Ministerul Educatiei Universitatea de Stat Facultatea de Drept Catedra Drept Procesual Penal

Referat

Tema :

Avantajele si dezavantajele judecarii cauzei in baza probelor administrate la faza urmarii penale A elaborat:Molotivski Maxim gr.307 A controlat : Vîzdoagă Tatiana ; doctor in drept,conferentiar universitar

Chisinau 2015.

Cuprins :SUBIECTUL .I. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele. SUBIECTUL .II. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.SUBIECTUL .III. Obiectul probațiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii. SUBIECTUL .VI.Avantajele si dezavantajele judecarii cauzei in baza probelor administrate la faza urmarii penale .

SUBIECTUL .I. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele.

Concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestându-se variat în istoria procesului penal. În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber şi foarte arbitrar probe, având chiar o esenţă sau explicaţie supranaturală, în care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori pe seama „înţelepciunii şi autotputerniciei divinităţii.” Istoria universală şi românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul; ordaliilor, a duelului judiciar şi a jurământului religios. Jurământul cu brazda pe cap sau instituţia cojurătorilor cunoscute şi îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepţii juridice. În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale, în care legea dădea diverselor probe o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi interesele promovate prin norma juridică. În cadrul acestei forme istorice de proces, caracteristică mai ales pentru ultemele secole ale orânduirii feudale, în care puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi şi a vârfurilor clerului reprezentau pârghiile cele mai de seamă ale puterii destat, concepţiile juridice despre probe erau în concordanţă cu concepţiile politice şi sociale. Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexului fiind una dintre manifestările inegalităţii sociale) etc. în aceeaşi lumină trebuie înţeleasă ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba prabotissima), obţinută din cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca şi cuantificarea numerică a unor probe. Reguli de felul celor care susţineau lipsa de temei a declaraţiilor unui singur martor (testis unus testis nullus) sau a necesităţii dublării numărului de martori faţă de cei anterior ascultaţi pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele româneşti din sec.XVII) se înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ. Înainte de a trece la examinareaproblemei “procesului probatic” aş vrea să dau o unică descriere a dezvoltării procesului pobatoriu caracteristică ţărilor europene. Trebue de subliniat că ca rezultat al reformelor social economice şi politice , în diferite ţări, în diferit timp, apăreau şi pe parcurs se schimbau unul pe altul procesul penal de învinuire, incviziţie, contradictoriu şi amesticat. Dreptul probatoriu moldovenesc, fiind o parte componcută a dreptului procesual penal , se dezvoltă împreună cu el şi ajută la executarea sarcinilor lui. În tumpul existenţei formei de învinuire care a existat în secolele XI-XII procesului îl duceau părţile. Ele strîngeau şi prezentau dovezile, în baza cărora judecata primea hotărîrea pe caz. Ca dovezi serveau : depoziţiile martorilor ordalia, concursul judiciar, jurămîntul ritual. Pe martori îi chemau în judecată partea civilă sau civilucute responsabilă, mai des pentru caracterizarea părţilor sau pentru adeverirea mărturiilor lor, dar nu pentru stabilirea unui sau altui fapt. Ordaliile – încercările judiciare cu lucrurile sfinte, fer, apă, în procesul cărora persoana ce a jurat trebuia să ee în mînă o bucată de fier ferbinte (călit), sau să scoată din apă fierbinte lucrul ce a fost întodus în ea. Cîştiga procesul acela mîna căruia are mai puţine liziuni. Concursul – lupta fizică cu arma. Cîştiga procesul acela , care cîştiga lupta. Jurămîntul ritual – este o afirmare solemnă, cuvîntată într-o formă specială de cître partea ce se socoate dreaptă în proces. Încălcare -jurămîntului formal aducea la pierderea cazului p-n partea ce a jurat. Despre sistemul probatoriu ai procesului de învinuire putem vorbi doar cu unele cauze, deoarece ca temei p-u hotărîrea judiciară serveau nu detele faptice, ce au apărut în urma unei infracţiuni , ci acţiunile sfinte a ideologiei religioase, ce admitea folosirea rezultatelor obţinute nu atît pentru stabilirea ninovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului, cît pentru cîştigul său pierderea procesului. Procesul de incviziţie îi erau caracteristice dovezile formale. Valoarea fiecărei probe era stabilită dinainte de judecată. Judecata determina, care probe erau mai depline (ideale). Proba cea mai valoroasă era recunoaşterea de către învinuit a vinovătici sale. Deasemenea ca o probă deplină se socoteau mărturiile a doi martori despre unul şi acelaşi fapt. Valoarea probei determina nu numai de conţinutul ei , dar şi de starea socială a persoanei, ce îşi găsea expresia în ierarhia probelor în dependenţă de starea socială pe care o ocupă persoana. Mărturiile unui martor de vază aveau prioritate faţă de mărturiile unui martor simplu ,

mărturiile unui martor preot – faţă de mărturiile unui nobil, mărturiile bărbatului faţă de mărturiile femeici. Rolul judecăţii era acela ca să ducă evidenţa numărului de probe pentru a determina sa primit în fine (total) numarul, ce înseamnă proba deplină. În caz de existenţă a probei depline, judecata e obligată să-l condoamne pe învinuit, iar în caz de neajunsul dovezilor să-l lase ca bănuit sau să-l achite. Procedura penală amesticată a ajuns în Moldova din Rusia care a fost pusă aloca în aplicarea statutul procesual penal în 1864. În această procedură acţionează sistema de probe, întemeiată de aprecierea liberă prin convingerea interioară a judecătorilor. Judecătorii trebuiau să aprecieze dovezile în baza covingerii intime, nelimitate de cerinţele formale1. Valoarea şi însemnătatea probelor dependeau de impresia pe cere i le o lăsau la judecător. Pe parcursul dezvoltării social economice şi politice a statului nostru noi vedem că procesul penal din trecut aproape deloc nu se aseamănă cu cel de astăzi, astăzi la noi mult sînt apărate drepturile omului, procedura penală este îndreptată spre stabilirea adevărului obiectiv, dar nu spre apărarea intereselor cerlor persoane ce se află într-o stare socoată mai favorabilă. Astăzi legislatotul a elaborat un sistem de norme de drept de care trebue şi e obligată să se conducă persoana ce se ocupă cu dovedirea (persoana ce efectuiază cercetarea penală, anchetatorul, procurorul, judecătorul). Anume despre aceasta ce este procesul probatoriu, care este obiectul, scopul şi sarcinele lui, conducîndu-sede care legi agonul de cercetare penală, anchetatorul, procurorul, judecătorul , petrec acest proces, şi în baza căror probe în privinţa persoanelor se pronunţă, sentinţa se va vorbi în lucrarea dată. Pentru aceea ca citind această lucrare, persoanelor ce se ocupă în activitatea sa profesională cu adunarea probelor. În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dîndu-le o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate, aşa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuşi, în legislaţiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi, menţinîndu-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada pînă la înscrierea în fals ) . Dreptul procesual penal modern, descătuşînd organul judiciar de obligaţia respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor4 . Teoria liberei aprecieri a probelor, deşi îşi găseşte recunoaştere atît în reglementările statelor de tip totalitar sau autoritar cît şi în celelalte legislaţii, este concepută şi mai ales fundamentată teoretic în mod diferit. Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie intimei convingeri a organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor, în majoritatea reglementărilor această împrejurare este marcată expres prin normele legale care fac trimitere.la intima convingere a celui care are obligaţia aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din 1936 în art. 137 alin. 7 prevedea că judecătorii apreciază probele administrate şi hotărăsc după intima convingere. Aceeaşi idee se regăseşte în legislaţiile franceză, belgiană, elveţiană, italiană etc. Judecătorul apreciază în toată libertatea valoarea probelor administrate şi condamnă sau achită pe inculpat după conştiinţa sa şi numai după ce îşi formează convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat. Organul judiciar nu trebuie să justifice forţa probantă pe саге о atribuie probelor reţinute (art. 353, 427 şi 536 c. pr. pen. francez). Dispoziţii similare se găsesc în art. 342 c. pr. pen. belgian, precum şi în alte numeroase coduri. Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care îşi formează o convingere să nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile organelor de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum judecătorul din căile de atac nu este ţinut de convingerea celui care a judecat în primă instanţă ş. a. m. d. Libera apreciere a probelor şi-a găsit consacrare şi în dreptul procesual penal est-european, inclusiv în cel din ţara noastră. Ceea ce diferenţia atitudinea organului judiciar român ca şi a altor organe din statele totalitare, era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decît în concordanţă cu o anumită poziţie ideologică conformă cu cerinţele unei justiţii aservite unui scop social-politic, manifest exprimat de lege. Pentru a ne referi la normele române este semnificativ să evocăm dispoziţiile înscrise anterior în art. 63 alin. 2 c. pr. pen., care obligau organul judiciar să-şi formeze convingerea intimă, în aşa fel încît în aceasta să se contureze o conştiinţă juridică „socialistă”, respectiv corespunzătoare intereselor "statului socialist". Între convingerea unei

persoane şi conştiinţa sa există neîndoielnic interferenţe. A considera convingerea liberă, dara o subordona conştiinţei generale impuse din afară şi de o factură exclusivistă presupune desigur o contradicţie, care anulează în mare parte posibilitatea unei convingeri intime în adevăratul sens al cuvîntului, aşa cum gîndirea juridică democrată şi liberă a conturat acest concept. Nu întîmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu aşa-numita "conştiinţă juridică socialistă" diverse precizări. Astfel, s-a arătat că în conştiinţa juridică socialistă se cuprinde totalitatea ideilor, sentimentelor şi voliţiunilor oamenilor muncii cu privire la dreptul socialist, cu privire la aprobarea şi conformarea la regulile acestuia, cu privire la fenomenul judiciar în general, cuprinzînd ideile şi sentimentele de dreptate şi legalitate . Oglindire activă a existenţei, conştiinţa juridică socialistă constituie un fenomen social cu funcţii creatoare, care se manifestă în influenţa inversă pe care o exercită asupra existenţei reflectate de ea. Consecinţele teoretico-principiale ale modului cum legislaţia şi practica judiciară occidentală abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziţia diferenţiată pe care o impune însăşi legea celor care îşi formează convingerea pe baza probelor. în acest sens, există deosebire între modul liber în care funcţionează această apreciere în cazul juraţilor de la instanţele criminale şi ceilalţi judecători de la instanţele corecţionale şi poliţieneşti. Juraţii nu au obligaţia să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere funcţionînd deplin şi modul în care probele au fost apreciate scăpînd căilor de atac şi oricărui control superior . Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanţe, deşi au dreptul să aprecieze liber probele, trebuie să motiveze hotărîrea adoptată indicînd faptele pe care se bazează concluziile lor în aşa fel încît instanţele superioare în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea deciziilor. Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase legislaţii unele restrîngeri în cazurile cînd pentru anumite situaţii se admite sistemul probelor legale. Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenţi constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege şi să nu poată fi înlăturată decît prin înscrierea în fals. Exemplele de acest gen nu sînt prea numeroase în normele recente de cele mai multe ori avînd caracter tradiţional şi fiind prevăzute în dispoziţii legale mai vechi8 În legislaţia franceză de pildă, fac dovadă pînă la înscrierea în fals procesele verbale încheiate în domeniul vamal (art. 336 cod vamal) .În plus, pot avea o asemenea tărie de dovadă procesele verbale încheiate de judecători în care se constată împrejurări legate de desfăşurarea procesului penal, în mod constant, în practica judiciară s-a statuat, că procesul verbal de şedinţă încheiat cu ocazia judecăţii şi subscris de preşedintele completului nu poate fi combătut cu privire la constatările făcute decît prin înscrierea în fals . Procesele verbale care fac dovadă pînă la înscrierea în fals se întîlnesc numai în materie de contravenţii şi delicte, în general, înscrierea în fals nu apare în materie criminală şi o asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa curţilor cu juri, intima convingere a juraţilor neputînd fi încorsetată prin nici o probă, nici măcar prin anumite procese verbale cu o putere prestabilită de lege2 .____________________________________________________________________________-1 I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, Univ. Bucureşti, 1983, p. 93. 2 A. NASCHITZ, Conştiinţa juridică socialistă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 13.

SUBIECTUL .II. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.

În desfăşurarea procesului penal invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea lor constituie un fascicol de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu (art.99 CPPRM). Legea reglementează în detaliu atît conţinutul cît şi mecanismul probatoriului, încît acesta constituie elementul fundamental care duce la aflarea adevărului în cauza penală şi soluţionarea procesului. Cel puţin trei sînt aspectele mari care se implică în probatoriul realizat în procesul penal şi acestea răspund în principiu la următoarele întrebări: - ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza; - cine trebuie să aducă aceste dovezi; - cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice corespunzătoare în urma reţinerii lor ca adevărate de către organele judiciare3. Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza a trei probleme de bază care se referă la obiectul probaţiunii şi administrarea probelor. Printr-o analiză comparativă asupra noţiunii de probă penală menţionăm că: Noţiunea de probă ocupă unul din cele mai principale locuri, în ce priveşte importanţa lor, în teoria probatorie şi dreptul probatoriu. Ea stă la baza rezolvării de către teorie şi lege a unor aşa întrebări ca pretenenţa şi admiterea probelor, cercul şi conţinutul metodelor de stabilire, fixare, verificarea şi aprecierea lor, regimul procesual de folosire a unor tipuri aparte de probe şi a ... Conţinutul întrodus în noţiunea de probă, influenţează esenţial la stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor participanţilor procesului penal, ceea ce la rîndul său este legat organic vu realizarea în procesul probatoriu a principiilor democratice a dreptului procesual penal. Deci, determinarea corectă a noţiunii de probă, este condiţia necesară de stabilire, a adevărului, asigurarea legalităţii şi temeinicei hotărîrii primite. Pînă acum în lucrările despre teoria probatorie există cîteva concepţii care nu coincid în întrebarea despre noţiunea probei. În lucrarea dată este păstrată concepţia probei ca o unicitate a datelor faptice şi a surselor procesuale a acestor date, care coincid mai precis cu determinarea acestei noţiuni în bazele procedurii penale ai codului de procedură penală.4 Sînt cunoscute şi alte concepţii. Prima din ele recunoştea probele identice cu faptele realităţii obiective (fapte, evenimente, acţiuni din trecut, din care şi constituia acţiunea corectă). A două dădea două determinări paralele a probelor : ca fapt ai realităţii obiective şi ce izvor al datelor despre acest fapt. Primul punct de vedere îl evedenţiativ, Celţov M.A ., care seria: faptele din care se scoate existenţa faptului ce trebue dovedit, poartă denumirea de fapte probatorice sau probe ... Probe sînt fapte, circumstanţe . Despre sensul dublu a noţiunii de probă seria Strogovici M.S. „Termenul de probă” în procedura penală se aplică în două snsuri , o proba ca sursă de primire de către anchetă sau judecată a datelor despre unul sau alt fapt şi probă ca singurul fapt, circumstanţă, din care ancheta şi juridica îşi fac concluziidespre alte fapte, ce sînt supuse stabilirii pe dosarul penal dat5 . Determinările arătate cu toate că se deosebeau între ele, totuşi au ceva comun : datele faptice şi sursele lor se examinau izolat unul de altul; din altă parte, îtr-un rînd de cazuri se punea semnul egalităţii între informaţia faptică (datele despre fapte) şi singure faptele. Tractării incorecte a noţiunii de probă în mare măsură îi favoriza părerea expusă de către A.Ea.Vîşinschii. El scotea, că „Probele judiciare - sînt nişte fapte obişnuite, aceleaşi fenomene ce se întîmplă în viaţă, aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni, aceleaşi acţiuni ale oamenilor. Probele judiciare ele se numesc doar deaceea, deoarece ele intră în orbita procesului penal, devin mijlocul de stabilire a circumstanţelor ce le interesează pe anchetă şi judecată”14

_______________________________________________________________ 3 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.17 4 М.А.Чельцов «Совецкий уголовный процесс» Mосква, 1986. с. 134-156 (Celiţov M.A. Procesul penal sovietic, Moscova, 1986. pag. 134- 156.) 5Белкин Р.С. Винберг А.И., и др. «Теория доказательств в совецком уголовном процессе», Москва, 1973, с.197-227.(Belchin R.S., Vinberg A.I., etc. Teoria probatorie în procedura penală sovietică, Moscova, 1973. pag. 197-227.)

Recunoscînd probele nu ca nişte date despre anumite fapte, ci însăşi faptele realităţii obiective, A.Ia.Voloşinschii, în esenţă schimbată centrul de greutate a procesului probatoriu spre aprecierea importanţei procesual penale a faptelor ce „au călcat pe orbita procesului penal”, ignorînd aceea că anchetatorul şi judecata au de afacere cu datele şi informaţia despre date, autenticitatea cărora ei vor

trebuia să o verifice, numai după aceasta ei pot să-şi facă conluzii despre existenţa în trecut a faptei social periculoase şi de a da ei o apreciere procesual penală. Cu urmare ai acestea întrebările de bază a procesului probatoriu, alcătuesc specifica lui (ce anume ne serveşte ca probă a faptei existente, cum de adunat aceste probe, a le verifica şi aprecia, cum de a atinge cunoştinţele autentice ect.), în esenţă rămînînd în afara teoriei probatorice. Dezvoltînd această conceptic, A.Ia.Voloşinschii a admis folosirea în calitate de probă a „faptelor”, ce au intrat în orbita procedurii penale. El ignora cerinţele directe a legii despre primirea datelor faptice din sursele stabilite de lege, cînd seria: „Dreptul procesual sovetic nu stabileşte aici nici un hotar condiţionat” . Analiza materialelor practicii judiciare ne permite să stabilim că judecătoria supremă a U.R.S.S. în noţiunea de probă în procedura penală reeşea, necătînd la unicitatea termenologiei din cumulul datelor faptice şi surselor lor. În instrucţiile îndrumătoare a Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. „Despre sentinţa judiciară” de la 28 iulie 1983 în particular, se spunea „Cu toate acestea trebue să fie arătate concret probele alese de judecată ca temei de cauzare sau achitare a inculpatului, cu argumentarea motivelor, dece judecata a primit aceste probe. Respingerea unor sau mai multe probe existente în dosar în folosul acuzării inculpantului sau achitării lui, judecata trebue în sentinţă să arăte, dece anume aceste probe sînt respuse de ea. Aşa, la emiterea sentinţei de învinuire în ultima trebue de arătat, dece de judecată sînt respinse lămuririle inculpantului în apărarea sa, deasemenea şi alte dovezi ce îl achită pe al. La emiterea sentinţei de achitare trebue să fie expuse circumstanţele, ce resping concluziile rechizitorului şi dovezile arătate de el, pe care el este întemeiat6 . Apropierea de noţiunea de probă ca de o unitate a formei procesuale şi conţinutului faptice este petrecut şi întărit în art. 55 C.P.P. RM. „Sînt probe în procesul penal orice date concrete, pe baza cărora organul de cercetare penală, anchetatorul penal şi instanţa de judecată constă în model prevăzut de lege, dacă s-a săvîrşit o faptă social periculoasă, vinovăţia persoanei care a comis această faptă şi te împrejurări ce prezintă importanţa pentru justa soluţionare a cauzei. Aceste date se stabilesc prin : declaraţiile materiale, declaraţiile păţilor vătămate, declaraţiile învinuitului, concluziile expertului, copruri delicate, procese verbale privind actele de anchetă, judiciare şi alte documente.” Atrage atenţia asupra sa şi determinarea clară în lege a scopului binedeterminat a noţiunii examinate : cu ajutorul probelor trebue să fie stabilite circumstanţele faptului săvîrşit în trecut. Faptele, cu care legea leagă probele, formează două grupe relativ desinestătătoare. La prima se referă circumstanţele, ce alcătuesc în cumului său obiectul dovedirii pe dosarul penal. La a doiă grupă se atribue faptele, ce nu intră în obiectul probatoriu. Pe ele pute numai „de interval”, ajutătoare, colaterale ect. Ele apăreau pe parcursul evenementului cercetat, pînă şi după el. Această grupă de fapte, atît variată după caracterul său, cît şi după modul de apariţie a faptelor. Proprietatea generală a acestor fapte, ce permite ca ele să fie unite într-un grup, constă că circumstanţele ce intră în obiectul probatoriu, îsnt diferite legături obiective. Cunoaţterea faptelor numite şi legăturii lor cu circumstanţele obiectului de dovedire, permite să formăm tabloul infracţiunii săvîrşite. După cum s-a mai supus, cunoaşterea faptelor realităţii, obiective, ca fapte ce intră în obiectul probatoriu, atît şi celea ce formează grupa faptelor de interval şi a altor fapte ajutătoare, poate să se petreacă în două forme – raţională şi senzorială. Ca şi la cunoaşterea diferitor fenomene, cunoaşterea faptelor în procedura penală prezintă în sins procesul, în care unele forme aparte (scării) de cunoaştere se află într-o strînsă legătură între ele, interpătrundere şi nu pot exista una fără alta. Fiecare formă de cunoaştere conţine în sine elemente ai alte forme şi nu poate exista fără de ea. În particular cunoaşterea senzorică totdeauna prezintă în sine unicitatea simţurilor şi gîndurii. Cele menţionate mai sus trebue de avut în vedere şi la rezolvarea întrebării despre posibilitatea folosirii în procedura penală a două forme de cunoaştere : imediată (iniţială) şi de procedure (pe parcurs). Anchetatorul şi judecătorul studiază evenimentele săvîrşite în trecut. Deaceea cunoaşterea acestui fapt de obicei poate fi primită pe calea informaţiei, pe calea o poartă în sine probele. Probele devin legătură de interval între cunoştinţa anchetatorului, judecătorului şi infracţiunea ce trebue cunoscută.

„Procesul probatoriu este o cunoştinţă determinată despre vinovăţie”. Apare întrebarea, e accesibilă oare anchetatorul şi judecătorul perceperea mijlocită a unelor fapte, ce intră în obiectul probatoriu. Mulţi autori la această întrebare răspund negativ. Aşa Gradzinschii M.M. scria : „Cea mai simplă metodă de stabilire a unui sau altui fapt este urmărirea nemijlocită a lui. Dar în procedure penală această metodă e exclusă. Infracşiunea, ce alcătueşte obiectul cercetării, prezintă un fapt al trecutului faţă de momentul examinării faptei, şi deci, urmărirea nemijlocită de către anchetator şi judecător a faptei date nu poate avea loc”7 . Întradevăr acea sistemă de fapte ce a format eveniment infracţional unic, la momentul cercetării dosarului se referă deja la trecut şi deaceea a devenit neaccesibilă, pentru percepţia nemijlocită de către anchetator sau judecător. Evenimentul infracţional „sa fărămiţat” într-un rînd de fapte, din care unele au îcetat să mai existe (de pildă : cazarea loviturii, comportarea pătimaşului în momentul săvîrşirii infracţiunii act), iar altele şi-au pierdut calităţile sale iniţiale, care îl interesează pe anchetator şi judecată. Despre cunoaşterea nemijlocită a faptelor de acest gen se poate vorbi, de aculării acestor fapte (martor, pătimaş), dar nu de anchetator şi judecător. În fapta infracţională intră şi alte fapte, care după ce s-a săvîrşit infracţiunea, continuă în anumite cazuri să existe în mod neschimbat, sau schimbat, dar nu şi-au pierdut calităţile sale importante pentru dosar. La această grupă de fapte putem referi : 1) Unele fapte, ce se referă la consecinţele materiale a infracţiunii săvîrşite (casă arsă, faţă desfigurată a pătimaşului ect.) 2) Productele păstrate a activităţii criminale (document fals ect.) 3) Lucrurile găsite ale atentatului criminal (costumul furat, inel ect.) 4) Împrejurările la faţa loculu 5) Unele fapte ce caracterizează aspectul exterior al infractorului (îfăţişorarea, înălţimea, culoarea părului, ochilor ect.) Faptele numite mai sus sînt accesibile perceperii nemijlocite de către anchetator, judecată, participanţii procesului, deaceea că ele există în realitate şi au păstrat calităţile pînă la momentul cercetării şi examinării cazului, care le fac pe esenţial şi necesara pentru dosar. Percepţia nemijlocită de către anchetator şi judecată a circumstanţelor faptei, sau a uno fapte aparte ca formă a cunoaşterii poate fi admisă şi va juca un anumit rol, dacă ea se petrece în condiţiile stabilite de dreptul probatoriuce garantează cunoaşterea corectă. Aşa condiţii trebue să le socotim formale de petrecere a acţiunii de anchetă şi judiciare, şi fixarea lor procesuală pe procesele verbale corespunzătoare, care îşi ocupă apoi locul său în materialele probatorii ale dosarului. Legislatorul în particular a arătat, că procesele verbale trebue să reflecte toate acţiunile anchetatorului, şi deasemenea toate celea stabilite în aşa ordine, în care s-a petrecut acţiunea de anchetă, în aspectul în care cele stabilite erau la momentul cercetării, examinării corporale ect. În timpul petrecerii acţiunilor arătate mai sus martorii asistenţi nu participă, deaceea corespunderea percepţiei nemijlocite se asigură de ordenea procesualăa şedinţei judiciare (componenţa colegială). Procesele verbale a acţiunilor de anchetă sînt pentru judecată o formă în care judecata percepe informaţia despre faptele care nemijlocit au fost percepute de către martorii asistenţi şi anchetator. Ele conţin informaţia faptică, importanţa pentru aceea ca să se facă concluzia despre aceste fapte de către persoanele care însuşi nu le-au urmărit. Tot aşa procesul şi rezultatul cercetării, recunoaşterii, examinării corporale, experimentului se întroduc în procesul verbal al şedinşei judiciare pentru aceea, că apoi să fie posibil de controlat (instanţa de supraveghere sau cassaţionare) corectitudinea percepţie nemijlocite de către judecată a faptelor cercetate temeinică sentinţei. Majoritatea faptelor, ce le interesează pe anchetator şi judecată, se cunosc prin intermediul datelor despre ele, primite din diferite tipuri de surse. Probele pot servi ca un mijloc de stabilire a circumstanţelor, ce au importanţa pentru realizarea corectă a dosarului, dacă ele conţin informaţia obiectivă despre ele. Astfel nici nu poate fi, deoarece în faţa judecăţii stă scopul de stabilire a adevărului. Adevărul poate fi stabilit, dacă va fi construit corect procesul cunoaşterii „Nu numai rezultatul cercetării, dar şi calea ce duce spre el trebue să fie corectă. Cercetarea adevărului singură trebue să fie adevărată, cercetarea adevărată aceasta este adevărul desfăşurat, verigele dezunite ale căruia se unesc în momentul final”8 . Faptele ce formează evenimentul infracţional, se reflectă şi se fixează în constituţia viitorilor martori, învinuiţi, pătimaşi, deasemenea în forma schimbării materiale a obiectelor ect. Pentru aceea ca să devină probă, datele

faptice trebue să fie partinente la dosar. Datele ce nu adeveresc şi resping faptele, ce au importanţă pentru dosar nu pot fi examinate ca probă. Particularitatea permanenţei datelor faptice – este semnul obligatoriu a probei. Un alt semn obligatoriu al probei este „admiterea”. Datele faptice pertenente trebue să corespundă tuturor cerinţelor prevăzute de lege în ce priveşte ordinea şi condiţiile de strîngere a probelor de anumit gen. Forma procesual penală de docedire are o mare importanţă, deoarece calitatea bună a probei în multe depinde nu numai de calităţile obiective a faptei cercetate dar şi de calitatea surselor, deasemenea şi alţi factori obiective şi subiective, care influenţează la formarea şi producerea probei, deoarece legea stabileşte că datele faptice pertinente la dosar pot fi admise în calitate de probe în acel caz, dacă ele se conţin într-o sursă concretă, faţă de care sunt garantaţ relativ necesare, ce permite în sfîrşit de a folosi numai datele faptice autentice ce se conţin în ea. Ca surse pot servi depoziţiile martorilor, pătimaşului, bănuitului, învinuitului, concluzia expertului, corpurile deliete, procesele verbale ale acţiunilor de anchetă, judiciare şi alte documente (alb.2 art.55 C.P.P.RM). Enumerarea precisă în lege a surselor de date şi fapte ce trebue dovedite este necesară, ca să nu admitem folosirea surselor necalitative. Admiterea în procedura penală a datelor faptice, ce se conţin în sursele legale, trebue să corespundă ordenii procesuale stabilite în privinţa fiecărui tip de probă. Cerinţele înaintate faţă de forma de dovedire alcătuesc garanţiile importante a stabilirii autentice a circumstanţelor ce trebue dovedite ; temeinicirea hotărîrilor privite ; combinarea organică a cerinţei de descoperire a infracţiunii, demascarea şi pedepsirea dreaptă a vinovaţilor şi apărarea drepturilor participanţilor la proces. Aceste cerinţe permit, în particular să asigure : a) controlul după plinătatea şi precizia reflectării a evenimentului cercetat la acele etape de formare a probelor, care se aflau în afara sferei procesual penale; b) plinătatea şi precizia reflectării la cele etape de formare a probelor, ce intră în sfera activităţii procesual penale (primire mărturiilor, examinarea obiectelor ect.), deasemenea şi corectudinea folosirii de mai departe a probelor primite. Calităţile şi semnele numite mai sus sunt specifice pentru noţiunea de probă în procedura penală rees art.55 C.P.P. al R.M. Cu aceste particularităţi ce le sunt caracteristice numai lor, probele în procedura penală se deosebesc de alte date şi fapte, aplicate în calitate de probă în alte domenii de activitate proctică, deasemenea şi în timpul cercetării ştiinţifice, cît şi de la înformaţia faptică ajutătoare, folosită în procesul penal pentru construirea versiunilor ect. Probele în procedura penală, prezentînd în sine unitatea conţinutului faptic şi formei legislative în întregime, servesc ca “mijloace de dovedire” a faptelor căutate pe dosar. Termenul de “mijloc de dovedire” folosit uneori în literatură nu exprimă o noţiune oarecare aparte. De el se folosesc uneori pentru a însemna sursa datelor faptice. Însă după sensul prescris “mijlocul de probă” înseamnă aceea cu ajutorul căreea se efectuiază dovedirea, adică procesul probatoriu. Noi şi vom folosi acest termen ca egal termenului de “probă”, ce înseamnă unitatea datelor faptice şi a surselor procesuale. Probă se numeşte : orice date faptice ce se conţin în izvoarele date de lege, în baza cărora în ordinea stabilită de lege organele de cercetare penală, anchetatorul şi judecata stabilesc existenţa sau inexistenţa faptei social periculoase, vinovăţia persoanei, se a săvîrşit această acţiune şi alte circumstanţe ce au importanţa pentru rezolvarea corectă a cazului 9. Noţiunea de probă formulată de lege este o regulă obligatorie pentru toţi, de care trebue să ne conducem în timpul stabilirii şi fixării faptice, în timpul verificării şi aprecierii probelor. Noţiunea de probă, arătată de lege, include numai semnele esenţiale, caracteristice pentru probe în întreaga procedură penală şi fiecare tip desinestătător de probă. La rîndul său noţiunea tipurilor de probă se determină în lege, reeşind din semnele generale, caracteristice unor grupe şi specii aparte ect. Enumerarea tuturor semnelor mai ales în noţiuni generale e posibilă nu numai din cauza numărului lor mare, dar şi deaceea, că ea perde importanţa caracterului general. Noţiunea de probă, semnele ce caracterizează conţinutul şi forma ei, interacţionează cu noţiunile ce se referă la condiţiile şi ordinea strîngerii, verificării şi aprecierii probelor. Legea reese din realitatea generalului, cînd se stabilesc cerinţele căruia trebue să-i corespundă altă probă, cînd determină natura de drept a unor tipuri aparte de probe, regimul procesual de formarea şi verificarea lor. a)

Admiterea probelor Noţiunea admiterii şi pertenenţei sînt temelia pentru rezolvarea întrebării despre utilitatea sau inutilitatea datelor faptice pentru folosirea în calitate de probă pe dosarele penale. Fiind în relaţii de reciprocitate şi condiţionare reciprocă a calităţilor semnela probelor, admiterea şi pertinenţa caracterizează diferite părţi ale ultimilor. Admiterea este utilitatea probei din punct de vedere a legalităţii surselor, metodelor şi procedeelor de primire a probelor. Prin pertenenţa probelor înţelegem existenţa legăturii după conţinut cu obiectul probatoriu sau fapte ajutătoare ce servesc pentru stabilirea lor. Desigur, controlul pertenenţei şi admiterea datelor faptice pe dosarul penal se află într-o strînsă legătură. Şi nu numai deaceea că rezolvarea întrebării despre admiterea probelor nu rar trebue adăugător să adunăm datele ce se referă la această întrebare (despre starea sănătăţii, autenticitatea documentelor ect.), dar şi de aceea că anume legalitatea surselor, metodelor şi procedeelor garantează plinătatea strîngerii probelor ce se referă la dosar, ca şi stabilirea oportună a nepertenităţii a unui părţi a datelor faptice deja existente. În acelaşi timp trebue permanent de avut în vedere deosebirea acestor două calităţi ai probelor. Stabilirea de fiecare dată a unei sau altei calităţi, este una din condiţiile necesare de asigurare multelateralităţii, plinătudinei şi obiectul cercetării circumstanţelor cauzei. Să examinăm mai amănunţit noţiunea de admitere a probelor. Cum a fost deja remarcat, merge vorba despre o aşa calitate necesară a probei, ca corespunderea ei cerinţelor legii procesual penale referitor de sursă, condiţiile, metodele de primire şi fixarea procesuală a datelor faptice despre circumstanţele esenţiale a cazului. Sarcinile ce stau în faţa justiţiei condiţionează necesitatea garanţiilor corespunzătoare a autenticităţii şi plinătudinei materialului probatoriu şi convingerii lui, şi deasemenea corespunderea caracterului lui conştiinţei de drept şi morale a cetăţenilor. Regulile de strîngere a datelor faptice despre circumstanţele esenţiale a cazului, întocmai prezintă în sine argumentarea teoretică şi practică, garanţiile sigure ai bunei calităţi a dosarelor, primite pe calea corespunzătoare. Astfel, cerinţele referitoare la forma procesuală a probelor, regimul procesual de dovedire în întregime servesc acelui fapt, ca să stabilească adevărul, realizarea întregului cumul a sarcenilor procesual penale. Dacă regulile procesuale de strîngere a probelor se încalcă, atunci sub ameninţare se află plinătatea şi autenticitatea materialului probatoriu, deoarece stabilirea admiterii probelor este condiţia necesară de folosirea lor pe dosar. Regulile de admitere limitează mai întîi de toate informaţia, ce poate avea importanţa probatorie, de la informaţia primită fără respectarea acestor reguli. Aceste reguli condiţionează mai departe, posibilitatea folosului informaţiei primite în calitate de probă de un anumit timp. La ambele aceste etape, cînd se stabileşte conţinutul sau informaţia dată, calitatea de admitere se analizează, de la ea recurge şi cine o stînge, conţinutul şi ordinea acţiunilor efectuate (metode de strîngere), caracterul şi rezultatul fixării informaţiei strînse (păstrarea ei şi transmiterea în procesul cercetării probatorice). Putem evedenţia următoarele condiţii a informaţiei faptice pe dosar: a) cunoaşterea şi posibilitatea controlului apariţiei ei (provenenţei); b) competenţa şi erudiţia persoanelor de la care ea provine şi care o strîng; c) respectarea regulilor generale de dovedire; d) respecterea regulilor de strîngere a datelor de un anumit timp, ce arată de la neplinătate şi stîlcire; e) respectarea regulilor ce garantează plinătatea, precizia şi fixarea informaţiei strînse pe dosar; f) refuzul de întroducere în ea a versiunilor. Determinînd semnele caracteristice a fiecărui tip de probă legea, reglamentează întrebarea despre admiterea parţială a formei negative, adică pe calea interzicerii folosirii în calitate de probă unele sau altele materiale. Aşa codul personal penal al R.M. prevede că nu pot fi admise în calitate de probă datele faptice, ce se conţin în mărturiile martorilor şi pătimaşilor, dacă aceste persoane nu sunt în stare să indice izvorul din care a luat datele pe care le-a spus. Cu alte cuvinte, mărturiile martorilor şi a pătimaşilor au importanţa probatorie, cînd ele conţin date faptice urmărite sau stabilite de persoanele arătate mai sus nemijlocit sau aflate de ei din cuvintele altor persoane stabilite exact. Pînă atunci, cînd sursa de cunoaştere a persoanei rămîne nestabilită, informaţia primită de la el, poate fi folosită doar pentru prelucrarea versiunilor de cercetare ect. Din regulile ce reglează admiterea probelor, recuge în particular că: a) În calitate de probă pot fi folosite doar datele faptice, fixate pe dosar şi examinate în procesul petrecerii anchetei pe el. Sunt neadmisibile de pildă,

în calitate de probă materialele, care nu sunt anexate la el, dar nu examinate de pildă în şedinţa judiciară. b) Informaţia operativă, ca şi alte date faptice, ce nu au formă procesuală necesară probelor de anumit tip, nu poate înlocui informaţia probatorie. Obiectele şi documentele, descoperite pe cale operativă, pot fi examinate ca probe doar deaceea, deoarece după stabilirealor fizică a urmat strîngerea lor procesuală, pe parcursul căruia faţă de ele a fost aplicată regimul, ce determină admiterea corpurilor deliete sau probelor scrise. Cele supuse se referă la cazurile descoperirii şi prezentării organului de cercetare şi judecată a diferitor obiecte şi documente, ce pot avea importanţa probatorie, de cetăţeni, reprezentanţii societăţii persoanele cu funcţii de răspundere. c) În calitate de probă sînt admisibile doar acele date faptice, forma cărora corespunde cu ceea prevăzută de lege, de tipul corespunzător, în toate semnele esenţiale a ei ci nu în unele părţi ale lor. De pildă, nu pot fi folosite în procesul probatoriu datele faptice, aduse la cunoştinţe prin scrisori şi declaraţii anonime, deoarece anchetatorul şi judecata sunt lipsite de posibilitatea de a le controla. d) În cazurile, cînd legea prevede obligativitatea folosirii unui anumit mod de dovedire, sau un anumit complex de probe pentru stabilirea unui sau altui fapt sau circumstanţă, corespunzător se lărgeşte şi cercul condiţiilor de admitere. Aşa, este admisibil pentru procesul penal recunoaşterea în calitate de învinuit, dacă acest fapt nu este confirmat de probe (art.61 C.P.P. R.M.), sînt inadmisibile în procsul probatoriu depoziţiile martorului, referitor de capacitatea căruia de a petrece corect circumstanţă ce au importanţă pe dosar, există îndoieli, ce nu sînt răsturnate de concluzia expertului ect. e) În cazurile cînd legea din numărul integral a modurilor de strîngere şi verificare a probelor evedenţiază modurile, pe care le pot folosi nu toate organele, ce efectuiază cercetarea pe dosarul penal, condiţia necesară a admiterii unui anumit tip de probe şi existenţa la organul care le-a strîns a competenţei de petrecere a acţiunii de anchetă, de pildă interogarea învinuitului; i) Admiterea probelor – depoziţiilor, proceselor verbale şi a altor documente, concluzii, presupune că conţinutul lor fixează şi sursa de primire a informaţiei, de către persoana ce dă deoziţii, şi deasemenea a celui ce îndeplineşte documentul, alcătuit nu în legătură cu activitatea de servicii sau socială, fixează sursa de informaţie şi competenţa executorului ei. Legea nu formulează hotărîrea unică pentru toate cazurile de admitere a rezultatelor acţiunilor de anchetă, efectuate cu încălcarea regulelor procesuale. Întrebarea este despre aceea cum de apropiat la aprecierea consecinţelor încălcărilor admise, este prelucrat nu de ajuns în legătura procesuală. b) Pertenenţa probelor. Prin pertenenţa probelor înţelegem legătura între conţinutul ultimelor şi circumstanţele ce intră în obiectul probatoriu, dau cu alte importanţa pentru cercetarea corectă şi examinarea judiciară. Existenţa unei aşa legături determină posibilitatea procedurii în baza probelor tabloului faptic a eveninentului cercetat10 . Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor presupune cercetarea a două momente. Mai întîi de toate, intră oare faptul pentru stabilirea căruia se atrage proba dată, în obiectul probatoriu sau în numărul faptelor de interval sau altor fapte ajutătoare, stabilirea cărora este necesară în timpul verificării probelor şi a versiunilor. În al doilea rînd, este capabilă oare proba, cu evidenţa conţinutului său să stabilească acest fapt. Aceste momente arătate sînt strîns legate între ele, cu toate ecestea ele pot fi examinate ca două părţi a pertenenţei probelor, fiecare din care trebue stabilită. Analiza practicii de anchetă şi judiciare arată, că greşelele la rezolvarea întrebării despre pretenţia probelor în anumite dosare concrete nu deseori sînt legate cu nitrarea acestor circumstanţe. În particular, din importanţa faptei, psre stabilirea căruia e îndreptată activitatea anchetatorului, judecata deseori automat îşi face concluzia despre pertenenţa probelor prezentate (fără controlul legpturii cu faptul ce trebue dovedit). O altă greşală, rezolvarea întrebării despre pertenenţă se reduce exclusiv la stabilirea legăturii între probă şi faptul în confirmarea căruia ea se atrage, fără stabilirea acelia, se referă oare faptul dat la numărul celor esenţiali. Pevenirea acestor greşeli este posibilă, dacă în fiecare caz concret pertenenţă informaţiei faptice adunate se va examina din poziţia locului posibil al acestei informaţii în sensul de probe pe dosar, adică posibilitatea de folosire a ei, măcar pentru unul din următoarele scopuri: a) Stabilirea circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoriu; b) Descoperirea altor probe (date despre

locul de aflare, conţinutul, obstacolele posibile la centrul cu purtătorul informaţiei, pe care va trebui să le avem în vedere la strîngerea probelor lorespunzătoare). c) Stabilirea faptelor de interval, cumulul cărora permite în sfîrşit să stabilim circumstanţele, ce intră în obiectul probatoriu; d) Stabilirea dublă a faptelor şi circustanţelor, deja stabilite de altă probă în scopul verificării şi întrării siguranţei sistemelor de probe a versiunii date; e) Răsturnarea faptelor, ce se referă la alte versiuni înaintate pe dosar. f) Verificarea plinătudinei şi autenticităţii datelor faptice adunate pe calea cercetării condiţiilor de formare, transmitere şi păstrarea lor. Pentru a descoperi caracterul adevărat a evenimentului cercetat, nu rar o mare importanţă are lipsa unui rînd de factori, care puteau fi descoperite pe parcursul mersului natural al evenimentului, în conformitate cu versiunea dată (de pildă lipsa urmelor pe pămîntul moale de sub fereastră, dacă se presupune că infractorul a pătruns în încăpere anume pe această cale). Merge vorba despre aşa numitele circumstanţe negative, ce vin în contradicţia cu versiunea înaintată a petrecerii evenimentului, ne mărturiseşte despre aceea că versiunea dată deplin sau parţial e incorectă. Probele ce conţin datele faptice despre circumstanţele negative, neîndoielnic sînt pertinente. Este nevoie deasemenea de a avea vedere, că pentru aceea ca să stabilim anume componenţa infracţiunii date, ci nu a celei învecinate, e necesar în procesul probatoriu nu numai de stabilit toate circumstanţele, ce sînt baza faptică pentru concluzia despre existenţa componenţei înfracţiunii incriminate, dar şi să lichidăm posibilitatea existenţei semnelor, se sînt caracteristice componenţei migieşe în cumulul cu semnele cumune pentru componenţa unei sau altei infracţiuni. De pildă legea determină semnele furtului, în acelaş timp în partea 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. se aduc semne suplimentare, săvîrşite în timpul circumstanţelor calificate. E evidient că pentru concluzia despre existenţa componenţei de infracţiune, prevăzute de al p1 a art.119 al R.M., trebue de dovedit nu numai faptul însuşirii pe asens a avutului proprietarului, dar şi osenţa semnelor care iar dădea furtului caracterului acţiunii prevăzute de alineatele 2 şi 3 art.119 C.P.R.M. Deaceea probele, ce stabilesc lipsa circumstanţelor, care ar adeveri existenţa componenţei date nu a celei migieşe deasemenea se atribue la dosar. În lămuririle Plenului Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. această poziţie nu o dată s-a subliniat, aplicabilă la practica judiciară pe dosarele despre tipuri de infracţiuni, de pildă: despre necesitatea de a strînge tot cercul de probe, care ar permite să deosebim atentatul vial de alte atentate criminale, ce ating onoarea, demnitatea şi inviolabilitatea persoanei, omorul intenţionat, prevăzut de un anumit punct al art.88 C.P. al R.M. de la acţiunile prevăzute de alte puncte ai acestui articol; omor intenţionat de la cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave, ce au adus la desenul pătimaşului ect. Să examinăm mai detaliat întrebările pertinenţei probelor, importanţa cărora pe dosar este legată, exclusiv cu ferificarea (directă sau indirectă), a preciziei şi plinătudinei informaţiei probatorice deja strînsepe dosar – cercetarea comunicărilor ei (condiţiile formărei, transmiterii, păstrării). Merge vorba în particular, despre datele faptice, ce stabilesc condiţiile contradicţiilorîntre probe, existenţa sau lipsa relaţiilor speciale între martori şi învinuiţi, particularităţile organelor de simţ, ce încurcă percepţiei precise a evenimentului, schimbările probelor ca rezultat al păstrării necorespunzătoare ect. Necesitatea strîngerii datelor corespunzătoare este direct prevăzută de lege. Aşa ert. 60 C.P.P.R.M. prevede posibilitatea interogării martorului despre relaţiile lui cu învinuitul, legate de probele ce sînt în dosar art.64 C.P.P. R.M.-petrecerea expertizei pentru determinerea stării psihice sau fizice a martorului şi pătimaşului, dacă apare îndoilea în capacitatea lor de a percepe corect unele sau altele circumstanţe, ce au importanţa esenţială pentru dosar ect. În timpu anchetării odsarului despre învinuirea d-lui S în jaf, pătimaşa M. după un rînd de semne la recunoscut categoric pe S. ca persoană care a jefuito. La dezbaterile judiciare pătimaşa şi-a schimbat mărturiile sale şi a declarat, că nu poate spune prescris, este oare învinuitul acea persoană care a jefuit-o. Ca rezultat ai anchetei suplimentare s-a stabilit. Că la m. acsă a venit mama învinuitului şi a rugat-o pe ea să-şi schimbe mărturiile. Probele, în baza cărora s-a stabilit cauza schimbării depoziţiilor a lui M. sînt alcătuite la dosar, deşi ele nu se află într-o legătură directă cu fapta săvîrşirii infracţiunii de învinuitul S. Ignorarea de către organele de cercetare sau de judecată a pertinenţei probelor grupei arătate este întemeiat, examinată în practică

de supravegherea de către procuratură şi judecată, unelateralitatea sau neplinătudinea cercetării prealabile sau examinării judiciare cu toate urmările ce recurg de aici. Această şi e clar, deoarece ca rezultat poate apărea îndoială nelichidabilă în autenticitatea probelor pe care sînt întemeiate concluziile finale pe dosar. Toate acele supuse aduc la concluzia, cî cumulul normelor formulate în legea procesual penală despre obiectul dovedirii şi despre alte circumstanţe ce au importanţa pentru cercetarea corectă şi examinarea judiciară a dosarului penal, este în acelaş timp baza normativă pentru hotărîrea în cazurile concrete a întrebării despre pertenenţa datelor faptice adunate. Rezolvarea întrebării despre pertenenţa probelor prezintă în sine la un rînd cu hotărîrea înrebării despre admiterea părţii componente a aprecierii lor şi etapa ei iniţială. Precum, că şi aprecierea probelor în întregime, acest proces este prelungit şi pe parcursul lui hotărîrile prealabile se schimbă, nu cele finalizatoare. Aprecierea probelor din punct de vedere a pertenenţei lor este prevăzută de lege pentru toate fazele fără excepţie.

6 Постановление и определение по уголовным делам Вепховного суда РСФСР 1981-1988, Mосква, 1989, с.380-437 (Ordonanţa şi deciziile

Judecătoriei supreme a RSSFR pe dosare penale 1981-1988, Moscova, 1989. pag.380-437.) 17 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M. Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.) 7 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M. Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.) 8 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.206. 9 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.209.10 Арсеньев В.Д. «Доказывания фактических обстоятельств дела в отдельных стадиях Совецкого уголовного процесса», Иркутск, 1970, с.77-

SUBIECTUL .III. Obiectul probațiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii. In vederea soluţionării juste a cauzei penale este necesar să existe o delimitare a faptelor şi împrejurărilor care urmează a se dovedi. Pentru limitarea lor în activitatea de dovedire o mare importanţă are conceptul de obiect al probaţiunii (thema probandum)11 . Intră în noţiunea de obiect al probaţiunii toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale.

Prin fapte, în sens de obiect al probaţiunii, se înţeleg fenomenele lumii materiale; normele legale nu constituie obiect al probaţiunii, deoarece organele judiciare sînt obligate să cunoască legea22 . La această regulă se pot ivi excepţii în privinţa aplicării unor norme legale străine. Conţinutul obiectului probaţiunii nu trebuie confundat cu conţinutul probei. Conţinutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba (substantia probationis, factum probans). Conţinutul probei urmează să corespundă obiectului probaţiunii, trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. în caz contrar nu există probe, ci numai aparenţa unei probe (de exemplu, un martor declară că nu ştie nimic despre faptul asupra căruia este întrebat)13 . Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probaţiunii sînt de două feluri: fapte principale (res probandae) şi fapte probatorii (res probantes). Cerinţa de bază legalităţii, aplicabilă la răspunderea judiciară, constă într-aceea că răspunderea e admisibilă doar pentru o acţiune ilegală şi numai în limitele determinate de lege, aplicată faţă de persoana vinovată – şi ea trebue întemeiată pe cerecetarea penală şi examinarea juridiciară a cazului concret în ordinea şi forma stabilită de lege14 . O garanţie importantă de realizare a răspunderii penale constă în stabilirea obiectului determinat ai procesului probatoriu pe fiecare dosar penal în parte. Obiectul procesului probatoriu este – sistemul circumstanţelor, se exprimă calităţile şi legăturile cazului cercetat, esenţiale pentru rezolvarea corectă a dosarului penal şi realizarea în fiecare caz concret a sarcenilor procedurii penale15 . Aceste circumstanţe se stabilesc pe calea dovedirii procesuale, adică cu ajutorul mijloacelor şi metodelor arătate în legal. Determinarea obiectului procesului probatoriu condiţionează direcţia şi limitele cercetării. Stabilirea corectă a obiectului probatoriu pe dosarul penal concret – este condiţia stabilirii corecte a scopului spre tinderea căruia trebuie să activeze organele de cercetare penală, anchetă, procuratură şi a judecăţii, asigurarea plinătudinei, multelateralităţii şi obiectivităţii cercetării circumstanţelor cazului dat. Legea procesual penală detaliat determină obiectul procesului probatoriu: „Împrejurările, care urmează să fie dovedite într-un proces penal” (acest termen se foloseşte în noţiunea „Obiectul dovedirii”) în tezele iniţiale a bazelor legii procesual penale, legislatorul încă odată a subliniat importanţa obiectului de dovedire în procedura penală, atît pentru determinarea direcţiei şi limitelor cercetării pe dosar, cît şi pentru perfecţionarea tacticii şi metodicii particulare, de cercetarea şi examinarea judiciară, elaborarea corectă, îndreptată spre un scop binedeterminat a versiunilor şi acţiunilor de anchetă16 . În legătura procesuală uneori se arată la existenţa în procedura penală în afară de obiectul dovedirii, a „obiectului cercetării” sau „obiectului”, ce este mai larg după volum. Aceste noţiuni nu sînt arătate în lege. Desigur, nu toate circumstanţele stabilite pe dosarul penal cu ajutorul probelor, întră în obiectul dovedirii. Pe parcursul procesului probatoriu apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte ajutătoare, ce nu intră în circumstanţele, supuse dovedirii pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloace de stabilire a circumstanţelor, ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar. Dar faptele date nu formează un alt obiect ai dovedirii, ele prezintă în sine „fapte de interval” ce ajută pentru stabilirea circumstanţelor, ce întră în obiectul dovedirii. ___________________________________________________________________________________________________________-11Arseniev V.D., op.cit., p.210 12 I. NEAGU, op. cit, p. 256. 13 R. M. CORNESCU, Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal, Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1963, p. 485 14 Самошенко И.С. Юридическая ответственность, Mосква, 1971, с.19-22. (Samoşenco I.S. Răspunderea juridică Moscova, 1971.- pag.19- 22.) 15 Belchin R.S., Vinberg A.I.,op.cit., pag.113. 16 Карнеева Л.М. «Доказательства в совецком уголовном процессе », Волгоград, 1988, с.11-20 (Carneeva L.M. Probele în procesul penal sovietic Volgograd, 1988. pag.11-20)

Nu toate circumstanţele, stabilite pe un anumit dosar penal cu ajutorul probelor întră în obiectul dovedirii. În procesul de dovedire apare necesitatea de a stabili un rînd de fapte ajutătoare, ce nu întră în circumstanţele ce trebue dovedite pe dosarul penal, şi servesc doar ca mijloc de stabilire a circumstanţelor ce alcătuesc obiectul dovedirii pe dosar. Faptele date prezintă în sine „Tezele de interval” pentru stabilirea circumstanţelorce întră în obiectul de dovedire, sau a altor date ajutătoare. De pildă despre omorul domnului A martorul B. a arătat, că ucigaşul a fost persoană necunoscută

lui, dar ştie că pe soţia lui o cheamă Maria, care în trecut a fost vecina lui. Ultima a arătat cum bărbatul său a săvîrşit un omor. Pe dosar sau petrecut un rînd de acţiuni de anchetă pentru aceea, ca să fie stabilit cum le cheamă pe soţiile persoanelor bănuite în săvîrşirea omorului domnului A.. Rezolvarea acestei probleme a jucat un mare rol în descoperirea omorului. Faptul - numele soţiei învinuitului – nu poate fi revenit la obiectul dovedirii pe dosar. Însă acest fapt la o etapă determinată a cercetării a fost obiectul atenţiei anchetatorului, nu ş-ia pierdut el importanţa şi mai apoi, în timpul verificării şi aprecierii mărturiilor domnului C. Aşa fapte ajutătoare, stabilite pe dosarul penal, în literatura juridică se numesc în marea majoritate a cazurilor „Fapte de dovedire”. Însă diferiţi autori folosesc termen în diferite sensuri.18 Unii au în vedere faptele, ce servesc ca temei de stabilire a faptului principal. Alţii includ în acest termen un sens mai larg, referind la faptele, ce ne dau posibilitatea de a stabili adevărul pe dosar. Există determinarea faptelor de dovedire ca nişte fapte aparte, din care cunoaştem obiectul dovedirii Şi în sfîrşit uneori termenul faptele de dovedire este legat de dovezile indirecte . Multidudinea de opinii a termenului dat şi posibilitatea confuziilor terminologice legate cu aceasta a condiţionat hotărîrea de a numi în lucrarea dată „faptele de interval”, ce przintă tezele de interval, tezele relative de finalizare a dovedirii pe dosarele penale. Astfel, rpin fapte de interval trebue să înţelegem faptele, cu ajutorul cărorase stabilesc (sau se resping) circumstanţele, ce sînt supuse dovedirii pe dosar. Cum reese din cele spuse, faptele de aşa natură nu intră în obiectul probator în sensul art.C.P.P.RM, deoarece stabilirea lor nu alcătueşte scopul dovedirii, ele sînt doar mijlocul, cu ajutorul căruia acest scop în cauzele necesare se atinge. Dacă de rereferit la obiectul probatoriu circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi în rînd cu ele faptele de interval (ajutătoare) aceasta poate aduce la dezvoltarea scopurilor fonale ai procedurii penale în activitatea de strîngere a acestor fapte, transformarea ultimilor într-un auto scop. Apreciind incorect importanţa pe un dosar despre omorul domnului X., a unui aşa fapt de interval (legătură), cum este ameninţarea cu omorul din partea d-lui D., anchetatorul stabilind, că o aşa ameninţare a avut loc, şi-a făcut o concluzie neîntemeiată despre vinovăţia d-lui D., în omorul d-lui X., iar în reslitate faptul ameninţării cu omor ne mărturiseşte doar de posibilitatea vinovăţiei d-lui D. Uneori pe un caz concret noi ne întîlnim cu aşa fenomene, cînd faptul – partea componentă a unei circumstanţe determinate, supuse dovedirii – în acelaş timp serveşte ca un mijloc de stabilire a altei circumstanţe. Astfel, putem spune că metoda de săvîrşire infracţiunii – este partea componentă a faptei infracţionale. Şi cu toate acestea metoda de săvîrşire a infracţiunii poate în acelaş timp servi pentru stabilirea vinovăţiei unei persoane (adică a juca rolul faptei ajutătoare). Însă semnificaţia multelaterală a unor şi aceleaşi fapte ai realităţii obiective, nici într-o măsură nu agitează situaţia principală despre necesitatea delimitării stricte a faptelor, ce întră în obiectul procesului probatoriu, de la faptele de interval (ajutorare). Circumstanţele, supuse dovedirii rămîn acelaşi independent de aceea, că ele în acelaşi timp pot fi mijloace ajutătoare de stabilire a altor circumstanţe importante. Aceasta exprimă legătură dialectică a fenomenelor de viaţă . Evedenţierea de către legislator a obiectului procesual probatoriu anume ca o sistemă de teze de finalizare se confirmă chiar şi cu aceea, că în lege la un rînd cu noţiunea de „circumstanţă ce trebue dovedită” (obiect) se foloseşte şi o noţiune mai largă „Circumstanţele ce au importanţă pe dosar” (art.14; 52-54 C.P.P.RM.). În art 14 C.P.P. RM. se spune că persoana care efectuiază corectarea penală, _________________________________________________________17 Шаламов М.П. «Теория улик», Mосква, 1960, с.9 (Şalamov M.P. Teoria probelor Moscova, 1960. pag.9)

anchetatorul procurorul au obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege, pentru corectarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a scoate la iveală atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cît şi pe cele care-l dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuiază sau agravează răspunderea. Prin „cercetarea sub toate speciile” trebue să înţelegem aceea cî anchetatorul ..., trebue sî stabilească toate celelalte circumstanţe, stabilirea cărora poate avea importanţa pentru anchetarea corectă a

dosarului19. Astfel în numărul circumstanţelor ce au importanţa pe dosar întră: a)Circumstanţele supuse dovedirii (obiectului procesului probatoriu). b)Faptele de interval şi ajutătoare. Întroducerea de către legislator a noţiunii desinestătătoare a circumstanţelor ce au importanţă pentru dosar, mai largă decît noţiunea obiectului procesului probatoric, este îndreptată spre asigurarea plinătudinei, multelateralităţii, obiectivităţii cercetării obiectului procesului probatoriu, autenticităţii materialului probatoriu, care va fi pus la baza hatărîrii de finalizare. Toate cele supuse ne permite să deosebim obiectul procesului probatoriu de la noţiunea circumstanţelor ce au importanţă pentru dosar, deoarece ea este mai largă (include în sine circumstanţele de interval şi ajutorare, cîtşi circumstanţele ce servesc ca obiect ai procesului probatoriu). În legea procesual penal a R.M. direct se arată circumstanţele care servesc ca obiect al procedurii probatorice, ele sînt (art. 52 C.P.P. RM): 1.Faptul infracţiunii (cînd unele, cum şi în ce împrejurări a fost săvîrşită infracţiunea); 2.Vinovăţia celui învinuit de săvîrşirea infracţiunii; 3.Împrejurările, care înrîuresc asupra gradului şi caracterului răspunderii învinuitului. 4.Caracterul şi mărimea pagubei, pricinite prin infracţiune. Realizarea importanşei procesualea obiectului procesului probatoriu presupune deasemenea şi: a) Toate circumstanţele, ce se referă la conţinutul lui, trebue să fie stabilite pe fiecare dosar penal. b) Obiectul dovedirii pe dosarul penal este pentru toate fazele procedurii penale. c) Concluziile, ca rezultat al dovedirii, la o anumită fază, referitor la existenţa circumstanţelor determinate, ce intră în obiectul procesului probatoriu şi cumulul lor nu anulează necesitatea cercetării de sinestătătoare tot acestor circumstanţe la următoarele faze în baza probelor adunate mai demult şi probelor noi. Pe parcursul procesului probatoriu trebue de examinat încă două întrebări importante : 1.Nu pot oare unele circumstanţe, ce intră în obiectul procesual probatoriu, să se stabilească în anumite cazuri pe cale neprocesuală, ci pe altă cale. 2.Înseamnă oare stabilirea autentică a sistemului de circumstanţe, ce intră în obiectul procesului probatoriu, că cu toate acestea automat se rezolvă întrebare calificării şi pronunţarea sentinţei. Cu alte cuvinte sînt acelaşi prevederile art. 52 şi 212 P.P. al RM., sau ele fixează scopurile a diferitor puncte de vedere a cercetare a cazului. La prima din întrebările puse, practica judiciară şi de anchetă ne dă un răspuns pozitiv. Unele circumstanţe, prevăzute de art. 52 C.P.P.RM ca supuse dovedirii şi care intră în obiectul procesului probatoriu, pot fi stabilite nu pe calea dovedirii în sens procesual. Merge vorba, în particular despre următoarele circumstanţe : - posibilitatea de aşi da seama în acţiunile sale şi de a conduce cu ele ; - unele circumstanţe, ce ajută la stabilirea gradului şi caracterului răspunderii ; - unele circumstanţe ce întră în faptul infracţional ; - caracterul şi mărimra daunei cauzate ; - unele circumstanţe, din numărul celora ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii. Forma de stabilire a acestor circumstanţe, poate fi legată mai întîi de toate cu constatarea celor ştiute de toţi20.(de pildă , capacitatea omului martur şi sănătos de aşi da seama în acţiunile sale şi de o conducere cu ele ect.) Să exprimăm a doua întrebare : înseamnă oare stabilirea adecvată a datelor faptice a circumstanţelor faptei, ce alcătuesc obiectul procesului probatoriu, în acelaşi timp deasemenea şi calificarea infracţiunii şi alegerea ştiinţei, sau a doua prezintă în sine o altă parte a cercetării ________________________________________18Analogic se caracterizează circumstanţele ce au importanţă la dezbaterile judiciare (art. 213 C.P.P. RM.). 19Arsenev V.D., op.cit., pag.20.- Faptele ştiute de toţi, fiind circumstanţele unor anumite dosare penale, nu sînt supuse dovedirii, deoarece sînt deja stabilite de toţi.

circumstanţelor cauzei. Altfel de spus, se efectuiază oare calificarea şi stabilirea sentinţei pe calea dovedirii (în sens procesual) a faptelor corespunzătoare, sau nu se reduc la ele, cerînd alte operaţiuni... . Se pare că cu ajutorul procesului probatoriu (primirea depoziţiilor, efectuarea examinării şi precheziţiilor ect.) se stabilesc anume circumstanţele faptice a cazului. Deoarece aceste sînt stabilite şi tabloul celor întîmplate s-a clarificat, el se contrapune cu discutarea corespunzătoare în legea penală. Concluzia despre conformitatea sau lipsei conformităţii faptele stabilite şi semnele

ce se conţin în formele legii, prezintă rezultatul gîndirii logice, ce se efectuiază de anchetator sau judecată. Anume deaceasta legislatorul nu a inclus în numărul elementelor obiectului probatoriu aşa noţiune ca componenţa de infracţiune. Ci dimpotrivă îi obligă pe judecător să stabilească , „conţine oare această acţiune o componenţă de infracţiune şu de care lege penală ea este prevăzută”. Putem spune şi că conţinutul circumstanţelor ce trebue să fie dovedite pe dosarul penal, şi concretizează de dispoziţia articolului codului penal în conformitate cu care se califică învinuirea persoanei ce se atrage la răspunderea penală. Astfel latura faptică a acţiunii infracţionale, ce ne servea ca o teză a dovedirii procesuale, devine argumentul actului de calificare, ce stabileşte existenţa sau lipsa componenţei de înfracţiune. Caracteristica obiectului procesului probatoriu dată mai sus ne permite să trecem la analiza structurii lui – ordinea de aşezare a elementelor sistemei şi legătura lor, deasemenea şi conţinutul elementelor . Unul din cele mai de bază acte normative se determină circustanţele ce trebue dovedite este codul de procedură penală al Republicii Moldova şi anume după cum am arătat mai sus art. 52, care ne arată care circustanţe trebue de dovedit pe parcursul petrecerii cercetării penale, anchetei preliminare şi dezbaterilor judiciare. În afară de circustanţele arătate în art. 52 C.P.P. RM legea prevede determinarea obligatorie încă a unui grup de circustanţe ce trebue dovedite – circustanţele ce au contribuit la săvîrşirea infracţiunii (art. 54 C.P.P. RM), cu scopul de a le înlătura în măsura posibilă, cu aceasta prevenind un şir de infracţiuni, care ar putea fi săvîrşite în caz de înlăturarea acestor circustanţe. Fapta concretă şi circustanţele legate de ea, care sînt supuse dovedirii, prezintă în sine cumulul faptelor ce au avut loc în realitate. Aceste fapte întodeauna sînt concrete, deaceea obiectul dovedirii în fiecare căz aparte este îndividuală, şi persoana ce a săvîrşit infracţiunea. Cu toate acestea fiecare din circustanţele revăzute de lege de obicei se exprimă nu întru-n fapt concret, ci în cumulul lor. În acelaşi timp existenţa schemei generale a obiectului procesului probatoriu îndreaptă activitatea de stabilire a circustanţelor în aşa fel, şi ca nu să.-l umple cu detale neexistente sau de prisos. Prin ce se determină structura obiectului de dovedire, cum ele descris în legea penală ? Se pare că ordinea aşezării, ca şi grupul de circustanţe, ce sînt supuse dovedirii, este efectuată de legislator mai întîi de toate reeşind din urmările legate de stabilire a circustanţelor necesare. Întrdevăr primele două puncte (art. 52 C.P.P. RM) în care se arată circustanţele, ce intră în obiectul procesului probatoric, şi o parte din al treilea punct prevăd temeiurile faptice pentru aşi putea face concluzia despre existenţa infracţiunii şi vinovăţiei persoanei, şi deci, pentru aplicarea calificăţii penal legale (fapta infracţională ca rezultat al acţiunilor vinovate a persoanei). În sfîrşit ultimul grup de circumstanţe ce întă în obiectul procesual probatoriu – circustanţele ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii – prevede stabilirea datelor faptice, ce au importanţă pentru aplicarea normelor dreptului procesual, ce reglamentează lucrul profilactic pe materialul dosarului. Ordinea descrierii în lege a fiecîrei di grupele numite a circustanţelor corespunde ordenii, în care ele se folosesc în timpul procedurii penale şi dezbaterilor judiciare. La început se rezolvă întrebările despre existenţa infracţiunii, vinovăţiei persoanei, calificării, după aceasta – pedeapsa apoi acţiunea civilă şi în sfîrşit înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat săvîrşirea infracţiunii. Mai sus decum nu odată s-a subliniat legătura dreptului procesual penal la legarea şi descrierea obiectului procesului probatoriu. De aici şi analiza conţinutului şi importanţa noţiunilor, termenilor, ce desfăşoară conţinutul obiectului procesului probatoriu, la necesitate cere stabilirea legăturii lor cu noţiunile şi termenile legii procesual penale, ce descriu elementele infracţiunii. Cu aceea ca pe viitor să se evite nedeterminarea şi polisemanticitatea limbajului şi să se asigure ordinea examinării legăturilor amentite să primim următoarele semnificaţii a noţiunilor penal – relevante şi a termenilor ce le determină. Toată multitudinea elementelor ce se află în strînsă legătură între ele, şi ce caracterizează infracţiunea poate fi împărţită în trei grupe .Elementele componenţei de infracţiune, ce determină existenţa temeiului răspunderii penale. La numărul lor se atribue particularităţile acţiunilor, descrise în dispoziţie, în partea specială a codului penal, incluzînd indicaţia la obiectul de atentare. Tot aici se atribue deasemenea toate acelea ce se conţin în partea generală a codului penal şi completează

dispoziţia, deasemenea fiind temeiurile răspunderii penale. Printre aceste particularităţi pot fi evedenţiate cele universale, adică cele ce se referă la toate infracţiunile, aşa ce de pildă vinovăţia, atingerea vîrstei de la care survine răspunderea penală. O altă grupă de particularităţi speciale, se referă doar la unele infracţiuni. De pildă, unele forme concrete de acţiuni (acţiuni, infracţiune), formrle vinovăţiei (intenţie, imprudenţă) particularităţilespeciale a subiectului (militar, persoană cu funcţii de răspundere ect.). 2. Particularităţile, ce exprimă trimiterile răspunderii penale, ele sînt prescripţia, corespunderea sferei teritoriale a acţiunii, codului penal, unele particularităţi speciale a subiectului (de pildă cumunitetul diplomatic), existenţa sau lipsa schimbării situaţiei şi personalităţii, arătate în legea penală. Trimiterile determină posibilitatea realizării răsounderii penale. 3. Circumstanţele ce influenţează la gradul şi caracterul răspunderii penale, deoarece ele nu întră în calitate de particularităţi a unei dispoziţii concrete sau a unei părţi a ei. De la aceste particularităţi nu depinde existenţa sau lipsa răspunderii penale şi posibilitatea realizării ei, ci numai realizarea întrebării despre pedeapsa în limitele sarcinii articolului codului penal. Descrierea în lege a obiectului procesului probatoriu apare odată cu indicarea la fapta infracţională (timpul, metoda şi alte circustanţe de săvîrşire a infracţiunii). În sens larg merge vorba despre noţiunea ce exprimă cumulul tuturor particularităţilor acţiunii legale, social periculoase, vinovate şi condamnabile. Însă legea procesual penală determină circustanţele ce trebue supuse dovedirii pe dosar, înţelege fapta infracţională mai îngust. Aparte fapta infracţională se vorbeşte despre vinovăţia vinovatului, caracterul şi mărirea pagubei. În legătură cu aceasta este nevoie să precizăm regiunea aplicării şi conţinutului termenilor conjugalmente, aplicabile în teoria procesuală şi penală de drept cu aceea ca să asigure semnificarea a acelaş noţiuni, cu acelaşi termene în ultimul caz de a stabili dinainte caracterul condiţionat a unora din ele (strict vorbind „Faptul infracţional” = „infracţiune faptică”= „infracţiune”). Stabilirea conţinutului şi a caracterului faptei (acţiune, inacţiune), participanţilor ei, presupune stabilirea circumstanţelor, ce determină obiectul infracţiunii şi obiectul de atentare, sau caracterul autentic a faptei cercetate fără aceasta ea nu poate fi descoperită. Stabilirea obiectului nemijlocit şi a obiectului de atentare – este una din condiţia necesară a calificării corecte a infracţiunii săvîrşite. A stabili obiectul infracţiunii, practic înseamnă a găsi pe parcursul procesului probatoriu răspunsul la următoarele întrebări : 1. Cui ia fost căuzată paguba prin infracţiuni. 2. Spre ce a fost îndreptată atentarea. Cu toate acestea răspunsul la prima întrebare este legat cu cercetarea circumstanţelor ce alcătuesc faptul infracţional. Stabilirea întrebării a doua este legată de stabilirea circumstanţelor, ce se referă la vinovăţia învinuitului (la partea subiectivă a infracţiunii). Deasemenea cu obiectul dovedirii este strîns şi o altă noţiune, care deasemenea serveşte ca un instrument pentru asigurarea cercetării multelaterale, depline şi obiective a circumstanţelor penale. Merge vorba despre aşa hotare a cercetării care asigură stabilirea deplină şi atentică a tuturor circumstanţelor, ce pot avea importanţa în dosar. Cu alte cuvinte limitele procesului probatoriu – aceacta un cumul de probe necesare şi suficiente, care fiind adunate pe dosar, asigură rezolvarea corectă a lui pe calea stabilirii „Complexului căutat” de circumstanţe ce trebue dovedite. Noţiunea obiectului şi limitelor procesului probatoriu sînt strîns legate între ele şi interdependente : prima exprimă scopul a două mijloace de atingere a lui. Noţiunea limitelor procesului probatoriu, dintr-o parte include cerinţa de asigurare a plinătudinei necesare şi depline a cunoaşterii fenomenelor existente şi legătura dintre ele, din altă parte ea exprimă cerinţa siguranţei rezultatelor cunoscute. Cu alte cuvinte limitele procesului probatoriu presupun stabilirea pe un dosar concret a hotarelor strîngerii probelor în aşa fel, ca cumului de probe adunate din partea calitativă să asigure stabilirea fiecărui element a obiectului, procedurii probatorie. Din partea cantitativă ele trebue să garanteze autencititatea stabilirii acestor circumstanţe pentru destinarul procesului probatoriu şi tuturor persoanelor, către care este adresată acţiunea judiciară de educare şi prevenire. Astfel, dacă obiectul procesului probatoriu cuprinde circumstanţele, ce sînt supuse dovedirii pe dosar, ca temei faptic pentru rezolvarea întrebării de atrage la răspundere, pedepsire, atunci limitele procesului probatoriu cuprind materialul probatoric, ce se referă la circumstanţele ce sînt supuse dovedirii pe dosar, şi

permit să se facă despre ele concluzii autentice (Temeiurile faptice pentru stabilirea obiectului probatoriu).Astfel, pe materialul procesual şi cu mijloace procesuale se rezolvă problema generală pentru teoria informativă, se crează sisteme sigure cu folosirea elementelor relativ sigure, transformare cunoştinţei probatorie în autentică. Merge vorba atît despre probe, conţinutul cărora sînt datele faptice cît şi despre elementele obiectului procesului probatoriu, aşa şi despre faptele de interval şi alte fapte ajutătoare . Limitele procesului probatoriu depind mai întîi de toate de obiectul probatoriu : anume în acestă bază se hotărăşte pe fiecare dosar întrebarea, ce date faotice se referă la dosar şi trebue adunate, verificate, apreciate, deci care acţiuni procesuale şi în ce fel trebue să se petrecă. Cu alte cuvinte limitele procesului probatoriu se determină cu folosirea calităţii pertenenţiei probelor, deşi în cazul concret o parte a informaţiei pertenente poate fi excedentă . Trebue de asemenea de subliniat, că în limitele procesului probatoriu intră numai probele admisibile (datele faptice întroduse greşit, ce nu dispun de ecestă calitate, se înlătură din cumulul probelor). În particular, datele faptice adunate pe parcursul controlului tuturor activităţilor persoanelor cu funcţie de răspundere, revizional de control, vamale şi a altor organe, intră în sistemul probatoriu doar deaceea, deoarece satisface cerinţelor, pe care legea procesuală le determină la documente, nu formează ele şi o sistemă desinestătătoare a datelor faptice întrun rînd cu probele procesuale. Deaceea concluziile făcute de către persoanele cu funcţii de răspundere ce le-au adunat despre existenţa (inexistenţa) circumstanţelor, ce intră în obiectul procesului probatoriu, nu influenţează la limitele acestuia. Luînd în consideraţie cele spuse mai sus trebue să deosebim limitele procesului probatoriu de la o noţiune mai largă „Limitele strîngerii probelor” şi operare cu datele faptice pe calea anchetării dosarului. Ultima noţiune include în sine şi diferite tipuri de informaţie ajutătoare, ce nu au însemnătate probatorie, dar se folosesc pentru strîngerea lor. Neîndeplinirea cerinţelor legii referitor la limitele probelor vaste greşeli de gen triplu. În primul rînd anchetatorul şi judecata pot neîntemeiat să îngusteze limitele procesul probatoriu, în rezultatul căruia datele faptice, de care va dispune judecata la momentul emiterii sentiaţei, vor fi de ajuns pentru răspunsul corect la toate întrebările ce stau în faţa judecăţii. Cu alte cuvinte, unele elemente a procesului probatoriu vor rămîne cercetate nedestul din cauza neajunsurilor în materialele probatorice. Ca exemplu a unei determinări incorecte a limitelor procesului probatoriu poate servi dosarul despre învinuirea d-lui L, R şi alţii. Inculpaţii se învinuiau în furtul vatei şi a salteilor, ce au fost făcute din materialul ce nu a fost luat la evidienţă. În rechizitoriu se arată că mărfurile furate au fost desfăcute pe cale comercială (prin magazin). La dezbaterile judiciare însă, s-a stabilit că pe dosar nu au fost adunate dovezile, ce trebuiau să stabilească o parte importantă a circumstanţelor, ce se referă la fapta infracţională, în acelaşi fel şi sucsele de unde a apărut materialul pentru confecţionarea mărfurii neevedenţiate, corespunderea cantităţii materiei prime, producţiei confecţionate. Deoarece a stabili aceste circumstanţe pe parcursul dezbaterii judiciare na s-a putut, judecata a îndreptat dosarul la reanchetare. În al doilea rînd, ancheta şi judecata pot întemeiat să îngusteze limitele, negînd datele, ce asigură fermitatea concluziilor, deşi în principiu de cercetare au fost cuprise toate elementele obiectului probatoriu. Ca rezultat al cercetării neminuţioase nu toate din ele pot fi recunoscute ca stabilite. Ca exemplu poate servi cazul despre învinuirea d-lui Z, P, R şi alţii în luarea mitei. La dezbaterile judiciare sa stabilit, că învinuirea inculpaţilor este întemeiată numai pe mărturiile martorilor, care erau mituitorii. Îndreptănd dosarul la reanchetare, judecata a arătat, că organele de anchetă trebue să stabilească caracterul relaţiilor între învinuiţi şi martori, deoarece sînt date, că la lucru aceşti martori sînt nedesciplinaţi, au multe pedepse, şi fiind cu aceasta nemulţumiţi ei îi ponegresc pe inculpaţi. Judecata a propus organelor de anchetă să stabilească cauza dovedirilor în mărturiile învinuiţilor şi a martorilor . Astfel, din cauza îngustării limitelor procesului probatoriu o parte a circumstanţelor esenţiale rămîn în afara viziunii anchetatorului şi judecăţii. Aceasta subliniază convngerea şi temeinicea hotărîrii primite şi ameninţă cu comiterea greşelelor. În al treilea rînd, pot fi comise greşeli legate de surplusul desfacerii limitelor procesului probatoriu. Cu toate acestea trebue de a tracta corect noţiunea de „surplus”. În timpul formării cumulului necesar şi

suficient al probelor pe un dosar concret se folosesc criteriile calitative şi cantitative a siguranţei în cumulul lor. Odată cu mărimea cantităţii probelor, cu corespunderea obiectivă sau parţială a conţinutului lor – creşte şi siguranţa lor, deci prin urmare şi siguranţa stabilirii circumstanţelor, ce intră în obiectul probatoric. Deaceea în timpul determinării limitelor procesului probatoriu pe un caz concret, trebue de avut în vedere importanţa probelor corespunzătoare (acţiuni cu ajutorul cărora ele pot fi adunate) nu numai pentru stabilirea circumstanţelor, ce intră în obiectul brocesului probatoriu, dar şi pentru verificarea datelor deja adunate, pentru îndeplinirea scăpărilor şi lichidarea contradicţiilor ce au apărut în materialul probatoriu. În particular se poate de petrecut cîteva acţiuni de anchetă penru stabilirea unei şi aceiaşi circumstanţe. Primirea în procesul probatoriu a datelor, despre unele şi aceleaşi fapte dinn diferite surse şi intradepartamente unul de altul sau canale de informaţie este o rezervare sau legătură paralelă a subsitemelor informaţiilor, ce ifluenţează efectiv la mărirea siguranţei a tuturor sisteme în întregime. Limitele partea mari ai procesului probatoriu în mod nedeterminat întinde (în timp) ancheta prealabilă şi dezbaterile judiciare. Merge vorba nu despre orice surplus al probelor, informaţiei probatorice, dar anume despre acel surplus ce nu se îndreptăţeşte pe sine însuşi, adică despre întroducerea în limitele dovedirii a datelor faptice : a) ce nu se referă la circumstanţelor cazului b) ce stabilesc circumstanţele deja stabilite c) stabilirea circumstanţelor cărora pe dosarul penal dat nu se cere dovedirea procesuală d) ce fixează posibilitatea ştiută dinainte de formare a probelor de un anumit timp e) inadmisibilitatea în limitele regulilor procesuale a dovedirii În acelaşi timp surplusul probelor pe dosar practic e inevitabil în legătura cu cerinţa siguranţei sistemei lor. La momentul trecerii dintr-o fază în alta, „volumul faptice al probelor” totdeauna se cercetează în direcţia apropierii maximale la limitele necesare a dovedirii. Cu toate acestea se analizează cumulul adunat de probe, ce permite tot cu mai mare precizie să prezentăm aceste limite. Cu alte cuvinte, determinarea limitelor procesului probatoriu (ca şi a obiectului) nu poate fi examinată ca o noţiune unică. De căderea, apariţia, schimbarea versiunilor, primirea lămuririlor, cererilor de la participanţii procesului, rezultatul aorecierii prealabile a probelor adunate – toate acestea duc la scimbarea concluziilor făcute anterior. Cele spuse nu permite să găsim răspunsul corect la întrebarea apărută procesuală, practica de anchetă şi judiciară despre raportul limitelor procesului probatoriu în fazele cercetării prealabile şi dezbaterilor judiciare. Din această circumstanţa inconstentabilă nu funcţionează în majoritatea cazurilor procesual probatoriu, uneori se face concluzia despre limitele mai înguste a procesului probatoriu în timpul cercetării prealabilă. Alţi lucrători practici şi ştiinţifici, dimpotrivă socot că limitele procesului probatoriu la cercetares prealabilă sînt mai larg în examinarea judiciară, deoarece ancheta prealabilă este chemată să pregătească materialul probatoriu de valoare nominală pentru examinarea lui judiciară tot volumul său, deoarece limitele procesului probatoriu – sînt unele şi aceleaşi în timpul cercetării prealabile şi în judecată. În timpul cercetării prealabile şi la dezbaterile judiciare se cercetează la un rînd cu circumstanţele, ce intră în obiectul probatoriu, faptele ajutoare cît şi faptele necesare pentru luarea hotărîrilor procesuale, în particular pentru apărarea drepturilor cetăţenilor. Fapt principal al probaţiunii îl constituie însăşi obiectul procesului penal, adică infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului . Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de infracţiunea de furt împrejurarea că a fost prins noaptea de proprietar încercînd să scoată din locuinţă lucrurile furate constituie un fapt principal. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluţionarea cauzei penale, chiar dacă în obiectul probaţiunii din acea cauză nu se conturează şi alte aspecte de fapt. Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sînt cuprinse în faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. In cazul exemplului anterior pentru infracţiunea de furt numai împrejurarea sustragerii săvîrşite în condiţiile legii penale constituie un fapt principal, nu bunăoară şi faptul că inculpatul a fost găsit asupra sa cu bunuri a căror provenienţă nu o putea explica sau că a fost văzut de anumite persoane în noaptea infracţiunii, la o oră nepotrivită, cărînd în mod suspect, un sac în preajma locuinţei victimei. Aceste situaţii intră în obiectul probaţiunii avînd legătură strînsă cu cauza respectivă însă ele constituie fapte probatorii a

căror dovedire şi reţinere ca adevărate permit să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. Conţinutul obiectului probaţiunii. Cu privire la obiectul probaţiunii doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul specific sau concret Primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces; al doilea reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret42 . Obiectul generic sau abstract al probaţiunii poate fi determinat în componentele sale generale, pentru că oricît de variate ar fi cauzele şi deci obiectul concret al probaţiunii anumite elemente generice sînt prezente în orice activitate de dovedire. Astfel, fac parte din obiectul generic al probaţiunii de regulă, următoarele împrejurări: a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest sens urmează a se stabili în primul rînd faptele referitoare la existenţa elementelor infracţiunii; b) circumstanţele atenuante şi agravante legale şi judiciare de natură a influenţa gradul de responsabilitate al făptuitorului; c) mobilul infracţiunii, chiar cînd nu este o trăsătură a conţinutului infracţiunii; acesta poate constitui un element de apreciere a periculozităţii sociale a faptei; d) datele personale care caracterizează pe inculpat şi celelate părţi; pentru justa soluţionare a cauzei trebuie să se cunoască profilul lor moral şi atitudinea generală în societate; e) urmările infracţiunii atît sub aspectul consecinţelor civile ale daunei produse, cît şi referitor la rezolvarea corectă a laturii penale; în numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracţiunii se face avîndu-se în vedere consecinţele faptei (de ex. la infracţiunile de lovire şi vătămare corporală - art. 151,152, 153 c. pen., avort - art. 159 c. pen., tîlhărie - art. 188, infracţiuni de delapidare a averii străine art. 191 alin. 2 şi 3 c. pen. etc.; f) faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracţiunii (de ex. în cazul unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat prin indicator corespunzător). Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozităţii sociale a făptuitorului şi au o importanţă în special în activitatea de prevenire a infracţiunilor prin luarea măsurilor de înlăturare a situaţiilor respective. Art. 279 c. pr. pen. prevede că organele de urmărire (obligaţia revine şi instanţelor) trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvîrşirea infracţiunii. Datorită varietăţii sale infinite obiectul specific sau concret al probaţiunii nu se poate determina decît în raport cu cazul particular dat. De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmează a se analiza alte aspecte, cum ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura în саге о probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora etc. Analiza conţinutului pe care îl are obiectul probaţiunii s-a referit în cele de mai sus la latura penală a cauzei. Există însă fapte şi împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă ori cu alte aspecte determinate de incidenţa unor instituţii procesuale. Cît priveşte despăgubirile civile intră în obiectul probaţiunii faptele din care rezultă că paguba a fost produsă prin infracţiunea formînd obiectul cauzei penale, natura şi întinderea prejudiciului, valoarea sa, modalitatea de reparare a pagubei, în cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la inculpat aparţin părţii civile pentru a putea fi restituite; în cazul repunerii în situaţia anterioară, aceasta trebuie exact determinată prin probe; în cazul plăţii unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească dacă este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic. In privinţa rezolvării laturii civile a cauzei sînt incidente toate implicaţiile şi aspectele de drept civil propriu obiectului probaţiunii într-o cauză civilă. Oficialitatea acţiunii civile poate atrage pentru obiectul probaţiunii incidenţe neobişnuite în genere pentru materia civilă. De exemplu, obiectul probaţiunii este circumscris de regulă limitelor acţiunii civile aşa cum este determinat prin principiul disponibilităţii. Partea civilă trebuie să demonstreze prin probe că prejudiciul suferit este egal sau mai mare decît valoarea pretinsă prin acţiune. Or, în cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, organul judiciar este obligat să stabilească prin probe întinderea reală a prejudiciului şi să nu oprească probatoriul cînd dovezile au atins limita cuantumului valoric pretins de partea civilă. Nu orice problemă care trebuie dovedită în cursul unui proces penal urmează a se include în obiectul probaţiunii, ci numai împrejurările avînd legătură cu rezolvarea litigiului şi deci cu săvîrşirea faptei penale. Pentru rezolvarea procesului (şi nu a cauzei)

organul judiciar trebuie să administreze numeroase alte probe adiacente. De pildă, pentru a putea obliga părţile să suporte cheltuielile judiciare potrivit cu dispoziţiile legii, întinderea acestor cheltuieli trebuie să fie dovedită. La fel, în cazul cînd organul de urmărire penală sau instanţa va dispune suspendarea urmăririi penale ori a procesului penal trebuie să existe dovezi (în cazul acesta administrate exclusiv prin intermediul unei expertize medico-legale) că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă. Faptele auxiliare, similare şi negative. Există fapte care nu intră direct în obiectul probaţiunii dintr-o anumită cauză, pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuşi sînt importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate (de exemplu, faptele care probează falsitatea unui înscris cu care s-a dovedit ceva sau împrejurările care atestă reaua credinţă din depoziţiile unui martor audiat în cauză). Acestea poartă denumirea de fapte auxiliare. Fapte similare se numesc faptele care sînt asemănătoare celor care formează obiectul probaţiunii într-o cauză, dar nu se află cu ele într-un raport de cauzalitate Faptele negative sînt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sînt inexistente, şi ele nu pot fi probate desigur în această modalitate, decît dacă sînt convertite în fapte pozitive. Faptele negative pot fi dovedite dacă sînt limitate şi determinate, aceasta permiţînd transformarea lor în fapte pozitive. De exemplu, se poate proba că cineva în anumite condiţii de timp şi loc, nu a efectuat o acţiune, prin dovedirea unui alibi, (situaţia prin care se demonstrează prezenţa cuiva într-un loc Ia un anumit moment). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativă determinată. Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastităţii lor44 pentru că nu dau posibilitatea unor corelaţii de referinţă. Astfel, este imposibil a se dovedi că cineva nu a folosit niciodată o armă de foc, că nu a condus vreodată un anumit vehicul, că nu a fost într-o anumită localitate etc. Faptele negative nedeterminate se exclud din obiectul probaţiunii. Cu cît gradul de determinare a situaţiei negative creşte, cu atît sporeşte şi posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedită şi să intre în anumite condiţii în obiectul probaţiunii într-o cauză. Admisibilitatea, pertinenţa, concludenta şi utilitatea probelor, în orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată In vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi întîmplările concrete a căror dovedire se solicită sînt de natură a ajuta soluţionarea cauzei. Această corelaţie se examinează din diferite puncte de vedere ridicînd problema admisibilităţii, pertinenţei, concludentei şi utilităţii probelor. In materie penală, în principiu este admisibilă orice probă , legea ne-precizînd măsura în care probele sînt sau nu admisibile. Art. 93 alin.4 c. pr. pen. prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste cereri neputînd fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă este necesară pentru soluţionarea cauzei. In procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă pe de o parte sub aspectul libertăţii de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte sub aspectul aprecierii acestora . Din punct de vedere al producerii probelor principiul cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale . Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă. O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu, proba verităţii în cazul calomniei este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvîrşită pentru apărarea unui interes legitim . în celelalte cazuri proba verităţii este inadmisibilă. Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicţia ei cu cunoştinţele ştiinţifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-аг susţine că sînt supranaturale, pentru că vin în contradicţie cu explicaţiile pe care ştiinţa le dă fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului moral al unei fapte care contrazice concepţiile noastre etice etc. în orice alte situaţii respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greşită. Astfel, este nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că ar fi în duşmănie cu una din părţi. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea

probei, ci ar putea fi avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei . Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluţionării se numesc pertinente; cele care nu sînt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă în speţă probe nepertinente. De pildă, nepertinentă este încercarea inculpatului de a dovedi modul în care şi-a petrecut timpul înainte de săvîrşirea infracţiunii şi în mod concret că nu a participat la o petrecere. Totuşi, chiar această împrejurare poate deveni pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulaţie în care ar fi învinuit de conducere în stare de ebrietate. Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare avînd o anumită concludentă. Sînt probe concludente acelea care fiind esenţiale în cauză, influenţează asupra soluţionării procesului. Probele care nu sînt edificatoare, întrucît nu determină în nici un fel soluţia se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este şi pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă şi concludentă De exemplu, relaţiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre inculpat şi persoana vătă- mată sînt totdeauna pertinente avînd legătură cu cauza, dar nu sînt şi concludente în toate situaţiile. Ele capătă însă o importanţă deosebită în rezolvarea unor cauze unde relaţia de rudenie ar putea determina soluţionarea cauzei în ce priveşte calificarea faptei. O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deşi ar avea toată concludenta, prezintă o anumită inutilitate. Constituie o probă utilă, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea condiţii încît să formeze o convingere a organului judiciar. Invers, poate deveni inutilă o probă care deşi concludentă a fost deja administrată. Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţ . Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atît mai sporită cu cît proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz. Pentru activitatea procesuală prezintă importanţă dispoziţiile din art. 67 şi 68 c. pr. pen. potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă; admiterea sau respingerea cererii se face numai motivat. În practică s-a decis, că dacă instanţa a admis odată o probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziţiei decît dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă . Revenirea asupra probei admise nu se poate face decît cu arătarea cauzelor care o fac inutilă în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului . Dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvîrşit infracţiunea imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă . Deci, după cum am mai menţionat elementele de fapt şi de drept pe care trebuie să se bazeze hotărârea judecătorească prin care se rezolvă conflictul de drept penal material adus în faţa justiţiei se dovedesc cu ajutorul probaţiunii. Cum scopul final al procesului penal îl reprezintă însăţi judecata, adică această hotărîre, iată deci căt de mare este importanţa probaţiunii în procesul penal. Ea reprezintă nervul central al procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie (faza probatorie a procesului penal). Probaţiunea cuprinde două elemente indispensabile şi indesolubil legate între ele: a) probele (probationes); b) mijloacele de probă (media, instrumenta probanti).

SUBIECTUL .VI.Avantajele si dezavantajele judecarii cauzei in baza probelor administrate la faza urmarii penale .

În vederea soluţionării unei cauze penale, organele judiciare trebuie să stabilească realitatea situaţiei de fapt, precum şi toate împrejurările referitoare la persoana făptuitorului. Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit şi dovedit sub toate aspectele sale. Scopul tuturor operaţiunilor judiciare este descoperirea adevărului. Adevărul este conformitatea între ideea pe care ne-o facem despre un fapt, cu faptul insuşi; cu alte cuvinte, este certitudinea pe care o obţinem ca urmare a faptului care s-a petrecut astfel precum noi îl socotim. Pentru ca afirmaţiile ce se fac în drept să fie considerate ca adevărate trebuie să fie dovedite.

Faustin Helie defineşte certitudinea astfel: „certitudinea este situaţia unei inteligenţe, care afirmă că un fapt există sau nu există, că o propunere este adevărată sau neadevărată. Certitudinea reprezintă baza evidentă a adevărului, fără a fi adevărul însuşi. Certitudinea este un fapt intern care există în fiecare om cu mintea sănătoasă, adevărul e un fapt extrem pe care nu putem niciodată, să zicem că l-am atins în mod absolut“.

Mijloacele prin care judecătorul ajunge să-şi formeze certitudinea sunt probele pe care legea le pune la dispozitia lui.În literatura juridică au fost date numeroase definiţii privind proba şi probaţiunea, astfel:

Bentham zice că : „probele sunt mijloacele de care ne servim în descoperirea adevărului şi aceste mijloace pot fi bune sau rele, complete sau incomplete.“

Mittermaier defineşte proba ca fiind: „totalitatea motivelor producătoare de certitudine“.În sens larg, Domat numeşte proba „ ceea ce încredinţează spiritul de un adevăr“ şi consideră

că dovada este ceea ce convinge mintea de existenţa unui adevăr. Pentru Solon, probele erau motivele raţionale spre a afirma sau nega ceva, ceea ce poate fi

exprimat prin adagiul latin: „ Idem est non esse, aut non probari“ - „este acelaşi lucru a nu fi cu a nu fi dovedit“.

De aceea, privit prin prisma principiului aflării adevărului, procesul penal nu reprezintă numai o activitate judiciară, ci un proces de cunoaştere mult mai larg, în cadrul căruia organele judiciare au nevoie de date sau dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. În reglementarea legală, conceptul nu poate fi lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică, în consecinţă s-a ivit necesitatea că noţiunea să fie definită chiar de lege.

Reţinând importanţa deosebită a probelor în soluţionarea cauzelor penale, trebuie menţionat că în privinţa lor se poate semnala o dublă funcţionalitate:

- Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un element de cunoaştere prin intermediul căruia organele judiciare află adevărul;

- Din punct de vedere etimologic propriu-zis, proba constituie un instrument de dovedire, părţile utilizând probele în scopul dovedirii susţinerilor şi argumentărilor făcute în condiţiile contradictorialităţii procesului.

Într-un sens mai larg, folosit mai ales de nespecialişti, termenul cuprinde atât proba, în adevăratul sens al cuvântului, cât şi mijloacele de probă, procedeele probatorii, dar şi unele concepte care au numai legătură cu probele. Aceste noţiuni nu trebuie confundate.

Probele, ca elemente de fapt, care servesc la aflarea adevărului în procesul penal sunt aduse la cunoştiinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor, sau altfel spus, ele sunt izvorul probelor.

De aceea se face distincţie între o împrejurare de fapt pe baza căreia se constată vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane şi mijlocul prin care această împrejurare a fost relevată.

De asemenea, nu se confundă noţiunea de probă cu cea de probaţiune - ca activitate de strângere şi verificare a probelor, activitate care constă mai intâi în stabilirea de fapte şi împrejurări legate de infracţiunea comisă, ca apoi, prin coroborarea şi aprecierea acestora să se dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia infractorului.

Probele sunt entităţi de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta şi faptuitorul la care se referă cazul). Prin administrarea lor, în desfăşurarea procesului penal ele capătă caracter procesual.

Un autor – Ayrault – afirma că „legile sunt precum fluviile: pentru a le cunoaşte ce sunt nu trebuie observat urmele pe care au trecut, ci izvorul lor de origine.“ Există un mare adevăr în aceste cuvinte, pentru că nicăieri influenţa trecutului asupra prezentului nu este mai mare decât în legi . Nicăieri transformarea nu a fost mai lentă între cele trecute şi cele prezente ca în aceste dispoziţii menite a reglementa raporturile dintre omenire şi a garanta viaţa şi averea fiecărui individ împotriva celor care ar veni să le răpească.

În ceea ce priveşte legislaţia antică, la greci, trei par a fi fost mijloacele de probă în materie criminală: martorii, tortura şi proba prin apa fiartă. Martorii erau datori să se infăţişeze în persoană înaintea acuzatorului şi ambele părţi, atât acuzatorul, cât şi acuzatul aveau dreptul să –şi aibă martorii lor.

Fiecare martor avea obligaţia să facă, pe lângă mărturia verbală şi una scrisă pentru a se putea verifica exactitatea celor arătate. Depoziţiile lor nu formau o parte distinctă a dezbaterilor, ci se confundă cu pledoariile afacerii; astfel, când oratorul făcea în pledoaria sa o alegaţiune, prezenta în acelaşi timp şi martorul cu care dovedeşte validitatea celor susţinute. În timpul depoziţiei, martorul nu putea fi întrerupt şi nici partea potrivnică nu putea să-i pună întrebări.

Depoziţiile martorilor nu aveau altă tărie decât aceea a unui act scris; cu toate acestea însă, fiecare martor era dator să presteze jurământul în mod solemn, sub pedeapsă; dacă refuză, să fie amendat cu 1000 de drahme sau supus la tortură. Un alt mijloc de probă o reprezenta tortura.

Originea o găsim în sclavagism. Sclavii erau socotiţi nedemni de a mărturisi de bună voie în instanţă şi de aceea mărturiile lor se luau în urma unor prealabile torturi cu biciul şi roata.

Acelaşi lucru se făcea şi în faţa unui inculpat a cărui mărturie se obţinea prin acelaşi mijloc de tortură. La început, tortura era aplicată numai sclavilor, dar pe parcurs şi oamenilor liberi. Popoarele vechi nu vedeau nimic sălbatic în aplicarea torturii ca mijloc de probă. Isocrat zicea: „că nimic nu indică mai bine adevărul decât tortura. Un martor poate să mintă, dar în mijlocul torturii adevărul singur vorbeşte”.

Alături de aceste două mijloace de probă, Sophocle citează un al treilea mijloc şi anume proba prin fier roşu şi apă fiartă. Aceasta pare a fi fost luată din Orient, fiind însă de scurtă durată, îndată ce Grecia a cunoscut un grad de civilizaţie superior s-a abandonat acest mijloc de probă.

În dreptul roman găsim şi probe scrise care lipseau la greci. În primii ani ai republicii romane, probele nu precedau, ci urmau dezbaterile. Mai întâi se pleda de o parte şi de alta şi numai după încetarea pledoariilor urmau mijloacele de probă.

Acest sistem era criticabil pentru că numai cunoscându-ne probele existente se putea susţine acuzarea sau apărarea; căci şi una şi alta depindeau de dovezile înfăţişate. Probele în dreptul roman erau tot în număr de trei: probe scrise, martori şi tortura.

Probele scrise alcătuiau toate actele cu care se dovedea vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat. Romanii aveau dreptul la percheziţie. Acuzatorul, cu mandatul pretorului putea face vizite domiciliare, ridica corpuri delicte şi întocmea acte pentru aceste operaţiuni. Acest mijloc de probă era întrebuinţat, mai ales, când era vorba de acte sau condice de ridicat.

În timpul republicii, dreptul de citare al martorilor îl avea numai acuzatorul. Numărul martorilor era limitat, judecătorul stabilind dinainte câte persoane urmau să fie ascultate. Toţi martorii, înainte de a-şi face depoziţiunea erau obligaţi să depună jurământul.

Al treilea mijloc de probă căruia romanii îi dădeau o importanţă majoră era tortura. Explicaţia acestei sălbăticii o găsim în faptul că la toate popoarele din antichitate şi prin urmare la romani, ideile de milă, de bunătate şi de umanitate nu existau sau dacă totuşi existau erau sub formă falsă şi diametral opusă popoarelor moderne. Şi la tortură, ca şi la martori, judecătorul este suveran să ţină sau nu seama de declaraţiile ce i se fac.

Ideile umanitare ale unor împăraţi se impun în scurt timp. Astfel, Graţian împiedică prelungirea detenţiilor prealabile, pentru că justiţia şi pedeapsa trebuie să fie grabnice şi să nu zdrobească pe acela care trebuie să-şi recapete libertatea. Acelaşi împărat îşi aruncă privirea şi asupra temniţelor, cerând ca ele să fie împărţite în subdiviziuni, după vârsta deţinuţilor, după natura delictelor şi după „calitatea“ acestor deţinuţi. Graţian suspenda executarea torturii în cele 40 de zile de la postul cel mare, iar mai târziu este suspendată, în tot acest timp, executarea pedepsei corporale. Mai multe legi iniţiate de acest împărat absolveau printr-un fel de amnistie pe toţi acuzaţii deţinuţi şi aflaţi în temniţă în timpul sărbătorilor Paştelui. Aceste decizii şi altele de această natură respiră sentimentul creştinesc şi fac să se vadă influenţa acestei religii care propovăduieşte mila, iubirea şi iertarea.

În procesul penal arhaic de tip acuzatorial, concepţiile empirice şi mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber anumite probe, având chiar o esenţă sau o explicaţie supranaturală, în care spiritul de dreptate şi de echitate era transferat uneori pe seama „ înţelepciunii şi atotputerniciei divinităţii“.

În procesul de tip inchizitorial, teoria probelor formale, în care legea dădea diverselor forme o forţă dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare şi să determine anticipat soluţionarea cauzei în conformitate cu concepţiile şi interesele promovate prin norma juridică.

În procesul penal modern, legea nu statuează o anumită valoare a probelor, dându-le o anumită putere probatorie aşa cum era tipic în teoria probelor formale.

Totuşi, în legislaţiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepţiilor mai vechi, menţinându-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziţia potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada până la înscrierea în fals).

Dreptul procesual penal modern exonerează organul judiciar de obligaţia respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege şi introduce teoria liberei aprecieri a probelor.

Elementul central al acestei teorii se bazează pe intima convingere a organului judiciar care îşi formează opinia în urma administrării probelor.

Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care-şi formează o convingere să nu fie ţinut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. A considera convingerea liberă, dar a o subordona conştiinţei generale impuse din afară şi de o factură exclusivistă presupune o contradicţie, care anulează în mare parte posibilitatea unei convingeri interne în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum gândirea juridică democrată şi liberă a conturat acest concept.

Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase legislaţii unele restrângeri în cazurile când pentru anumite situaţii se admite sistemul probelor legale.

Legea permite ca procesele – verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenţi constatatori să aibă o putere doveditoare prestabilită de lege şi să nu poată fi înlăturată decât prin înscrierea în fals. Procesele – verbale care fac dovadă până la înscrierea în fals se întâlnesc numai în materie de contravenţii şi delicte.

În general, înscrierea în fals nu apare în materia penală şi o asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în faţa curţilor cu juri. Intima convingere a juraţilor nu putea fi încorsetată prin nicio probă, nici măcar prin anumite procese – verbale cu o putere prestabilită de lege.

Odată ajunsă cauza la instanţa de judecată, aceasta este obligată să constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de sesizare este întemeiată şi, totodată, trebuie să constate toate împrejurările referitoare la faptă şi la inculpat care pot contribui la soluţionarea cauzei potrivit legii şi adevărului. Atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei de judecată părţile pot cere constatarea acelor împrejurări de fapt care sunt de natură, fie să susţină învinuirea, fie apărarea, existenţa sau inexistenţa daunelor materiale şi morale, precum şi întinderea lor.

Constatarea acestor fapte şi împrejurări de fapt se realizează prin activitatea de probaţiune, în cursul căreia autorităţile judiciare, dar şi părţile din proces se servesc de probe, obţinute prin mijloacele de probă.

În vocabularul practicienilor noţiunea de „probe“ a căpătat cu timpul mai multe înţelesuri, cuprinzând atât probele şi mijloacele de probă, cât şi rezultatul activităţii de probaţiune.

Astfel, se obişnuieşte a se spune că s-a efectuat proba cu martori, cu acte, cu expertiză, ceea ce împiedică o înţelegere a ceea ce este proba şi ceea ce este mijlocul din care provine; de asemenea, se utilizează, în vocabularul de practician, că s-a făcut proba vinovăţiei, confundând noţiunea de proba cu rezultatul activităţii de probaţiune, ceea ce nu este corect din punct de vedere ştiinţific.

Confuzia între probe şi mijloace de probă a fost susţinută şi de dispoziţiile Codului de procedură penală din 1936, care nu făcea deosebirea necesară între aceste instituţii; astfel, Capitolul al II-lea din Titlul VII era intitulat „ Probele scrise“, dar se referea la procesele – verbale şi înscrisuri, care sunt în realitate mijloace de probă; în Capitolul al III-lea, intitulat „ Probele orale“, erau reglementate mărturisirea inculpatului, care este o probă, apoi martorii, experţii şi interpreţii, care sunt persoane a căror declaraţii constituie mijloace de probă.

Codul de procedură penală din 1968 a repus noţiunile de probă şi mijloc de probă în înţelesul lor ştiinţific. Astfel, prin „ probe“ se înţeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau a inexistenţei unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei sau a persoanelor care au săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei [art. 63, alin (1)]. Aceste elemente de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor şi împrejurărilor a căror stabilire se obţine prin activitatea de probaţiune.

De exemplu, fapta de vătămare a victimei de către învinuit şi împrejurările în care a avut loc se pot constata prin împrejurarea că o altă persoană – martorul – a fost de faţă şi a văzut cum învinuitul a lovit victima cu un cuţit, după care victima a fost condusă la spital; gradul de vătămare şi durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare se constată prin concluziile la care ajunge expertul medico – legal, după examinarea victimei.

Mijloacele de probă sunt mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce constituie probe. În exemplul dat, proba săvârşirii infracţiunii de vătămare constă în ceea ce a văzut persoana care a fost de faţă la agresiune şi concluzia necesităţii unei durate pentru vindecare de un anumit număr de zile, probe ajunse la cunoştinţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată prin declaraţia martorului ocular şi prin raportul de expertiză medico – legală, care sunt mijloace de probă.

Mijloacele care conţin probe pot fi obţinute de autorităţile judiciare prin diferite procedee de probaţiune. Astfel, relatările învinuitului, părţii vătămate, martorilor pot fi obţinute prin luarea unei declaraţii scrise personal, prin ascultarea lor de către poliţişti, procurori, judecători, prin confruntarea lor, folosindu-se limba română, ca limbă oficială, ori limba maternă a celui ascultat, prin interpret; prin aceste procedee probatorii se pot obţine declaraţii care constituie mijloace de probă, iar aceste declaraţii conţin relatări despre fapte şi împrejurări, care constituie probe.

Între probe şi mijloacele de probă există o legătură indisolubilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obţinute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce confruntarea unora cu celelalte.

Activitatea judiciară prin care se folosesc procedeele probatorii pentru obţinerea mijloacelor de probă, din care rezultă probele ce duc la constatarea faptelor ce constituie infracţiuni şi a împrejurărilor în care au fost săvârşite, a apărărilor pe care şi le fac părţile din proces se numeşte probaţiune şi constă în actele procesuale şi procedurale prevăzute de lege prin care autorităţile judiciare, cu contribuţia părţilor, stabilesc elementele de fapt necesare pentru cunoaşterea faptelor şi împrejurărilor de fapt care formează obiectul unei cauze penale.

În acest text de lege, se subliniază că probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi instanţa de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate.

Intima convingere constituie un sentiment de certitudine fermă despre existenţa unei fapte, convingere care se întemeiază pe raţionament, ea putând fi susţinută şi demonstrată pe baza unor argumente logice. În doctrină, s-a relevat că intima convingere, chiar dacă nu constituie o probă, ci rezultatul acesteia, rămâne un sistem din care subiectivul nu poate fi exclus.

Din Cod de procedură penală rezultă că sistemul legal de apreciere a probelor nu se manifestă în niciun caz din moment ce legea subliniază că probele nu au o valoare dinainte stabilită.

Printre dispoziţiile generale există norme care statuează principiul obţinerii libere a probelor fără a se putea influenţa aceasta prin constrângeri fizice sau morale. C. proc. pen. prevede interzicerea utilizării violenţelor, ameninţărilor ori altor mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine probe.În orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelaţie cu obiectul probaţiunii în cauză şi deci dacă faptele, datele şi întâmplările concrete a căror dovedire se solicită sunt de natură a ajuta soluţionarea cauzei.Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii trebuie dovedite prin probe, provenite prin mijloacele de probă. În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă, legea neprecizând măsura în care probele sunt sau nu admisibile.

C. proc. pen., prevede că părţile pot propune probe şi cere administrarea lor, aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă şi utilă. Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă este necesară pentru soluţionarea cauzeiÎn procesul penal funcţionează principiul libertăţii probelor. Acest principiu se manifestă, pe de o parte, sub aspectul libertăţii de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte sub aspectul aprecierii acestora. Din punct de vedere al producerii probelor, principiul cunoaşte două categorii de limitări: limitări legale şi limitări impuse de principiile generale. Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă. În vederea realizării scopului procesului penal, în conţinutul obiectului probaţiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc informaţii ce conduc la rezolvarea tuturor problemelor pe care le ridică fondul cauzei. Ca urmare a acestui fapt, în procesul penal, dar şi în lege, probele pot fi pertinente, concludente şi probe utile. Sunt pertinente 1 probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări care au legătură cu cauza în curs de urmărire sau de judecată. Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei proba trebuie să fie şi concludentă.

Probele concludente 2sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte şi împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzelor. Aşadar, probele concludente sunt şi probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt şi probe concludente. Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu concludentă are loc atunci când părţile cer administrarea acestei probe; organul de urmărire penală sau instanţa, înainte de a dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este concludentă, dacă poate servi la justa soluţionare a cauzei. Aşadar, momentul când se apreciază concludenţa unei probe este momentul când se ia hotărârea de admitere sau respingere a probei şi nu după ce proba a fost administrată.

Astfel, dacă se cere de către inculpat, ce se declară nevinovat, de a dovedi alibiul său, probele solicitate sunt concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovăţia inculpatului; dacă , însă, după administrarea probei solicitate, nu s-a reuşit a se stabili alibiul, proba administrată a 1

2

rămas fără rezultat şi nu va putea servi la stabilirea adevărului în cauza dată. Probele care nu sunt edificatoare, întrucât nu determină în niciun fel soluţia se numesc neconcludente.O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracţiuni flagrante cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deşi ar avea toată concludenţa, prezintă o anumită inutilitate. Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluţionarea cauzei penale în conformitate cu legea şi adevărul. Sunt utile şi trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă; nu orice probă concludentă este şi o probă utilă.

Astfel, când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate, o nouă probă concludentă, care să dovedească aceeaşi faptă devine inutilă, nu mai trebuie să fie administrată. De aceea, administrarea unei probe depinde nu numai de concludenţa ei, cât şi de utilitatea ei. Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficienţă. Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret şi de la caz la caz. În unele dispoziţii ale sale Codul de procedură penală foloseşte şi sintagma „probe necesare“, înţelegând acele probe concludente care sunt şi utile, ce trebuie administrate.Contraproba este nu numai concludentă, ci şi utilă, deoarece probele de vinovăţie pot fi inexacte şi numai prin confruntarea lor cu probele în apărare se poate constata adevărul. Aşadar, pentru admiterea administrării unei probe se cere ca ea să fie admisibilă – să nu fie interzisă de lege, concludentă – să contribuie la justa soluţionare a cauzei şi utilă – să fie necesară administrarea ei. În practică s-a decis că dacă instanţa a admis o probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziţiei date, decât dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea cauzelor care o fac inutilă în cauză şi asigurarea dreptului de apărare a inculpatului. Dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea imputată, deşi acesta neagă comiterea faptei, instanţa nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă. Este interzis a se întrebuinţa violenţe, ameninţări sau alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe. De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau sa continue săvârşirea unei fapte penale în scopul de a obţine probe.

Bibliografia

1.. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului şi dreptului, Univ. Bucureşti, 1983, p. 93. 2. A. NASCHITZ, Conştiinţa juridică socialistă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 13.3 V.DONGOROZ, ş.a., Explicaţii teoretice, vol.I, p.174 М.А.Чельцов «Совецкий уголовный процесс» Mосква, 1986. с. 134-156 (Celiţov M.A. Procesul penal sovietic, Moscova, 1986. pag. 134- 156.)

5 Белкин Р.С. Винберг А.И., и др. «Теория доказательств в совецком уголовном процессе», Москва, 1973, с.197-227.(Belchin R.S., Vinberg A.I., etc. Teoria probatorie în procedura penală sovietică, Moscova, 1973. pag. 197-227.) 6 Постановление и определение по уголовным делам Вепховного суда РСФСР 1981-1988, Mосква, 1989, с.380-437 (Ordonanţa şi deciziile Judecătoriei supreme a RSSFR pe dosare penale 1981-1988, Moscova, 1989. pag.380-437.) 17 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M. Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.) 7 Градзинский М.М. « Улики в совецком уголовном процессе » Ученные труды ВИУМ выпюVII, Москва, 1974 Gradzinschii M.M. Probele în procesul penal sovietic. Munca ştiinţifică, ed. VII, Moscova, 1974.) 8 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.206. 9 Belchin R.S., Vinberg A.I.op.cit., pag.209.10 Арсеньев В.Д. «Доказывания фактических обстоятельств дела в отдельных стадиях Совецкого уголовного процесса», Иркутск, 1970, 11Arseniev V.D., op.cit., p.210 12 I. NEAGU, op. cit, p. 256. 13 R. M. CORNESCU, Obiectul probaţiunii judiciare în procesul penal, Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1963, p. 485 14 Самошенко И.С. Юридическая ответственность, Mосква, 1971, с.19-22. (Samoşenco I.S. Răspunderea juridică Moscova, 1971.- pag.19- 22.) 15 Belchin R.S., Vinberg A.I.,op.cit., pag.113. 16 Карнеева Л.М. «Доказательства в совецком уголовном процессе », Волгоград, 1988, 17 Шаламов М.П. «Теория улик», Mосква, 1960, с.9 (Şalamov M.P. Teoria probelor Moscova, 1960. pag.9)18Analogic se caracterizează circumstanţele ce au importanţă la dezbaterile judiciare (art. 213 C.P.P. RM.). 19Arsenev V.D., op.cit., pag.20.- Faptele ştiute de toţi, fiind circumstanţele unor anumite dosare penale, nu sînt supuse dovedirii, deoarece sînt deja stabilite de toţi.

Cuprins :SUBIECTUL .I. Scurt istoric al evoluţiei concepţiilor generale privind probele. SUBIECTUL .II. Probele în procesul penal al Republicii Moldova. Sensul etimologic.SUBIECTUL .III.

Obiectul probațiunii Noţiunea de obiect al probaţiunii. SUBIECTUL .VI.Avantajele si dezavantajele judecarii cauzei in baza probelor administrate la faza urmarii penale .