Tema 3. Cultura civică: repere teoretico-conceptuale

Planul :

1. Noţiuni de bază.2. Partricipare politică și cetățenie activă.3. Definirea şi dimensiunile culturii civice.

Literatura :

Dicţionar de cultură generală / vol. coord. De Frederic Laupies. – Iaşi : Polirom, 2008.Colţescu Gabriela. Vocabular pentru societăţi plurale. – Iaşi: Polirom, 2005.Educaţie civică: Curriculum pentru cl. a 10-a–a 12-a / Min. Educaţiei al Rep. Moldova. – Chişinău: Î.E.P. Ştiinţa, 2010.Educaţia civică: Curriculum pentru învățământul gimnazial(clasele V-IX). - Chişinău, 2010.

1. Noțiuni de bază : civism/virtute civică, educaţie civică.

Civism/Virtute civică – Etimologie: civicus (lat.) = „cetăţenesc", „civil".Civismul constă în exercitarea calităţii de cetăţean”(Dicţionar de cultură generală /vol.

coord. de F. Laupies. – Iaşi: Polirom, 2008, p. 145). Prin urmare, conceptul de civism este legat de cel de cetăţean (polites), care, la rândul său, îşi revendică trăsăturile originare din modelul antic al cetăţii-stat. Noţiunea de cetăţenie reţine motivele şi elementele originare de participare şi asumare a responsabilităţii pentru chestiunile publice. „Civismul este mândria vizibilă a cetăţenilor în raport cu polisul din care fac parte, probată prin voinţa de a-şi asuma responsabilitatea pentru treburile obşteşti”( Vocabular pentru societăţi plurale p....). Chiar şi la nivelul cetăţeniei într-o comunitate politică, îndatoririle civice privesc seriozitatea cu care sunt tratate activităţile comunităţii.

Autorii „Dicţionarului de cultură generală” fac distincţia dintre civism şi civilitate, care constă în „respectarea regulilor de bună purtare”(Ibidem). Civilitatea, în aceeaşi accepţie, ţine de relaţiile interpersonale din sfera privată, în vreme ce civismul priveşte respectarea a ceea ce este legat de interesele generale ale colectivităţii, a patrimoniului comun, a legii. Într-un context mai larg, el se referă la îndatoririle şi responsabilităţile civice.

Civismul cuprinde cele două aspecte constituitive ale cetăţeanului: supus şi suveran. În logica republicană, care îi conferă sensul cel mai deplin, cetăţeanul este cel ce se supune legii (supus) al cărei autor este (suveran). Civismul are aşadar un aspect activ şi unul pasiv, manifestându-se ca respectare a legilor, deci ca inactivitate activă, lăsând ceea ce îndeobşte se recunoaşte a fi ireductibil în sfera uzului personal, şi, respectiv, ca implicare în viaţa publică. Această implicare a fost numită virtute de Montesquieu, în „Despre spiritul legilor” (cartea a III-a, cap. 3:”Despre principiul democraţiei”).

Conceptul şi noţiunea de civism pot fi înţelese şi utilizate în context restrâns, cu sensul de apartenenţă la un polis, caz în care „mândria civică", „sentimentul civic" se referă la relaţii specifice între indivizi şi locul lor de rezidenţă. Trăsăturile locale puternice, cum sunt guvernarea locală, obiceiurile locale recunoscute, ceremoniile civice, modelele arhitecturale specifice pot susţine sentimentul civic. În forma sa antică, virtutea civică era un principiu solicitant, care cerea dedicare faţă de oraşul-stat şi subordonarea vieţii private celei publice şi binelui comun (Held, 1995). În oraşele-stat ale Italiei, cetăţenia însemna participare la treburile obşteşti.

Virtutea civică poate avea şi o semnificaţie mai largă, aceea a culturii civice la nivelul statului sau al oricărui alt tip de unitate politică, în acest caz, ea trimite la sentimentul datoriei

1

civice, credinţa în obligaţia de a participa la problemele politice sau civice (ale comunităţii). Cultura civică s-a dovedit, cu precădere, puternică în S.U.A., unde este strâns legată de americanism şi de „modul de viaţă american" (American way of life). Americanii posedă un puternic simţ al competenţei civice şi al eficacităţii politice (credinţa în capacitatea de a influenţa politicile guvernamentale), fiind, ca atare, preocupaţi de afirmarea şi păstrarea drepturilor. Cultura politică şi, în mare măsură, cultura civică americane îşi au originea în tradiţia religioasă dominantă, în protestantism şi, în special, în puritanism, cu a sa etică a muncii, aşa cum a fost descrisă de Max Weber; aceasta a promovat un set de valori cu puternice consecinţe politice, motivând membrii comunităţii faţă de activităţile civice şi comunale. Mai mult, bisericile au oferit posibilitatea dezvoltării şi exersării aptitudinilor civice şi politice. De vreme ce bisericile erau controlate de către propriii membri, putem spune că reprezentau nişte sisteme politice în miniatură, organizate pe principii congregaţionale; astfel, existenţa unei culturi religioase participative a contribuit la dezvoltarea unei culturi politice participative.

Un aspect important al virtuţilor civice este cel al religiei civile. Deşi religion civile a fost pentru prima dată menţionată de Jean Jacques Rousseau în Contractul social (1762), ea a devenit o noţiune americană importantă, ca paradigmă stabilă a unor idei caracteristice şi a unor idealuri unificatoare, ce conferă coeziune şi formă culturii politice. Ea coexistă în armonie cu credinţele religioase tradiţionale şi presupune o serie de imagini sacre (precum drapelul), simboluri (precum constituţia), ritualuri şi sfinţi seculari (cum sunt George Washington şi Abraham Lincoln). Robert Bellah, împreună cu echipa sa, a examinat religia civilă şi conceptul înrudit de simţ comun, înţeles ca sentiment al comunităţii sau spirit public, în ce măsură un asemenea sentiment de apartenenţă poate fi conceput şi dacă el poate fi extins la unităţi politice mai largi, cum sunt cele supranaţionale (de exemplu, Uniunea Europeană), reprezintă încă o necunoscută.

Lipsa spiritului civic, pornind de la cele două aspecte ale civismului generează tipuri corelative de comportamente plasate la două poluri: pasiv şi activ. Pierderea simţului interesului general se manifestă prin detaşarea de ceea ce priveşte interesele comunităţii (polul pasiv) şi prin violarea bunurilor comune (polul activ). Simţul datoriei cetăţeneşti tinde să crească proporţional cu nivelul educaţiei.

Educaţia civică, în calitate de domeniu al ştiinţelor sociale deţine o importanţă crucială pentru dezvoltarea virtuţilor civice şi a culturii civice. Democraţia politică necesită un electorat educat, aşa cum s-a recunoscut încetul cu încetul în secolul al XlX-lea, prin iniţierea educaţiei publice elementare. Educaţia civică poate contribui la cunoaşterea necesară care le permite cetăţenilor să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească îndatoririle cetăţeneşti. Aceasta include predarea cunoştinţelor elementare, a valorilor şi virtuţilor cetăţeneşti.

Scopul şi intenţia ei sunt reprezentate de: conştientizarea drepturilor constituţionale sau civice şi de pregătirea pentru exercitarea drepturilor şi a responsabilităţilor de cetăţean; dezvoltarea abilităţilor de bun cetăţean, precum toleranţa şi respectul reciproc, dar şi înţelegerea punctelor de vedere politice diferite şi chiar opuse; promovarea abilităţii de a judeca raţional poziţiile politice, chiar dacă cineva le respinge şi respectarea politicilor publice şi atunci când cineva se află în dezacord cu ele, abilităţile de a delibera ş.a.m.d. Educaţia civică a cetăţenilor trebuie să fie obligatorie şi susţinută de statul ai cărui

subiecţi sunt aceştia. Măsura în care diversitatea socială trebuie uniformizată prin educaţie şi chestiunea dacă valoarea educaţiei civice trebuie să fie prioritară în raport cu sprijinul acordat diversităţii sociale sau invers rămân probleme mult dezbătute.

În situaţii particulare, unele idei incluse în curricula educaţiei civice pot intra în conflict cu anumite credinţe religioase existente în familii. Abordările contemporane pornesc de la faptul că, copiii nu sunt doar produsul simplu şi direct al părinţilor lor, ci şi indivizi şi cetăţeni, ei „pot să revizuiască şi să respingă identităţile culturale moştenite" (Gutmann). În general, nu sunt admise excepţii referitoare la membrii comunităţilor religioase, câtă vreme educaţia civică elementară priveşte comunitatea politică. Aceasta deoarece statul are un interes major în cooperarea

2

cetăţenilor săi, deşi unele tipuri de compromisuri minore sunt posibile (de exemplu, membrii anumitor religii sunt exceptaţi de la portul armei în timpul serviciului militar). De asemenea, programele şcolare trebuie să aibă şi un conţinut multicultural, astfel încât copiii să beneficieze de informaţii despre culturile vecine şi să reprezinte caracteristicile unei societăţi (mai mult sau mai puţin) plurale. Educaţia de stat trebuie să fie integral secularizată, ca în cazurile tipice din Franţa şi S.U.A., sau multireligioasă, ca în cazul Marii Britanii. Cu toate acestea, „educaţia civică prin drepturi politice trebuie să fie exigentă cu modurile de viaţă religioasă sau seculară care manifestă, de exemplu, rasism sau intoleranţă religioasă" (Gutmann, 1995).

2. Participare politică și cetățenie activă.

Participarea civică este o virtute în democraţiile contemporane. La etapa actuală, într-o realitate socială şi o democraţie reprezentativă din ce în ce mai complexe, participarea în sensul democraţiei antice greceşti este o iluzie. În epoca contemporană participarea civică are loc în cadrul (mai mult sau mai puţin procedural) al democraţiei reprezentative constituţionale şi al sferei publice. Participarea într-o comunitate politică democratică înseamnă a beneficia de drepturi egale şi a fi părtaş la luarea deciziilor. Există mai multe abordări ale problemei modului în care aceste drepturi fundamentale egale pot să devină efective şi a măsurii în care participarea necesită o puternică şi substanţială cultură politică sau o identitate naţională comună (care, de asemenea, poate fi una dinamică şi inclusivă). Practica politică demonstrează că obţinerea şi menţinerea solidarităţii în societăţile multiculturale, în multe privinţe societăţi plurale, sunt mai uşor realizabile prin participare, în sensul lui demos (poporul ca societate), dar nu în cel de ethnos (poporul ca neam sau trib), precum şi pe baza cetăţeniei comune.

Participarea politică şi la problemele obşteşti este deopotrivă posibilă şi vitală în sfera societăţii civile, ce poate prelua anumite sarcini ale statului. „Cetăţenii unui stat democratic nu sunt... fiinţe autosuficiente. Ei trebuie să fie membri şi în altă parte, în locuri mai mici, mai accesibile, mai puţin solicitante şi mai puţin periculoase decât statul modern. Şi aceasta, deoarece numai în astfel de locuri pot ei obţine competenţa politică, pot învăţa să câştige şi să piardă, să practice compromisul, să-şi facă prieteni şi aliaţi şi să exploreze idei aflate în opoziţie" (Walzer M., 1995). M.Walzer pledează pentru participarea în asociaţii care au în vedere cetăţeni, şi nu „spectatori care votează", caz în care cetăţeniei îi revine un rol pasiv (Walzer M, 1995).

„Drepturile civice se referă la acele condiţii necesare pentru ca indivizii să-şi poată urma stilul de viaţă ales şi activităţile în contextul unor forme diverse de asociere, care constituie domeniul vieţii civile" (Held, 1995).

Conceptul de “cetăţenie activă” a ridicat unele probleme în stabilirea unei definiţii unanim acceptate. Mai uşor au fost identificate practicile prin care aceasta contribuie la democratizarea societăţii. În circumscrierea teoretică a “cetăţeniei active” s-a pornit de la analiza sferei cetăţeniei pentru ca mai apoi să se diferenţieze aspecte prin care această dimensiune devenea semnificativă pentru participarea şi implicarea în producerea bunurilor colective la nivelul unei comunităţi. Conceptul de cetăţenie activă, care, în formularea lui Bernard Crik (2000: 2-3) reprezintă o caracteristică a indivizilor care “doresc, sunt capabili şi dotaţi pentru a avea o influenţă în viaţa publică, … au un potenţial critic şi capacitatea de a judeca înainte de a vorbi şi a acţiona…sunt persoane care iau parte la acţiuni de voluntariat şi servicii publice”. O altă perspectivă este cea a lui Giovani Moro (2001) potrivit căruia, în societatea actuală, un nou tip de cetăţean este dezirabil (dorit), şi anume cetăţeanul activ. Cetăţenia activă poate fi socotită drept un potenţial al indivizilor de a se organiza într-o multitudine de forme, de a mobiliza resurse şi a exercita puterea pe care o deţin pentru a-şi proteja sau câştiga anumite drepturi sau în scopul producerii unor bunuri publice.

Cetăţenia activă mai poate fi definită ca fiind asumarea de către cetăţeni a oportunităţilor de a deveni activi şi implicaţi din punct de vedere democratic în definirea şi abordarea problemelor comunităţilor lor şi în îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Poţi să fii un cetăţean activ în multe feluri. Motivarea este elementul determinant pentru reuşita individuală, iar cetăţenia activă reprezintă cadrul în care se desfăşoară dezvoltarea socială şi

3

economică a fiecărui individ. Cetăţenia activa are la baza faptul ca cetăţenii trebuie sa fie consultaţi si informaţi cu privire la deciziile care ii privesc si ii afectează. Aceasta informare trebuie sa plece de la nivel local, apoi la nivel regional si să se extindă la nivel naţional. Mulţi oameni au probleme sau se simt inhibaţi în participarea activă în cadrul societăţii. Exista anumite moduri de a-i motiva si de a dezvolta activismul social-politic.

Voluntariatul este activitatea desfăşurata din proprie iniţiativa, prin care orice persoana fizica îşi oferă timpul, cunoştinţele, talentele si energia in sprijinul altora fără a primi în schimb o recompensă de natura financiara. Motivele pentru care cineva poate practica voluntariatul sunt: pentru distracţie, pentru a câstiga experienţa in vederea obţinerii unui serviciu mai bun, pentru a-şi face noi prieteni, pentru a învăţa lucruri noi si a forma deprinderi utile, pentru a stabili contacte utile, care pot fi de folos de-a lungul carierei, pentru a se simţi util, pentru a fi parte a unei organizaţii prestigioase sau pentru simplu fapt de a face lucruri bune pentru cei nevoiaşi. Voluntariatul te introduce in culturi noi, iţi prezintă oameni, te îmbogăţeşte cu experienţă. Pentru a veni in ajutorul celor care necesită ajutor se înfiinţează organizaţii caritabile, care fac legătura intre voluntari si persoanele nevoiaşe. Voluntarii activează benevol, in timpul lor liber, fără nici o recompensa materiala.

3. Definirea și componentele culturii civice.

Pentru a-şi pune în valoare statutul de cetăţean, omul are nevoie de competenţele civice necesare. Aceste competenţe nu se obţin doar prin calitatea legală, recunoscută de statul de care aparţine, ci şi prin achiziţii culturale şi comportamente adecvate. În acest fel, cetăţeanul devine conştient de rolul său, învaţă să interacţioneze cu puterea politică şi este capabil de o participare responsabilă la activităţile publice.

Aceste competenţe necesare participării la societatea politică, pe care cetăţeanul le învaţă pe toată durata vieţii, reprezintă cultura civică.

Într-o carte celebră, Almond şi Verba (1996) au definit cultura civică drept cultura politică a democraţiei. Fiecare societate îşi generează tipul de cultură politică de care are nevoie. Aşa după cum există o cultură economică şi una religioasă, tot aşa avem o cultură politică care desemnează ansamblul cunoştinţelor, atitudinilor şi deprinderilor pe care se bazează viaţa politică. Spre deosebire de definiţiile „globalizante” ale antropologilor („cultura este ansamblul credinţelor, cunoştinţelor, normelor, obiceiurilor, simbolurilor şi a tuturor aptitudinilor şi competenţelor învăţate” - Taylor), Almond şi Verba consideră cultura ca un ansamblu de dimensiuni. Cultura civică ar reprezenta acea parte a culturii implicate în exercitarea cetăţeniei.

Astfel definită, cultura civică comportă, la rândul său, trei componente (sau direcţii de acţiune):

- dimensiunea afectivă, respectiv perceperea relaţiilor dintre indivizi în termeni de interferenţe, trăiri, proiecţii, compromisuri, conflicte sau acte de violenţă;

- dimensiunea cognitivă, realizată prin cunoştinţele individului despre sistemul politic, actorii şi structurile sale;

- dimensiunea evaluativă, respectiv capacitatea de judecată asupra eficienţei sistemului politic sau asupra manierei în care acesta şi-a realizat obiectivele.

Ulterior, alţi autori (Dekker şi Portengen) au aprofundat această analiză, îndepărtându-ne de schema tridimensională a lui Almond şi Verba. A apărut astfel o nouă direcţie de studiu, care nu se limitează la identificarea unor dimensiuni, ci încearcă să realizeze inventare cât mai detaliate ale competenţelor care compun cultura civică. Aceste inventare de competenţe au fost folosite atât în elaborarea de curricula pentru „citizenship education” (educaţie pentru cetăţenie, care depăşeşte cadrul şcolar al educaţiei civice ), cât şi în formarea formatorilor şi educaţia continuă a adulţilor.

4