TEMA 13. MANAGEMENTUL CAPITALULUI BANCAR ŞI A RISCULUI DE

SOLVABILITATE

13.1. Gestiunea capitalului bancar

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar regulile

privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste reglementări. Această

importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt,

intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse.

Funcţii ale capitalului :

- asigurarea cadrului de funcţionare instituţională ;

- asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment;

- factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de

posibilitatea onorării solicitărilor clientelei ;

- regulator al creşterii instituţionale.

Necesitatea gestiunii capitalului propriu se determină în funcţie de doua aspecte:

1. din punct de vedere al corespunderii cerinţelor de reglementare

2. din punct de vedere al creşterii volumului şi calităţii lui.

Sub primul aspect se determină gradul de suficienţă al capitalului sau adecvarea lui. Adecvarea

capitalului presupune stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi

parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate, de natură să asigure o corelaţie

între beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc.

Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke (GsC) şi se bazează pe

relaţia:

(13.1.1)

în care:

CNT – capitalul normative total;

Ar – actevele poderate la risc.

Ponderile corespunzătoare claselor de active sunt:

- risc 0 pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale ;

- risc 20%pentru plasamente pe piaţa interbancară;

- risc 50% pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar;

- risc 100% pentru alte categorii de creanţe.

1

În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din

operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:

- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);

- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare

de peste un an (risc 50%);

- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%).

Actialmente este în desfăşurare implimentarea cerinţelor noi cu privire la capital (Basel II) ele

prevăd următoarele modificări:

1. Cuprinderea în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului operaţional, care va

duce la relaţia:

Cea mai mare dificultate o constituie evaluarea riscurilor de piaţa şi a celor operaţionale. De

această evaluare depinte volumul de capital considerat necesar pentru activitatea băncii. În conformitate

cu recomandările Comitetului de la Basel evaluarea riscurilor va fi realizată prin metode proprii, corelate

cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale.

2. o altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară sau de companie, pe

baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind

incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global.

3. Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr

sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor

asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului.

Limita minimă pentru indicatorii de solvabilitate este următoarea:

CNT/Ar > 12% (13.1.3)

Totdată sub aspectul corespunderii cerinţelor de reglementare se va mai studia şi impactul

majorării capitalului asupra rentabilităţii lui (prin ROE)

Sub cel de al doilea acpect al gestiunii capitalului se va determina posibilităţi de acomodare cu

cerinţele de adecvare a capitalului :

- restructurarea portofoliului de active;

- diminuarea globală a activului;

2

(13.1.2)

- majorarea capitalului prin:

resurse proprii – creşterea profitabilităţii băncii, diminarea fondurilor neobligatorii,

creşterea părţii de beneficial nerepartizat, diminuarea dividendelor achitate;

din resurse externe – emisiune de acţiuni, convertirea datoriilor în acţiuni, emisiunea

obligaţiunilor subordonate, etc.

- consolidarea capitalului.

Interesul managementului bancar faţă de analiza calităţii capitalului bancar este din următoarele

motive:

1. corespunderea cantităţii de capital deţinute de bancă, normelor impuse de autorităţi – după

componentele necesare şi după cotele prestabilite de normative (este bine să vă aduceţi aminte

care este cota maximă a datoriilor subordonate permisă de cerinţele de reglementare în total

KNT şi a altor componente);

2. existenţa cantităţii de capital la bancă în volumul destul pentru tipul de activitate pe care-l

prestează banca;

Al doilea motiv este cauza apariţiei insolvabilităţii la bancă, riscul lipsei de capital este

probabilitatea apariţiei stării de insolvabilitate pentru o bancă la un moment dat de timp.

Analiza se efectuiază prin:

1. Norma Cooke

A totale2. coeficientul efectului de pîrghie = ------------------ (13.1.4) CP

În SUA sunt recomandaţi indicatori de analiza riscului de capital, care determinşa, cum se prezintă în

tabelul 13.1.1.

Tabelul 13.1.1

Indicatori de analiza riscului de capital

CPK1 = -----------

A total

Demonstrează în ce măsură activele sunt acoperite de capitalu propriu sau

câte din toate activele banca poate să-şi permită să le piardă; banca poate

să le acopere cu capital propriu mai mult de 5; 10% din active totale;

CPK2 = ------------- A profitab.

Demonstrează procesul de utilizare a capitalului propriu, adica raportul în

care activele profitabile au fost acoperite din sursele capitalului propriu

(limitele se stabilesc de bancă independent).

CPK3 = -------------- Depoz. Tot.

Demonstrează gradul de îndatorare a băncii, determinînd raprtul dintre

resursele proprii şi depozitate, adică indică dependenţa solvabilităţii

3

băncii de capitalu propriu. K3 cu cît este mai mic cu atît riscul de

insolvabilitate este mai mare.

13.2. Gestiunea riscului de solvabilitate

Gestiunea riscului solvabilităţii ţine de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent

de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor este posibilă mereu, de

unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi consolideze fondurile proprii chiar

peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare (norma Cooke 8%).

Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări din

profit.

Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua prin titlurizare. Fenomenul de titlurizare aduce

importante transformări, dar şi avantaje în domeniul bancar. Posibilitatea băncilor de a-şi revinde

creanţele asigură o mare lichiditate activului bancar şi diminuează expunerea lor la riscuri. Ieşirea acestor

creanţe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinaţii. în

această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permiţând modularea în

acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii lor.

Titlurizarea creanţelor constă în cedarea către investitori a unui ansamblu de creanţe. În unele ţări

se practică transferul de proprietate prin preluarea creanţelor cedate de bănci de către un fond specializat

– de exemplu, Fondul Comun al Creanţelor (FCC) - în schimbul disponibilităţilor constituite prin

contribuţia investitorilor. Creanţele titlurizate angajează fluxuri susceptibile de a remunera investitorii

potenţiali.

Motivaţiile pentru titlurizare (franceză securitisation) pot fi diferite de la un cedant la altul. Ele se

referă, în general, la ameliorarea solvabilităţii, la diversificarea surselor de finanţare, la o concentrare a

activităţii asupra prestărilor de servicii şi, în anumite condiţii, la o creştere a rentabilităţii fondurilor

proprii.

Finalitatea titlurizării nu este „curăţarea" bilanţului, deoarece activele titlurizate sunt în mod

obligatoriu performante.

Avantajul titlurizării, din perspectiva gestionări bilanţului, este acela de a fi un mijloc de

economisire a fondurilor proprii. Dar lichidarea creanţelor pentru realizarea de economii de fonduri

proprii prezintă un interes limitat dacă operaţiunea implică sacrificiul rentabilităţii. Trebuie, în primul

rând, verificat dacă impactul operaţiunii asupra rezultatelor este favorabil. Ori, astăzi, titlurizarea are un

4

impact direct asupra rentabilităţii. Ea nu este numai o sumă de economie a fondurilor proprii, ci

constituie, de asemenea, un instrument de gestionare a rentabilităţii.

Pentru a determina în ce condiţii economia fondurilor proprii afectează rentabilitatea, trebuie

efectuat un bilanţ al costurilor şi a avantajelor operaţiunii. Pornind de la acest bilanţ costuri-avantaje,

trebuie urmărit în ce condiţii titlurizarea permite administrarea fondurilor proprii pentru ameliorarea

rentabilităţii.

Compararea costurilor şi avantajelor constă, în definitiv, în compararea costului de refinanţare al

bilanţului, ce cuprinde pe cel al fondurilor proprii şi costul global de refinanţare prin titlurizare.

Dacă acesta din urmă este inferior, titlurizarea ameliorează rentabilitatea fondurilor proprii rămase

în bilanţ. În această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului, permiţând

modularea în acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii.

Un alt aspect important ce trebuie avut în vedere este reducerea riscului fluxurilor angajate pe

creanţele originale către investitori. în acest scop, există trei tehnici precum: subdimensionarea, emisiunea

părţilor ordinare şi subordonate şi asigurarea.

Principiul unei operaţiuni de titlurizare constă în cedarea creanţelor originale la investitori şi

remunerarea prin fluxuri pe care creanţele originale le angajează. Simplă în principiul său, această metodă

solicită un dispozitiv tehnic particular astfel încât caracteristicile noilor creanţe să fie atrăgătoare pentru

investitori.

Instituţia care cedează creanţe constituie în primul rând un pool de creanţe omogene. Aceste

creanţe angajează fluxuri de lichiditate de diverse tipuri: produse financiare, rambursări contractuale,

rambursări anticipate. O parte a acestor fluxuri este incertă, având în vedere: falimentul debitorului,

evoluţia dobânzii, rambursarea anticipată, dar este posibilă evaluarea acestor evenimente din punct de

vedere statistic cu o fiabilitate satisfăcătoare, dacă creanţele sunt suficient de numeroase. Fluxurile

viitoare aşteptate de la acest pool de creanţe constituie baza remunerării eventualilor investitori.

În practică, creanţele nu sunt schimbate, dar sunt emise părţi contrapartidă portofoliului de creanţe

originale. Aceste părţi sunt cumpărate de către investitori. Operaţiunea este prevăzută să traverseze un

Fond al Creanţelor, care deţine în activ pool-ul de creanţe originale şi în pasiv părţile emise în

contrapartidă la investitori.

Pentru investitori, combinaţia rentabilitate-risc a părţilor trebuie să fie coerentă cu condiţiile pieţei.

A priori, creanţele originale nu satisfac în mod necesar aceste condiţii. Ele au putut fi emise la rate

istorice care nu mai au legătură cu ratele curente. Pentru a restabili paritatea cu condiţiile pieţei, trebuie

modulate riscurile fluxurilor propuse investiţiilor şi preţul de cesiune al creanţelor. Modulaţia riscului

necesită o retragere a fluxurilor originale creanţelor pentru reconstituirea fondurilor promise

investitorilor. Se poate că este vorba de o disociere între calitatea creanţelor originale şi calitatea

5

fluxurilor promise investitorilor. Totul depinde de sistemul de acoperire a riscurilor creanţelor titlurizate

şi de preţul de cesiune al acestora.

Garanţia şi acoperirea riscurilor. Există câteva tehnici de bază pentru reducerea riscului

remuneraţiei către investitori.

A. Subdimensionarea constă în promisiunea făcută investitorilor care' recumpără părţile pentru

numai o parte a fluxurilor angajate din creanţele originale. Dacă aceste creanţe devin riscante, fluxurile

angajate prin pool-ul original de creanţe se diminuează. Dar «promisiunea» făcută de investitor nu este

afectată atât timp cât aceste pierderi rămân inferioare rezervei de securitate care a fost constituită.

Dacă această subdimensionare este riguros stabilită, atunci fluxurile cuvenite investitorilor sunt

practic lipsite de risc.

B. Emisiunea părţilor ordinare şi subordonate constă în împărţirea părţilor emise în

contrapartida creanţelor originale în tranşe diferite, de exemplu, o tranşă ordinară şi o tranşă subordonată.

Tranşa subordonată este alimentată după tranşa ordinară şi suportă riscul rezidual.

Metoda poate să angajeze mai multe categorii de părţi emise în contrapartida aceluiaşi pool de

creanţe originale. Unele concentrează şi altele oferă o rentabilitate aproape sigură. Acestea din urmă sunt

mai uşor de negociat şi de vândut investitorilor.

Această tehnică necesită retragerea fluxurilor de către creanţele originale pentru reorientarea lor cu

prioritate către diferite categorii de părţi.

Să presupunem că problema este de a proteja părţile contra riscului de „default" al creanţelor

originale.

Părţile create în contrapartida creanţelor originale sunt de două tipuri: seniorii sunt fără risc şi

juniorii (părţile subordonate) suportă toate riscurile.

Soluţia cea mai simplă pentru anularea riscului părţilor seniori constă io atribuirea tuturor

„defectelor" părţilor juniori.

Dacă riscul de „default " se adevereşte mai slab decât a fost prevăzut, creanţele originale degajează

un excedent de rentabilitate faţă de minimul necesar pentru garantarea rentabilităţii investitorilor seniori.

Acest excedent creşte rentabilitatea părţilor subordonate. Invers, dacă rentabilitatea efectivă este

inferioară rentabilităţii garantate seniorilor, reduce rentabilitatea părţilor subordonate.

Juniorii au rentabilitate incertă, căci ei joacă rolul de „pernă de amortizare” între rentabilitatea

garantată la seniori şi rentabilitatea efectivă a pool-ului de creanţe original.

Pentru investitori, rentabilitatea aşteptată depinde de preţul pe care-1 obţin părţile.

Acest preţ trebuie să fie ajustat pentru asigurarea rentabilităţii fără risc la clienţii părţilor seniori şi

servirea unei rentabilităţi ce compensează riscul pentru părţile juniori.

„Retragerea" fluxurilor permite, de asemenea, concentrarea asupra unor părţi a riscurilor de naturi

diferite. De exemplu, titlurizarea permite protejarea părţilor contra riscului de rambursare anticipată.

6

Acesta este principiul „Mortgage Backed Securities" (MBS) nord-american. Pe scurt, el constă în

emiterea de părţi a căror evenimente posibile peste scadenţele creanţelor originale, în condiţia transferării

acestor evenimente asupra altor părţi. O soluţie simplă constă în raportarea tuturor rambursărilor

anticipate asupra unei categorii de părţi şi în garantarea ratei şi scadenţei pentru aceste părţi.

C. Asigurarea. În mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor printr-un contract

de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate în avans şi fluxurile

obţinute pe baza părţilor originale. Evident, cu cât şansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu

atât mai costisitoare este asigurarea.

Titlurizarea oferă o serie de avantaje financiare care se rezumă la scăderea costului de refinanţare

a creanţelor titlurizate. Toţi factorii care concură la scăderea costului de refinanţare sporesc avantajul

financiar al titlurizării.

Parametrii cheie ce permit scăderea costului de finanţare prin titlurizare sunt următorii:

riscul creanţelor originale;

marjele la titluri de notări diferite;

economiile de fonduri realizabile;

montajul: ponderea relativă a tranşelor emise sau costul de asigurare a fluxurilor;

cheltuielile directe ale operaţiunii şi cheltuieli de gestiune.

Cum toţi aceşti factori intervin simultan pentru fixarea costului operaţiunii, nu există o regulă

intuitivă şi generală care să fixeze condiţiile în care instituţia cedantă obţine câştig. Pentru determinarea

acestui eventual câştig trebuie detaliată operaţiunea şi cuantificate costurile şi avantajele obţinute.

Reglementări privind solvabilitatea băncii. Reglementarea prudenţială a solvabilităţii băncii se

referă la adecvarea (suficienţa) fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând

ultimul garant al solvabilităţii în faţa ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o

referinţă obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de remunerare

satisfăcătoare a acţionarilor. Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv

oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor, nu sunt bine

stăpânite. în temeiul legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi bancare sunt formate din

următoarele categorii de capital:

capitalul propriu;

capitalul suplimentar;

Capitalul propriu se compune din:

o capitalul social vărsat;

o prime legate de capital, vărsate;

o profitul reportat de capital, vărsate;

o profitul rezultat din exerciţiile precedente;

7

o profitul rezultatului curent;

o fondul de rezervă constituit conform legii;

o fondul imobilizărilor corporale;

o fondul de dezvoltare.

Pentru determinarea capitalului propriu se vor deduce următoarele elemente:

• valoarea neamortizată a imobilelor corporale;

• sumele din profitul exerciţiului curent repartizate pentru dividende şi participarea salariaţilor şi

a managerului la profit;

• pierderea raportată din exerciţiile precedente; pierderea exerciţiului curent.

Capitalul suplimentar se compune din: alte rezerve; alte fonduri; împrumuturi subordonate

primite (datoria subordonată).

La calcularea fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:

a) capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proporţie de cel100% din nivelul

capitalului propriu;

b) datoria subordonată va fi luată în calcul numai într-o proporţie de maximum 50% din

capitalul propriu şi va trebui să fie în întregime vărsată, să aibă un termen de rambursare de

cel puţin 5 ani şi să nu existe posibilitatea rambursării anticipate a acesteia;

c) din totalul fondurilor proprii se vor deduce participaţiile băncii la alte societăţi bancare (sub

forma participaţiilor directe sau împrumuturilor subordonate).

Capitalul social minim. Un anumit nivel minim al capitalului social este o condiţie a obţinerii

acordului de funcţionare a băncii de la autoritatea de supraveghere.

Suficienţa fondurilor proprii. Creşterea riscurilor bancare în anii '80 a determinat autorităţile

tutelare să se preocupe de această situaţie în cadrul Băncii Reglementărilor Internaţionale.

Comitetul de la Basel, cunoscut şi sub numele de Comitetul Cooke, după numele preşedintelui

său, a instaurat o mărime de 8 % a indicelui de solvabilitate, calculat ca raport între fondurile proprii şi

activele totale ponderate.

Activele sunt ponderate în funcţie de risc reprezintă totalul activelor societăţii bancare,

multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică fiecărei categorii de active. în categoria acestor active

se include şi poziţia valutară scurtă.

Activele se iau în calcul la valoarea lor netă, respectiv după deducerea din valoarea acestora a

provizioanelor specifice de risc constituite.

Solvabilitatea şi gestiunea riscului de capital.

Resursele băncilor = resurse proprii + resurse atrase (13.2.1)

a) Capitalul propriu (gradul 1):

- capitalul social vărsat;

8

- fondul de rezervă;

- profitul nerepartizat;

- fondul imobilizărilor necorporale;

- fondul de dezvoltare

b) Capitalul suplimentar (gradul 2):

- împrumuturi subordonate;

- subvenţii pentru investiţii.

Solvabilitatea este capacitatea unei bănci de a acoperi cu capitalul propriu obligaţiile faţă de

clienţi.

Acordul de la BASEL (1988) – (Banca Reglementărilor Internaţionale).

Capital de gradul 1 -------------------------- ≥ 6% (13.2.2) Expunere netă

Capital de gradul 1 + capital de gradul 2 ---------------------------------------------------- ≥ 8% (13.2.3) Depunere netă

Active ponderate cu riscul de credit (bilanţiere):

- 0% numerar, creanţe de încasat de la guvern, bănci centrale din ţară sau din ţări membre

OECD;

- 20% creanţe de recuperat de la administraţiile locale, bănci comerciale din ţară sau ţări

membre OECD;

- 50% credite acordate persoanelor fizice garantate cu ipoteci asupra locuinţelor debitorului;

- 100% restul.

Active ponderate cu risc (în afara bilanţului):

• 100% angajamente în favoarea altor ţări, angajamente în favoarea

• clienţilor, titluri vândute cu obţinerea de răscumpărare fermă;

• 50% cauţiuni, avaluri, titluri vândute pentru care nu există opţiunea de răscumpărare fermă;

• 0% titluri sau numerar date în garanţie

13.3. Acordurile de la Basel privind capitalul bancar

Primul Acord de la Basel

Acordul de la Basel privind fondurile proprii ale băncilor, adoptat în 1988, a avut ca origine

preocupările guvernatorilor băncilor centrale din ţările membre ale grupului G10 (care reuneşte în fapt 11

9

ţări puternic industrializate: Belgia, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Olanda,

Suedia şi SUA), care au constatat că datorită creşterii concurenţei între marile bănci, nivelul fondurilor

proprii ale acestora atinsese un nivel scăzut, considerat periculos pentru gradul lor de solvabilitate.

Acordul din 1988 vizează o gestiune prudentă a capitalurilor de aşa manieră încât acestea să poată face

faţă eventualelor pierderi.

Primul Acord impune marilor bănci internaţionale din ţările membre G 10 să deţină fonduri

proprii de cel puţin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Sunt definite două mari

categorii care constituie fondurile proprii (fp):

prima are în vedere fondurile proprii de bază (fb) numit şi tier I care trebuie să reprezinte minimum

50% din fondurile proprii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat.

a doua vizează resursele suplimentare interne şi externe de care dispune banca. Această categorie

include fonduri proprii complementare (fc) sau tier II şi “supra”complementare (fsc).

Determinarea fondurilor proprii ale băncii se realizează astfel:

fp = fb + fc + fsc (13.3.1)

Fondurile proprii de bază includ: capitalul social şi asimilat (acţiuni comune, acţiuni

preferenţiale, certificate de investiţii) – cs, profitul nedistribuit al exerciţiului şi rezervele consolidate –

rp , din care sunt deduse acţiunile proprii deţinute şi partea de capital subscris şi nevărsat – ap.

fb = cs + rp - ap (13.3.2)

Fondurile proprii complementare sunt luate în calcul la determinarea fondurilor proprii doar în

limita a maximum 100% din fondurile proprii de bază şi sunt grupate pe două nivele:

a) nivelul I– care include titluri hibride pe durată nedeterminată, provizione, rezerve din

reevaluare şi

b) nivelul II– care include elemente de datorie a căror durată iniţială este mai mare de 5 ani, în

fapt datoria subordonată. Trebuie precizat că pentru ultimii 5 ani până la scadenţă se aplică o

reducere de 20% pe an pentru această datorie. De exemplu, dacă avem obligaţiuni emise de

bancă pe 10 ani, reducerea se va aplica începând cu anul al şaselea până în anul al zecelea

inclusiv.

Contribuţia esenţialã pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit efectiv în 1992, este aceea

a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva solvabilitãţii. Textul acordului de la

Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de solvabilitate europeanã.

10

De la adoptarea acordului în 1988, numit şi norma Cooke, dupã numele iniţiatorului ei, putem

distinge doua faze :

1988 – 1993: abordarea standard şi rigidã;

dupã 1993: introducerea disciplinei de piaţã şi a modelelor interne ca variabile ale acordului.

Fondurile proprii de bază trebuie sã reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele bilanţiere

sunt repartizate în patru categorii de riscuri : 0%, 20%, 50%, 100%. Activele extrabilanţiere trebuie

convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc adecvatã.

În tabelul 13.3.1 este prezentat nivelul minim de capital cerut unei bãnci în funcţie de creditele

acordate.

Tabelul 13.3.1

Procent minim de capital cerut unei bãnci în funcţie de creditele acordate

Procent de capital minim Entitate

0% guverne OCDE

1.6% bãnci OCDE şi guverne non OCDE

4% împrumuturi ipotecare

8% bãnci şi întreprinderi

Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realitãţi legate de inovaţiile financiare.

Este introdus principiul imobilizãrii capitalului pentru a face faţã riscurilor de pierdere din operaţiuni de

pe pieţele financiare.

Reglementarea reprezintã un domeniu în continuã evoluţie, care se adapteazã noilor realitãţi ale

economiei globale.

Adecvarea capitalului bancar

Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi indicatori de

solvabilitate în funcţie de tipul de capital.

Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor băncii fără ca

aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii. Fondurile complementare asigură o protecţie mai

scăzută deponenţilor deoarece ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării

activităţii băncii.

În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii în funcţie de tipul de capital se determină doi

indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

11

1. (13.3.3)

2. (13.3.4)

Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune anumite

ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de

datoria subordonată pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă dacă tier I şi tier

II sunt insuficiente.

Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele extrabilanţiere.

În cazul operaţiunilor bilanţiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficienţii de risc

asociaţi definiţi de la 0% la 100%.

Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte swap, etc.)

expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin multiplicarea cu un factor care

ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi. La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc

aferent operaţiunilor bilanţiere.

Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru capitalurile

complementare (tier II):

pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu mai mult de

100% tier I;

la rândul său lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.

Etapele trecerii la Basel II

Primul Acord, încă în vigoare şi-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practică, aşa

încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor în vederea elaborării unui nou

acord privind capitalul bancar.

În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de consultări a fost

încheiată în 31 mai 2001.

Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact iar în noiembrie 2002 au

fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind elaborarea unui proiect de directivă europeană

care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.

Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de la Basel.

Calendarul aplicării noului acord vizează şi publicarea textului acordului, care s-a produs în prima parte a

anului 2004. În acelaşi timp a fost elaborat un poiect al unei noi directive europene care priveşte

12

adecvarea capitalului instituţiilor de credit. Motivaţia noii directive (CAD III) rezultă din expunerea de

motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea directivelor 2000/12/CE şi 93/6/CEE.

Documentul scote în evidenţă o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:

1. metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere rudimentară a

acestuia;

2. posibilităţile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovaţiilor financiare;

3. directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale riscurilor;

4. caracterul incomplet al riscurilor acoperite şi mai ales riscurile operaţionale care nu fac obiect

al cerinţelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;

5. autorităţile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituţiilor de credit;

6. absenţa obligaţiilor de cooperare prudenţială;

7. lipsa unor informaţii adecvate datorită inexistenţei de prevederi în textul directivelor în

vigoare privind disciplina de piaţă;

8. lipsa de supleţe a cadrului reglementar.

Noul Acord de la Basel

Noul Acord de la Basel are drept scop creşterea siguranţei sistemului financiar internaţional, prin

acordarea unei importanţe sporite controlului intern şi managementului propriu al băncilor, procesului de

supraveghere şi disciplinei de piaţă.

Acordul din 1988 (cunoscut şi ca Primul Acord încă în vigoare) prevedea o singură modalitate de

adecvare a capitalului prin aplicarea unui prag minim de 8% având în vedere doar expunerea la riscul de

credit.

Noul cadru oferă un spectru mai larg de abordări de la metodele simple până la cele avansate de

măsurare atât a riscului de credit cât şi a celui operaţional pentru determinarea nivelului de capital

adecvat. Structura acordului este flexibilă, iar băncile vor adopta acele abordări care se conformează cel

mai bine nivelului lor de complexitate şi profilului lor de risc. Noul acord prevede abordări mai

cuprinzătoare şi mai sensibile la risc decât acordul din 1988, menţinând nivelul capitalului.

Noile cerinţe privind capitalul mai adaptate riscului, vor permite băncilor să-şi gestioneze

activitatea mai eficient.

Cei trei piloni ai noului Acord de la Basel sunt:

1. cerinţele privind capitalul minim;

2. procesul de supraveghere prudenţială;

3. disciplina pe piaţă.

Primul pilon: cerinţele privind capitalul minim. Noul acord menţine definiţia capitalului şi a

necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însă perfecţionează metodele de evaluare ale riscului.

13

Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operaţional, în timp ce evaluarea riscului de

piaţă definită în 1996 printr-un amendament rămîne neschimbată.

Pentru măsurarea riscului de credit sunt prouse două variante:

a) abordarea standard

b) rating intern (IRB) cu două variante: de bază şi avansate.

Utilizarea ratingului intern trebuie supusă aprobării autorităţilor de supraveghere pe baza

standardelor stabilite de Comitetul de la Basel.

a) Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în vechiul acord, dar este

mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ şi elementelor extrabilanţiere şi

însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc. Coeficienţii de risc individual de credit depind

de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii). Coeficienţii de risc vor fi redefiniţi în

funcţie de rating-ul acordat de o agenţie de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei

firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii:

20%, 50%, 100% şi 150%.

b) Rating-ul intern (IRB)

Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi modele de evaluare privind credibilitatea debitorului.

Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu, pentru

creditarea firmelor şi a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite.

Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în probabilităţi ale

pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim.

Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor iar

autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces

de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informaţii necesare.

Prin ambele metode coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din abordarea

standard.

Acordul din 1988 a stabilit cerinţele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă capitalul

era destinat să acopere şi celelalte riscuri. În prezent băncile alocă în medie riscului operaţional 20% din

capitalul lor intern.

În cercetarea riscului operaţional s-au conturat trei abordări de complexitate crescătoare:

indicatorul de bază, abordarea standard şi evaluarea internă. Indicatorul de bază vizează utilizarea

unui singur mod de estimare a riscului operaţional pentru întreaga activitate a băncii. Abordarea standard

14

(13.3.5)

precizează indicatori diferiţi pentru activităţi distincte. Evaluarea internă cere băncilor să utilizeze

propriile date privind pierderile din riscul operaţional pentru a estima cerinţele de capital.

Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancară

Autorităţile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile, capabile să

evalueaze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală şi bănci. În acest

sens Comitetul şi Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementelor Internaţionale va acorda

asistenţă băncilor centrale.

Al treilea pilon: disciplina pe piaţă

Acesta intenţionează să sprijine disciplina pieţei prin creşterea transparenţei instituţiilor financiare.

Transparenţa este esenţială pentru ca actorii de pe piaţă să poată înţelege mai bine profilurile de risc ale

băncilor şi adecvarea poziţiilor lor de capital.

În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii, care privesc :

încurajarea bãncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

introducerea disciplinei de piaţã ca factor de apreciere al expunerilor;

sensibilitate la marile riscuri;

promovarea siguranţei şi stabilitãţii sistemului financiar internaţional prin menţinerea unui

capital reglementar în sistem;

dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;

abordarea globalã a riscurilor;

dezvoltarea unor metode care sã cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare instituţie

bancarã în parte;

cei trei piloni pe care se sprijinã acordul formeazã un ansamblu indisociabil.

Principiile de supraveghere

În funcţie de aria de competenţã, fiecare autoritate de reglementare va controla existenţa şi

fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor aşa încât capitalul sã fie menţinut la un nivel

acceptabil în raport cu angajamentele asumate.

Principiile de supraveghere, aşa cum se regãsesc ele în spiritul viitorului acord sunt urmatoarele :

fiecare bancã trebuie sã dispunã de o metodologie clarã şi avizatã de determinare a capitalului

cerut de noul acord în legaturã cu profilul de risc asumat;

autoritãţile de supraveghere vor trebui sã vegheze asupra calitãţii modelelor destinate

evaluarii capitalului minim de cãtre fiecare bancã;

bãncilor le este recomandat sã aibã în vedere un surplus de capital pentru activitãţile a cãror

dependenţã de ciclul economic este marcantã;

15

bãncile centrale trebuie sã controleze în permanenţã nivelul minim de capital.

O atenţie deosebitã este acordatã de noul acord comunicãrii bancare. Politica de comunicare a

bãncilor trebuie sa se caracterizeze printr-o mai mare transparenţã şi frecvenţã în direcţia pieţelor

financiare şi a publicului.

16