Tema 22. Produse brodate zona Muntenia

Cusăturile şi broderiile reprezintă meşteşugul de împodobire a materialelor textile

şi pieilor, utilizate la confecţionarea produselor de port şi de uz casnic.

Elementele ornamentale şi cromatica cu note specifice diferenţiază meşteşugul de

la o zona la alta păstrând unicitatea.

Ornamentarea prin cusatură este un meşteşug ce utilizează o gamă largă de

puncte cusute pe suprafaţa pânzei, puncte cusute după tragerea firelor ţesăturii de

fond şi puncte cusute prin folosirea de paiete şi mărgele.

 Cusături - meşteşug ce pune în lumină specificul zonei în care se reunesc

deopotrivă simţul practic cu gustul artistic.

 Broderii - meşteşug apărut ca un nou gen decorativ - cusătură spartă pe fire

numărate

Scurt istoric

Gustul pentru frumos, îndemânarea şi talentul şi-au spus cuvântul în cusăturile şi

broderiile ce au împodobit obiectele de port popular (cămăşile femeieşti şi

bărbăteşti) şi textilele de interior (ştergare, năfrămi, feţe de masă, prostiri de pat

şi de culme).

Dintre obiectele de port, cămăşile şi ştergarele de cap ţesute din bumbac, au fost

împodobite cu un decor cusut cu măiestrie într-o primă etapă, iar mai târziu, în

sec. al XIX-lea, decorul obţinut prin cusătură sau broderie s-a extins şi la celelalte

categorii amintite.

Cusătura a fost procedeul cel mai cunoscut în executarea motivelor ornamentale

diferite: asocierea pe suprafaţa pânzei a punctelor cusute după tragerea firelor

ţesăturii de fond. În aceeaşi categorie sunt incluse şi cusăturile funcţionale

folosite pentru unirea foilor de pânză sau tivirea lor.

 O altă etapă a evoluţiei o reprezintă apariţia cusăturilor folosite la realizarea unui

decor. În acest sens zona Neamţ este renumită prin decorul întâlnit atât pe piesele

de port cât şi pe feţele de masă, ştergare, năfrămi etc.

Vorbind despre meşteşugul cusutului şi brodatului, în zona Neamţ a existat şi

încă mai există o adevărată artă a femeilor talentate care realizează pe pânză de

bumbac folosind cu măiestrie acul şi respectând în acelaşi timp o valoroasă

tradiţie, compoziţii interesante bazate în special pe motive geometrice dar şi

floral stilizate. Astfel s-a ajuns la cele mai potrivite soluţii pentru ca pe cămăşile

femeieşti (iile) să fie amplasat un decor minunat realizat prin broderie.

Tema 23. Câmpuri ornamentale

Aşezată la poalele celor mai înalţi munţi din ţara noastră, Ţara Făgăraşului a fost o zonă etnografică cu o evoluţie unitară, atât în ceea ce priveşte meşteşugurile tradiţionale cât şi structura portului popular. Portul popular din Ţara Făgăraşului, caracterizat prin simplitate şi robusţete, trăsături date de liniile drepte ale costumului, materialul gros, de lungime şi culoare, a fost supus unor transformări şi fluctuaţii continue, dar lente.

A fost purtat de toată populaţia şi în toate împrejurările. Trebuie să precizăm că fiecare nivel de vârstă îşi avea propriul său cod de simboluri - croi, culoare, câmp ornamental sau însemne vestimentare care îi asigurau un anume statut, o recunoaştere în comunitate. Cea care a triat atât de bine culoarea cât şi elementele ornamentale a fost comunitatea rurală, care a reţinut numai ce este esenţial şi definitoriu din realitatea imediată sau ca rezultat al experienţei sale de viaţă şi le-a adaptat cerinţelor estetice ale ei. Portul popular a reflectat şi gustul estetic al purtătorilor.

Până la primul război mondial înnoirile au fost continue, dar treptate şi prin integrarea organică a elementelor de port noi. Din deceniile trei – patru, sub influenţa oraşului, materiale şi piese noi pătrund în port.

Până la această dată, în componenţa costumului de femeie au intrat ia cu fodori, pieptarul - sub influenţa oraşului încep să apară laibărele monocrome din pănură sau postav -, cretinţa, şurţul , iar pe cap căiţa cu pomeselnicul.

La ia cu fodori, ciupagul era din bumbac, iar poalele din pânză mestecată, adică pânza urzită cu un fir de bumbac şi unul de cânepă şi se compunea din două foi - una în faţă şi una în spate şi patru clini de câte o jumătate de foaie. Ornamentica acestor piese era simplă dar în acelaşi timp elegantă. Motivele decorative se grupau la gura iei şi pe mânecă pui mari aleşi în război. Pe piept, de o parte şi alta a gurii se înşirau vertical, ornamente diferite, predominând cele geometrice.Mânecile se terminau cu fodori prinşi la capătul iei cu o brăţăruşă sau punticică.

Mânecile s-au prins de ciupag, cu ,,zbârciogi” pe umăr, ele devenind tot mai mult un obiect de împodobire, motivele geometrice sau florale, fiind realizate într-o singură culoare sau bicrome, alese în război sau cusute cu mâna. Uneori, pe mâneci au fost cusute iniţialele purtătoarei sau anul când a fost confecţionate mânecile. Peste poalele iilor, se punea o cretinţă, de formă dreptunghiulară, din lână peste care şurtul întors ţesut în război purtat într-o parte, de o certă valoare artistică prin rafinament cromatic în negru, roşu, albastru sau vânăt. Şurţul, ţesut în două iţe, avea urzeala din bumbac, iar băteala din arnici colorat - uneori şi aceasta este din bumbac. Ornamentaţia şurţului constă din ,, vărgi,, verticale colorate alternând cu motive geometrice alese în război. În primele decenii ale secolului trecut, femeile mai tinere adaugă şurţului, fodori. Către sfârşitul primei jumătăţi a secolului trecut ornamentele de pe şurţe primesc o nouă orientare, apar motive ornamentale florale mari, cu o cromatică puternică, străine de elementele ornamentale in trecut. Paralel cu şurţele au început să fie purtate androcurile, confecţionate din postav de cumpărat, fără ornamente.

Peste ie, femeile purtau pieptare confecţionate din piele de miel şi purtate atât la lucru cât şi la sărbătoare. Acestea erau înfundate, fiind despicate într-o parte dar şi pe umăr şi cu o decoraţie destul de redusă – aceste erau purtate mai ales de femeile mai în vârstă - sau tip laibăr cu două buzunare, purtate de femeile tinere. Dispunerea ornamentelor la acest tip de pieptar era realizată pe vertical, ca nişte benzi. Datorită croiului pieptarelor, s-a asigurat o largă vizualizare a mânecilor iei sau cămăşii şi gulerului, a motivelor decorative. Încet-încet, paralel cu pieptarele din piele de miel, încep să fie folosite şi laibărele confecţionate fie din pănură, fie din material de fabrică. La început, laibărele aveau acelaşi croi ca şi pieptarele, fiind despicate într-o parte sub braţ, mai târziu ele îşi vor schimba croiul, dar şi materialul din care se confecţionau, locul pănurii este luat de stofa de cumpărat.

Din componenţa vechiului costum de femeie, cea mai interesantă piesă a fost, fără îndoială, pomeselnicul, piesă care s-a purtat în aproape toate satele din zona

Făgăraşului. Unic şi ancestral, ţesut în război, întotdeauna în trei iţe, din bumbac şi cu puţine elemente decorative, pomeselnicul se purta atât vara cât şi iarna. În mod obişnuit, pomeselnicul se purta peste căiţa cu urechi sau reţe şi fruntar, înconjurând obrazul într-un cadru negru şi alb de formă trapezoidală. Căiţa cu urechi era făcută din material negru înflorat cumpărat, ca şi fruntarul care era o bentiţă lată de 7-8 cm, decorată cu mărgele. Lateral, la căiţă, erau prinse două urechi din material negru încreţit manual. Pomeselnicul, piesă puţin ciudată şi bizară va mai rămâne o perioadă ca piesă de ceremonie, la nuntă, pentru a marca intrarea în rândul femeilor căsătorite, mireasa îl purta. În Beclean, pomeselnicul se purta roată sau ,, peste cap”, când se face un colac mare în jurul capului. La femeile mai în vârstă, pomeselnicul se trecea pe sub bărbie. La spate, capătul de deasupra se întindea cât era de lat pentru a se vedea cât mai bine motive decorative. De asemenea, cu cât înaintăm în vârstă cu atât pomeselnicul este mai puţin împodobit. Locul pomeselnicului a fost luat de cârpa de cap neagră de cumpărată.

Acoperământul cu pomeselnic, original şi atrăgător ca înfăţişare, dar complicat şi în bună măsură stânjenitor, a dispărut după primul război mondial. Astăzi, pomeselnicul se mai păstrează la câteva femei dar nu mai este purtat.

Tendinţele de înnoire, manifestate după primul război mondial, la diferite paliere ale vieţii economice şi sociale s-au resimţit şi în port când unele piese ca pomeselnicul, frijuril, dispar odată cu generaţia femeilor în vârstă.

Începând cu deceniile trei-patru ale secolului XX, iile cu poale încep să fie înlocuite cu brâul de ie, brâu confecţionat la început din pânză ţesută în război, iar mai târziu din pânză de cumpărat. Preferinţa manifestată tot mai puternic pentru mânecile şi pieptul încărcat de ornamente ţesute într-o singură culoare, înseamnă o schimbare destul de radicală a gustului. Peste poalele din pânză de fabrică, femeile poartă cretinţe din postav sau mai rar, din pănură cu broderie spartă realizată din fir de mătase neagră. Acest tip de costum, folosit şi în cadrul ceremoniilor, se va generaliza, el putându-se vedea şi astăzi. Această situaţie este însă caracteristică întregii zone a Ţării Făgăraşului. Acest tip de costum, compus din cretinţă faţă - spate, brâul de ie cu motive monocrome, predominând culoarea neagră, şi laibăr brodat cu arnici sau mătase neagră este o formă a costumului de Sălişte, care a manifestat, în preajma celui de-al doilea război mondial şi mai ales după, o expansiune crescândă. Această expansiune are, în primul rând, un substrat economic. Putând fi confecţionat din materiale de fabrică, ce necesita un timp de prelucrare mult mai mic comparativ cu cel vechi, cu o ornamentaţie bazată pe monocromie, acest costum s-a răspândit cu repeziciune. A luat astfel

naştere un curent cu urmări nefaste pentru vechile costume tradiţionale locale, care încet - încet vor fi abandonate

Portul bărbaţilor din zona Ţării Făgăraşului a suferit mai puţine schimbări. În general, costumulbărbaţilor a fost compus din cămaşă, cioareci sau pantaloni din bumbac ţesuţi, pieptar, şerpar. Acest costum este purtat şi azi cu ocazia diferitelor ceremonii sau obiceiuri.

Se ştie că românilor li s-a interzis să poarte, prin edictul dat de Gheorghe Rakoczi, la 1638, haine de postav de târg, pantaloni şi cizme sau cămaşă cu guler. Acest fapt a avut şi o laturăpozitivă, (dincolo de nedreptatea care se făcea românilor) pentru că a permis dezvoltarea industriei casnice ţărăneşti (cultivarea cânepii) şi a dus la păstrarea nealterată a portului, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Datorită reglementărilor de acest gen, unele piese vor avea în denumire şi termenul rumânească. Cămaşa veche bătrânească, rumânească era confecţionată din bumbac şi cânepă, fără guler şi manşete la mâneci, mâneci care erau largi şi drepte. Motivele decorative erau puţine şi se rezumau doar la câteva cusături cu arnici negru sau roşu, de o parte şi alta a gurii. Ornamentată puţin, mult mai practică la lucru acest tip de cămaşă a fost înlocuit cu unul nou numit cămaşa cu strafuri şi pumnaşi,. Mâneca se termina cu pumnaşi, iar pe umeri avea ,,zbârciogi”- încreţituri mari realizate printr-o cusătură peste muchie. Gulerul era lat şi brodat, de cele mai multe ori cu alb. Cămaşa se purta peste cioarecii din pănură albă dată la vâltoare, cioareci confecţionaţi de croitorii din sat. La mijloc bărbaţii purtau şerpare, confecţionate din piele cu aplicaţii de ţesătură de lână şi care aveau un mic buzunăraş

Pieptarele, purtate în orice împrejurare, erau înfundate cu o mică despicătură în faţă şi patru buzunare. Ornamentele erau dispuse sub această mică tăietură sub forma unui triunghi ce atârna ca un pandantiv. De o parte şi alta a acestui motiv central erau aşezate câte două buzunare, unul deasupra celuilalt. Pe marginea de sus a buzunărelor de jos era cusut anul în care a fost lucrat pieptarul precum şi numele cojocarului sau al comanditarului. Spaţiile ornamentale de la aceste piese s-au dezvoltat în strânsă legătură cu liniile croiului, dar mai ales cu vârsta purtătorului. Diferenţierile de vârstă, la pieptare erau indicate prin întinderea câmpurilor ornamentate. Cu cât se înainta în vârstă cu atât motivele ornamentale erau mai puţine.

Motivele decorative difereau de la cojocar la cojocar, unele erau mai ample la nivelul buzunarelor, altele pe piept, funcţie de priceperea cojocarului sau de gustul estetic al comanditarilor.

Tema 24.

Meşteşugul podoabelor şi al bijuteriilor săteşti ţine de arta decorativă aplicată, care s-a bucurat de o aleasă preţuire pe întreg teritoriul ţării. Podoabele şi bijuteriile purtate de săteni sunt, în fond, elemente componente ale portului popular. Aceste elemente de împodobiri nu pot fi considerate izolat, deoarece ele fac parte din complexul ornamental de piese care intra în compoziţia de ansamblu a unui costum popular. Ele dau individualitate artistică şi strălucire plastică unui costum popular şi pun în lumină diferenţierile social-economice din cadrul unei regiuni sau zone etnografice.

Podoabele şi bijuteriile cele mai reuşite prin structura lor morfologică sunt cele de cap, gât, piept, brâu şi membre. Unele dintre ele sunt realizate de oameni fără o pregătire tehnică prealabilă, dintr-un exerciţiu liber al îndemânării, din înclinaţii şi încercări artistice izbutite; altele sunt realizate pe baza însuşirii unei tehnici artistice meşteşugăreşti deosebite, similară activităţii depusă de artizanii de la oraş.

Podoabe si bijuterii de cap. Cele mai simple podoabe de cap, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, sunt alcătuite din mărgele şi penaj, iar cele mai complicate din metal şi os. Multă vreme, preocuparea pentru acoperirea sau împodobirea capului nu era dictată de raţiuni estetice, ci urmărea să pună în evidenţă un anume statut social. Podoabele de cap tradiţionale se pot grupa în podoabe purtate de fete până la căsătorie, podoabe specifice ceremonialului nunţii şi podoabe folosite la „legatul” miresei, care se poartă toată viaţa. Dintre cele mai frumoase podoabe de cap purtate de fetele din zona Iaşilor până la căsătorie, amintim acele de păr, spelcile, diademele, pieptenii de os simpli sau decoraţi cu pietricele albe sau colorate, şi florile de sezon (muşcate roşii, busuioc sau coroniţe de flori).

În legătură cu podoabele de cap, studiul pieptănăturii este obligatoriu. Astfel, atunci când timpul era favorabil, fetele umblau descoperite şi îşi împleteau părul în cosiţe. Numite frecvent şi gâţe, cosiţele fetelor puteau fi purtate sub formă de cerc, prinse în coc, lăsate pe spate ori susţinute de gâţar. La Oţeleni-Iaşi, gâţarul se făcea astfel: pe o bucată de pânză albă (canava), lată de două degete şi lungă atât cât să poată fi aşezată de jur-împrejurul capului, se coseau mărgele multicolore, obţinându-se un decor geometric bine echilibrat. În partea de jos a gâţarului erau cusuţi colţişori din lână roşie şi neagră. Când o fată urma să iasă la horă, mama sa trebuia să-i coase gâţarul. De aceea, despre fata care apărea la petreceri cu astfel de podoabă se spunea ca „o prins-o mă-sa-n gâţă”, adică i-a dat dezlegare să iasă la joc. Fetele se îmbrobodeau uneori cu

batiste albe, în trei colţuri, împodobite în partea din faţă cu mărgele sau horboţică. La Focuri şi Fântânele (jud. Iaşi), aceste batiste se numeau grimele şi aveau cusute pe fruntar câteva rânduri de fluturi. Când timpul se răcea, atât fetele, cât şi femeile purtau pe cap barize şi berte ţesute în stative, tulpane de târg, iar la sărbătorile mai importante se îmbrobodeau cu nişte casanci. Cârpa era o piesă a vestimentaţiei femeieşti ce se punea pe cap, pentru prima dată, spre sfârşitul nunţii. Punerea cârpei semnifica, aşadar, schimbarea statutului social. Momentul trecerii dintr-o stare în alta este surprins sugestiv într-un cântec de nuntă din satul Şcheia (jud. Iaşi): „Ardi-l focu nimitet, / Tari-i subţărel şi creţ, / Amăgeşti fetili / Şi îşi lasî florili / Şi pun în cap cârpili! / Cârpi mari şi-nrotati, / La mijloc înveninati!". Cu timpul a început să dispară portul gâţelor şi, în schimb, fetele împleteau două cozi egale, legate cu nişte cordele colorate care le atârnau pe spate, sau strânse în coc la ceafă, prinse cu trei pinteni: unul la dreapta, unul la stânga şi unul central. Florile nu lipseau de la ureche sau din pinteni. Busuiocul şi muşcatele roşii erau cele mai obişnuite în zona Iaşilor. Tinerii îşi împodobeau pălăriile din pâslă cu flori, cu gherdane şi pene de păun sau de fazan.

Podoabe şi bijuterii de gât şi de piept. Ca podoabe, femeile din zona Iaşilor purtau la gât mărgele, „că altfel pe lumea cealaltă porţi şerpi” spuneau bătrânele din Andrieşeni (Iaşi). Mărgelele erau roşii, verzi, galbene, albastre, negre sau albe. Se făceau şiraguri pe aţă, acestea legându-se la gât. În afară de şiragurile de mărgele se purtau gherdane „zgărdiţa” executate cu aceleaşi motive ca pe brâu şi laicere „şinatau”şi „flori încheiate”. Mărgelele pentru gherdan se puneau pe aţă, pe fire multe. Fiecare culoare de mărgele avea aţa ei şi acestea se treceau cu acul una prin alta când se executa motivul. Unele gherdane se făceau ca un fel de guler în jurul gâtului, iar altele erau lungi de circa 3 m în aşa fel încât se puteau lega şi la brâu şi la gât. Din categoria podoabelor săteşti de tipul bijuteriilor de piept fac parte agrafele şi broşele. Adesea agrafele mai vechi s-au asociat cu motive de cult, devenind astfel agrafe-cruci. Broşele au pătruns în sate în secolul XX şi sunt purtate în egală măsură de fete şi de neveste.

Podoabe de brâu şi de şold. Chimirul, curelele, brâul şi bârneţele erau podoabe care completau frumosul port popular moldovenesc. Curelele din piele bătute cu rozete erau lungi de 4-5 m fiind late de 5-6 cm. Ele se purtau deasupra brâului roşu. Cele mai frumoase şi bogate erau în zona Iaşilor. Cingătorile din piele erau folosite numai de către bărbaţi, pe când cele din lână atât de bărbaţi, cât şi de către femei. Brâul femeiesc are lungimea de aproximativ 3 m şi lăţimea de 15-20 cm. Este ţesut din lână colorată şi are o ornamentaţie diversă: dungi, ozoare, cârlige, cruciuliţe, candrel, pasul mâţei, suveicuţe, ochiuri, călcâiul plugului etc. O preocupare specială se manifestă pentru realizarea modelelor de la capetele brâului, întrucât acestea trebuie să fie nu doar frumoase, ci şi diferite,

urmând a fi etalate pe parcursul a două sărbători consecutive. Brâul se aşează peste poale, apoi se înfăşoară pe corp catrinţa şi se leagă cu bârneaţa o cingătoare mai lungă decât brâul şi mult mai îngustă. Bârneţele, numite şi bete, erau împodobite cu ornamente ce se armonizau cu cele de pe catrinţe. Cu un rafinament artistic deosebit, ornamentele redau o bogată gamă de motive: geometrice, fitomorfe, zoomorfe sau cosmomorfe, iar talentul artiştilor populari constă în îmbinarea acestor motive, ca de exemplu: steluţe, brăduleţ şi coada cocoşului sau rozeta, copăcelul şi fluturii. Romburile legate sau florile încheiate erau executate în multe variante, în creaţia artistică intervenind adesea şi fantezia meşterului popular.

O caracteristică a bârneţelor din zona Iaşilor o reprezintă existenţa mărgelelor albe pe margine, „capetele” (franjurii) şi canafii ce atârnau pe şold. Franjurii se mai numeau, în unele sate, „ţărţămuri”(Rediu Tătar, jud. Iaşi). Bârneţele şi brâiele moldoveneşti erau unice în ţară prin arta cu care se executau ornamentele, cât şi prin varietatea ornamentelor. Bârneţele cu vrâste orizontale sau verticale, ca şi cele cu ornamente din iţături, se întâlneau şi în alte zone etnografice din ţara noastră. Cele cu motive de alesături din zona Iaşi, cu mărgele pe margine şi care se terminau cu „ţărţămuri” sau franjuri la capete, prin arta cu care au fost executate, pot fi socotite unicate şi sunt recunoscute prin valoarea lor artistică de excepţie.

Din categoria podoabelor de mână, comune femeilor şi bărbaţilor, fac parte inelele: de prietenie, de logodnă şi de nuntă. Inelele plate cu disc din Moldova de nord se deosebesc de inelele late şi bombate din Haţeg. Primele sunt de alamă, turnate în tipare de gresie şi cizelate apoi cu motive în rozetă, celelalte sunt din cositor şi nichel.

Tema 25. Motive populare folosite la decorare

Dupa studierea diferitelor tipuri de artă s-a ajuns la concluzia că “Viața este

originea oricărui lucru” și că la originea artei a stat un obiect real de cele mai

multe ori preluat, contemplat din natura. Astfel motivele grafice din artă, inclusiv

de pe suportul textil cum ar fi portul popular pot fi împărțite în cel puțin 3

categorii:

Filomorfii

Aceste motive par a fi în minoritate putând fi considerate mai greu de executat:

arborii, semințele, florile.

Zoomorfii

Se constată raritatea motivelor animale deoarece acestea odată stilizate, își pierd

caracterul și devin un simplu motiv care nu mai poate fi recunoscut atât de ușor.

Forma animală nu mai poate aspira să intre în uzul curent al artei decorative decât

numai dacă adoptă anumite forme geometrizate care îi permit simetrie și

repetiție. Dintre acestea amintim motive cu diverse denumiri populare: șarpele,

colțișorii, dintele porcului, creasta cocoșului, broasca.

Fiziomorfii

Această categorie este reprezentă de elemente ale naturii sau fenomene naturale

ca de exemplu: zigzagul (semnifică fulgerul, îl găsim în mai toate culturile),

soarele (cerc, disc cu o cruce sau stea).

Tema 26. Sculptura decorativă destinată arhitecturii

Ca şi plastica lapidară sau cea în lut ars, în oase şi colţi de felurite animale, sculptura în lemn s-a practicat pretutindeni din cele mai vechi timpuri, dar, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre decât în anumite zone geografice care, prin natura climatului lor, au favorizat conservarea acestui material mai puţin rezistent la acţiunea conjugată a intemperiilor şi a factorilor biochimici, fără să mai vorbim de incendii şi de alte calamităţi. 

Lesne de prelucrat, prin însăşi structura sa naturală, consistentă şi relativ uşoară totodată, lemnul posedă excelente virtuţi plastice, cu subtile şi profunde variaţii cromatice, pretându-se la modelări nelimitate, în opere libere şi în reliefuri de toate gradele, integrate arhitecturii sau de sine stătătoare. Spre deosebire de alte materiale, utilizate, aproape exclusiv, numai în arta cultă, cum ar fi, bunăoară, marmura, bronzul şi metalele preţioase, mult mai rare, mai scumpe, şi, deci, mai greu de procurat, lemnul, prin calităţile menţionate, prin omniprezenţa şi accesibilitatea sa generală, a fost şi continua să fie folosit, pe scară foarte largă, atât în creaţia cultă cât şi în cea populară, ultima fiind incomparabil mai veche

decât prima şi, fireşte, mult mai răspândită. Contrar aşteptărilor însă şi pe deplin explicabil totuşi, cele mai multe dintre cele mai vechi sculpturi în lemn din lume, care au dăinuit până la noi, aparţin artei culte şi nu celei populare, în reliefurile lor apar motive decorative simbolice, astrale, zoomorfe şi antropomorfe, geometrice şi foarte frecvent vegetale, în variate stilizări, care prefigurează motivele similare do amplă răspândire mai târziu, în toată lumea creştină orientală şi occidentală. 

Încifrând iniţial sensuri adânci referitoare la viaţă şi moarte, la originea şi organizarea universului, a societăţii omeneşti şi a rosturilor ei, aceste impresionante reprezentări simbolice îşi pierd treptat sarcinile ideatice, ajungând în arta medievală, cultă şi populară, ca excelente mijloace decorative, mânuite cu o inepuizabilă fantezie, dar „golite de înţelesul primitiv şi de lumea de gânduri din care au izvorât...”. 

Se cuvine să menţionăm însă ca preluarea formală a vechiului repertoriu decorativ, fie egiptean, fie grecesc, roman sau elenistic, în împrejurări istorice cu totul noi, nu s-a produs fără amplificarea acestuia cu alte motive stilistice şi simbolice, cu alte personaje şi scene, ale căror înţelesuri corespund unui nou context spiritual, răspândit pe vaste zone ale lumii. Originile şi circulaţia acestora din urmă pe fondul celor dinţii sunt complicate şi adeseori dificil de lămurit, nu numai în domeniul sculpturii decorative în lemn, ci şi în celelalte genuri ale artei, religioase ori laice, culte ori populare. Din acest punct de vedere, afirma un cercetător, „ornamentica populară românească (...), este un imens şi pasionant domeniu de studiu. În câmpul înflorat al scoarţelor, pe furcile de tors din lemn, în cusăturile pieselor vestimentare, pe pereţii caselor, pe vasele de pământ, apar adeseori, într-o manieră proprie decorativismului popular românesc, motive cu origini îndepărtate, trădând lungi şi încă misterioase peregrinări din lumea balcanică, din cea a Orientului mijlociu, şi uneori chiar de pe malurile învăluite în legende ale Indusului. În întâmpinarea acestora parcă răzbat alteori ecouri ale evului mediu şi ale Renaşterii occidentale şi central-europene precum şi acelea ale vastelor câmpii şi păduri din nordul slav şi germanic. Grefate şi topite în fondul puternic şi unitar al artei locale, însemnele depărtărilor au partea lor de farmec în unitatea stilistică a ornamenticii româneşti”, demonstrând totodată, adăugăm noi, că viaţa spirituală a poporului nostru a fost mereu racordată şi în continuă osmoză creatoare cu cea universală, fără să-si piardă identitatea, originalitatea, propria amprentă. 

Până la un punct, repertoriul decorativ al sculpturii româneşti în lemn este comun atât obiectelor de interes laic cât şi celor destinate bisericii. Astfel, străvechea

rozetă solară, cu diversele ei variante, ca şi stilizările geometrice, alcătuite din linii frânte şi curbe, ingenios combinate în succesiuni romboidale şi circulare, se regăsesc deopotrivă în crestăturile popularelor lăzi de zestre şi ale jilţurilor domneşti, în câmpurile decorative ale stranelor şi uşilor bisericeşti, sau ale tâmplelor, analoagelor şi crucilor. Pe câtă vreme însă crestăturile populare se limitează numai la aceste motive, exclusiv abstracte, sculptura religioasă în lemn abordează un repertoriu decorativ şi figurativ mult mai bogat în care abundă stilizările vegetale de mare circulaţie, cum sunt pomul vieţii, palmeta şi semipalmeta, frunza de acant, viţa de vie cu frunze şi ciorchini, ghinda şi frunza de stejar, rodia, trandafirul, laleaua şi floarea de genţiană, cărora li se adaugă o variată gamă de motive zoomorfe, reprezentând păsări, cai, lei, bouri, himere, precum şi o numeroasă galerie de figuri antropomorfe biblice, clericale şi mirene - în posturi izolate sau în scene complexe, proiectate pe fundaluri arhitectonice şi naturale. 

Sculptate în lemn de stejar, de nuc ori de tisă, aceste reliefuri sunt adeseori colorate şi aurite, dobândind aspecte strălucitoare, cu pâlpâiri scânteietoare şi somptuoase. 

Tema 27. Ceramica smaluita- zona Muntenia

Ceramica este unul din cele mai vechi mestesuguri,datand inca din epoca neoliticului,adica cu mai bine de 6000 de ani i.Hr. Putem admira in muzeele tarii superbele vase din ceramica din acea epoca,care apoi pe teritoriu Romaniei a dat nastere unei civilizatii deosebite.

Ceramica populara datorita existentei milenare, reprezinta dovada continuitatii si unitatii poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic. In secolele IV si III i.e.n. apare ceramica daco-getilor, ceramica care se poate regasi prin tehnica si decor , in productia unor centre de olari.

Peste aceste tipuri de ceramica s-au suprapus formele ceramicii grecesti si apoi cele romane. Mai tarziu, prin aparitia ceramicii smaltuite, ceramica romaneasca se inscrie in aria ceramicii bizantine de lux.

Cele mai importante centre de olarit din tara sunt la Horezu si Oboga in Oltenia, Arges si Darmanesti in Muntenia, Marginea,Cucuteni.

Ceramica de Horezu are un caracter propriu,unitar, bine definit prin forma, decor ,tehnica si colorit.

Olaritul este o meserie deosebit de grea, necesitand indemanare, putere si cunostinte deosebite. Cea mai mica greseala greseala poate distruge obiectul.

Ceramica este produsa in mai multe etape:

Producerea ceramicii are mai multe etape:

Extragerea pamantului (lutul) din filoane speciale,dopirea lui, framantarea cu mainile, picioarele, sau cu un ciocan mare de lemn, amestecandu-se cu apa. Aceasta pasta se curata de impuritati, prin taiere in felii subtiri cu o sarma sau o lama metalica.

Obiectul se realizeaza prin asezarea bulgarelui de argila moale pe roata olarului.Mesterul o roteste cu piciorul, cu maiinile modeleaza bucata de lut constituind forma dorita vasului. 

Roata e formata din doua parti, unu disc mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de mester, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara.

Modelarea vasului necesita o foarte buna tehnica si o viteza de lucru mare, pentru ca lutul sa nu se usuce.

Dupa ce sunt modelate vasele, se aseaza la uscat cateva zile.

Una din cele mai raspandite tehnici de decorare este cea cu cornul de vita avand in varf o pana de gasca. Cornul este umplut iar culoarea se scurge prin pana de gasca. Avem astfel o penita veritabila. Decorurile fine se obtin folosind gaita un betisor din lemn cu fire de par de porc.

Absolut toate culorile folosite sunt naturale. - Rosul este obtinut dintr-un pamant bogat in oxid de fier (ruseala) Acesta este uscataa,toacat marunt, rasnita si inmuiata in apa. Se obtine astfel un lichid dens care se strecoara printr-o sita. - Negrul se obtine si el dintr-un pamant special, gasit in eroziunile de pamant dupa ploi. - Verdele se obtine prin arderea in cuptor a cuprului. Zgura se cojeste, se piseaza, se macina si apoi se amesteca cu huma. - Albul se obtine din var

amestecat cu piatra alba de munte, arsa si pisata. -Galbenul este obtinut din huma de Medgidia , amestecata cu ruseala.Cromatica vaselor de ceramica pastreaza traditii stravechi. Ceramica rosie din sud-vestul tarii este de provenienta romana, iar galbenul, verdele si albul din diferite centre indica traditii bizantine.

Solutiile plastice adoptate de mesterii din zona Horezu sunt bazate pe repetitie, alternanta si simetrie. In ceea ce priveste gama cromatica centrul Horezu este definit de tricromie: caramiziu, verde si albastru pe fond alb-galbui.

Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase de ceramica se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se spurce cu mancare de dulce. Oalele de ceramica se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si prepeleacul (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele de ceramica cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.

Mestesugul olaritului folosea in primul rand in alimentatie, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de ceramica - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.

Tema 28. Pictura populară- zona Muntenia

Foarte multi specialisti sunt circumspecti insasi cu realitatea artei populare. Este oare vorba de arta in cazul unor productii iesite din mainile mesterului taran care nu-si propune atunci cand lucreaza cine stie ce probleme-metafizce, ci urmareste doar sa-si satisfaca numai anumite trebuinte? A existat totdeauna o granita foarte greu de sesizat si de stabilit intre arta populara si artizanat.

Arta populara se afirma la intersesctia dintre magic si estetic si este o componeta tulburatoarte a sufletului romanesc.

Exact ca intreaga viata a taranului roman arta populara are podere religoasa de apropape suta la suta. Poate doar ceramica-simpla, pictata smaltuita sau

nesmaltuita si obiectele de uz casnic sa faca o oarecare exceptie,insa si in aceste cazuri elementele decorative au funtii apotropaice sau simbolistica religioasa.

Pictura populara este limitata la icoane, cand vorbim de taran roman termenul de pictura laica nu isi are rostul. Iconarul taran-cel mai adesea neistruit-se contopeste cu sacrul revelat si reuseste (in pofida includerii elementelor de arhitectura locala si de port) sa reprezinte in operele sale misterul infinit al dumnezeirii. Icoana populara inseamna adorare, iar adorarea rugaciune. Chiar pe un ateu-caruia semnele crestinatatii ii trezesc detestarea, icoana populara il aduce la tacere; iar aceasta tacere este deseori mai misteroasa decat rugaciunea. ” Icoanele sunt marturii ale inaltimii la care a ajuns sufletul unei natiuni, prin rugaciunile si contemplarea lui Dumnezeu. In ele putem vedea spiritualitatea strabunilor nostri, si de asemenea, putem vedea frumusetea sufletului si implinirea sa” parintele Ilie Cleopa. In spatiul romanesc, icoana, considerata obiect de cult si de veneratie religioasa, a primit o noua valenta: aceea de contemplare artistica.

Pe langa icoane, in suita obiectelor populare, cu conotatie religioasa, care sunt considerate azi arta intra: pristolnicele, crucile de mana si troitele toate fiint obiecte din lemn tare, sulpate manual, uneori chiar pictate; folosite initial in cadrul ceremonialului religios sau in diferite alte activitati care fac trimitere la biserica.