Tema 4. Procesele inflaționiste și asigurarea stabilității prețurilor

1. Inflaţia: esenţă, clasificări, cuantificare.

2. Tipuri de inflaţie.

3. Consecinţele inflaţiei și politici antiinflaţioniste.

4. Politici antiinflaționiste.

5. Inflația și șomajul. Curba lui Phillips.

1. Inflaţia: esenţă, clasificări, cuantificare.

Inflatia este unul dintre cele mai grele dezechilibre economico-sociale contemporane In

unele țări și în anumite perioade, inflația este considerată problema principală în calea dezvoltării

economice. Cu toate acestea, politica de crestere economică inflationistă constituie pentru

anumite tari si guverne un instrument util de dezvoltare.

Inflația nu este un fenomen al sec. XX, XXI, ea existand cu multe secolele în urmă. Fiind

un fenomen monetar precizarea naturii inflatiei se poate face in corelatie cu formele istorice ale

monedei (banilor).

Inițial, inflația s-a manifestat sub forma devalorizării monedelor din metale prețioase –

inflatie monetaro-baneasca.

Inflația banilor de hartie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică de

inflație.

Prabușirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflație – inflația banilor de

hartie neconvertibili in aur.

Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care

exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce

antrenează deprecierea banilor şi creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor.

Efectul principal al inflaţiei este creşterea preţurilor, însă nu orice creştere de preţuri este

de tip inflaţionist, ci numai creşterea generalizată şi persistentă a lor. Fenomenul invers –

scăderea durabilă a nivelului general al prețurilor - poarta denumirea de deflație. Dacă în

economie are loc reducerea ritmului de creștere a prețurilor (ex. de la 20% la 15% anual),

fenomenul poartă numele de dezinflație.

Aprecierea inflației drept cel mai dificil dezechilibru macroeconomic este justificată de

faptul că nu însuși creșterea prețurilor este un dezavantaj dar creșterea neuniformă a acestora,

ceea ce provoacă dezechilibre între diferite grupuri de bunuri, prețuri și venituri. Ca rezultat

economia normală se transformă într-o economie “a oglinzilor strâmbe”, în care prețurile

denaturate nu pot furniza informația corectă privind necesitățile pieței.

1

Măsurarea inflaţiei se face în funcţie de scopul analizei, pe baza unuia din următorii

indici de preţuri:

deflatorul PIB;

indicele preţurilor de consum (IPC);

indicele preţurilor producătorului (IPP).

Formula generală de calcul a ratei inflației:

,

unde: π - rata inflației, - indicele prețului în perioada curentă, - indicele prețului în

perioada precedentă.

Dacă indicele prețurilor este calculat în raport cu perioada precedentă, putem folosi

formula simplificată de calcul a ratei inflației:

π = IP – 100%

Unde: π - rata inflației, IP – indicele preţurilor pentru perioada precedentă, calculat în

procente.

Mai des în calculul ratei inflației se folosește IPC. Indicele preţurilor de consum este unul

din cei mai cunoscuţi şi utilizaţi indici de preţuri în statistica internaţională. Prin calcularea IPC

se urmăreşte sintetizarea evoluţiei preţurilor tuturor mărfurilor şi a tarifelor serviciilor, care intră

în consumul populaţiei, în perioada curentă faţă de perioada de bază. Frecvent, IPC este denumit

şi "indicele general al preţurilor".

Calcularea IPC presupune în primul rând stabilirea sferei de cuprindere şi a gradului de

detaliere a categoriilor de cheltuieli din cadrul consumului populaţiei. În practica calculării IPC,

cheltuielile de consum se structurează pe trei grupe: mărfuri alimentare, mărfuri nealimentare,

servicii.

În RM calculul IPC se efectuează în baza structurii cheltuielilor gospodăriilor şi a

preţurilor înregistrate la 1500 mărfuri şi servicii reprezentative în toate formele de comerţ şi

prestări de servicii, în 750 de puncte amplasate în 11 oraşe ale republicii.

Pentru determinarea IPC se calculeaza costul coșului de consum în doua perioade de

timp: perioada de baza (T0) si perioada curenta (T1) si apoi se calculeaza modificarea procentuala

a costului esantionului din perioada T1 fata de perioada T0.

După modul de ponderare a bunurilor în coțul de consum, inflaţia se poate determina pe

baza următorilor indici ai nivelului preţurilor de consum:

a. indicile Laspeyres (ponderea se face în anul de bază):

2

unde - ponderea bunului i în coșul de consum în perioada T0 ;

și - preturile bunului i din perioada T1 si T0.

Indicele prețurilor de tip Laspeyres evidențiază evolutia prețurilor bunurilor de consum,

structura coșului de consum ramânând neschimbata atât în perioada T0 cat și în T1.

b. indicile Paasche (ponderea se face în anul curent)

unde - ponderea bunului i în coșul de consum în perioada T1 ;

și - preturile bunului i din perioada T1 si T0.

Indicele preturilor de tip Paasche reflecta modificarea preturilor de consum în

conformitate cu structura coșului de consum din perioada curenta (q1) care are o structura diferita

decat cea din perioada de baza. Evolutia preturilor în acest caz este influențată și de schimbările

intervenite în structura ecoșului de consum.

Indicele de tip Laspeyres permite analiza comparata a evolutiei preturilor (cantitatea de

bunuri nu se schimba) pe când indicele de tip Paasche evidentiaza evolutia cantitatii reale de

bunuri. Pentru a evidenția atât modificarea nivelului prețurilor cât si modificarea structurii

consumului poate fi aplicat indicele Fisher.

c. indicile Fisher (media geometrică a celor doi anterior)

Indicele de tip Paasche evidențiază limita inferioară a modificării prețurilor și nivelul lui

este mai mic decat în cazul indicelui de tip Laspeyres care exprima limita superioara a

modificărilor prețurilor.

Deoarece rezultatele oferite de indicatorii enumerați mai sus vor fi diferite, fiecare țară

urmează să decidă asupra indicelui ce va fi folosit în calculul dinamicii prețurilor. Indicele

Preturilor de tip Paasche reprezinta o modalitate de calcul mai eficienta a ratei inflatiei în

comparație cu indicele de tip Laspeyres. Cu toate acestea, indicele de tip Paasche presupune

actualizarea cantitatilor din bunurile consumate, ceea ce îl face un indicator scump. In

3

consecinta, în RM este utilizat Indicele Preturilor de tip Laspeyres, care nu actualizeaza

cantitatile din bunurile consumate.

Varietăţi ale inflaţiei

Din punct de vedere al nivelului, inflaţia poate fi:

Inflaţie târâtoare (sau rampantă): rata este 3-4% pe an. În acest caz se manifestă o

încredere mare în moneda națională. Agenții economici pot încheia contracte pe

termen lung, fiind convinși că prețurile bunurilor pe care le vând sau le cumpără

sunt previzibile. Ratele dobânzilor sunt reduse , favorizând investițiile și respectiv

oferta agregată. Acest tip de inflație se consideră a fi stimulativ.

o Inflaţie moderată: rata anuală este de 5-10%. În acest caz apar anticipări

inflaționiste care se manifestă în creșterea cererii din partea agenților economici,

ceea ce crează premize pentru o majorare ulterioară a prețurilor. Pentru țările

subdezvoltate acest nivel de inflație este considerat unul de performanță după ce au

fost depuse eforturi antiinflaționiste considerabile.

o Inflaţie galopantă: rata anuală este de peste 10%. În acest caz apare așa numita

spirala inflaționistă – creșterea prețurilor determină creșterea costului vieței , ca

rezultat angajații vor cere majorarea salariilor nominale. Firmele la rândul lor vor

majora prețurile bunurilor produse pentru a recupera cheltuielile generate de

creșterea salariilor și respectiv pentru ași menține profiturile. Întrucân noua

majorare a prețurilor a determinat o noua creșterea a costului vieții, angajații vor

cere din nou majorarea salariilor, astfel creșterea salariilor și creșterea prețurilor

intercondiționându-se, respectiv are loc creșterea prețurilor sub formă de spirală.

o Hiperinflaţie: rata lunară a inflației este de peste 50%. Ea generează o serie de

efecte extrem de negative:

Crahul sistemului financiar: banii încetează să mai exercite funcțiile sale în

economie, deoarece puterea de cumpărare a banilor scade rapid, tranzacțiile

sub formă de troc devenind mai eficiente decât cele monetare.

Destrămarea mecanismului investițional: investițiile în producție se

recuperează o perioadă îndelungată de timp, din acest motiv ele încetează a

mai fi făcute.

Creșterea tensiunii sociale în urma reducerii considerabile a nivelului de trai a

unor pături largi ale populației, ceea ce poate genera răsturnarea guvernului

și conflicte civile.

În sec.XX prin hiperinflație au trecut Germania: în anii 1922-1924 prețurile au crescut de

1012 ori, în unele perioade fixându-se creșterea cu 10% pe oră, salariile fiind plătite de 2 ori în zi. 4

În Ungaria în anul 1945 prețurile au crescut cu 1027 ori, sau cu 20000% în lună. În Zimbabwe în

2007 inflația a ajuns nivelul de 66000% annual. RM a trecut prin hiperinflație în anii 1992-1993

nivelul IPC atingând în anul 1992 1769,6% și 2805,7 în 1993.

Î n functie de asteptarile inflationiste:

inflatie anticipata - este primita si pregatita de fiecare de actor de piata;

inflatie neanticipata - produce urmari negative asupra economiilor, fortei de

munca si productiei marfare fara ca acestea sa fie anticipate.

D upa principalele cauze inflationiste:

inflatie prin cerere – motivata prin existenta „cererii excesive la nivelul output-ului

national in conditiile angajarii depline a fortei de munca, lucru care atrage cresterea

preturilor”;

inflatie prin costuri – caracterizată prin faptul că apare ca urmare a maririi costurilor

pentru input-urile din economie (crestere datorata pretentiilor salariale sau anumite

situatii conjuncturale la preturile marilor prime, energiei etc.)

În funcție de interdependența dintre creșterea prețurilor și modificarea PIB se

deosebește: creșterea PIB neinflaționistă; creșterea PIB inflaționistă și și stagflație.

Creșterea PIB neinflaționistă este însoțită de o inflație rampantă, rata rata inflației

devastând rata de creștere a PIB: ∆PIB ˃ ∆π.

Creșterea PIB inflaționistă este însoțită de o inflație moderată, rata de creștere a PIB

devastând rata inflației: ∆PIB ˂ ∆π.

Stagflația se caracterizează prin inflație galopantă în condițiile în care volumul de

producșie rămâne constant sau se micșorează.

2. Tipuri de inflaţie.

Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o

provoacă. În acest sens, trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată, oferta

agregată şi nivelul preţurilor. Ştiind că într-o economie de piaţă nivelul mediu al preţurilor la

scară macroeconomică este determinat de interacţiunea dintre cererea agregată (AD) şi oferta

agregată (AS), iar punctul de întâlnire a celor două categorii macroeconomice va determina

nivelul preţul de echilibru (PE), atunci acest preţ va oscila în funcţie de variaţiile cererii şi

ofertei agregate. Pe o reprezentare grafică, intersecţia curbelor care reprezintă cererea şi oferta

agregată va indica nivelul preţului de echilibru.

Înţelegerea mecanismului interacţiunii dintre aceste două variabile macroeconomice

permite deducerea cauzelor fundamentale ale inflaţiei. În acest sens, se pot desprinde trei forme

cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată. 5

INFLAŢIA PRIN CERERE este acea inflaţie care rezultă din creşterea cererii

agregate. Creşterea cererii agregate este explicată de unii specialişti prin creşterea veniturilor

băneşti ale populaţiei (fig. 1).

IPC

AS

P2

P1

AD2

AD1

Y1 Y2 PIB

Figura 1. Inflaţia prin cerere

Creşterea cererii agregate este ilustrată prin deplasarea ei către dreapta, de la AD1 la AD2.

În acest caz, preţurile vor creşte de la P1 la P2, iar cantitatea agregată ofertă va spori de la Y1 la

Y2. Cu cât curba ofertei agregate este mai inelastică, cu atât preţurile vor creşte mai mult. Astfel

dacă în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este redus ca nivel,

atunci firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin ridicări de preţ.

În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai importante:

emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin monedă;

expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;

scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin dezeconomisire.

Inflaţia prin monedă este determinată de întroducerea şi menţinerea în circulaţie a unei

mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă, peste nevoile circulaţiei

băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar

finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate

corespunzătoare de monedă.

De asemenea, atunci când apare un execedent masiv al exporturilor faţă de importuri,

rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care

nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii.

6

La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea

vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al

tranzacţiilor.

Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care poate

conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor

produse de banii numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are

ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la

timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară

suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să

apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea,

creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat.

Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă

de inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a

veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului

excedent al cererii.

Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din

partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de

cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi

psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii

consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să depăşească

oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în

ramurile producătoare.

Dacă creşterea cererii este însoţită de creşterea ofertei, atunci nu se produce efectul

inflaţionist deşi masa monetară creşte.

INFLAŢIA PRIN COSTURI, PRIN OFERTĂ apare în situaţia în care costurile de

producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a

costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea

volumului activităţii.

IPC AS2

AS1

7

P2

P1

AD

Y2 Y1 PIB

Figura 2. Inflaţia prin costuri (ofertă)

Aşa cum se poate observa în figura , deplasarea către stânga a ofertei va determina o

creştere a nivelului preţului de la P1 la P2 şi o reducere a producţiei de la Y1 la Y2. Măsura în care

firmele vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de înclinaţia pantei curbei cererii

agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin,

povara costurilor mari fiind transferată asupra consumatorului prin preţuri mai mari.

Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin

costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:

• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii . Presiunea unor

costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de

producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii

lor. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari,

fără acoperire în planul producţiei, creîndu-se tensiuni inflaţioniste. Numai atunci când dinamica

salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii, revendicările şi creşterile

salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste.

• creşterea excesivă a profiturilor . Fenomenul apare, de regulă, în situaţia firmelor mari,

de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la produsele vândute, preţuri care pot constitui

costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici.

• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de regulă, la

materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri şi ale căror

preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie

importată). Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale, care

înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.

• politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata

normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri morale premature,

8

conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor

fixe.

• presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale

disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu aceeaşi este situaţia în cazul

impozitelor indirecte, care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor

afectează în mod direct nivelul acestora.

INFLAȚIA COMBINATĂ

Distincţia între inflaţia prin costuri şi inflaţia prin cerere este greu de realizat în economia

reală, întrucât ele se pot manifesta simultan.

Unii economişti susţin că, în realitate, inflaţia nu poate fi atribuită exclusiv cererii sau

costurilor, ci ea constituie rezultatul acţiunii combinate a acestor doi factori, vorbindu-se astfel

de o inflaţie mixtă (combinată).

Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de

stopat. De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de către

autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri

producătoare, ceea ce va determina creşteri salariale în ramurile respective, care nu vor face

altceva decât să mărească costurile de producţie, spirala inflaționistă fiind declanșată:

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii

Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea

preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale →

noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → o nouă creştere a preţurilor

IPC AS3

AS2

P3 AS1

9

P2

AD3

P1

AD2

AD1

PIB

Figura 3. Spirala inflaţionistă

INFLAȚIA IMPORTATĂ

Impuls de creştere a preţurilor (şi, deci, de reducere a puterii de cumpărare a unităţii

monetare) din partea ofertei externe. Creşterea preţul produselor importate (folosite ca bunuri

intermediare), fie ca urmare a creşterii preţului mondial fie ca urmare a creşterii cursului de

schimb al monedei naţionale va genera creşterea preţurilor pe piaţa internă. Inflaţia importantă

nu se deosebeşte ,ca esenţă, de inflaţia prin costuri.

Cauzele inflaţiei importate

Externe:

inflaţia din ţara exportatorului;

poziţia de monopol a exportatorului;

taxe vamale de export în ţara exportatoare;

Interne:

taxe vamale de import în ţara importatoare;

deprecierea monedei ţării importatoare;

Impactul importului asupra inflaţiei depinde de 3 factori:

o ponderea importului: cu cât această este mai mare în totalul producţiei, cu

atât impactul este mai mare;

o structura importului: cu cât ponderea importului de bunuri intermediare în

totalul importului (comparativ cu cea a bunurilor de consum) este mai

mare cu atât impactul este mai mare.

o Elasticitatea-preţ a cererii pentru import:

Elasticitatea-preţ directă: cu cât cererea pentru import este mai

inelastică, cu atât impactul importului asupra inflaţiei este mai mare;

Elasticitatea-preţ încrucişată: cu cât elasticitatea cererii pentru

bunuri de import în raport cu preţul ofertei interne este mai mare, cu

cât impactul importului asupra inflaţiei este mai mare.10

3. Consecinţe economico-sociale ale inflaţiei.

Fenomen complex, care afectează structurile întregului organism economico-social,

inflaţia are şi importante consecinţe. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai

semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general.

♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor

Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atât în

actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a atenua

efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi

disponibilităţile băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de

valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc.

Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel, dar mai ales ca

structură. În general, inflaţia descurajează economisirea, incitând subiecţii economici să

cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide, indivizii preferă satisfacţiile prezente celor

viitoare, neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce

aceeaşi satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii.

Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ, în detrimentul

celei pe termen lung. De aici, rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. Sunt preferate

şi chiar priviligiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe termen lung, mai

costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie, unde perspectiva obţinerii de

profit este mai îndepărtată. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat, în care

întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt.

♦ Efecte asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la

deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea, firmele

întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări, fapt care le afectează

capacitatea concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii.

Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate, ceea ce conduce la creşterea

costurilor şi, implicit, a preţurilor de producţie.

Pe de altă parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori, întrucât ei îşi vor plăti

aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest

lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situiază

sub rata inflaţiei.

Efecte asupra ratei dobânzii

11

Teoria cantitativă a banilor arată că rata de creştere a banilor determină rata inflaţiei, la

rândul său modificarea cantităţii de bani afectează rata nominală a dobânzii. Creşterea cu 1% a

ratei inflaţiei determină o creştere cu 1% a ratei nominale a dobânzii. Relaţia de unu la unu dintre

rata inflaţiei şi rata nominală a dobânzii este numită efect Fisher. Această relație este redată de

ecuaţia Fisher conform căreia rata nominală a dobânzii este egală cu rata reală a dobânzii, plus

rata inflaţiei:

i = r +π

Ecuaţia Fisher arată că rata nominală a dobânzii se modifică din două motive:

Rata reală a dobînzii se modifică;

Rata inflaţiei se modifică.

Acordând împrumuturi, creditorii determină rata dobânzii cu cu orientare la inflația

anticipată (πe):

Dacă πe ˂10% rata nominală a dobânzii se calculează după formula: i = r + πe ;

Dacă πe ˃10% rata reală a dobânzii se calculează după formula:

♦ Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor

Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea

reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Astfel inflația

dezavantajează persoanele ce primesc venituri fixe – bugetarii, pensionarii, invalizii, șomerii.

Dacă veniturile lor nu sunt indexate sau sunt indexate parțial, veniturile reale scad brusc. În

același timp persoanele cu venituri variabile pot fi avantajate, dacă veniturile lor vor crește într-o

proporție mai mare comparativ cu rata inflației.

♦ Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie

Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente

argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. O

inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi, subminându-i

serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă

disponibilizată.

♦ Cursul valutar şi balanţa de plăţi

12

Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune

scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această cale,

determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale

antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de

altă parte, o monedă naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în

aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei

naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). Inflaţia va antrena

mai degrabă importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi

din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de

plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

♦ Consecinţe în plan social

Toate consecinţele în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social, acolo

unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii grave de

sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. În

general, când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice

îşi pierd credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale.

4. Politici de combatere a inflaţiei.

Inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu

economie de piaţă. Politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale

ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie

controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii

ei.

♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice:

politici bugetar-fiscale şi politici monetare.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică

economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă

a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată

consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice, care

presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale,

care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică

deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor

guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constuie

părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste".

13

Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop,

fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile

circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor

instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market,

variaţia cotei rezervelor obligatorii.

♦ Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra

tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. Între măsurile de

sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, următoarele:

- ieftinirea creditelor;

- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în

primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la

plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare

accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import

şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite

provenite din import ş.a.

- reducerea costurilor de producţie, care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea

directă a agenţilor economici.

Politici antihiperinflaţioniste.

O trăsătură comună a hiperinflaţiilor o reprezintă creşterea colosală a cererii de bani

care a decurs din nevoia guvernului de a finanţa un uriaş deficit bugetar. Hiperinflaţia

porneşte de la o creştere majoră a finanţării monetare a deficitului bugetar.

Programului antihiperinflaţiei include:

Politica de stabilizare a ratei de schimb. Într-o economie "dolarizată" cele mai multe

preţuri sînt cotate în dolari , şi transformate apoi în monedă locală prin înmulţirea cu rata de

schimb. Rata de schimb este o legătură crucială între preţurile în dolari şi preţurile în monedă

locală pentru bunuri şi servicii. În timpul hiperinflaţiei, rata de schimb se depreciază cu

aproximativ aceeiaşi rată cu care preţurile locale cresc. Dacă rata de schimb ar putea fi

stabilizată, preţurile locale ar putea fi şi ele stabilizate.

Un program tipic de stabilizare susţine stabilirea (fixarea) ratei de schimb la un nivel de

sprijin, adică un nivel care poate fi susţinut de Banca Centrală, fără atacuri speculative asupra

rezervelor de schimb valutare.

Politica de control a deficitelor bugetare. Nici o rată de schimb nu poate rămîne stabilă, decît

dacă deficitul bugetar este ţinut sub control. Iată de ce pasul fundamental în oprirea hiperinflaţiei este

eliminarea problemelor bugetare care pun hiperinflaţia în prim plan.

14

Politicile monetare şi de credit. Stabilizarea ratei de schimb şi preţurilor duce la o

creştere a masei monetare pe care publicul vrea să o ţină. Schimbarea în baza monetară (sau în

banii) este egală cu şansa în creditele publice plus şansa în rezerve internaţionale. Pentru a

satisface această mare cerere de bani, guvernul are 3 opţiuni: poate creşte creditele locale spre

sectorul public (adică banca centrală poate cumpăra bonuri de la Trezorerie), poate creşte

creditele locale spre sectorul privat (adică banca centrală poate garanta mai multe credite

băncilor private) sau poate valida rezervele străine spre balanţa de plaţi (adică banca centrală

poate cumpăra valută la o rată fixă).

Reforma monetară: introducerea unei noi monede . Introducerea unei noi monede

însoţeşte, de regulă, cu succes, stabilizarea. Cel mai popular mod de a face asta este de "a tăia

zerourile" unei monede foarte depreciate.

Împrumuturile şi ajutoarele internaţionale. Toate ţările cu experienţa hiperinflaţiei, au un

nivel extrem de scăzut de rezerve internaţionale ceea ce face dificilă apărarea ratei de schimb şi deci,

stabilizarea preţurilor. În general, ţările au parcurs hiperinflaţia pentru că au avut obligaţii inter-

naţionale presante asupra bugetului. De aceea, este de dorit pentru un guvern ca programul de

stabilizare să obţină un împrumut-suport al balanţei de plăţi prin care să crească rezervele

internaţionale şi, în general, să negocieze mai multe suporturi internaţionale pentru a elibera

bugetul de finanţarea externă presantă. Această sprijinire pe termen lung poate antrena o

combinaţie de împrumuturi noi şi de eliberări de datorii existente.

5. Dilema inflaţie-şomaj. Curba Philips

Cercetătorul neozeelandez A. Philips a evidenţiat, pe baza unei cercetări minuţioase,

relaţia între rata de creştere a salariilor nominale şi rata şomajului. El a ajuns la concluzia că cele

două se află în relaţie negativă. Aceasta relație a fost dedusa din analiza celor doua variabile

(somajul si salariile) pe o perioada de peste 50 de ani, mai precis între anii 1861-1913, în Marea

Britanie.

Când rata şomajului este ridicată, revendicările salariale ale sindicatelor şi angajaţilor

sunt reduse şi invers. De exemplu, dacă productivitatea factorului muncă creşte cu 10%, iar

salariile cu 12%, în mod normal, preţurile (rata inflaţiei) cresc (creşte) cu 2%.

Pe baza acestor relaţii, A. Philips a construit curba care-i poartă numele şi în virtutea

căreia inflaţia are rol de a arbitra între opţiunile posibile din cadrul unei economii:

15

Rata șomajului

0 5,5 Rata inflației

Figura 4. Curba inițiala a lui Phillips

Curba Philips reprezintă un set de variante alternative de combinare a inflației și a

șomajului. Astfel factorii de decizie economică puşi în faţa unor opţiuni alternative pot alege

între un nivel redus de şomaj, satisfacţie pe care trebuie s-o plătească cu o inflaţie ridicată sau

invers. În acest caz, rata de sacrificiu (de substituire a inflației și a șomajului) va fi următoarea:

Ecuația curbei Phillips are ecuația:

Unde, π – rata inflatiei curente;

πe – rata asteptată a inflatiei;

Y* - PIB potențial;

Y1 – PIB real in perioada anterioara.

Reprezentanţii şcolii monetariste au demonstrat că între rata inflaţiei şi a şomajului nu

există o relaţie durabilă pe termen lung, curba Philips fiind valabilă doar pe termen scurt.

Influenţele politicilor antiinflaţioniste asupra şomajului depind de forma curbei Philips pe termen

scurt. Dacă ea tinde a fi orizontală, o reducere nesemnificativă a ratei inflaţiei determină creşteri

importante ale şomajului (şi implicit pierderi de producţie concretizate în PIB). Dacă curba

Philips este înclinată şi tinde spre vertical, o reducere semnificativă a inflaţiei face ca şomajul să

16

crească în proporţii lipsite de îngrijorare. În cazul economiei SUA, pe termen scurt, în perioada

1980-1984, pentru fiecare procent de reducere a inflaţiei a fost necesar să fie „suportate” patru

procente de pierdere a PIB-ului, evaluate la 215 miliarde de dolari (în preţurile anului 1990).

17