorul era obligat să ţină cont de voinţa coproprietarilor, în cazul în care aceştia au avut o

înţelegere cu privire la modul de efectuare a partajului. D.10.3.3.1:

Si quid ipsi sine dolo malo inter se pepigerunt,

id in primis et fimiliae erciscundaeet communi

dividundo iudex servare debet.

Ceea ce coproprietarii au stabilit între ei fără

rea-credinţă, judecătorul întâi de toate urmează

să execute la partajul moştenirii sau partajul

proprietăţii.

2. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate.42

Noţiuni generale privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate. Dreptul

subiectiv de proprietate poate fi dobândit prin mai multe modalităţi, moduri. La rândul său,

modurile de dobândire dreptului de proprietate sunt definite ca fiind acele fapte recunoscute de

ordinea juridică a căror realizare face să între în patrimoniul cuiva un drept de proprietate43.

În dreptul clasic, cea mai importantă clasificare a modurilor de dobândire a dreptului de

proprietate a fost cea în moduri de drept al ginţilor (ius gentium) şi moduri de drept civil (ius

civile). Cu toate că în epoca lui Iustinian această clasificare îşi pierde din importanţă, odată cu

realizarea practic a unei unificări a ius civile cu ius gentium, clasificarea dată totuşi se reproduce

în Instituţii (I.2.1.11).

Juriştii din epoca medievală şi modernă au căutat alte criterii de clasificare a modurilor

de dobândire a dreptului de proprietate, cea mai reuşită clasificare fiind cea în moduri originare

şi moduri derivate de dobândire a dreptului de proprietate. Modurile originare sunt acelea

41 Dreptul preferenţial al coproprietarului de a procura cota ideală a altui coproprietar presupune că, întâi de toate, primului i se oferă posibilitatea de a o procura. Dacă acesta nu exercită acest drept preferenţial, cota pate fi oferită spre procurare oricărei persoane terţe. Spre deosebire de normele dreptului privat roman, legislaţia în vigoare a Republicii Moldova consacră dreptul preferenţial al coproprietarului la vânzarea cotei sale de către un alt coproprietar (art. 352 din Codul civil al Republicii Moldova).42 Începând cu acest subiect, noţiunea de “drept de proprietate” în textul prezentului capitol se va utiliza în sens de drept subiectiv de proprietate.43 Hanga V. Op.cit., p.185.

19

conform cărora dreptul de proprietate se dobândeşte asupra lucrurilor care nu au avut anterior un

proprietar, cum sunt animalele sălbatice, sau, chiar dacă au avut un proprietar, cel care

dobândeşte dreptul de proprietate asupra acestora nu se află în careva legături cu fostul

proprietar. Modurile derivate sunt acelea conform cărora dreptul de proprietate se dobândeşte de

o persoană în baza dreptului de proprietate al proprietarului precedent; noul proprietar se

consideră succesor în drepturi al proprietarului precedent şi volumul dreptului dobândit este

determinat de volumul dreptului deţinut de fostul proprietar44. De cele mai deseori, modurile

derivate de dobândire au la bază acte juridice încheiate între diferite persoane.

Sunt moduri originare de dobândire a dreptului de proprietate următoarele: ocupaţiunea,

accesiunea, confuziunea, dobândirea fructelor, descoperirea comorii, specificaţiunea şi

uzucapiunea. Cele derivate sunt: mancipaţiunea, in iure cessio, tradiţiunea, adjudecarea.

Ocupaţiunea. Semnifică luarea în stăpânire a lucrului care nu aparţine nimănui sau care

se consideră ca fiind al nimănui prin lege45. Lucruri care nu aparţin nimănui sau lucrurile fără

stăpân (res nullius) sunt acelea care nu au avut niciodată un proprietar sau acelea cu privire la

care fostul proprietar a refuzat (res derelictae). La prima categorie se referă animalele sălbatice,

păsările, peştii, unele obiecte neânsufleţite (pietrele, insulele apărute în mare). Aceste obiecte

devin proprietatea primului ocupant, celui care primul a luat în stăpânire lucrul.

În ceea ce priveşte animalele sălbatice, păsările, ele devin proprietatea primului ocupant

indiferent de faptul dacă au fost vânate pe terenul ocupantului sau pe terenul altuia (I.2.1.12).

Ocupantul se consideră proprietar atât timp cât deţine lucrul în stăpânire. Dacă animalul sau

pasărea a scăpat şi s-a întors la starea sa naturală, dreptul de proprietate se pierde, ele putând fi

luate în stăpânire de altcineva (Gai.2.67, I.2.1.12). Între jurisconsulţii romani a existat o

controversă cu privire la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra animalului rănit în

timpul vânatului. Unii considerau că dreptul de proprietate se dobândeşte din momentul rănirii

animalului, alţii considerau că din momentul luării în stăpânirea de fapt. Iustinian a pus capăt

discuţiilor, considerând că este corectă cea de a doua soluţie (I.2.1.13).

Referitor la lucrurile la care fostul proprietar a refuzat (res derelictae), se considera că

dreptul de proprietate asupra acestor lucruri încetează în momentul abandonului. Orice persoană

care a luat lucrul abandonat în stăpânire devenea proprietar al acestuia (I.2.1.47). Regula

menţionată nu se aplica lucrurilor pierdute de proprietar, precum şi asupra lucrurilor aruncate de

la bordul navei în timpul unui pericol maritim. Luarea în stăpânire a lucrurilor menţionate nu

semnifica şi dobândirea dreptului de proprietate (I.2.1.48).

44 Pentru detalii a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.360-361.45 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.113.

20

Se considerau lucruri fără stăpân şi lucrurile luate de la duşmani (Gai.2.69, I.2.1.17).

Aceste lucruri deveneau proprietate a ocupanţilor, indiferent de faptul dacă ocupanţii erau

militari sau nu.

Accesiunea. Semnifică conexarea (încorporarea) a două lucruri distincte, care, după

conexare, formează un tot înteg. Materia accesiunii este guvernată de principiul: accesoriul

urmează soarta principalului. Urmează să distingem accesiunea unui lucru imobil la un lucru

imobil, a unui lucru mobil la un lucru imobil şi a unui lucru mobil la un lucru mobil.

În cazul accesiunii unui lucru imobil la un lucru imobil, principal se consideră lucrul în

care are loc încorporarea. Deosebim următoarele situaţii (I.2.1.20):

- aluviunea . Proprietarul unui teren riveran dobândea dreptul de proprietate asupra

depunerilor lente de pământ pe malul terenului său.

- avulsiunea . Dacă torentul de apă a smuls o bucată de teren riveran şi această bucată s-

a alipit la terenul riveran învecinat, proprietarul terenului de la care a fost smulsă

bucata rămânea în continuare proprietar al bucăţii smulse. Dacă însă această bucată s-

a încorporat trainic în terenul riveran învecinat (dacă, de exemplu, arborii de pe

bucata smulsă au prins rădăcini în terenul învecinat), atunci proprietar al bucăţii date

devenea proprietarul terenului riveran învecinat.

- insula apărută pe un fluviu 46, dacă se afla pe linia mediană a apei, devenea proprietate

comună a proprietarilor terenurilor riverane de pe ambele părţi ale fluiviului,

proporţional cu lăţimea riverină a terenului. Dacă insula apărea mai apropare de unul

din malurile fluviului, atunci această insulă devenea proprietate a proprietarilor

terenurilor de pe malul dat.

Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil se întâmpla de cele mai deseori la

edificarea unei construcţii pe un teren sau la plantarea acestuia.

Construcţia edificată pe un teren devenea proprietate a proprietarul terenului conform

principiului superficies solo cedit, indiferent de faptul dacă construcţia dată a fost edificată de

proprietarul terenului sau de un terţ, cu materialele proprietarului sau ale altuia. Cazul edificării

unei construcţii de proprietar pe terenul său cu materialele proprii nu ridica careva probleme. În

ceea ce priveşte alte situaţii posibile urmează să deosebim următoarele cazuri:

- edificarea de proprietarul terenului a unei construcţii cu materialele altuia (I.2.1.29).

Dacă proprietarul terenului era de rea-credinţă (ştia că foloseşte materialul altuia),

proprietarul materialelor nu pierdea dreptul de proprietate asupra materialelor, însă nu

le putea revendica, decât dacă construcţia era demolată (D.6.1.23.7). Pe de altă parte,

46 Insula apărută în mare era considerată res nullius şi devenea proprietate a primului ocupant.21

Legea celor XII Table acorda proprietarului materialelor acţiunea de tigno iuncta,

prin care acesta putea încasa de la proprietarul terenului care a acţionat cu rea-

credinţă valoarea dublă a materialelor (D.6.1.23.6).

- edificarea unei construcţii pe terenul altuia cu propriile materiale (I.2.1.30). În acest

caz, constructorul pierde dreptul de proprietate asupra materialelor, însă prezintă

importanţă dacă constructorul era de bună-credinţă sau de rea-credinţă. Dacă

constructorul era de bună-credinţă (nu ştia că construieşte pe terenul altuia), acesta

avea dreptul la compensarea valorii materialelor şi a forţei de muncă. Dacă

constructorul era de rea-credinţă, nu putea cere compensarea cărorva cheltuieli.

Regulile cu privire la construcţii se aplicau în mod corespunzător şi la situaţiile de

plantare pe terenul altuia (Gai.2.74, I.2.1.31-32).

Accesiunea unui lucru mobil la un lucru mobil are loc atunci când, de exemplu, cineva a

împletit în haina sa purpura altuia (I.2.1.26), când cineva a scris pe un pergament al altuia

(I.2.1.33) sau a pictat pe o pânză a altuia (I.2.1.34, D.6.1.23.3). În primele două cazuri, proprietar

al lucrului devenea proprietarul hainei sau a pergamentului, purpura sau înscrisul erau

considerate accesorii ale lucrului în care se încorporau (Gai.2.77). În ceea ce priveşte pictura

efectuată pe pânza altuia, romanii au atribuit dreptul de proprietate asupra lucrului pictorului,

fiindcă pictura se considera lucrul principal, iar pânza accesoriul47.

Confuziunea. Semnifică amestecul a două lucruri. În cazul confuziunii nu se punea

problema lucrului principal şi accesoriu, lucrul obţinut prin amestec devenea proprietate comună

a proprietarilor lucrurilor amestecate.

Urmează să distingem:

- confusio (I.2.1.27) – amestecul substanţelor lichide, când lucrurile amestecate se

întrepătrund în fiecare moleculă. Este cazul amestecului vinurilor sau topirii

blocurilor de argint sau aur. Lucrul obţinut prin amestec devenea proprietatea comună

a proprietarilor lucrurilor amestecate indiferent de faptul dacă amestecul a avut loc

prin acord comun al proprietarilor sau din întâmplare, precum şi indiferent de felul

lucrurilor amestecate (de ex.: în cazul amestecului prin topire a unei cantităţi de argint

cu o cantitate de aur). D.6.1.3.2:

47 Alte exemple ale accesiunii mobiliare sunt ferruminatio şi adplumbatio (D.6.1.23.2, D.6.1.23.5). Primul caz se referă la situaţia în care un lucru se încorporează în altul în aşa fel încît ele formează un tot indivizibil şi separarea lucrului accesoriu nu are drept efect redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia (de ex.: alipirea unei mâini la o sculptură deteriorată). Al doilea caz se referă la situaţia în care un lucru mobil este incorporat în altul, dar cu posibilitatea de divizare a lucrului obţinut prin incorporare. Separarea lucrului accesoriu la cererea proprietarului acestuia sau din alte motive are drept efect redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia (de ex.: alipirea unei pietre preţioase la un inel). A se vedea: Чиларж К. Ф. Op.cit., p.117-118; Барон Ю. Op.cit., p.379-380.

22

Ut puta meum et tuum argentum in massam

redatum est: erit nobis commune, et

unusquisque pro rata ponderisquod in massa

habemus vindicabimus...

De exemplu, argintul meu şi al tău este

amestecat, lingoul rezultat este comun, şi

fiecare-l poate revendica doar în partea

cantităţii pe care o are în lingou...

- commixtio (I.2.1.28) – amestecul substanţelor solide, când lucrurile amestecate îşi

păstrează substanţa proprie. Este cazul amestecării a două cantităţi de grâu sau fructe.

Dacă amestecul a avut loc prin acordul proprietarilor, atunci lucrul obţinut prin

amestec este unul comun. Dacă amestecul a avut loc din întâmplare sau contrar

voinţei unuia din proprietari, fiecare proprietar păstra dreptul de proprietate asupra

părţii sale din lucrul obţinut prin amestec. În acest din urmă caz, dacă întreaga

cantitate era deţinută de unul din proprietari, celălalt avea dreptul de înainta acţiunea

în revendicare faţă de partea sa din lucrul obţinut prin amestec48. D.6.1.5.pr.:

Pomponis scribit: si frumentum duorum non

voluntate eorum confusum sit, competit

singulis in rem actio in id, in quantum paret in

illo acervo suum cuiusque esse: quod si

voluntate eorum commixta sunt, tunc

communicata videbuntur et erit communi

dividundo actio.

Pomponius scrie: dacă grâul ce aparţine la

două persoane este amestecat contrar voinţei

acestora, atunci fiecăruia îi aparţine o acţiune

reală cu privire la grâul ce-i aparţine din masa

comună. Dacă amestecul a fost făcut conform

voinţei acestora, grâul se consideră comun şi

poate fi înaintată acţiune de partaj.

Dobândirea fructelor. Atât timp, cât fructele nu sunt separate de lucrul care le produce,

ele reprezintă o parte componentă a lucrului dat. Dreptul de proprietate asupra fructelor poate fi

dobândit doar din momentul în care încetează legătura dintre acestea şi lucrul care le produce.

Regula generală este că fructele aparţin proprietarului lucrului frugifer. Dar fructele pot şi

dobândite şi de alte persoane: posesorul de bună-credinţă, emfiteotul, uzufructuarul, arendaşul,

etc. În dependenţă de statutul deţinătorului lucrului frugifer se deosebeşte şi modul de dobândire

a dreptului de proprietate asupra lucrului.

Posesorii lucrului frugifer, cum sunt proprietarul, posesorul de bună-credinţă, emfiteotul,

etc., dobândesc dreptul de proprietate asupra fructelor prin separaţie, adică din momentul

încetării legăturii dintre fruct şi lucrul frugifer, indiferent de faptul dacă separaţia a avut loc

natural sau prin fapta omului. Detentorii lucrului frugifer, cum sunt uzufructuarul, uzuarul,

48 În privinţa confuziunii monedelor exista o regulă specială. Cel care a „amestecat” monedele proprii cu monedele altuia devenea proprietar al întregii cantităţi de monede. În ceea ce priveşte consecinţele acestei confuziuni, izvoarele dreptului privat roman nu dau o soluţie clară, iar părerile savanţilor sunt diferite. Unii consideră că proprietarul este obligat să restituie valoarea monedelor „amestecate” în toate cazurile (Чиларж К. Ф. Op.cit., p.118), alţii consideră că numai dacă confuziunea a avut loc cu rea-credinţă (Барон Ю. Op.cit., p.378).

23

arendaşul, etc., dobândesc dreptul de proprietate asupra fructelor prin percepţie, adică prin luarea

în stăpânire a fructelor.

Deosebirea menţionată prezintă importanţă reieşind din următoarele. De exemplu, dacă

uzufructuarul a decedat fără a culege fructele lucrului transmis în uzufruct, acestea apaţin

proprietarului lucrului şi nu moştenitorilor uzufructuarului (I.2.1.36). De asemenea, în caz de

sustragere a fructelor nepercepute de uzufructuar, acesta nu poate revendica fructele.

Revendicarea în acest caz poate fi efectuată doar de proprietarul lucrului frugifer. Proprietarul,

însă, poate revendica fructele sustrase indiferent de faptul dacă fructele au fost separate de lucrul

frugifer în mod natural sau prin fapta hoţului.

Produsele, spre deosebire de fructe, în toate cazurile aparţin proprietarului lucrului din

care derivă (I.2.1.37).

Comoara49. Semnifică un lucru preţios ascuns într-un alt lucru de o perioadă îndelungată

de timp, astfel încât nu se cunoaşte proprietarul acesteia. Până la împăratul Hadrian, comoara

găsită aparţinea statului50. Începând cu împăratul Hadrian comoara găsită se atribuia

proprietarului lucrului în care ea a fost ascunsă. Dacă comoara a fost găsită din întâmplare de o

altă persoană, jumătate va aparţinea găsitorului, jumătate proprietarului lucrului (I.2.1.39).

Comoara aparţinea în întregime proprietarului, dacă găsitorul a căutat comoara în mod

intenţionat şi fără permisiunea proprietarului.

Specificaţiunea. Semnifică confecţionarea unui obiect nou din material străin (I.2.1.25).

De exemplu: din strugurii unei persoane altul face vin, din argintul unei persoane altul face un

vas. În mod rezonabil, în caz de specificaţiune apare întrebarea: cui apaţine obiectul nou creat?

Adepţi şcolii sabiniene considerau că proprietar urmează a fi recunoscut proprietarul

materialului. Adepţii şcolii proculiene, din contra, considerau că proprietar urmează a fi

recunoscut specificatorul – cel care a confecţionat obiectul. Gai.2.79:

Quidam materiam et substantiam spectandam

esse putant, id este ud cuius materia sit, illius et

res quae facta sit uideatur esse, idque maxime

placuit Sabino et Cassio, alii uero eius rem esse

putant qui fecerit, idque maxime diuersae

scholae auctoribus uisum est...

Unii jurişti consideră că trebuie recunoscută

prioritatea materiei şi a substanţei, iar noul

lucru urmează să aparţină proprietarului

materialului din care a fost confecţionat;

părerea dată e susţinută de Sabinus şi Cassius.

Alţii consideră că lucrul urmează să aparţină

49 În ceea priveşte descoperirea comorii, este discutabil modul de dobândire a dreptului subiectiv de proprietate asupra acesteia. Unii atribuie descoperirea comorii la accesiune, alţii la ocupaţiune. O parte din cercetători analizează descoperirea comorii separat de accesiune sau ocupaţiune. Din considrentele expuse, în prezentul capitol descoperirea comorii se analizează separat de alte moduri de dobândire a dreptului subiectiv de proprietate.50 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.119.

24

specificatorului, de această părere sunt adepţii

şcolii adverse...

Instituţiile lui Iustinian promovează a soluţie intermediară între concepţiile sabinienilor şi

proculienilor. Astfel, dacă obiectul confecţionat poate fi readus la starea iniţială a materialului

(cum este cazul unui vas confecţionat din argintul altuia), atunci proprietar va fi proprietarul

materialului. Şi invers, dacă obiectul confecţionat nu poate fi readus la starea iniţială (cum este

cazul vinului făcut din strugurii altuia), atunci proprietar va fi specificatorul. Însă, dacă obiectul a

fost confecţionat în parte din materialul specificatorului, în parte din materialul altuia, obiectul

confecţionat va fi, cu atât mai mult, al specificatorului, fiindcă el, pe lângă munca depusă, a

contribuit şi cu materialul propriu.

Uzucapiunea. Poate fi definită ca un mod de dobândire a dreptului de proprietate prin

posedarea cu bună-credinţă a lucrului pe parcursul unui anumit termen.

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate a fost introdus în vederea creării unor

condiţii potrivite pentru stabilizarea raporturilor juridice civile. Dacă un proprietar pierde într-un

mod sau altul posesiunea lucrului şi nu se îngrijeşte de redobândirea posesiei asupra lucrului, iar

lucrul dat a fost luat cu bună-credinţă de o altă persoană, care a posedat acest lucru o anumită

perioadă de timp, atunci acest posesor urmează a fi protejat de eventualele pretenţii din partea

proprietarului prin recunoaşterea în beneficiul posesorului a dreptului de proprietate asupra

lucrului. Uzucapiunea a fost creată pentru a determina proprietarii se reacţioneze mai rapid la

încălcările care se aduc dreptului de proprietate asupra lucrurilor acestora. Dacă ordinea juridică

ar promova soluţii contrare şi proprietarul ar fi fost în stare să revendice lucrului după expirarea

unei îndelungate perioade de timp de la oricare posesor al lucrului, atunci s-ar afecta stabilitatea

raporturilor juridice cu privire la lucrul dat, fiindcă posesorii deranjaţi ar fi trebuit să renunţe la

un lucru care a fost utilizat şi a devenit o parte componentă a procesului de producţie sau, dacă

lucrul a făcut obiectul unui şir de înstrăinări, posesorul deposedat de proprietar şi predecesorii

său ar fi nevoiţi să se despăgubească unul pe celălalt pentru a compensa prejudiciile cauzate ca

urmare a acţiunii în revendicare a proprietarului. Uzucapiunea a fost instituţia juridică creată

pentru a exclude situaţii de genul menţionat şi de a determina odată şi pentru totdeauna, în

interesul circuitului civil, soarta dreptului de proprietate asupra lucrului faţă de care proprietarul

nu se îngrijeşte. Gai.2.44:

Quod ideo receptum uidetur, ne rerum dominia

diutius in incerto essent...

[Uzucapiunea], probabil, a fost introdusă ca

relaţiile de proprietate să nu rămână pentru

mult timp nedeterminate…

25

Legea celor XII Table a consacrat regula conform căruia dreptul de proprietate putea fi

dobândit printr-o posesie de un an pentru lucrurile mobile şi de doi ani pentru lucrurile imobile

(Gai.2.42).

Însă, pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra unui lucru prin uzucapiune, pe lângă

întrunirea termenului prevăzut de Legea celor XII Table, era necesară respectarea următoarelor

condiţii:

- posesia necesară uzucapiunii – nu se admitea dobândirea dreptului de proprietate asupra

lucrului prin uzucapiune dacă dobânditorul nu poseda lucrul. Dobânditorul urma să posede bunul

considerându-se proprietar sau anume în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin

uzucapiune. În acest sens, nu avea drept efect dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiune posesia creditorului gajist, depozitarului sechestru, emfiteotului, etc.

- just titlu (titulus, iusta causa) – posesia necesară uzucapiunii urmă să fie dobândită în

baza unui just titlu. Un just titlu exista în cazul în care posesia era dobândită prin vânzare,

donaţie, moştenire, etc., adică acte prin care era posibilă dobândirea dreptului de proprietate,

dacă actul corespunzător nu ar fi fost afectat de vicii care fac imposibil transferul dreptului dat la

dobânditor. Respectiv, just titlu nu exista în caz de sustragere a lucrului sau în caz de dobândire a

posesiei prin violenţă.

Justul titlu urma să existe în realitate, astfel neadmiţându-se eroarea, chiar şi una

scuzabilă, a dobânditorului asupra existenţei sau valabilităţii titlului (titlu putativ, titulus

putativus) (I.2.6.11).

- buna-credinţa (bona fides) – în momentul dobândirii posesiei în baza justului titlu,

posesorul urma să fie de bună-credinţă, adică să considere că dobândeşte lucrul de la o persoană

împuternicită să-l înstrăineze (Gai.2.43, I.2.6.pr.). Buna-credinţă trebuia să existe numai la

dobândirea posesiei. Faptul că, ulterior dobândirii, posesorul putea să afle că a dobândit lucrul de

la o persoană neîmputernicită nu afecta posesia necesară uzucapiunii.

Cu referire la termenul uzucapiunii urmează să menţionăm că dobânditorul putea „alipi”

la termenul posesiei sale şi perioada de posesie a autorului său. Dacă dobânditorul a dobândit

posesia prin tradiţiune, atunci, pentru a include în termen posesia autorului, el urma să

dobândească posesia direct de la autor, neadmiţându-se până la dobândire aflarea lucrului fără

posesor sau în posesia unei terţe persoane. Dacă posesia a fost dobândită prin moştenire,

termenul de posesie al defunctului se includea în termenul de posesie al moştenitorului chiar

dacă moştenitorul nu luase lucrurile defunctului în posesie imediat după decesul acestuia. În

26

termenul posesiunii moştenitorului se includea şi perioada în care moştenirea era hereditas

iacens (moştenire neculeasă)51 52.

Uzucapiunea imobiliară reglementată de Legea celor XII Table se aplica numai

pământurilor italice53. Pământurile provinciale nu erau supuse uzucapiunii. Însă, pentru a proteja

interesele peregrinilor, pentru pământurile provinciale a fost instituită prescripţia de timp

îndelungat (praescriptio longi temporis).

Prescripţia menţionată a fost reglementată întâi ca un termen de prescripţie, apoi s-a

transformat într-un mod de dobândire a proprietăţii. Termenul prescripţiei de timp îndelungat a

lucrurilor imobile a fost stabilit la zece ani între prezenţi şi douăzeci de ani între absenţi

(I.2.6.pr.). Noţiunea „între prezenţi” semnifică faptul că proprietarul şi posesorul care

uzucapează lucrul se aflau în aceiaşi provincie. „Între absenţi” semnifică faptul că persoanele

menţionate se aflau în provincii diferite54.

În dreptul lui Iustinian uzucapiunea şi prescripţia de timp îndelungat au fost unificate.

Pentru bunurile mobile s-a stabilit un termen de uzucapiune de 3 ani, pentru cele imobile

termenele au fost preluate din prescripţia de timp îndelungat – 10 ani între prezenţi şi 20 de ani

între absenţi.

Nu putea avea loc uzucapiunea lucrurilor de drept divin (res divini iuris) (Gai.2.48).

Legea celor XII Table interzicea uzucapiunea lucrurilor furate, iar legea Iulia şi Plautia a celor

dobândite prin violenţă (Gai.2.45). Nu puteau dobândi prin uzucapiune nici cei care au dobândit

posesia lucrurilor furate sau luate cu violenţă de la hoţ sau tâlhar, chiar dacă dobânditorii erau de

bună-credinţă (I.2.6.3).

Termenul necesar uzucapiunii putea fi întrerupt (în caz de pierdere a posesiei asupra

lucrului)55 sau suspendat pe o anumită perioadă (în cazul în care proprietarul din motive

obiective era în imposibilitate de a inainta acţiunea în revendicare)56.

51 Барон Ю. Op.cit., p.386-387.52 Aici se observă o excepţie de la regula conform căreia pentru a uzucapa era necesară posedarea lucrului. Astfel, moştenitorul putea uzucapa lucrul moştenit în perioada în care moştenirea era iacens fără a intra în posesia de fapt a lucrului.53 Pământuri italice erau pământurile din Italia, precum cele din provincii cărora li s-a atribuit acest statut. Pământurile italice puteau fi obiect al dreptului de proprietate al persoanelor particulare, pe când pământurile provinciale aparţineau statului.54 Dacă proprietarul şi posesorul o parte din termen au fost “între prezenţi” şi o parte din termen “între absenţi”, atunci doi ani “între absenţi” se echivalau cu un an “între prezenţi” şi invers (a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.386).55 Înaintarea acţiunii în revendicarea de către proprietar împotriva posesorului nu întrerupea posesia necesară uzucapiunii, însă împlinirea termenului de uzucapiune nu avea drept efect respingerea acţiunii reclamantului. Posesorul era oricum condamnat la restituirea lucrului. Împlinirea termenului de uzucapiune beneficia posesorului numai dacă acţiunea proprietarului rămânea fără soluţionare (a se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.394).56 Дернбург Г. Op.cit., p.138-139. Efectele întreruperii şi suspendării termenului necesar uzucapiunii erau aceleaşi ca şi la termenele de prescripţie.

27

În epoca imperială a luat naştere instituţia prescripţiei de timp foarte îndelungat

(preascriptio longissimi temporis), reieşind din care proprietarul, care a nu a revendicat lucrul

său în decurs de 30 de ani, nu-l mai putea cere de la posesorul acestuia. Praescriptio longissimi

temporis, ca şi praescriptio longi temporis, nu reprezenta altceva decât un termen de prescripţie,

adică un termen de adresare în instanţa de judecată pentru apărarea dreptului încălcat. Iustinian a

perfecţionat instituţia dată şi a transformat-o într-un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Cel care poseda cu bună-credinţă lucrul în decurs de 30 de ani, chiar şi fără justă cauză, devenea

proprietar al lucrului57.

Mancipaţiunea. Reprezenta un mod de dobândire a proprietăţii quiritare specific ius

civile. Mancipaţiunea era o formă solemnă de transferare a dreptului de proprietate asupra

lucrurilor mancipi. Lucrurile nec mancipi nu putea fi înstrăinate prin mancipaţiune. Şi, ca şi orice

altă instituţie a ius civile, mancipaţiunea putea fi utilizată numai de cetăţenii romani sau

necetăţenii care dispuneau de ius commercii.

Modalitatea de desfăşurare a mancipaţiunii este reprodusă în Instituţiile lui Gaius.

Gai.1.119:

...adhibitis non minus quam quinque testibus

ciuibus Romanis puberibus et praeterea alio

eiusdeem condicionis, qui libram aeneam

teneat, qui appellatur libripens, is qui mancipio

accipit, aes tenens ita dicit: hunc ego hominem

ex iure Quiritium meum esse aio isqui mihi

emptus esto hoc aere aeneaque libra; deinde

aere percutit libram idque aes dat ei a quo

mancipio accipit, quasi pretii loco.

...invitând nu mai puţin de cinci martori

cetăţeni romani puberi şi o persoană de acelaşi

statut, care ţinea cântarul de armă şi era numit

libripens, cumpărătorul, ţinând arama, spune în

felul următor: „declar că acest sclav îmi

aparţine conform dreptului quiritar şi urmează

a fi considerat cumpărat de mine contra acestui

metal şi prin această balanţă”; apoi el loveşte

balanţa cu aramă şi o transmite, în calitate de

preţ, celui de la care dobândeşte bunul.

Vânzătorul tăcea, şi, ca urmare a pronunţării cuvintelor solemne de către dobânditor,

dreptul de proprietate asupra lucrului trecea la dobânditor. La locul săvârşirii mancipaţiunii era

prezent lucrul cu privire la care avea loc mancipaţia, dacă acesta era un lucru mobil. Dacă lucrul

era imobil, atunci, la săvârşirea mancipaţiunii, în formă verbală se identifica imobilul în cauză.

În epoca veche mancipaţiunea reprezenta o veritabilă vânzare-cumpărare a lucrurilor

mancipi. În epoca în care nu existau încă monede, plata preţului lucrului să făcea cu bile de

aramă, de aceea şi era necesară prezenţa cantaragiului, care verifica greutatea bilelor şi,

respectiv, corespunderea greutăţii acestora preţului lucrului. În perioada în care apar monedele,

57 Hanga V. Op.cit., p.201.28

mancipaţiunea s-a transformat într-o vânzare simbolică. Bilele de aramă doar simbolizau preţul

lucrului mancipat. Achitarea preţului real de către cumpărător vânzătorului avea loc separat de

actul de mancipaţiune (înainte sau după mancipaţiune).

În epoca clasică, mancipaţiunea a devenit un act juridic cu caracter abstract, o vânzare

imaginară, utilizată pentru săvârşirea diferitelor acte juridice: vânzare-cumpărare, donaţie,

constituire de dotă, etc. În forma mancipaţiunii puteau fi îmbracte practic orice acte juridice. În

dependenţă de cauza mancipaţiunii, altfel spus, de actul care era îmbrăcat în forma

mancipaţiunii, se determinau şi obligaţiile părţilor. În special, după caz nu era necesară plata

preţului, dacă prin mancipaţiune se făcea o donaţie sau o constituire de dotă.

La fel în epoca clasică a început să fie practicată întocmirea înscrisurilor cu privire la

mancipaţiunile săvârşite. Întocmirea acestor înscrisuri însă nu se considera drept o condiţie de

formă a mancipaţiunii. Înscrisurile date avea doar valoare probantă58.

Mancipantul, adică cel care înstrăina lucrul prin mancipaţiune, purta răspundere pentru

viciile lucrului înstrăinat. În special, el era obligat să garanteze pe dobânditor de evicţiune.

Evicţiunea semnifică revendicarea lucrului de la dobânditor de către adevăratul proprietar al

lucrului. Dacă dobânditorul era supus evicţiunii, mancipantul era obligat să achite acestuia

dublul preţului obiectului mancipaţiunii. De asemenea, dacă mancipantul a declarat o suprafaţă

mai mare decât cea pe care o înstrăinase de fapt, era obligat să plătească dobânditorului dublul

valorii suprafeţei constatate lipsă59.

Mancipaţiunea presupunea transferarea dreptului de proprietate quiritară, dar nu în mod

necesar şi a posesiei asupra lucrului60. În epoca postclasică mancipaţiunea dispare, în dreptul lui

Iustinian ea fiind definitiv înlocuită cu tradiţiunea.

In iure cessio. A fost, ca şi mancipaţiunea, un mod răspândit de transferare a dreptului de

proprietate quiritară. Însă, spre deosebire de mancipaţiune, prin in iure cessio se putea transfera

dreptul de proprietate atât asupra lucrurilor mancipi, cât şi asupra celor nec mancipi.

In iure cessio, de fapt, reprezenta un proces judecătoresc simulat, organizat în vederea

transferării dreptului de proprietate sau în vederea constituirii unor alte drepturi reale (uzufruct,

servitute61), sau chiar în vederea cesionării unei moşteniri.

58 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.122-123.59 Hanga V. Op.cit., p.196.60 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.124.61 Odată ce în vederea constituirii drepturilor reale asupra lucrului altuia (cum sunt uzufructul sau servitutea) nu se admitea mancipaţiunea sau tradiţiunea, ele puteau fi constituite doar prin in iure cessio. Excepţie de la regula menţionată erau drepturile reale cu privire la terenurile provinciale, care puteau fi constituite prin pacte şi stipulaţiuni (Gai.2.28-32).

29

Părţile se prezentau în faţa magistratului (pretorului sau a guvernatorului de provincie). În

faţa magistratului urma să fie prezent şi lucrul obiect al cesiunii sau o parte a acestuia. Persoana

care urma să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului, ţinând lucrul dat, declara că

acesta îi aparţinea cu drept de proprietate quiritară. Cel care înstrăina lucrul era întrebat de

magistrat să răspundă la revendicarea dobânditorului, însă declara că era de acord cu

revendicarea sau pur şi simplu tăcea. Ca urmare a răspunsului sau a tăcerii înstrăinătorului,

magistratul atribuia lucrul celui care-l revendica, adică dobânditorului (Gai.2.24).

In iure cessio, ca şi mancipaţiunea din epoca clasică, era un act abstract de transferare a

dreptului de proprietate asupra lucrului, la baza acestei cesiuni putând sta o vânzare-cumpărare,

donaţie, o constituire de dotă, etc.

În dreptul lui Iustinian in iure cessio nu se mai aplica.

Tradiţiunea. Semnifică predarea materială a lucrului. În timpul lui Iustinian, odată cu

decăderea în desuetudine a mancipaţiunii şi in iure cessio, tradiţiunea a devenit modul universal

de transferare a dreptului de proprietate. Tradiţiunea se aplica oricăror lucruri corporale, inclusiv

celor imobile.

Modalităţile de predare materială a lucrurilor erau foarte diversificate şi depindeau de

lucrurile supuse predării, de condiţiile în care tradiţiunea avea loc, etc. Lucrurile mobile puteau fi

transmise din mână în mână. Lucrurile depozitate la o magazie puteau fi predate prin înmânarea

cheilor de la magazie (I.2.1.45). Similar dobândirii posesiei, transferarea dreptului de proprietate

putea avea loc prin traditio brevi manu, adică prin „predarea” lucrului care deja era deţinut de

dobânditor în baza unui contract de chirie, comodat, etc. (I.2.1.44). În acest ultim caz,

transferarea dreptului de proprietatea avea loc prin doar prin voinţa înstrăinătorului, predarea

efectivă a lucrului nefiind necesară. Tradiţiune se considera aruncarea unor obiecte în mulţime,

proprietari devenind acele persoane care preluau lucrurile aruncate (I.2.1.45)62. Predarea

lucrurilor imobile putea avea loc prin traditio longa manu, când terenul transferat în proprietatea

dobânditorului era arătat acestuia pe de o ridicătură.

Ca şi în cazul mancipaţiunii, tradiţiunea era un act abstract, în forma căruia putea fi

îmbrăcat practic orice contract (vânzare-cumpărare, donaţie, gaj, etc.).

Condiţiile tradiţiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, erau următoarele63:

- capacitatea părţilor . Tradentul, adică înstrăinătorul, urma să dispună de capacitatea de

a înstrăina lucrul. Aveau capacitatea de a înstrăina lucrul proprietarul acestuia şi

creditorul gajist, căruia lucrul i-a fost transmis în vederea garantării achitării unei 62 Unii autori consideră că în cazul menţionat are loc nu o tradiţiune, ci o derelectio, adică o abandonare, un refuz la dreptul de proprietate asupra lucrurilor aruncate.63 Дернбург Г. Op.cit., p.111-117.

30

datorii. Accipientul, adică dobânditorul lucrului, urma să dispună de capacitatea de a

dobândi lucrul. Aveau capacitate de a dobândi lucruri persoanele cu capacitate de

exerciţiu.

- voinţa părţilor . Tradentul urma să aibă voinţa de a înstrăina lucrul, iar accipientul

voinţa de a dobândi lucrul dat în proprietate. Astfel, pentru ca tradiţiunea să transfere

nu numai posesia lucrului, dar şi proprietatea acestuia, voinţa părţilor, tradentului şi

accipientului, trebuia să fie direct îndreptată spre transferarea dreptului de proprietate.

- predarea efectivă a lucrului . Dreptul de proprietate nu se transfera prin tradiţiune dacă

nu avea loc predarea lucrului. Diferitele modalităţi de predare au fost expuse mai sus.

Dacă prin tradiţiune se făcea vânzarea lucrurilor, atunci dreptul de proprietate asupra

acestora se transfera la dobânditor numai cu condiţia achitării preţului (I.2.1.41).

Tradiţiunea putea fi efectuată personal sau prin intermediul unei alte persoane

împuternicite (un fiu de familie, un sclav, procurator) (I.2.1.42).

Adjudecarea. Semnifică dobândirea dreptului de proprietate în baza unei hotărîri

judecătoreşti de atribuire a dreptului de proprietate. Hotărârea judecătoreadcă, de obicei, era

declarativă de drepturi şi nu constitutivă de drepturi. Dar, de la regula menţionată existau

excepţii. Şi anume în caz de examinare a litigiilor de împărţire a averii comune (iudicium

familiae erciscundae, iudicium communi dividundo, iudicium finium regundorum), judecătorul

urma să partajeze lucrul în litigiu şi să atribuie fiecărui coproprietar câte un drept exclusiv de

proprietate asupra părţilor corespunzătoare din lucru. Atribuirea respectivă a dreptului de

proprietate prin hotărîrea judecătorească şi semnifică adjudecarea. Ca urmare a sentinţei

judecătorului înceta dreptul de proprietate comună şi se constituia câte un nou drept de

proprietate asupra părţilor lucrului supus partajării.

3. Categoriile de proprietate în Dreptul privat roman.

Proprietatea quiritară. Proprietatea privată a fost baza economiei şi orânduirii

sclavagiste romane. Din cele mai veche timpuri, statul roman a recunoscut dreptul de proprietate

privată, adică a persoanelor particulare, întâi doar asupra lucrurilor mobile, apoi şi asupra celor

imobile.

În epoca veche romanii cunoşteau şi recunoşteau doar dreptul de proprietate quiritară

(dominium ex iure Quiritium). Dreptul de proprietate quiritară reprezenta proprietatea cetăţenilor

romani. În primul rând, această proprietate se referea la lucrurile mancipi, care puteau fi

dobândite prin formele prescrise de ius civile (mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapiunea).

31

Lucrurile nec manicipi erau şi ele obiecte ale proprietăţii quiritare, dacă aparţineau unui cetăţean

roman, dar dobândirea acestora se făcea, de cele mai deseori, prin tradiţiune.

Dreptul de proprietate quiritară dispune de unele caractere cum sunt64:

- caracterul exclusiv – ceea ce semnifică că aceast drept era rezervat în exclusivitate

cetăţenilor romani, numai cetăţenii puteau fi titulari ai dreptului dat. Peregrinii nu puteau dispune

de lucruri cu drept de proprietate quiritară.

- caracterul absolut – care rezultă din caracterul absolut al dreptului subiectiv de

proprietate ca drept real principal. Acest drept este absolut reieşind din faptul că este opozabil

tuturor. Pe de altă parte, cetăţenii romani dispuneau de prerogative nelimitate faţă de lucrurile

deţinute cu drept de proprietate quiritară. Cu timpul, însă, dreptului de proprietate quiritară li s-

au stabilit anumite limite dictate de necesităţi sociale, economice, etc.

- caracterul perpetuu – semnifică faptul că dreptul de proprietate quiritară nu este limitat

în timp, precum şi nu se stinge prin neuz.

Proprietatea pretoriană. Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice spre sfârşitul epocii

republicane, formele rigide şi anevoioase ale săvârşirii actelor juridice conform ius civile pentru

lucrurile cele mai de preţ (res mancipi), împiedicau circuitul civil al mărfurilor. Pentru un

negustor de sclavi era imposibil de respectat toate formalităţile mancipaţiunii în privinţa fiecărui

sclav în parte. De aceea, de cele mai deseori, înstrăinarea şi procurarea lucrurilor mancipi avea

loc fără respectarea formalităţilor mancipaţiunii sau in iure cessio, prin simpla tradiţiune a

acestora. Înstrăinătorul, în acest caz, rămânea a fi proprietar quiritar al lucrului mancipi şi putea

în orice moment revendica lucrul de la dobânditorul posesor al lucrului dat. În ceea ce priveşte

lucrurile nec mancipi, care se înstrăinau fără formalităţi (prin tradiţiune), odată ce nu exista o

posibilitate de verificare a dreptului de proprietate asupra lucrurilor date, acestea puteau fi

înstrăinate de neproprietari. În acest caz, cumpărătorul, chiar dacă era de bună-credinţă, putea fi

supus riscului de a fi acţionat în judecată de adevăratul proprietar65.

Toate acestea au determinat pretorii să intervină în apărarea dobânditorilor de bună-

credinţă. Aceşti dobânditori, în caz de revendicare a lucrurilor de proprietarii quiritari ai

acestora, se putea apăra prin invocarea unei excepţii de vânzare şi tradiţiune a lucrului (exceptio

rei venditae et traditae), care paraliza acţiunea în revendicare a proprietarului. Dacă un astfel de

dobânditor a fost deposedat de lucrul dobândit, acesta putea înainta faţă de posesorul lucrului

acţiunea publiciană (actio in rem Publiciana), o acţiune creată de pretorul Publicius în sec I î.e.n.

64 A se vedea: Murzea C. Op.cit., p.100-101.65 Краснокутский В.А. Op.cit., p.159.

32

În aşa fel, a luat naştere dreptul de proprietate pretoriană, care poate fi definit ca drept de

proprietate creat şi protejat de pretor, prin care se sancţiona posesia dobânditorului de bună-

credinţă asupra lucrurilor mancipi şi nec mancipi.

În epoca clasică dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate pretoriană au

existat în paralel. Un lucru putea fi în acelaşi timp obiect al dreptului de proprietate quiritară şi al

dreptului de proprietate pretoriană. Gai.1.54:

...cives Romanos duplex sit dominium (nam

vel in bonis vel ex iure Quiritium vel ex

utroque iure cuiusque servus esse intellegitur)

ita demum servum in potestate domini esse

dicemus, si in bonis eius sit, etiamsi simul ex

iure Quritium eiusdem non sit: nam qui nudum

ius Quritium in servo habet, is potestatem

habere non intellegitur.

...odată ce cetăţenii romani dispun de o

proprietate dublă (deoarece un sclav se

consideră proprietate fie conform dreptului

pretorian, fie conform dreptului quiritar, fie

conform ambelor), vom considera sclavul în

puterea stăpânului doar atunci când îi aparţine

conform dreptului pretorian, chiar dacă

stăpânul nu dispune de drept de proprietate

quiritară; cel ce dispune doar de proprietate

quiritară, nu se consideră proprietar deplin.

Trebuie de menţionat că, spre deosebire de dreptul de proprietate quiritară, dreptul de

proprietate pretoriană avea un caracter temporar, fiindcă se transforma în drept de proprietate

quritară ca urmare a uzucapiunii de un an sau doi în dependenţă de obiect (lucru mobil sau

imobil).

Proprietatea provincială. Pământurile în Imperiul Roman erau de două feluri: italice

sau provinciale. Pământuri italice erau pământurile din Italia, precum cele din provincii cărora li

s-a atribuit acest statut. Acestea puteau fi obiect al dreptului de proprietate al particularilor.

Pământurile provinciale, însă, aparţineau statului (Gai.2.7). Cei care deţineau pământurile

provinciale erau consideraţi doar posesori cu drept de folosinţă şi extragere a foloaselor. Nefiind

în stare de a se apăra conform ius civile, fiindcă pământurile provinciale nu erau obiect al

proprietăţii private, posesorii acestor pământuri au fost protejaţi de magistraţi, care le-au creat

mecanisme de apărare similare celor ale proprietarilor veritabili. În aşa fel a luat naştere dreptul

de proprietate provincială, care reprezenta o posesie a terenurilor provinciale, protejată similar

dreptului de proprietate quiritară.

Proprietatea peregrină. După cum se cunoaşte, în epoca veche peregrinii erau lipsiţi de

capacitate juridică. Romanii nu recunoşteau peregrinilor nici un fel drepturi. Odată cu

dezvoltarea economiei şi comerţului situaţia, însă, se modifică. Peregrinii tot mai mult şi mai

33

mult au început să participe la viaţa economică a imperiului. Roma a devenit o piaţă de desfacere

pentru mărfurile din străinătate, iar romanii au devenit cointeresaţi să recunoască negustorilor

peregrini unele garanţii, care să asigure ascensiunea în continuare a comerţului. Una din

garanţiile menţionate a fost şi dreptul de proprietate peregrină.

Ca şi dreptul proprietate provincială, dreptul de proprietate peregrină era o posesie a

lucrului, dar care era protejată similar unei proprietăţi veritabile de pretorul peregrin la Roma şi

de guvernatorii în provincii. Dreptul de proprietate pretoriană era apărat pe cale unei acţiuni

similare cu acţiunea în revendicare a proprietarului quiritar (rei vindicatio utilis) cu ficţiunea că

peregrinul era cetăţean roman66.

În dreptul lui Iustinian distincţiile dintre diferitele categorii de proprietate menţionate

practic dispar. Iustinian a acordat statutul de pământuri italice tuturor pământurilor din provincii.

În epoca postclasică, odată cu decăderea deosebirii dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi,

diferenţa din dreptul de proprietate quiritară şi dreptul de proprietate pretoriană practic dispare.

În opera legislativă a lui Iustinian nu se mai întâlneşte noţiunea de proprietate quiritară sau

proprietate pretoriană. Pentru toate categoriile de proprietate în Corpus iuris civilis se utilizează

noţiunea de dominium sau proprietas67.

4. Apărarea dreptului de proprietate.

Mijloacele de apărare a dreptului de proprietate. Dreptul subiectiv de proprietate

poate fi apărat printr-o multitudine de mijloace juridico-civile, care sunt puse la îndemâna

titularului acestui drept subiectiv. În general, mijloacele juridico-civile de apărare a dreptului

subiectiv de proprietate pot fi clasificate în două categorii:

- mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate.

- mijloace nespecifice de apărare a dreptului de proprietate.

Mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate sunt mijloacele create exclusiv

pentru apărarea dreptului de proprietate şi sunt puse la dispoziţia doar a proprietarului lucrului.

Cele nespecifice sunt mijloacele create şi utilizate pentru apărarea altor categorii de drepturi

subiective (drepturi reale, drepturi de creanţă), însă prin intermediul acestora poate fi apărat şi

dreptul de proprietate. În acelaşi timp, mijloacele specifice de apărare a dreptului de proprietate

se referă la modul real de apărare, odată ce dreptul de proprietate ca drept real este protejat

împotriva oricărei persoane. Mijloacele nespecifice se referă la modul obligaţional de apărare,

66 A se vedea: Murzea C. Op.cit., p.103.67 A se vedea: Краснокутский В.А. Op.cit., p.160-161.

34

ele pot fi utilizate doar împotriva unor persoane concret determinate, care încalcă dreptul de

proprietate. Mijloace specifice de apărare a dreptului de proprietate în dreptul roman erau:

- acţiunea în revendicare (rei vindicatio);

- acţiunea negatorie (actio negatoria);

- acţiunea Publiciană (actio in rem Publiciana).

Acţiunea în revendicare. Semnifică acţiunea proprietarului neposesor către posesorul

neproprietar cu privire la recunoaşterea dreptului de proprietate şi redobândirea posesiei asupra

lucrului obiect al dreptului de proprietate68.

Acţiunea în revendicare putea fi înaintată doar de proprietarul lucrului revendicat

(D.6.1.23.pr.). Până la Iustinian, această acţiune era rezervată doar proprietarului quiritar.

Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină se apăra prin acţiuni pretoriene cu caracter

special, create după modelul acţiunii în revendicare69. Odată cu unificarea categoriilor de

proprietate în timpul lui Iustinian, acţiunea în revendicare a fost pusă la dispoziţia oricărui

proprietar.

Proprietarul lucrului revendicat, la momentul înaintării acţiunii, urma a nu fi în posesia

lucrului70. În special, este necesar ca proprietarul să fi posedat lucrul şi apoi să fi deposedat de

acesta într-un mod neligitim. D.6.1.50.pr.:

Si ager ex emptionis causa ad aliquem

pertineat, non recte hac actione agi poterit,

antequam traditus sit ager tuncque possessio

amisa sit.

Dacă un teren aparţine cuiva în baza unei

cumpărări, atunci cumpărătorul nu dispune de

temei pentru înaintarea acţiunii [în

revendicare], până când nu a primit terenul şi,

ulterior, a fost deposedat.

Această regulă nu se aplica faţă de moştenitori, care puteau înainta hereditas petitio (o

acţiune faţă de care se aplică regulile acţiunii în revendicare) şi în privinţa lucrurilor pe care le-

au moştenit, dar nu le-au primit în posesie (D.6.1.50.1).

Acţiunea în revendicare se înainta către posesorul lucrului revendicat. Titlul în baza

căruia posesorul poseda lucrul nu prezenta importanţă (D.6.1.9), acţiunea în revendicare putând

fi înaintată atât faţă de un posesor, cât şi faţă de un detentor precar. Însă Digestele lui Iustinian

68 Similar interdictelor recuperandae possessionis, acţiunea în revendicare urmărea redobândirea posesiei lucrului de la un posesor nelegitim. Deosebirea dintre interdictele retinendae possessionis şi acţiunea în revendicare constă în faptul că interdictele menţionate sunt acţiuni posesorii prin care se soluţionează problema posesiei lucrului fără a intra în esenţa drepturilor subiective asupra lucrului dat. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, care se bazează pe dreptul subiectiv de proprietate, faptul existenţei căruia în persoana reclamantului urmează a fi probat în procesul de judecată.69 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.137.70 Ca o excepţie de la regula menţionată, Instituţiile lui Iustinian (I.4.6.2) prevăd posibilitatea înaintării acţiunii în revendicare de către proprietarul posesor, dar conţinutul acestui fragment nu este clar.

35

conţin două excepţii de la regula menţionată mai sus. Acţiunea în revendicare putea fi înaintată

faţă de un neposesor în cazul în care:

- acesta a posedat lucrul, dar, cu rea-credinţă, a înstrăinat lucrul înainte de înaintarea de

către proprietar a acţiunii în revendicare (D.6.1.36.pr.)71;

- pârâtul în acţiunea de revendicare, cu toate cu nu poseda lucrul, se dădea drept posesor

al acestuia (D.6.1.25).

În ambele cazuri menţionate, pârâtul, numit fictus possessor, era condamnat la plata

echivalentului lucrului72, însă acest fapt nu împiedica proprietarul să revendice lucrul de la

posesorul real al acestuia (D.6.1.7).

La înaintarea acţiunii, proprietarul urma să probeze dreptul său de proprietate asupra

lucrului revendicat73. Probarea dată se făcea prin invocarea titlului prin care s-a dobândit dreptul

de proprietate. Dacă dreptul de proprietate a fost dobândit printr-un mod derivat, proprietarul

urma să dovedească prin probe tot şirul de dobândiri a predecesorilor săi74 (probatio diabolica).

Proprietarul, de asemenea, urma să probeze faptul că pârâtul este posesor al lucrului sau este

fictus possessor75.

Consecinţele admiterii acţiunii în revendicare erau76:

- în procedura formulară – obligarea pârâtului la plata echivalentului lucrului revendicat.

Inconvenientul dat a fost parţial înlăturat prin formularea acţiunii în revendicare ca o acţiune

arbitrară în care judecătorul era în drept să ceară de la pârât restituirea lucrului în natură

(arbitrum de restituendo). Cerinţa dată, însă nu era obligatorie pentru pârât. În caz de

nerespectare a acesteia, pârâtul era condamnat la plata unei sume declarate prin jurământ de către

reclamant.

- în procedura extraordinară – arbitrum de restituendo a fost înzestrat cu forţă executorie

şi pârâtul putea fi obligat prin hotărâre la restituirea în natură a lucrului revendicat.

Pe lângă restituirea lucrului, pârâtul era condamnat şi la restituirea fructelor dobândite din

folosirea lucrului dat. Pe de altă parte, pârâtul putea opune reclamantului cheltuielile suportate în

71 Era considerat de rea-credinţă nu numai acela care a înstrăinat lucrul prin acte juridice, dar şi cel care a întreprins unele măsuri menite să ducă la pieirea lucrului fără intervenţia nemijlocită a posesorului de rea-credinţă (de ex.. trimiterea sclavului neantrenat la lupte de gladiatori, ca urmare a cărora sclavul a decedat; trimiterea unei corăbii în mare pe timp anevoios, ca urmare a cărui fapt corabia naufragiază, etc.).72 Барон Ю. Op.cit., p.398.73 O excepţie de la regula dată este prevăzută în D.6.1.80, şi anume în cazul în care pârâtul nega posedarea lucrului, iar proprietarul proba că pârâtul poseda lucrul, acesta se atribuia proprietarului fără a fi necesară prezentarea probelor referitoare la dreptul de proprietate.74 Дернбург Г. Op.cit., p.153.75 Printre alte cerinţe necesare de respectat la înaintarea acţiunii în revendicare se enumeră şi obligaţia proprietarului reclamant de a identifica lucrul revendicat (D.6.1.6).76 Дернбург Г. Op.cit., p.145.

36

legătură cu lucrul revendicat. În materia condamnării la restituirea fructelor şi opunerii

cheltuielilor suportate urmează să distingem între pârâtul posesor de bună sau de rea-credinţă.

Posesorul de bună-credinţă dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor lucrului77. În

caz de revendicare a lucrului, el nu era obligat să restituie echivalentul fructelor consumate78, dar

era obligat să restituie fructele naturale existente la momentul înaintării acţiunii în revendicare 79.

Fructele dobândite de posesorul de bună-credinţă după înaintarea acţiunii în revendicare se

restituiau integral, chiar dacă au fost consumate (I.4.17.2). Posesorul de bună-credinţă avea

dreptul la compensarea cheltuielilor necesare şi utile80, suportate în legătură cu lucrul revendicat,

putând reţine lucrul până la compensarea acestor cheltuieli de către proprietar. Totuşi cheltuielile

rspective se compensau numai în măsura în care mărimea acestora depăşea valoarea fructelor

consumate de posesor (D.6.1.48)81. Cheltuielile de lux82 nu erau compensate de proprietar, însă

posesorul de bună-credinţă putea separa îmbunătăţirile aduse lucrului (ius tollendi) ca urmare a

suportării cheltuielilor date, cu condiţia ca separarea să nu înrăutăţească starea lucrului.

Posesorul de rea-credinţă era obligat să restituie proprietarului toate fructele lucrului,

inclusiv cele consumate (I.2.1.35), precum şi să achite valoarea fructelor neculese din propria

culpă. El era îndreptăţit numai la compensarea cheltuielilor necesare. În ceea ce priveşte

cheltuielile utile şi de lux, posesorul de rea-credinţă avea dreptul doar la separarea

îmbunătăţirilor aduse lucrului ca urmare a suportării cheltuielilor date, cu condiţia ca separarea

să nu înrăutăţească starea lucrului revendicat.

Acţiunea negatorie. Semnifică acţiunea proprietarului care posedă lucrul împotriva

tulburărilor aduse dreptului de proprietate, tulburări care nu sunt legate de deposedarea

proprietarului, de exemplu: prin plimbările unei persoane pe terenul vecin, prin atribuirea

arbitrară a unui drept de servitute asupra unui teren, etc.

La înaintarea acţiunii negatorii proprietarul urma să probeze dreptul său de proprietate

asupra lucrului, precum şi faptul tulburărilor din partea pârâtului. Tulburările trebuiau să se

77 Петражицкий Л.И. Права добросовестного владельца на доходы с точек зрения догмы и политики граждаского права. – Москва: «Статут», 2002, р.95-100.78 Consumul fructelor trebuie înţeles în sensul cel mai larg, atât consumul propriu-zis, ca urmare a căruia se consumă substanţa fructului, cât şi înstrăinarea acestuia. Respectiv, posesorul de bună-credinţă nu datora reclamantului preţul obţinut pentru fructele înstrăinate. A se vedea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.116-119.79 Fructele civile nu se restituiau. A se vedea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.123-125.80 Sunt cheltuieli necesare acelea care sunt legate de exploatarea normală a lucrului, de exemplu reparaţia încăperii, ridicarea unor construcţii necesare utilizării terenului. Sunt cheltuieli utile acelea care au drept scop ridicarea valorii lucrului utilizat, de exemplu: construirea unei încăperi destinate închirierii. A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.156.81 A se vedea de asemenea: Петражицкий Л.И. Op.cit., p.119-122.82 Sunt cheltuieli de lux acelea prin care se înfrumuseţează lucrul, ele nu prezintă nici o valoare din punct de vedere a exploatării lucrului (de exemplu: dublarea pereţilor cu un strat de marmură. A se vedea: Hanga V. Op.cit., p.205). Trebuie de menţionat că nu se atribuie la cheltuieli în sensul menţionat (cheltuieli necesare, utile şi de lux) cheltuielile legate de procurarea lucrului de către posesor (A se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.403).

37

manifeste prin acţiuni, tulburările verbale nu constituiau un temei suficient pentru înaintarea

acţiunii negatorii. Pârâtul, la rândul său, urma să probeze temeiul acţiunilor pe care le întreprinde

faţă de lucrul – obiect al acţiunii negatorii.

În epoca clasică s-a admis că prin acţiunea negatorie se putea cere, pe lângă înlăturarea

tulburărilor, compensarea prejudiciului cauzat, precum şi aplicarea interdicţiei de a tulbura

dreptul de proprietate pe viitor83.

O varietate a acţiunii negatorii era acţiunea prohibitorie (actio prohibitoria). Acţiunea

negatorie era formulată în sens negativ, fiindcă conţinea menţiunea conform căreia pîrîtul nu era

în drept să tulbure proprietatea reclamantului. Acţiunea prohibitorie era formulată în sens pozitiv

cu menţiunea că proprietarul reclamant era în drept să interzică pîrîtului tulburarea dreptului de

proprietate asupra lucrului. Formula acţiunii prohibitorii se utiliza în cazurile în care pîrîtul

invoca ca exceptio un drept asupra lucrului în litigiu.

Acţiunea Publiciană. Reprezintă acţiunea introdusă pentru a proteja dobânditorul de

bună-credinţă al lucrului care nu a devenit proprietar al acestuia care urmare a actului de

dobândire şi care nu a posedat lucrul o perioadă de timp suficientă pentru uzucaparea acestuia.

Spre finele epocii republicane se întâmplau foarte des cazuri în care lucrurile mancipi

erau înstrăinate prin tradiţiune. Accipientul, într-un astfel de caz, dobândea doar posesia lucrului,

dreptul de proprietate quiritară rămânând a fi în continuare a tradentului, care putea cu uşurinţă

revendica lucrul. De asemenea, în lipsa posibiltăţii de a verifica în fiecare caz concret dreptul de

proprietate al înstrăinătorului, cumpărătorii puteau cu bună-credinţă procura lucruri de la

neproprietari. În cazurile menţionate, dobânditorul de bună-credinţă nu dobândea dreptul de

proprietate asupra lucrului, ci doar posesia, care putea fi protejată prin intermediul interdictelor

posesorii. Careva acţiune cu caracter petitoriu la dispoziţia dobânditorului de bună-credinţă nu

era pusă.

Pentru a proteja dobânditorul de bună-credinţă în situaţiile menţionate, a fost creată

acţiunea publiciană, ce poartă numele pretorului Publicius care a introdus-o pentru prima dată în

edict (aproximativ în sec. I î.e.n.). Acţiunea dată a sancţionat dreptul de proprietate pretoriană şi

era o acţiune cu ficţiunea că în beneficiul dobânditorului de bună-credinţă s-a scurs termenul

necesar uzucapiunii şi acesta ca şi cum a dobândit dreptul de proprietate quiritară asupra lucrului

(Gai.4.36).

83 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.138.38

Pentru înaintarea acţiunii publiciene dobânditorul lucrului urma să cadă sub incidenţa

condiţiilor necesare uzucapiunii: just titlu şi posesie de bună-credinţă a lucrului susceptibil de

uzucapiune. D.6.2.1.pr.:

Ait praetor: „Si quis id quod traditur ex iusta

causa non a domino et nondum usucaptum

petet, iudicium dabo”.

Pretorul spune: „Dacă cineva cere ceea ce a

primit cu just titlu de la neproprietar şi încă nu

a dobândit prin uzucapiune, voi da acţiune”.

La înaintarea acţiunii respective reclamantul urma să probeze condiţiile date, precum şi

faptul posedării lucrului de către pârât. În cadrul procesului urma să se determine titlul în virtutea

căruia pârâtul poseda lucrul. În acest domeniu se aplica regula conform căreia dobânditorul de

bună-credinţă putea revendica lucrul prin intermediul acţiunii publiciene numai cu condiţia că

dreptul de posesie al pârâtului este inferior celui al reclamantului84.

De asemenea, s-a pus problema: cine va avea câştig de cauză dacă acţiunea publiciană era

înaintată faţă de o persoană care dispunea de aceiaşi posesie de bună-credinţă ca şi reclamantul?

Soluţia propusă era următoarea: dacă lucrul în cauză a fost dobândit de ambii dobânditori de

bună-credinţă de la aceiaşi persoană, atunci câştig de cauză avea cel căruia lucrul i-a fost

transmis prin tradiţiune; dacă lucrul a fost dobândit de la persoane diferite, câştig de cauză avea

cel care poseda lucrul (D.6.2.9.4).

Ca şi în cazul acţiunii în revendicare, acţiunea publiciană se înainta de dobânditorul de

bună-credinţă care a fost deposedat de lucru85. Însă s-a admis înaintarea acţiunii publiciene în

vederea înlăturării tulburărilor nelegate de deposedare, ca şi în cazul acţinii negatorii. În rest, faţă

de acţiunea publiciană se aplicau regulile acţiunii în revendicare sau acţiunii negatorii, după caz.

Mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte

mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate, acestea, în mod special, îşi au

izvorul în raporturi juridice obligaţionale (de creanţă) la care participă proprietarul lucrului (de

exemplu: actio mandati directa, actio commodati directa, actio depositi directa, etc.). La

mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate urmează să atribuim şi apărarea

dreptului de proprietate prin intermediul interdictelor posesorii.

De asemenea la dispoziția proprietarului erau puse un șir de acțiuni cu caracter personal

prin care dreptul de proprietate se apăra în mod indirect. La aceste acțiuni atribuim actio finium

regundorum, cautio damni infecti, actio aquae pluviae arcendae, operis novae nuntiatio86.

84 În special, acţiunea reclamantului se respingea dacă era înaintată către proprietarul quiritar al lucrului, iar reclamantul nu putea invoca replica rei venditae et traditae la exceptio domini al proprietarului.85 Excepţie de la regula menţionată era cazul dobândirii cu bună-credinţă a lucrului prin testament (legat), situaţie în care pentru înaintarea acţiunii publiciene nu era necesară intrarea în posesia lucrului.86 A se vedea: Дернбург Г. Op.cit., p.162-178.

39

Acțiunile respective se referă la mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate

deoarece de ele puteau beneficia nu doar proprietarii, dar și alți posesori legitimi, cum ar fi

emfiteotul, uzufructuarul, creditorul gajist, etc.

Actio finium regundorum – reprezintă acțiunea de stabilire a hotarelor terenului. Prin

această acțiune se recunoaștea dreptul reclamantului asupra unui teren până la hotarele acestuia.

Cautio damni infecti – reprezintă un mijloc procedural prin care se preântâmpina

prejudiciul eventual, care se putea cauza ca urmare a prăbușiri clădirilor sau efecturării lucrărilor

de construcție pe un teren invecinat. Posesorul ce putea fi păgubit era în drept să ceară de la

vecin o promisiune (cautio) prin care promitea achitarea unei sume de bani în caz de cauzare

efectivă a prejudiciului. Promisiunea era făcută cu scopul de a scuti reclamantul de obligația de

probare a mărimii prejudiciului material cauzat. Dacă vecinul refuza să facă promisiunea, putea

fi sesizat pretorul care impunea vecinul să o facă prin intermediul unei stipulații pretoriene. Dacă

vecinul insista asupra refuzului, reclamantului i se acorda missio in possessionem asupra clădirii

vecinului.

Actio aquae pluviae arcendae – este acțiunea posesorului terenului împotriva posesorului

terenului invecinat care modifică cursul scurgerii apei de ploaie sau împiedică scurgerea apei de

ploaie, dacă prin acte fapte se cauza un prejudiciu.

Operis novi nuntiatio – reprezintă o interdicție de efectuare a lucrărilor de construcție,

cărora persoana se poate împotrivi conform legii. Această interdicție se aplica într-un proces de

judecată cu privire legalitatea lucrărilor de construcție pe perioada derulării procesului.

Secţiunea a IV-a. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia.

1. Noţiuni generale privind drepturile reale asupra lucrurilor altuia.

Dreptul subiectiv de proprietate este dreptul real cel mai complet, care include în sine

deplinătatea prerogativelor unei persoane asupra lucrului, ce-şi găsesc manifestare în dreptul de a

poseda lucrul, de a-l folosi şi de a dispune de el. Se întâlnesc, însă, cazuri în care dreptul

subiectiv de proprietate se „dezmembrează” şi o parte din prerogativele proprietarului se atribuie

(prin voinţa proprietarului, dar câteodată şi contrar voinţei acestuia) unor alte persoane, care în

virtutea acestei dezmembrări dobândesc asupra lucrului un drept real similar dreptului de

proprietate. În acest caz, se vorbeşte despre drepturile reale asupra lucrului altuia ( iura in re

aliena). Drepturile reale asupra lucrului altuia, ca şi dreptul de proprietate, sunt opozabile tuturor

persoanelor terţe, inclusiv şi proprietarului, şi se protejează prin acţiuni cu caracter petitoriu,

cărora într-o mare măsură li se aplică regulile acţiunii în revendicare.40

La drepturile reale asupra lucrului altuia romanii atribuiau: servituţile prediale, servituţile

personale, superficia, emfiteoza, gajul şi ipoteca.

Natura juridică. Romanii considerau drepturile reale asupra lucrului altuia ca nişte

grevări, sarcini impuse unui lucru în beneficiul unui alt lucru sau în beneficiul unei alte persoane

decât proprietarul.

D.8.3.20.3:

Hauriendi ius non hominis, sed praedii est. Dreptul de a folosi apa este un drept ce

aparţine terenului, nu omului.

D.8.4.12:

Cum fundos fundo servit, vendito quoque

fundo servitutes sequuntur.

Când asupra unui teren este instituită o

servitute în beneficiul unui alt teren, servitutea

se menţine după vânzarea terenului.

D.8.5.6.2:

Labeo autem hanc servitutem non hominem

debere, sed rem...

Însă Labeo scrie că prin această servitute [de a

sprijini pe construcţia altuia] se obligă nu

omul, ci lucrul...

D.7.1.2:

Est enim usus fructus ius in corpore... Uzufructul este un drept asupra unui lucru...

Legislaţiile moderne au preluat, la rândul lor, noţiunile create de jurisprudenţa romană

anume în felul în care acestea au fost formulate de romani – în calitate de grevări ale lucrului,

ceea ce este inadmisibil din punct de vederea a teoriei şi filosofiei moderne a dreptului.

Corect ar fi să considerăm drepturile reale asupra lucrului altuia nişte grevări ale

dreptului subiectiv de proprietate asupra lucrului87.

2. Servituţiile prediale şi personale.

Noţiuni generale. Dreptul de servitute reprezintă dreptul real de a folosi lucrul altuia,

instituit în folosul unui lucru imobil sau în folosul unei persoane concrete88.

Folosinţa unui lucru putea avea la bază şi un drept de creanţă (contract de chirie, arendă,

etc.), însă, în acest caz, schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra lucrului transmis în

folosinţă avea drept efect încetarea dreptului de folosinţă. Dreptul de servitute, însă, îşi menţine

existenţa indiferent de schimbarea proprietarului fondului grevat cu servitute sau a celui aservit.

D.8.4.12:

87 Pentru detalii a se vedea: Volcinschi V., Cibotaru A. Drepturile reale asupra lucrurilor altuia. Chişinău, 2011, p.7-21.88 Краснокутский В.А. Op.cit., p.176.

41

Cum fundos fundo servit, vendito quoque

fundo servitutes sequuntur.

Când asupra unui fond se instituie o sevitute în

beneficiul altui fond, servitutea se menţine în

caz de vânzare a fondului.

Pot fi evidenţiate următoarele caractere ale dreptului de servitute89:

- este un drept real, adică un drept asupra unui lucru (iura in re).

- este un drept real asupra lucrului altuia. Romanii au consacrat principiul conform căruia

nimeni nu poate avea o servitute asupra propriului său lucru (nulli res sua servit).

- are drept scop beneficiul unui lucru sau a unei persoane. Beneficiul dat urmează a fi

unul justificat, neadmiţându-se instituirea servituţilor pentru satisfacerea unor capricii. În caz

contrar, o astfel de servitute nu este valabilă.

- se instituie în beneficiul unui lucru concret sau a unei persoane concrete. De aceea,

dreptul de servitute nu poate fi separat de lucrul sau de persoana în beneficiul cărora a fost

constituit şi transmis în beneficiul unui alt lucru sau a unei alte persoane90.

Dreptul de servitute poate îndreptăţi titularul acestuia la săvârşirea unor acţiuni în

privinţa lucrului grevat cu servitute, caz în care suntem în prezenţa servituţilor pozitive, sau

poate impune proprietarului lucrului grevat o obligaţie de abţinere de la săvârşirea unor acţiuni,

caz în care suntem în prezenţa servituţilor negative. Servituţi pozitive sunt, de exemplu,

servitutea de trecere, uzufructul, servituţi negative – de a nu construi mai sus de o anumită

înălţime. Dreptul de servitute nici într-un caz nu poate impune proprietarului lucrului grevat

obligaţia de a săvârşi careva acţiuni. D.8.1.15.1:

Servitutium non ea natura est, ut aliquid faciat

quis, veluti viridia tollat aut amoeniorem

prospectum paestet, aut in hoc ut in suo pingat,

set ut aliquid patiatur aut non faciat.

Natura servituţii nu constă în obligaţia cuiva de

a face ceva, de exemplu, de a distruge spaţiile

verzi, sau de a asigura o vedere mai placută

asupra împrejurimilor, sau de a ilumina, dar în

aceea ca persoana să admită o anumită

influenţă sau să se abţină de la unele acţiuni.

Romanii au clasificat servituţile în servituţi prediale, cele care se instituie în beneficiul

unui lucru, şi servituţi personale, cele care se instituie în beneficiul unei persoane.

89 A se vedea: Барон Ю. Op.cit., p.409-411.90 Nu se admite nici transmiterea exercitării dreptului de servitute, deoarece cel care exercită dreptul de servitute ar determina modul de folosire corespunzător propriilor cerinţe şi nu cerinţelor celui împuternicit. Excepţie reprezintă dreptul de uzufruct, fiindcă uzufructuarul dispune de dreptul deplin de folosire şi culegere a fructelor.

42

Servituţile prediale. Presupun existenţa a două fonduri (imobile): fondul dominant – în

beneficiul căruia se instituie dreptul de servitute, şi fondul aservit – în sarcina căruia servitutea se

instituie. Servitutea predială dispunea de următoarele trăsături caracteristice:

- se instituia în beneficiul fondului dominant şi nu a proprietarului concret determinat al

acestuia, astfel încât schimbarea proprietarului fondului dominant, dar şi a celui aservit, nu afecta

dreptul de servitute;

- putea apărea numai între două fonduri învecinate;

- era necesar ca utilitatea adusă de fondul aservit fondului dominant să fie una perpetuă,

permanentă, şi nu ocazională91.

Servituţile prediale erau de două categorii:

- rustice – ataşate terenurilor indiferent de locul amplasării acestora.

- urbane – ataşate clădirilor indiferent de locul amplasării acestora.

Servituţile prediale rustice îşi au originea în epoca veche, când a avut loc împărţirea

pământurilor statului între persoanele particulare. Multe parcele de pămînt formate ca urmare a

împărţirii menţionate au rămas fără acces la sursele de apă sau drumurile publice. Astfel, a apărut

necesitatea de a asigura accesul de pe aceste terenuri la sursele de apă sau drumurile publice prin

trecere pe terenurile vecine. Servituţile prediale urbane îşi au originea în edificarea masivă de

clădiri după încendiul care a avut loc la Roma în anul 389 î.e.n., când a apărut necesitatea de

reglementa relaţiile dintre proprietarii clădirilor învecinate.

Principalele categorii de servituţi prediale rustice erau:

- servituţile de trecere prin terenul altuia (I.2.3.pr.), formele cărora erau următoarele: iter

– dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos; actus – dreptul de a trece prin terenul altuia cu

animalele de povară; via – dreptul de a trece prin terenul altuia cu carul.

- servituţile de apă (I.2.3.2), formele cărora erau următoarele: aquae ductus – dreptul de a

duce apă prin terenul altuia; aquae haustus – dreptul de a lua apă din bazinul de pe terenul altuia;

pecoris ad aquam apulsum – dreptul de a adăpa vitele pe terenul altuia.

- ius pascendi – dreptul de a paşte vitele pe terenul altuia (I.2.3.2).

Principalele categorii de servituţi prediale urbane erau (I.2.3.1):

- dreptul de a sprijini construcţia pe construcţia vecinului;

- dreptul de a sprijini o grindă în peretele vecinului;

- dreptul de scurgere a apei pe terenul vecinului;

- servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înălţime (servitutea de vedere).

91 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.147.43

Servituţile personale. Presupun existenţa a două drepturi reale ce aparţin unor persoane

diferite asupra unui şi aceluiaşi lucru, şi anume dreptul de servitute personală şi dreptul de

proprietate. Dreptul roman cunoştea următoarele servituţi personale: uzufructul (usus fructus),

uzul (usus), abitaţia (habitatio), operae servorum vel animalium.

Uzufructul. Reprezintă dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a culege fructele acestuia, cu

obligaţia de a păstra substanţa lucrului (I.2.4.pr., D.7.1.1).

În raportul juridic de uzufruct participă doi subiecţi – uzufructuarul şi proprietarul.

Uzufructuarul dispune de dreptul de a folosi şi culege fructele lucrului. Proprietarului îi rămâne

doar dreptul de dispoziţie asupra lucrului, dar numai în măsura în care prin actele de dispoziţie

nu se prejudiciază uzufructuarul. De aceea, proprietarul a fost numit nud proprietar.

Obiect al uzufructului puteau fi orice lucruri corporale neconsumptibile, indiferent de

faptul dacă erau mobile sau imobile. În epoca imperială printr-un senatus consult s-a admis

posibilitatea instituirii unui drept de uzufrcut asupra universalităţilor de lucruri (D.7.5.1).

Universalităţile de lucruri pot, însă, conţine şi lucruri consumptibile. În aşa fel s-a admis

uzufructul asupra lucrurilor consumptibile, numit quasi uzufruct. Prin quasi uzufruct

uzufructuarul dobândea de fapt dreptul de proprietate asupra lucrurilor consumptibile, fiind

obligat să restituie la finele folosinţei sale lucruri de acelaşi fel şi de aceiaşi cantitate (D.7.5.7).

Uzufructuarul dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor lucrului prin percepţie

(D.7.1.27.pr.). El era obligat să păstreze substanţa lucrului, să facă reparaţiile necesare, să

suporte sarcinile lucrului (D.7.1.7.2), inclusiv plata impozitelor. La instituirea dreptului de

uzufruct, uzufructuarul era obligat să dea nudului proprietar o chezăşie (cautio usufructuaria),

prin care promitea de a folosi lucrul cu diligenţa unui bun proprietar şi de a restitui lucrul în stare

corespunzătoare la finele uzufructului.

Uzufructul era un drept inalienabil, însă exercitarea acestuia putea fi transmisă altor

persoane. D.7.1.12.2:

Usufructuarius vel ipse frui ea re vel alii

fruendam concedere ... potest...

Uzufructuarul poate personal să culeagă

fructele sau poate permită altuia să le culeagă

Durata uzufructului era limitată la durata vieţii uzufructuarului, părţile însă putând stabili

un termen mai mic, de exemplu 30 de ani. Uzufructul constituit în beneficiul unei persoane

juridice era limitat la un termen de 100 de ani (D. 7.1.56).

Uzul. Este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a culege fructele acestuia, dar numai în

limita necesităţilor personale ale titularului acestui drept, numit uzuar (D.7.8.1.pr., D.7.8.12.2,

I.2.5.1). Ca şi în cazul uzufructului, uzul era un drept inalienabil. Uzul, în general, era guvernat

de regulile uzufructului (D.7.1.3.3), inclusiv cele referitoare la chezăşie.44

Abitaţia. Este dreptul unei persoane de a locui de unul singur sau cu familia în casa altei

persoane (D.7.8.2.1). Abitaţia şi ea era un drept inalienabil, însă titularul acestui drept era

îndreptăţit să închirieze casa unei alte persoane (D.7.8.8.pr., I.2.5.5). În epoca clasică şi

postclasică regimul juridic al acestui drept era discutabil. Unui jurisconsulţi considerau că acesta

este un uzufruct, alţii că este un drept de uz, cei de ai treilea considerau că este un drept distinct

de cele menţionate. În dreptul lui Iustinian a fost pus capăt controverselor date, abitaţia fiind

reglementată ca un drept distinct de uzufruct şi uz92.

Operae servorum vel animalium. Reprezintă dreptul de a folosi serviciile sclavului sau

anumalului altuia. Titularul acestui drept putea folosi personal sclavul sau animalul sau putea

transmite folosinţa acestora unor alte persoane (D.7.7.3).

Constituirea şi încetarea servituţilor. În epoca veche şi clasică servituţile prediale

rustice se constituiau prin mancipaţiune (Gai.2.29), iar cele prediale urbane, precum şi cele

personale prin in iure cessio (Gai.2.30). În epoca postclasică mancipaţiunea şi in iure cessio, ca

moduri de consituire a servituţilor, au fost înlocuite cu pactele şi stipulaţiiile. Servituţile se

puteau dobândi şi prin uzucapiune de un an sau doi, în dependenţă de faptul dacă obiect al

servituţii erau lucrurile mobile sau imobile.

Prin Legea Scribonia din timpul lui Cicero uzucaparea servituţilor a fost interzisă pe

motivul că posesia drepturilor a fost considerată imposibilă. D.8.1.14.pr.:

Servitutes preadiorum rusticorum etiamsi

corporibus accedunt, incorporales tamen sunt

et ideo usu non capiuntur... Idem it in

servitutibus praediroum urbanorum observatur.

Servituţile prediale rustice, cu toate că au ca

obiect lucruri corporale, sunt lucruri

incorporale şi de aceea nu pot fi dobîndite prin

uzucapiune... Aceasta se respectă şi cu privire

la servituţile prediale urbane.

În epoca postclasică uzucaparea servituţilor a devenit iarăşi posibilă prin praescriptio

longi temporis.

Servituţile se putea constitui în baza testamentului, ca urmare a adjudecării (împărţirii

bunurilor proprietate comună), precum şi în baza legii. De exemplu, pater familias avea conform

legii un drept de uzufruct asupra lucrurilor din bona adventicia a fiului său de familie.

Încetau servituţile ca urmare a93:

- pieirii lucrului grevat;

- pieirii fondului dominant, în cazul servituţilor prediale;

92 Краснокутский В.А. Op.cit., p.181.93 Чиларж К. Ф. Op.cit., p.154-155.

45

- confuziunii, adică întrunirii în aceiaşi persoană atât a calităţii de proprietar al lucrului

grevat, cât şi de titular al dreptului de servitute (ca urmare a moştenirii, de exemplu);

- renunţării titularului la dreptul său de servitute;

- neutilizării dreptului de servitute, în cazul servituţilor prediale rustice şi a celor

personale (uzufruct şi uz). Termenul neutilizării necesar încetării dreptului de servitute varia în

dependenţă de lucrul obiect al servituţii (mobil sau imobil), precum şi în dependenţă de epocă (în

epoca veche – un an sau doi, în epoca postclasică – 10 sau 20 de ani);

- usucapio libertatis, în cazul servituţilor prediale urbane. Aceasta semnifică situaţia în

care fondul aservit este pus într-o situaţie de „libertate” de servitute, iar acestă stare durează atât

timp cât durează termenul necesar stingerii servituţii prin neutilizare. D.8.2.6:

Veluti si aedes tuae aedibus meis serviant, ne

altius tollantur, ne luminis mearum aedium

officiatur,... ita demum ius meum amitto, si tu

per hoc tempus aedes tuas altius sublatas

habueris...

De exemplu, dacă asupra clădirii tale este

instituit în beneficiul clădirii mele o servitute

de a nu construi mai sus de o anumită înălţime,

pentru a nu mă lipsi de lumină,... eu doar

atunci voi pierde servitutea, când tu în decurs

de o perioadă anumită de timp vei avea

clădirea ridicată la o înălţime care depăşeşte pe

cea stabilită...

- expirării termenului pentru care au fost stabilite, în cazul servituţilor personale.

Apărarea servituţilor. În vederea apărării dreptului de servitute a fost creată o acţiune

cu caracter special, numită acţiune confesorie (actio confesoria). Această acţiune avea drept

obiectiv atât redobândirea dreptului de servitute pierdut, cât şi înlăturarea tulburărilor aduse

acestui drept, se putea înainta atât împotriva proprietarului lucrului grevat, cât şi împotriva

oricăror persoane terţe.

3. Superficia şi emfiteoza.

Superficia. Este un drept real asupra lucrului altuia care constă în prerogativa unei

persoane, numite superficiar, de a edifica şi folosi o construcţie pe terenul altuia.

Acest drept real a apărut ca urmare a edificării de către persoane particulare a caselor pe

terenurile – proprietate publică. Ulterior, edificarea construcţiilor cu drept de superficie a început

să fie practicată şi în privinţa terenurilor – proprietate privată. Proprietarul terenului devenea şi

proprietar al construcţiei, în virtutea principiului superficies solo cedit, însă, pe perioada de

acţiune a dreptului de superficie, superficiarul avea drept de folosinţă asupra construcţiei.

46

Superficia era un drept alienabil şi transmisibil prin moştenire. Ea se putea constitui prin

contract, însoţit de tradiţiune, prin testament sau prin uzucapiune.

Pentru folosinţa construcţiei şi a terenului de sub construcţie superficiarul datora

proprietarului o redevenţă periodică, numită solarium. Superficiarul, de asemenea, urma să

suporte sarcinile lucrului obiect al superficiei, inclusiv plata impozitelor.

Demolarea construcţiei nu avea drept efect stingerea dreptului de superficie,

superficiarul, fiind în drept, dar nu obligat, să ridice o nouă construcţie. În caz de demolare,

superficiarul se considera proprietar al materialelor de construcţie.

Înceta superficia ca urmare a pieirii terenului grevat cu superficie, ca urmare a expirării

termenului pentru care a fost constituită, dacă a fost constituită pe un termen, prin confuziune sau

renunţare a superficiarului la dreptul său.

Emfiteoza. Este un drept real asupra lucrului altuia care constă în prerogativa unei

persoane, numite emfiteot, de a poseda şi de a folosi terenul agricol al altuia, cu obligaţia

păstrării substanţei acestuia.

Din punct de vedere istoric emfiteoza s-a format prin unificarea a două instituţii juridice:

ager vectigalis şi ager emphyteuticarius.

Ager vectigalis a apărut şi s-a utilizat în Italia, având drept esenţă transmiterea terenurilor

ce aparţineau cetăţilor în arendă îndelungată persoanelor particulare. Ager emphyteuticarius a

fost implementat de împăraţii romani din epoca postclasică în partea de est a Imperiului Roman

şi reprezenta o arendă pe termen lung similară ager vectigalis. Ager vectigalis şi ager

emphyteuticarius se deosebeau doar din punct de vedere a unor reglementări94, ele fiind unificate

în dreptul lui Iustinian într-o singură instituţie, numită „emfiteoză”.

Dreptul de emfiteoză era alienabil şi transmisibil prin moştenire. D.6.3.1.pr.:

Vectigales vocantur qui in perpretuum

locantur, id est hac lege, ut tamdiu pro his

vectigal pendantur, quamdiu neque ipsis, qui

conduxerint, neque his, qui in locum eorum

successerunt, aufferi eos liceat.

Vectigale sunt numite acele terenuri, care au

fost luate în locaţiune perpetuă, cu condiţia că,

atât timp cât se achită chiria, acestea nu pot fi

luate nici de la cei care le-au închiriat, nici de

la succesorii lor.

Subiecţi ai raportului juridic de emfiteoză erau emfiteotul, îndreptăţit la posesia şi

folosinţa terenului agricol, şi nudul proprietar, căruia îi rămânea doar dreptul de dispoziţie asupra

94 De exemplu, în cazul ager vectigalis, arendaşul avea dreptul de a cere reducerea chiriei în situaţia în care recolta de pe teren nu era îndestulătoare, în cazul ager emfiteuticarius, arendaşul nu avea o astfel de prerogativă.

47

lucrului. Înstrăinarea terenului de către nudul proprietar, însă, ca şi în cazul altor drepturi reale,

nu afecta emfiteoza. Emfiteotul dobândea dreptul de proprietate asupra fructelor terenului

arendat prin separaţie.

Emfiteotul avea următoarele obligaţii95:

- să păstreze substanţa terenului arendat;

- să suporte sarcinile terenului, inclusiv plata impozitelor;

- să plătească o chirie, numită canon. Dacă emfiteotul nu achita canonul în decurs de doi

ani, în cazul arendării pământurilor bisericeşti, sau trei ani, în celelalte cazuri, putea fi lipsit de

dreptul său la cererea nudului proprietar;

- să respecte dreptul de preemţiune al proprietarului în caz de înstrăinare a dreptului său

de emfiteoză. Emfiteotul urma să înştiinţeze nudul proprietar despre intenţia sa de a înstrăina

dreptul de emfiteoză şi să aştepte două luni decizia acestuia. Dacă nu respecta aceste condiţii,

emfiteotul putea fi lipsit de dreptul său.

Se constituia emfiteoza în baza unui contract, în privinţa naturii juridice a căruia

jurisconsulţii romani nu se puteau aprecia. Unii considerau că acest contract este unul de

vânzare-cumpărare, alţii considerau că este unul de locaţiune. Împăratul Zenon a pus capăt

controverselor şi a statuat că emfiteoza se constituie în baza unui contract specific 96, numit

contractus emphyteuticarius. Se mai putea constitui emfiteoza şi în baza testamentului sau prin

hotătâre judecătorească.

4. Gajul şi categoriile acestuia.

Noţiuni generale. Gajul reprezintă dreptul în virtutea căruia o persoană, numită creditor

gajist, poate satisface creanţa sa din valoarea unui lucru al altei persoane, numite debitor gajist,

cu preferinţă faţă de alţi creditori ai debitorului gajist.

Gajul este un drept real asupra lucrului altuia cu un conţinut specific faţă de alte drepturi

reale. Dacă celelalte drepturi reale asupra lucrului altuia presupun exercitarea folosinţei asupra

lucrului unei alte persoane, atunci, în virtutea gajului, creditorul gajist este îndreptăţit să exercite

dreptul de dispozţie asupra lucrului altuia, dacă obligaţia garantată cu gaj nu este executată sau

este executată necorespunzător.

Formele gajului. Din punct de vedere a evoluţiei istorice, distingem următoarele forme

ale gajului.

95 Барон Ю. Op.cit., p.454-455.96 Краснокутский В.А. Op.cit., p.188.

48

Fiducia97. Presupunea transmiterea în beneficiul creditorului gajist a dreptului de

proprietate asupra unui lucru în vederea garantării executării corespunzătoare a obligaţiei.

Creditorul gajist devenea proprietar şi posesor al lucrului, însă între părţi se încheia un acord,

numit pactum fiduciae, în baza căruia creditorul gajist se obliga să restituie lucrului debitorului

după executarea obligaţiei. La dispoziţia debitorului gajist se punea actio fiduciae, prin

intermediul căreia el putea cere de la creditorul gajist restituirea lucrului. Dacă obligaţia nu era

executată de debitor, creditorul gajist devenea proprietar definitiv al lucrului98.

Fiducia era prea împovărătoare pentru debitor, fiindcă presupunea transferul posesiei şi a

dreptului de proprietate la creditor, debitorul fiind lipsit în mod complet de dreptul de a folosi

lucrul şi de a-i extrage foloasele. Din considerentul expus, romanii au căutat un mijloc de

garantare a executării obligaţiilor cu un caracter mai atenuat în comparaţie cu fiducia.

Pignus. Reprezintă gajul prin care creditorului gajist i se transmitea doar posesia asupra

lucrului gajat, debitorul gajist rămânând în continuare proprietar al lucrului. Creditorul gajist

avea doar dreptul de a poseda lucrul şi nu-l putea folosi. În caz de neexecutare a obligaţiei de

către debitor, creditorul gajist avea doar dreptul de a reţine lucrul până la achitarea datoriei.

Apoi, la încheierea contractelor de gaj au început să se practice pactum de distrahendo pignoris,

un acord în temeiul căruia creditorului gajist i se permitea vânzarea lucrului gajat în vederea

satisfacerii creanţei faţă de debitor. În epoca clasică, pactum de distrahendo pignoris se

considera încheiat în mod tacit la fiecare instituire a gajului în forma pignus-ului (Gai.2.64). La

dispoziţia debitorului gajist era pusă actio pigneraticia directa, prin care acesta putea cere

restituirea lucrului de către creditorul gajist după executarea obligaţiei.

Pignus-ul prezenta şi el inconvenientul deposedării debitorului gajist de lucru în

beneficiul creditorului. Această formă a gajului era mai convenabilă pentru gajarea lucrurilor

mobile, însă în pignus erau transmise şi lucrurile imobile, care pentru debitor puteau fi unica

sursă de existenţă şi de plată a datoriilor faţă de creditor. Din acest considerent a fost creată o

formă mai evoluată a gajului.

Hypotheca (ipoteca). Reprezintă dreptul real în virtutea căruia creditorul gajist putea

satisface creanţele sale din valoarea lucrului gajat, acesta rămânând în posesia şi proprietatea

debitorului gajist. Originea ipotecii nu se cunoaşte cu exactitate. Unii savanţi consideră că

97 Unii autori consideră că o primă formă a gajului este nexum, şi nu fiducia. Nexum presupunea „gajarea” de către debitor a persoanei sale, el putând fi transformat într-un sclav al creditorului său în cazul în care nu executa corespunzător obligaţia pe care şi-o asuma. A se vedea: Volcinschi V., Cibotaru A. Op.cit., p.136-137.98 Au existat două forme ale fiduciei, şi anume fiducia cum creditore şi fiducia cum amico (Gai.2.60). Cele expuse mai sus cu privire la fiducie se referă în mod special la fiducia cum creditore. Particularitatea fiduciei cum amico consta în faptul că lucrul obiect al fiduciei se transmitea unui prieten (amico) al debitorului gajist, care urma să predea lucrul creditorului dacă debitorul nu executa obligaţia garantată. Fiducia cum amico se utiliza în situaţiile în care creditori erau peregrinii fără ius commercii, care nu puteau încheia valabil un contract de fiducie.

49

ipotecă este de origine greacă, invocând în susţinerea acestei opinii faptul că termenul hypotheca

este de origine greacă, iar grecii au creat instituţia juridică a ipotecii înaintea celei romane. Alţi

savanţi consideră că ipoteca este de origine romană şi a apărut ca urmare instituirii în beneficiul

celor care transmiteau terenuri în arendă a unui drept de gaj asupra inventarului adus de arendaş

pe acel teren, prin care se garanta obligaţia de plată a chiriei. Gajul dat era unul fără deposedare,

iar creditorului contra arendaşului i-a fost acordat un interdict, numit interdictum Salvianum

(după numele pretorului care l-a creat), prin care creditorul putea intra în posesia inventarului în

vederea vânzării acestuia în contul datoriei99.

După interdictul Salvian a fost creată actio Serviana (iarăşi după numele pretorului care a

introdus-o în edict), prin care creditorul gajist putea urmări inventarul gajat în mâinile oricui s-ar

afla. Ulterior, acţiunea Serviană a fost generalizată în privinţa oricăror lucruri ipotecate, obţinând

în fine denumirea de actio hypothecaria.

Reglementările cu privire la pignus şi ipotecă au fost unificate în dreptul lui Iustinian.

D.20.1.5.1:

Inter pignus autem hypothecam tantum

nominis sonus differit.

Între pignus şi ipotecă diferenţa constă doar în

denumire.

Dar între aceste forme ale gajului s-a păstrat o deosebire: pignus era gaj cu deposedare,

iar ipoteca fără deposedare, indiferent de faptul dacă obiect al acestora erau lucrurile mobile sau

imobile. Fiducia în dreptul lui Iustinian nu se mai aplica, ca şi mancipaţiunea şi in iure cessio.

Caracteristica gajului. Subiecţi ai raportului juridic de gaj erau creditorul gajist, care era

creditor şi în obligaţia garantată cu gaj, şi debitorul gajist. Debitor gajist putea fi atât debitorul

obligaţiei garantate cu gaj, cât şi o altă persoană, care instituia dreptul de gaj în vederea

garantării executării obligaţiei de către debitor (D.20.1.5.2). Debitorul gajist urma să fie

proprietarul lucrului gajat sau titular al altui drept în virtutea căruia putea dispune de lucrul dat.

Obiect al gajului puteau fi orice lucruri care puteau fi supuse înstrăinării. D.20.1.9.1:

Quod emptionem venditionemque recipit etiam

pignerationem recipere potest.

Ceea ce poate cumpărat şi vândut poate fi şi

gajat.

Puteau fi gajate lucrurile mobile şi imobile, cotele-părţi ideale ale lucrurilor, lucrurile

viitoare, drepturile de creanţă (pignus nominis) (D.20.1.20) şi alte drepturi patrimoniale

(emfiteoza, superficia, unele servituţi (D.20.1.11.2; 20.1.12; 20.1.13.3; 20.1.31.pr.), chiar şi

însăşi dreptul de gaj (subpignus)).

99 După o a treia opinie, ipotecă îşi are originea în fiducia cum amico, când condiţiile acestei fiducii se includeau în contractul încheiat direct între creditor şi debitor, fără intervenirea unui intermediar (amico). A se vedea: Дыдынский Ф. Залог по римскому праву. – Варшава, 1872, §1.

50

Gajul putea garanta executarea oricăror obligaţii (D.20.1.5.pr.), indiferent de izvorul

acestora (contracte sau delicte). Acest drept real se afla în raport de accesorietate, dependenţă

faţă de obligaţia garantată. Odată cu stingerea obligaţiei garantate se stingea şi dreptul de gaj.

Nulitatea obligaţiei garantate avea drept efect şi nulitatea gajului.

Prerogativa principală a creditorului gajist consta în dreptul de a vinde lucrul gajat în

vederea satisfacerii creanţei sale. Creditorul putea vinde lucrul după o preântâmpinare a

debitorului gajist. Înţelegerea cu privire la renunţarea la dreptul de a vinde lucrul gajat (pactum

de non distrahendo), intervenită între creditorul gajist şi debitorul gajist, nu era o piedică la

vânzarea lucrului de către creditor, doar că acesta urma să preântâmpine de trei ori debitorul

despre intenţia de a vinde lucrul gajat. Preţul obţinut din vânzarea lucrului era destinat

satisfacerii creanţei creditorului. Dacă preţul obţinut din vânzare depăşea valoarea creanţei

creditorului, surplusul urma a fi restituit debitorului. Dacă preţul obţinut din vânzare nu acoperea

creanţa creditorului, acesta conserva faţă de debitor o creanţă negarantată pentru diferenţa de

sumă şi-l putea urmări în judecată în ordine generală. Ca o alternativă vânzării lucrului gajat era

aşa-numita lex commisoria – o înţelegere dintre creditorul gajist şi debitorul gajist, conform

căreia creditorul devenea proprietar al lucrului în caz de neexecutare de către debitor a obligaţiei

garantate cu ipotecă. Lex commisoria a fost interzisă de împăratul Constatin.

În dreptul lui Iustinian recunoaşterea dreptului de proprietate asupra lucrului gajat în

beneficiul creditorului gajist în caz de neexecutare a obligaţiei s-a admis în calitate de excepţie.

Această recunoaştere era numită impetratio domini şi era supusă următoarelor condiţii100:

- creditorul gajist urma să preântâmpine debitorul despre intenţia de a cere recunoaşterea

dreptului de proprietate;

- dacă debitorul gajist absenta, acesta urma a fi căutat în vederea stabilirii unui termen

pentru executarea obligaţiei;

- creditorul gajist urma să ceară acordul împăratului pentru impetratio domini, care se

expunea într-un rescript;

- în decurs de doi ani de la eliberarea rescriptului, debitorul gajist era în drept să ceară

restituirea lucrului cu condiţia executării obligaţiei;

- la expirarea a celor doi ani menţionaţi, creditorul gajist devenea proprietar definitiv al

lucrului, dar dacă valoarea lucrului depăşea valoarea creanţei garantate, creditorul datora

debitorului diferenţa.

Se constituia gajul:

100 A se vedea: Дыдынский Ф. Op.cit., §12.51

- prin act juridic – pignus se constituia prin contractul părţilor însoţit de remiterea

materială a lucrului, iar ipoteca prin simpla convenţie a părţilor (D.20.1.4).

- prin lege – acest mod de constituire era caracteristic doar ipotecii. Ipoteca legală (tacită)

putea fi generală sau specială. Ipoteca generală se răsfrângea asupra întregii averi a debitorului

gajist (D.20.1.15.1) (de ex.: ipoteca legală generală a soţiei asupra întregii averi a soţului prin

care se garanta executarea obligaţiei de restituire a dotei la încetarea căsătoriei). Ipoteca legală

specială se răsfrângea asupra unui lucru concret, individual determinat al debitorului gajist (de

ex.: ipoteca legală specială asupra casei în beneficiul celui ce a creditat contrucţia casei

respective(D.20.2.1)).

- prin hotărâre judecătorească – în caz de diferite missio a creditorului în posesia averii

debitorului (în caz de neprezentare a debitorului la judecată, în caz de cautio damni infecti, etc.).

Înceta gajul ca urmare a:

- stingerii obligaţiei garantate prin gaj;

- renunţării creditorului gajist la dreptul său de gaj;

- pieirii lucrului gajat;

- vânzării lucrului gajat de către creditorul gajist101.

101 A se vedea: Дыдынский Ф. Op.cit., §21.52