Echilibrul Macroeconomic in Doctrina Keinesista
-
Upload
soos-monika -
Category
Documents
-
view
244 -
download
1
description
Transcript of Echilibrul Macroeconomic in Doctrina Keinesista
Universitatea „Petru Maior” Târgu- Mureș
Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice și Administrative
Specializarea: Contabilitate si Audit
Echilibrul macroeconomic
in doctrina keynisistă
Profesor: Herman Emilia
Masterand:
Tcaciuc Andrei
2015
Cuprins
Cuprins..................................................................................................2
Viața și activitatea lui John Maynard Keynes.......................................3
Conceptia economica............................................................................7
Noțiuni specifice folosite......................................................................8
Cererea efectivă...................................................................................11
Echilibrul Economic............................................................................13
DIAGRAMA IS–LM..........................................................................18
Echilibrul pe piața bunurilor.............................................................19
Echilibrul pe piața monetară.............................................................20
Concluzii.............................................................................................21
2
Via a i activitatea lui John Maynard Keynesț ș
John Maynard Keynes s–a născut marţi, 5 iunie 1883, oraşul Cambridge, Anglia.
În acelaşi an a încetat din viaţă Karl Marx şi s–a născut Joseph Alois Schumpeter. Părinţii lui
au fost John Neville Keynes şi Florence Ada Brown. În anul 1905 J. M.Keynes a început
studiul Economiei politice, citind lucrări de Marshall, Edgeworth, Cournot, şi Jevons. La 3
iunie 1908 a fost nominalizat pentru un post de lector de Economie politică la Cambridge
University, vacantat prin pensionarea lui Alfred Marshall.
Din 1909 Keynes şi–a început activitatea publicistică, cu un articol în „Economic
Journal” despre „Recent Economic Events in India”. În anul 1910 John Maynard Keynes a
devenit secretarul Comisiei Economice a Universităţii Cambridge, al cărei preşedinte era
chiar tatăl lui, John Neville Keynes.
La 15 ianuarie 1915 s–a angajat la Trezoreria Britanică, în calitate de secretar la Cabinetul
Comitetului pentru „alimente şi preţuri”, condus chiar de primul ministru David Lloyd
George. În luna mai 1915 Keynes a fost transferat la „Financial Divizion of the Treasury”.
În perioada 1921–1930 Keynes a desfăşurat o bogată activitate publicistică, în
calitate de jurnalist, redactor şef la „Economic Journal” şi preşedinte al publicaţiei „The
Nation”, analizând mai multe aspecte, printre care cele referitoare la reparaţiile de război,
precum şi numeroase probleme economice curente.
În anul 1921 a publicat lucrarea A Treatise on Probability, la care lucrase mai mulţi ani.
După doi ani, în 1923, i–a apărut o nouă lucrare, intitulată A Tract on Monetary Reform, în
care se pronunţa împotriva întoarcerii în Anglia la sistemul „Gold Specie Standard”,
practicat înaintea Primului Război Mondial.
Încă din perioada 1923–1925 Keynes a considerat că există două categorii de nevoi
umane:
1. Nevoi absolute, „in the sense that we feel them whatever the situation of our fellow
beings may be” şi
3
2. Nevoi relative, „those which are relative in sense that we feel them only if their
satisfaction lifts us above, makes us feel superior to our fellows”
Keynes considera că societatea capitalistă, „condusă înţelept” („wisely managed”),
poate fi în situaţia de a satisface – în mai puţin de un secol – nevoile absolute, iar apoi să–şi
concentreze eforturile şi energiile spre cele relative. Chiar din această perioadă a apărut în
gândirea lui Keynes ideea conform căreia „soluţionarea problemelor economice cu care este
confruntată societatea se găseşte în «capitalismul condus»“ şi în „renunţarea la «laissez–
faire» “. Iată cum exprima el acest crez încă în anul 1924 şi – apoi – în lucrarea The End of
Laissez– Faire (1926). „Să clarificăm baza metafizică sau principiile generale, pe care
laissez–faire a fost fundamentat. Nu este adevărat că indivizii posedă o ‘libertate naturală’
dobândită în activităţile lor economice. Nu există un ‘contract’ care să confere drepturi eterne
acelora care Posedă sau acelora care Obţin. Lumea nu este condusă astfel încât interesele
individuale şi cele sociale să coincidă întotdeauna. Nu este corectă deducţia conform căreia
realizarea propriului interes operează în interes public. De asemenea, nu este adevărat că
întotdeauna interesul particular este realizat; foarte adesea indivizii separaţi sunt prea slabi sau
prea ignoranţi pentru a realiza chiar propriile interese. Experienţa nu demonstrează că atunci
când sunt reuniţi într–o unitate socială, indivizii sunt, totdeauna, mai puţin clarvăzători, decât
în cazul în care acţionează separat”.
Keynes a făcut distincţie între problemele care – din punct de vedere tehnic – sunt sociale,
de acelea care sunt individuale. Problemele sociale, afirma el, „dacă nu sunt decise şi
îndeplinite de către Stat, nu vor fi realizate de nimeni”. În această categorie el includea:
nivelul şi distribuirea economiilor, politica populaţiei, controlul banilor şi masei monetare,
politica creditului ori informarea corectă asupra situaţiei economice generale etc. Keynes
propunea controlul statului asupra unor domenii de interes naţional, precum: electricitatea,
comunicaţiile, căile ferate, distribuirea apei, transporturile, activităţile portuare, radioul
central BBC. Tot el propunea formarea unui Economic General Staff şi a unui Economic
Advisory Council. De asemenea, a propus formarea Board of National Investment, „însărcinat
cu responsabilitatea tuturor fondurilor capitale şi cheltuielilor guvernului central”; „autorităţi
locale şi organisme ad hoc pentru asigurarea administrării altor fonduri imperiale; reglarea (în
colaborare cu Banca Angliei) a problemelor publice pentru autorităţile teritoriilor de peste
mări; ca şi asigurarea suportului public pentru investiţiile private”.
4
În anul 1930 John Maynard Keynes a publicat lucrarea A Treatise on Money, în două
volume, la care lucrase practic începând din 1922–1923. Într–o dezbatere cu Dennis
Robertson (1890–1963), autorul lucrării Banking Policy and the Price Level (1925), Keynes a
ajuns la concluzia că economiile şi investiţiile sunt făcute de persoane diferite şi nu sunt,
neapărat, mărimi egale.
Pe termen scurt, dezechilibrul dintre economii şi investiţii poate apărea ca urmare a
tendinţelor inflaţioniste sau deflaţioniste. Veniturile băneşti au fost câştigate atât de
producătorii bunurilor de consum, cât şi de producătorii bunurilor de capital, dar numai
venitul naţional al primilor este disponibil pentru consumul curent. Dacă veniturile băneşti ale
populaţiei sunt cheltuite în proporţia ponderii pe care o au bunurile de consum în venitul
naţional, sistemul poate rămâne în echilibru.
Dacă proporţia veniturilor cheltuite pe bunuri de consum diferă de proporţia lor în venitul
naţional, producătorii vor înregistra creşteri sau descreşteri neaşteptate ale nivelului profitului,
faţă de acela prognozat şi aşteptat de ei. Aceste evoluţii neaşteptate ale profiturilor sau
pierderile agenţilor economici vor conduce la schimbări ale investiţiilor, la modificarea
structurii venitului naţional, determinate de dorinţa oamenilor de afaceri de a adapta oferta la
cererea reală .
După părerea lui Keynes, cea mai importantă forţă a schimbării o constituie nivelul
investiţiilor. Încă în Consecinţele economice ale Păcii (1919) el susţinea că „acumularea de
capital este esenţială pentru capitalism”. Dar factorul determinant de care depinde
nivelul şi evoluţia investiţiilor îl constituie rata dobânzii. Economisirea este o mărime
relativ stabilă în funcţie de venit şi relativ sensibilă la modificarea ratei dobânzii. În asemenea
circumstanţe, scăderea ratei dobânzii va determina urcarea investiţiilor şi – probabil –
reducerea economiilor, ceea ce va genera un surplus al investiţiilor peste economii (I > S),
creşterea preţurilor şi micşorarea profiturilor .
Urmărind raţionamentul suedezului Knut Wicksell (1851–1926), Keynes a făcut
distincţie între rata naturală („natural rate”) (d’n) şi rata de piaţă („market rate”) („rata
5
monetară”) (d’m) ale dobânzii. Rata naturală reflectă „randamentul anticipat al investiţiilor”
sau „eficienţa investiţiilor” sau „rata profitului” din economie. Rata de piaţă („monetară”) a
dobânzii este cea practicată la creditele şi depozitele curente din economie. Dacă d’n = d’m,
rezultă că investiţiile sunt egale cu economiile (I = S), iar preţurile sunt stabile.
Neconcordanţele dintre cele două rate ale dobânzii reprezintă cauza principală a modificării
preţurilor şi cea mai importantă sarcină a politicii monetare este de a preveni asemenea
divergenţe şi să asigure stabilitatea preţurilor în condiţiile folosirii depline a forţei de muncă
La sfârşitul lui februarie 1933 trecuseră 15 luni de când Keynes reluase lucrul la o
nouă „teorie monetară”. După încă trei ani, în 1936, va fi publicată Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, ultima contribuţie remarcabilă a lui John Maynard
Keynes la teoria economică. „Eu am enunţat pentru mine – susţine Keynes – legea
psihologică potrivit căreia când venitul creşte, distanţa (decalajul) dintre venit şi consum
va creşte”. Cu mult mai târziu, Keynes a realizat că rata dobânzii este „măsura preferinţei
pentru lichiditate” („measure of liquidity preference”). În sfârşit, „eficienţa marginală a
capitalului leagă un lucru cu altul.
Încă din deceniul patru al secolului al XX–lea, Keynes a purtat intense negocieri cu
americanii pe problemele sistemului monetar internaţional. Mai întâi, ele au vizat
abandonarea sistemului–aur şi trecerea la sistemul aur–devize. Apoi, în deceniul al cincilea,
tratativele sau focalizat asupra reorganizării financiare a economiei mondiale postbelice. În
urma acestor tratative, la care au participat în ultima perioadă a războiului şi alte state, s–au
pus bazele actualului Sistem Monetar Internaţional.
La 22 iulie 1944 s–a semnat Actul final al Conferinţei de la Bretton Woods (SUA),
prin care s–a trecut la sistemul „Aur–Devize” („Gold Exchange Standard”) şi s–au creat
două instituţii cheie ale finanţelor lumii: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), devenită ulterior Banca
Mondială (World Bank).
Lordul John Maynard Keynes a decedat la 21 aprilie 1946, în locuinţa sa de la Tilton.
6
Conceptia economica
Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte. Psihologia
colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global, consumul
global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime ca venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi
dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de
bunuri destinate consumului imediat. Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de
ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi
surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s–o consume la
nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii, încasările
întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a–i determina să ofere volumul
respectiv de ocupare. Rezultă deci că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia
colectivităţii spre consum, nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există
mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea
mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente. La rândul său, volumul
investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiţii, iar imboldul la
investiţii depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a
capitalului şi complexul de rate ale dobânzii percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu
riscuri diferite.
Prin urmare, atunci când înclinaţia marginală spre consum şi mărimea investiţiilor sunt
date, numai un singur nivel de ocupare a mâinii de lucru va fi compatibil cu echilibrul,
întrucât orice alt nivel va duce la o inegalitate între preţul global de ofertă al producţiei în
ansamblu şi preţul ei global de cerere. Acest nivel nu poate fi superior ocupării depline a
mâinii de lucru, adică salariul real nu poate fi inferior dezutilităţii marginale a muncii. Nu
există însă, în general, nici un motiv să se conteze că el va fi egal cu ocuparea deplină.
Cererea efectivă însoţită de ocuparea deplină este un caz special, care are loc numai atunci
când înclinaţia spre consum şi imboldul spre investiţii se află într–un raport anume între ele”.
7
No iuni specifice folositeț
Preocuparea fundamentală a lui John Maynard Keynes a fost aceea de a stabili o
corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă
disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea şomajului.
În procesul folosirii sale, venitul naţional (global) (Y) este destinat consumului
neproductiv (C) şi investiţiilor nete (I). Dar sursa investiţiilor nete o constituie economiile
(S). Prin urmare, în situaţia de echilibru macroeconomic, venitul naţional este egal cu suma
dintre cheltuielile pentru consumul neproductiv şi investiţiile nete. Adică, preţul global de
ofertă, pe care speră să–l obţină întreprinzătorii în urma realizării producţiei, este egal cu
cheltuielile pe care le fac cumpărătorii– consumatori şi cumpărătorii–investitori.
CU alte cuvinete:
1. Venitul (Y) = Valoarea producţiei = Consumul (C) + Investiţiile (I)
2. Economiile (S) = Venitul (Y) – Consumul (C)
3. Economiile (S) = Investiţiile (I) sau
Adică, condiţia de bază a echilibrului macroeconomic este egalitatea dintre
ECONOMIILE pe care le fac cumpărătorii–consumatori şi INVESTIŢIILE făcute de
cumpărătorii–investitori.
Corespunzator
8
Înclinația medie spre consum (c); c = C/Y, care arată ponderea cheltuielilor pentru consum
în total venituri.
De aici rezultă volumul cheltuielilor de consum ca produs între înclinaţia medie
spre consum şi venit.
Înclinația medie spre economisire (s); s = S/Y, care arată ponderea economiilor în
total venituri. De aici rezultă volumul economiilor ca produs între înclinaţia medie spre
economisire şi venit.
Totodată se verifică urmatoarele corelații:
ceea ce înseamnă că înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia medie spre economisire
sunt două mărimi complementare şi opuse una alteia
Înclinația marginală spre consum (c’); c’ = ΔC/ΔY, evidenţiază sporul
cheltuielilor pentru consum la creşterea cu o unitate a venitului. „Această mărime are o
importanţă considerabilă deoarece ne spune cum va trebui împărţit sporul următor al
producţiei între consum şi investiţii. Într–adevăr ΔY = ΔC + ΔI.
De aici rezultă sporul cheltuielilor pentru consum ca produs între înclinaţia marginală
spre consum şi sporul venitului.
9
Înclinația marginală spre economisire (s’); s’ = ΔS/ΔY, evidenţiază sporul
economiilor la creşterea cu o unitate a venitului.
De aici rezultă sporul economiilor ca produs între înclinaţia marginală spre economisire
şi sporul venitului.
Totodată, se verifică următoarele corelaţii:
ceea ce înseamnă că înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre
economisire sunt două mărimi complementare şi opuse una alteia. Aceasta înseamnă că
creşterea sau scăderea uneia dintre ele determină scăderea sau creşterea egală a celeilalte,
astfel că suma lor formează – întotdeauna – un întreg (1 sau,
după caz, 100).
Mai departe, Keynes a folosit noţiunea de „MULTIPLICATOR” (M), pentru a
demonstra că orice creştere a investiţiilor are un efect multiplicator asupra veniturilor.
Multiplicatorul „ne spune că, atunci când are loc un spor al investiţiilor globale, venitul
va creşte cu o mărime care este de M ori mai mare decât sporul investiţiilor”.
10
Multiplicatorul arată că atunci când are loc o creştere oarecare a volumului
investiţiilor, venitul creşte cu produsul dintre multiplicatorşi sporul investiţiilor.
Din formulă rezultă că multiplicatorul este:
Direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum [M = 1/(1 – c’)]. Cu cât
înclinaţia marginală spre consum este mai mare (apropiindu–se de 1 sau 100%) cu atât
multiplicatorul este mai mare şi eficienţa investiţiilor mai ridicată. Un spor relativ mic al
investiţiilor are un efect multiplicator mare asupra venitului şi investitorii sunt stimulaţi să
sporească volumul investiţiilor.
Invers proporţional cu înclinaţia marginală spre economisire (M = 1/s’). Cu cât
este mai mare înclinaţia marginală spre economisire, cu atât multiplicatorul este mai mic şi
eficienţa investiţiilor mai redusă. Un efort investiţional mare are un efect multiplicator mic
asupra venitului şi investitorii manifestă tendinţa de reducere a volumului investiţiilor.
Cererea efectivă
Cererea efectivă desemnează nivelul cheltuielilor pentru cumpărarea bunurilor şi
serviciilor care se manifestă la un moment dat (sau într–o perioadă determinată), adică
cererea solvabilă. Cererea efectivă este formată din cheltuielile pentru consumul individual şi
din cheltuielile pentru investiţii.
În starea de echilibru economic cheltuielile totale sunt egale cu cumpărările totale. Iar
cumpărările totale sunt egale cu valoarea producţiei (sau venitul total al populaţiei şi agenţilor
economici).
Dinamica gândirii keynesiste cu privire la nivelul ocupării resurselor de muncă din
Economie
11
Se observă foarte clar de ce producţia este determinată de cererea efectivă. Într–o
asemenea logică, cererea efectivă devine elementul hotărâtor de care depinde atât nivelul
producţiei cât şi gradul ocupării resurselor de muncă.
Pentru aceasta, Keynes a descompus cererea efectivă în două componente:
Consumul (C) și Investiţiile (I) şi le–a analizat separat pe fiecare dintre ele. Deci, Y = C + I
Distincţia între consum şi investiţii se poate face cu oarecare uşurinţă, deşi, în detaliu, ea
comportă anumite dificultăţi. Dacă o persoană cheltuieşte veniturile sale pentru a cumpăra
bunuri şi servicii neproductive, necesare satisfacerii nevoilor de viaţă, avem de a face cu un
consum. Dacă un agent economic construieşte un spaţiu productivsau cumpără utilaje şi
instalaţii diverse ori materii prime etc., aceasta reprezintă o investiţie. În anumite cazuri,
asemenea distincţie este mai greu de făcut. Cumpărarea unui autoturism sau construirea unei
case reprezintă pentru o persoană oarecare consum, iar pentru agentul economic o investiţie.
În concluzie. Sumele cheltuite de populaţie pentru cumpărarea de bunuri şi servicii
destinate satisfacerii nevoilor reprezintă consumul. Sumele plătitede întreprinderi pentru
scopuri productive constituie investiţiile.
12
Echilibrul Economic
Pentru explicarea şi interpretarea concepţiei economice a lui John Maynard
Keynes, economistul american Paul Anthony Samuelson (n. 1915) a propus o diagramă,
pornind de la unghiul drept.
13
În această schemă, în fiecare punct de pe bisectoarea unghiului de 90 de grade,
consumul este egal cu venitul (C = Y), corespunzător, economiile sunt egale cu investiţiile
(S = I), iar echilibrul fără şomaj este realizat
În punctul A consumul şi venitul sunt egale, adică întregul venit este consumat şi
economiile, respectiv investiţiile sunt egale cu zero. Consumul este o funcţie de venit şi
variază în acelaşi sens în care se modifică venitul.
Dar nu numai atât. În gândirea keynesistă consumul este o funcţie specială a venitului
(C = c * Y). Când venitul creşte, consumul creşte şi el, dar mai puţin decât sporirea venitului
(ΔY = ΔC + ΔS).
Această corelaţie este reprezentată de evoluţia curbei C, a cărei pantă (înclinaţie)
este – totdeauna – egală cu înclinaţia marginală spre consum, este pozitivă, dar mereu
mai mică decât 1 (bisectoarea unghiului de 90 de grade are panta egală cu 1). Keynes
aprecia că în economia contemporană, panta curbei C este 3/4, sau 75% din aceea a venitului
naţional.
Curba „funcţiei economisirii” (S = s * Y, sau ΔS = s’ * ΔY) are o pantă egală cu
înclinaţia marginală spre economisire. În figura anterioară, economiile sunt reprezentate de
partea haşurată cuprinsă între bisectoarea unghiului drept şi funcţia consumului, sau de
suprafaţa cuprinsă între axa orizontală a venitului şi funcţia
economiilor.
Una dintre ideile de bază ale doctrinei keynesiste afirmă că venitul întreprinzătorilor
este determinat de nivelul cererii globale. Dar cererea globală (CG) este formată – acum –
din cheltuielile de consum (C) şi investiţiile agenţilor economici (I).
Curba (C + I) evidenţiază mărimea dorită (dezirabilă) a cheltuielilor de consum şi
investiţii la fiecare nivel al venitului. Această curbă intersectează bisectoarea unghiului de 90
14
de grade în punctul E. Acest punct reprezintă o stare de echilibru, pentru că la acel nivel,
nivelul dorit al consumului şi investiţiilor este perfect egal cu venitul total din economie.
Dacă venitul ar fi mai mic sau mai la stânga punctului E, curba (C + I) ar fi
deasupra bisectoarei, adică cererea globală (de consum şi investiţii) va fi mai mare decât
oferta globală. Într–o asemenea situaţie, agenţii economici vor fi interesaţi să mărească oferta
şi preţul de ofertă până la punctul de intersecţie şi de echilibru E. Segmentul „a” măsoară
excesul cererii globale faţă de oferta globală. Această stare va determina producătorii să
mărească oferta de produse şi să creeze noi locuri de muncă.
Dacă venitul ar fi mai mare sau mai la dreapta punctului E, curba (C + I) ar fi sub
panta de 45 de grade, adică cererea globală (de consum şi investiţii) ar fi mai mică decât
oferta globală. Acum, o parte a ofertei de bunuri şi servicii nu se realizează, iar
întreprinzătorii nu obţin veniturile scontate. Segmentul „b” măsoară excesul ofertei globale
faţă de cererea globală. Agenţii economici vor fi determinaţi să reducă oferta şi preţul de
ofertă până la nivelul cererii solvabile, până la punctul de intersecţie şi deechilibru E. În acest
punct curba economiilor se intersectează cu curba investiţiilor, cele două mărimi fiind egale
(S = I).
Dar venitul corespunzător punctului de echilibru E, adică YE, nu coincide – în mod
necesar – cu venitul necesar ocupării depline a forţei de muncă YF. În realitate, YE este
inferior lui YF, adică (YE < YF) şi economia concurenţială capitalistă nu dispune de forţe
care să ridice – în mod automat – pe YE la nivelul lui YF.
De aceea, se impune intervenţia statului, care prin intermediul politicii fiscale,
monetare şi a cheltuielilor publice, „să împingă” pe YE la nivelul lui YF, adică să asigure
egalitatea YE = YF şi ocuparea deplină a resurselor de muncă.
În noile condiţii, cererea globală (CG) va fi formată din cheltuielile de consum (C),
investiţiile (I) şi cheltuielile publice (G).
15
Presupunem că G reprezintă cheltuielile guvernamentale, iar T sunt taxele şi
impozitele percepute la bugetul statului. În starea de echilibru, vom avea
Dacă cheltuielile guvernamentale sunt mai mari decât încasările, vom avea deficit
bugetar (G – T este pozitiv).
Dacă cheltuielile bugetare sunt inferioare veniturilor, vom avea excedent bugetar (G –
T este negativ). În acest caz
Acum, cererea globală va intersecta oferta globală în punctul F, iar echilibrul astfel
stabilit corespunde ocupării depline a resurselor de muncă.
Concluzia pe care o trage John Maynard Keynes este următoarea: În oricare
economie în care cheltuielile private (de consum şi investiţii) se situează sub nivelul
venitului corespunzător ocupării depline a forţei de muncă, există – totdeauna – un
volum al cheltuielilor guvernamentale capabil să asigure folosirea deplină a resurselor
umane.
16
Punctul E corespunde nivelului venitului naţional (YE) şi ratei dobânzii (d’E)
pentru care există un echilibru macroeconomic general, pe piaţa bunurilor şi serviciilor,
a forţei de muncă, cât şi pe piaţa monetară şi a capitalului.
Schema generală a dinamicii keynesiste este următoarea:
17
DIAGRAMA IS–LM
După apariţia Teoriei generale … s–au propus mai multe forme grafice pentru
explicitarea mesajului keynesist. La elaborarea ei, contribuţia hotărâtoare au avut–o
englezul John Richard Hicks (1904–1989) şi americanul Alvin Harvey Hansen (1887–
1975), consideraţi – fiecare în ţara lui – lideri ai orientării keynesiste.
Pentru trasarea diagramei–model IS–LM, pornim de la următoarele postulate ale
doctrinei keynesiste:
1. Economiile sunt o funcţie a nivelului venitului [S = f(Y)];
2. Investiţiile sunt o funcţie a ratei dobânzii [I = f(d’)];
3. Cererea de bani este o funcţie a nivelului venitului şi ratei dobânzii [L =
f(Y,d’)].
Hicks a considerat că Teoria generală … are în vedere o economie cu două pieţe:
1. piaţa bunurilor de consum şi investiţii, în care egalitatea I = S determină
nivelul de echilibru al venitului şi, întâmplător, nivelul de echilibru al ratei
dobânzii.
18
2. piaţa monetară, în care egalitatea M = L determină nivelul de echilibru al
ratei dobânzii şi, întâmplător, nivelul de echilibru al venitului.
Echilibrul pe pia a bunurilorț
Pentru a asigura un asemenea echilibru, se impune ca partea economisită din venit (S)
să fie investită, deci să avem I = S. Cum în doctrina keynesistă volumul investiţiilor depinde
de rata nominală a dobânzii (I = f(d’), iar nivelul economiilor depinde de mărimea venitului
(S = f(Y), ecuaţia I = S se poate scrie
Se obţine astfel o relaţie între venitul Y şi rata dobânzii d’, pentru anumite funcţii de
investire şi de economisire date. Această relaţie este descrescătoare, dacă reţinem ipotezele
lui Keynes. Într–adevăr, atunci când venitul Y creşte, economiile S(Y) cresc şi ele (şi chiar
mai repede decât venitul). Deoarece trebuie să avem I(d’) = S(Y), înseamnă că I(d’) trebuie
să crească şi ea, fapt care nu este posibil decât dacă d’ scade (deoarece se presupune că
volumul investiţiilor şi nivelul ratei dobânzii variază în sens invers unul faţă de altul).
Oricărei creşteri a lui Y îi corespunde o scădere a lui d’. Deci, relaţia dintre venit (Y) şi
rata dobânzii (d’) este reprezentată printr–o curbă descrescătoare, denumită IS. Această
relaţie nu are o semnificaţie economică precisă. Ea nu oferă decât condiţia pe care trebuie să o
verifice rata dobânzii şi venitul, pentru ca oferta globală (OGB) şi cererea globală (CGB) de
bunuri să fie egale, adică pentru ca
Curba IS reprezintă funcţia consumului (economiilor), a investiţiilor şi constituie locul
geometric al condiţiei de echilibru dintre economii şi investiţii. Tot pe această curbă,
cheltuielile totale (pentru consum şi investiţii) sunt egale cu venitul naţional (Y = C + I).
19
Echilibrul pe pia a monetarăț
S–a demonstrat că cererea de bani, sub formă de lichidităţi, creşte o dată cu venitul
(din cauza sporirii volumului de tranzacţii), deci este o funcţie crescătoare a venitului (L1 =
f(Y)). Totodată, volumul lichidităţilor scade pe măsura urcării ratei dobânzii, deci este o
funcţie descrescătoare a ratei dobânzii (L2 = f(d’)),pentru că încasările nefolosite nu aduc nici
un profit. Cererea totală de bani lichizi (L) este formată din două segmente relativ
individualizate şi distincte. Pe de o parte, L1(Y) este o funcţie crescătoare a venitului. Pe de
altă parte, L2(d’) este o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii. Presupunând că oferta de
monedă (M) este dată (ca o mărime exogenă), atunci echilibrul pe piaţa monetară se
realizează când
Această ecuaţie exprimă o relaţie între venitul Y şi rata dobânzii d’, în condiţiile în
care L1, L2 şi M sunt determinate. Ea este reprezentată prin curba crescătoare LM. Într–
adevăr, când creşte venitul Y, creşte şi L1(Y). Dar, în acelaşi timp, L2(d’) = M – L1(Y),
scade, ceea ce nu este posibil decât dacă d’ creşte (întrucât, prin definiţie, L2(d’) este o
funcţie descrescătoare de d’.
Altfel spus, venitul Y şi rata nominală a dobânzii d’ variază în acelaşi sens. Nici
curba LM nu are o semnificaţie economică precisă. Ea reflectă numai condiţia pe care trebuie
s–o verifice venitul Y şi rata dobânzii d’ pentru realizarea echilibrului pe piaţa monetară,
adică egalitatea întreoferta (M) şi cererea de bani (L).
Curba LM reprezintă – deci – ecuaţia cererii de bani (preferinţa pentru lichiditate), a
ofertei de bani şi locul geometric al condiţiei de echilibru pe piaţa monetară (M = L).
Punctul unde se intersectează cele două curbe (E) are drept coordonate, pe abscisă
mărimea venitului (YE), iar pe ordonată rata dobânzii (d’E), pentru care există echilibru atât
pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea monetară.
20
Acest punct ar corespunde tipului de echilibru descris de Keynes şi determină
gradul de ocupare a resurselor de muncă. O scădere a eficienţei marginale a capitalului
(reducând investiţiile şi economiile), determină deplasarea curbei IS spre stânga şi în jos,
şi diminuarea atât a venitului naţional, cât şi a ratei dobânzii. O creştere a cantităţii de
bani (ofertei şi cererii), deplasează curba LM spre dreapta şi în jos, şi determină, pe de o
parte, creşterea venitului, iar pe de altă parte, scăderea ratei dobânzii. Punctul de
echilibru se stabileşte „la dreapta şi sub cel iniţial”. Creşterea eficienţei marginale a
capitalului (stimulând investiţiile şieconomiile), deplasează curba IS spre dreapta şi în
sus, şi măreşte atât venitul naţional, cât şi rata dobânzii. Reducerea cantităţii de bani
(ofertei şi cererii), deplasează curba LM spre stânga şi în sus, şi determină, pe de o parte,
scăderea venitului, iar pe de altă parte, urcarea ratei dobânzii. Punctul de echilibru se
stabileşte „la stânga şi deasupra celui iniţial”
Concluzii
Munca lui John Maynard Keynes avut un impact major atât asupra teoriei politice și
economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este considerat de
mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei teoretice moderne.
Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în
decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru explicarea
efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderentii neo-liberalismului
21