Liga Naţiunilor a fost o organizaţie internaţională înfiinţată în iunie 1919 în urma Tratatului de la Versailles. În perioada de maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 şi 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Scopurile Ligii erau dezarmarea, prevenirea războaielor prin intermediul securităţii colective, rezolvarea disputelor inter-naţiuni prin negociere, diplomaţie şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. După o serie de succese şi unele eşecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în faţa agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Declanşarea celui al doilea război mondial a însemnat eşecul scopului principal al Ligii, acela de a împiedica o nouă conflagraţie mondială. Sediul:Geneva In 1920, Liga Natiunilor ia nastere in mod oficial, o data cu intrarea in vigoare a Conventiei Ligii Natiunilor, ratificata de 42 de state in 1919. Statutul Ligii Natiunilor reflecta -obiective si interese comune ale statelor în domeniul asigurarii securitatii si a cooperarii internationale, -extinderea rolului dreptului international, acceptarea unor standarde si norme de comportament ale guvernelor bazate pe preceptele acestuia. Prima criza majora cu care s-a confruntat Liga Natiunilor a fost ocuparea Manciuriei de catre Japonia în 1931. Ceea ce a dat însa lovitura decisiva credibilitatii garantiilor de securitate oferite de Liga Natiunilor a fost criza etiopiana, declansata de atacul Italiei musoliniene. Dupa acest esec, Liga Natiunilor si-a pierdut orice prestigiu, nemaischitînd nici macar un gest simbolic în fata agresiunilor repetate ale Germaniei naziste, care a parasit organizatia în 1933.

Mai semnificativa a fost activitatea Ligii Natiunilor pe tarîmul dreptului international si al promovarii cooperarii între state în diferite domenii ale vietii economice, sociele si culturale.

Organismele specializate ale Ligii Natiunilor în domeniul sanatatii, al comunicatiilor, al protectiei femeilor si copiilor, al muncii, al refugiatilor, au adus contributii importante la

extinderea cooperarii internationale, încheindu-se conventii, realizîndu-se studii pentru combaterea epidemiilor, educatia sanitara, standardizarea medicamentelor, instituindu-se norme minimale privind legislatia muncii pentru îmbunatatirea conditiilor de munca, nivelul corespunzator al salarizarii, prevenirea si limitarea somajului.

Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională cu 188 de state membre. A fost

constituită prin Tratatul de la Bretton Woods din iulie 1944, având ca scop principal promovarea unei

economii mondiale sănătoase.

Pe 22 iulie 1944 a avut loc Conferința de la Bretton Woods pentru restructurarea relațiilor internaționale

monetare și financiare. Peste 40 de țări au participat la semnarea Acordului de la Bretton Woods care

prevedea proceduri și reguli care să guverneze economia mondială. Acest acord a condus la înființarea

Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD, cunoscută și sub numele de Banca

Mondială) și Fondului Monetar Internațional. Aceste instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods.

Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard aurul, dolarul

fiind singura monedă convertibilă în aur.

FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare,

facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate

economică și combaterea sărăciei.

UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, conform denumirii originale

din engleză, United NationsEducational, Scientific and Cultural Organization) a fost fondată la 16

noiembrie 1945. Își are sediul în Paris, Franța, dar are și 73 de suboficii active în diverse țări ale lumii.

Constituția adoptată în Conferința de la Londra din noiembrie 1945 și aplicată începând cu 4

noiembrie 1946, a fost adoptată de cele 20 de state fondatoare (Regatul Unit, Noua Zeelandă, Arabia

Saudită, Africa de Sud, Australia, India, Mexic, Franța, Republica

Dominicană, Turcia, Egipt, Norvegia, Canada, China, Danemarca, Statele Unite ale

Americii, Cehoslovacia, Brazilia, Liban și Grecia).

UNESCO are 195 de state membre și 9 state asociate. România este membră UNESCO din 27 iulie 1956.

Scopul organizației este de a contribui la pacea și securitatea lumii prin colaborarea între națiuni în educație,

știință, cultură, și comunicații pentru a se reuși stabilirea unui respect față de justiție universal, pentru

corectitudinea justiției și pentru drepturile și fundamentele omului liber, indiferent de rasă, sex, limbă sau

religie, după Carta Națiunilor Unite.

Una dintre misiunile UNESCO este cea de a menține o listă de locuri din patrimoniul mondial. Aceste locuri

sunt importante din punct de vedere natural sau istoric, a căror conservare și salvare sunt importante pentru

comunitatea mondială.

OIMÎnfiinţată în anul 1951, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie este principala instituţie interguvernamentală specializată în domeniul migraţiei, activând în strânsă legătură cu parteneri guvernamentali, interguvernamentali şi neguvernamentali.Cu peste 157 state membre şi  alte 10 cu statut de observator, OIM, având birouri în peste 100 de ţări, îşi dedică întreaga activitate promovând migraţia reglementată în beneficiul tuturor. Acest lucru este realizat prin oferirea de servicii şi consultanţă atât către guverne, cât şi către migranţi.OIM activează pentru asigurarea reglementării procesului migrator, promovând cooperarea internaţională în privinţa problemelor legate de migraţie, asistând în căutarea soluţiilor practice la problemele migraţiei şi acordând asistenţă umanitară categoriilor de migranţi defavorizate, fie ei refugiaţi, persoane strămutate sau dezrădăcinate.Constituţia OIM oferă recunoaştere explicită a legăturii dintre migraţie şi dezvoltarea economică, socială şi culturală, precum şi a dreptului persoanelor la libera circulaţie.OIM îşi desfăşoară activitatea în 4 arii de gestionare a migraţiei:

migraţie şi dezvoltare

facilitarea migraţiei

reglementarea migraţiei

migraţia forţatăActivităţile OIM în aceste domenii includ adoptarea legislaţiei internaţionale în domeniul migraţiei, dezbaterea politicilor, consilierea, apărarea drepturilor migranţilor, rezolvarea chestiunilor legate de sănătatea migranţilor şi a problematicii de gen a migraţiei. 

OMS „Organizația Mondială a Sănătății” (sau WHO - acronimul în limba engleză a denumirii World

Health Organization) cu sediul central la Geneva a fost înființată la 7 aprilie 1948, având în prezent 193

de state membre. Are reprezentanțe în 147 de țări și 6 birouri regionale. Bugetul pe anul 2009 a fost de

aproape 5 miliarde de dolari americani.[1]

Este o organizație internațională care are rolul de a menține și coordona situația sănătății populațiilor

pe glob.[2]

Finanțarea bugetului se face prin cotizații plătite de către țările membre, contribuții voluntare ale țărilor

membre sau donații. Cotizațiile sunt calculate conform unei scări mobile: țările bogate plătesc mai mult iar

cele sărace mai puțin (de ex. Belize plătește doar câteva mii de dolari americani pe an).[3] [4]

TEMA 2. Caracteristicile Protecţiei Juridice a Drepturilor Omului

1. Caracteristicile Protecţiei Juridice a Drepturilor Omului.2. Factorii ce duc la fragilitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

1.     Caracteristicile Protecţiei Juridice a Drepturilor Omului. 

Protecţia juridică a drepturilor omului cuprinde ansamblul reglementărilor interne şi internaţionale având ca obiect protecţia drepturilor omului în timp de pace şi în timp de conflict armat.

Elementele caracteristice ale PJDO sunt următoarele:

1. Conţinutul protecţiei juridice a drepturilor omului este format dintr-un ansamblu de norme juridice cu caracter naţional şi internaţional ce vizează protecţia drepturilor fundamentale ale omului. Problema poziţiei în dreptul intern a normelor internaţionale din materia drepturilor omului nu se poate pune decît în statele care recunosc aplicabilitatea directă a acestora şi numai pentru genul de norme care îndeplinesc condiţiile internaţionale pentru a fi direct aplicabile. De exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a necesitat, pentru a fi aplicată, întroducerea în ordinea internă printr-o dispozitie specială. C.E.D.O. plasează în sarcina statelor asigurarea colectivă şi solidară a garantării exerciţiului drepturilor pe care ea le enunţă. Pentru garantarea respectării acestor obligaţii, Convenţia instituie un mecanism de control la iniţiativa statelor sau persoanelor.

2. Obiectul protecţiei juridice a drepturilor omului este format din raporturile juridice privind protecţia juridică a drepturilor fundamentale ale omului.

3. Părţile raportului juridice sunt: pe de o parte persoanele fizice beneficiare ale acestor drepturi, iar pe de altă parte, statele, prin intermediul instituţiilor sale, ca părţi obligate să respecte drepturile fundamentale ale omului.

4. Caracterul relativ recent – definirea şi ierarhizarea drepturilor fundamentale ale omului a constituit o preocupare naţională şi internaţională abia după al II război Mondial. Tratatele care au pus capăt primului conflict mondial conţineau prevederi destinate protecţiei minorităţilor: principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, dreptul de a-şi folosi limba maternă în relaţiile private, dreptul de a-şi practica religia, etc. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o Organizaţie Internaţională.

5. Importanta jurisprudentei. Alături de sursele convenţionale, un rol extrem de important în cadrul surselor protecţiei drepturilor omului, îl are jurisprudenţa. Aici se are în vedere practica tuturor organelor internaţionale cu atribuţii în garantarea drepturilor omului, fie ele judiciare sau nejudiciare. Desigur, rolul cel mai important revine jurisprudenţei Tribunalelor Internaţionale specializate în materia drepturilor omului.

De exemplu, C.E.D.O asigură interpretarea şi efectul deplin al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Convenţia este văzută ca un instrument care evoluează odată cu societatea în cadrul căreia se aplică iar Curtea realizează, pe cale jurisprudenţială, adaptarea Convenţiei la schimbările sociale.

6. Garantarea drepturilor omului prin intermediul unor Tribunale Internationale specializate. Tribunalele Internationale specializate în materia drepturilor omului au ca obiect protejarea acestor drepturi şi sancţionarea statelor care le încalcă. Ele nu există, deocamdată, decît la nivel regional.

7. Regim international de ordine publica. Aria drepturilor omului interesează, în egală măsură, statele, indivizii şi comunitatea internaţională, în întregul ei. Nici la nivel intern şi nici pe plan internaţional, statul nu poate acţiona discreţionar în domeniul drepturilor omului; el trebuie să respecte normele internaţionale imperative. Astfel s-a născut o ordine publică internaţională în această materie, care se impune statelor şi de a cărei respectare este interesată comunitatea internaţională în ansamblul ei.

8. Nonreciprocitatea. Regula reciprocităţii nu funcţionează în cazul Tratatelor din materia drepturilor omului. Conform Convenţiei de la Viena, din 23 mai 1969, asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar substanţială, de către un stat-parte a unei Convenţii privind drepturile omului, nu dă dreptul celorlalte state-părţi să pună capăt Tratatului sau să-i suspende aplicarea. Prin-un tratat internaţional în materia drepturilor omului statele se obligă, în principal, nu faţă de alte state ci faţă de indivizi, care sunt beneficiarii normei internaţionale.

9. Pozitia particularului de subiect al dreptului international al drepturilor omului. Această trăsătură vizează capacitatea individului de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a fi parte la o serie de proceduri jurisdicţionale în materia dreptului internaţional. În mod tradiţional, subiecte ale dreptului international public sunt numai statele, organizaţiile internaţionale şi entităţile care luptă pentru eliberare naţională. Situaţia este diferită în materia drepturilor omului deoarece normele acesteia se adresează direct indivizilor şi le creează, astfel, drepturi. Ca urmare persoanele pot invoca aceste drepturi, în mod direct, în faţa autorităţilor interne şi internaţionale.

10. Limitarea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului – materia dreptului omului este reglementată atît de dreptul intern, cît şi de dreptul internaţional, făcând obiectul cooperării internaţionale. Suveranitatea statului sub aspectul drepturilor omului nu este absolută, statele avînd obligaţia să respecte tratatele privind drepturile omului. Statul fiind parte la o convenţie internaţională care proclamă protecţia drepturilor omului nu este supus doar obligaţiei de a garanta drepturile protejate pentru proprii lui cetăţeni, el trebuie să se conformeze acestei obligaţii faţă de toţi indivizii care se găsesc pe teritoriul să, indiferent de cetăţenie.

1. 2.     Factorii ce duc la fragilitatea drepturilor şi libertăţilorfundamentale ale omului.

 

Saracia. Starea de sărăcie face toate drepturile omului fără urmare, nerealizarea dreptului la un standard de viaţă rezonabil, duce la încălcarea tuturor celorlalte drepturi ale omului. Sărăcia agravează şi duce la discriminare mai ales grupurile vulnerabile ale populaţiei. Faptul că sărăcia contravine însăşi concepţiei drepturilor omului rezultă cu claritate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din Declaraţia asupra dreptului la dezvoltare, precum şi din alte documente privind drepturile omului. Declaraţia de la Viena din 1993 a Conferinţei mondiale asupra drepturilor omului afirmă că sărăcia extremă şi excluderea socială constituie o încălcare a demnităţii umane.

În temeiul normelor dreptului internaţional privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu este însă numai o obligaţie morală, ci şi una juridică de a asigura ca toţi oamenii să se bucure de hrană adecvată, de locuinţă, de serviciile sociale şi de sănătate necesare, de a le asigura respectul pentru demnitate şi participarea la viaţa socială.

Sărăcia este cel mai adesea combinată cu malnutriţia (insuficienţă de nutriţie), lipsă de educaţie, speranţă de viaţă scăzută şi locuinţă proastă. Aceşti factori împiedică pe termen lung, uneori peste mai multe generaţii, şi eforturile de a ieşi din sărăcie.

Este o realitate obiectivă că subdezvoltarea economică, mai ales în ţările cele mai puţin dezvoltate, împiedică satisfacerea însăşi a nevoilor minime ale populaţiei acestora (alimentaţie decentă, îngrijire medicală elementară). În aceste condiţii, exercitarea multor drepturi şi libertăţi ale omului, inclusiv a celor care protejează valori inalienabile (care nu pot fi înstrăinate) ale persoanei, devine nerealizabile.

Statele respective subliniază legăturile între promovarea dezvoltării lor economice şi sociale şi garantarea drepturilor omului, pun accentul pe dreptul la dezvoltare şi stabilesc o legătură strînsă între drepturile omului şi drepturile popoarelor (Dreptul la existenţă, Dreptul la suveranitate şi independenţă, Dreptul la egalitate suverană, Dreptul de a participa la soluţionarea problemelor internaţionale, Dreptul la cooperare, Dreptul la pace şi securitate, Dreptul la dezvoltare şi progres, Dreptul la integritatea teritoriului şi la inviolabilitatea frontierelor, Dreptul la autoapărare Dreptul asupra resurselor naturale, Dreptul de a face comerţ, Dreptul de

a face parte din organizaţiile internaţionale, Dreptul de a participa la tratatele internaţionale, Dreptul la un tratament nediscriminatoriu), mai ales suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale.

Pentru a scade nivelul sărăciei ar trebuie să se examineze cauzele structurale şi manifestările imediate ale sărăciei, pentru a găsi remedii, în orice societate. Este necesar să se ia în considerare structurile şi procesele care influenţează distribuţia şi redistribuirea venitului. În societate, locurile de muncă disponibile, diferenţele de salarii, structurile de taxe şi folosirea altor surse publice de venit determină controlul şi proprietatea asupra resurselor productive, pieţelor şi structurilor de preţuri, politicile şi accesul la servicii publice.

Eforturile pentru a corecta situaţia trebuie să fie adaptate formei de sărăcie. Pentru cea care decurge din situaţii de criză – război, secetă, inundaţii – trebuie să intervină măsuri de sprijinire a familiilor să reia activitatea pînă la revenirea la normal. Pentru zonele de sărăcie în ţările bogate, problemele trebuie rezolvate prin acţiuni adecvate.

Declaraţia asupra dezvoltării sociale, adoptată de Conferinţa de la Copenhaga din 1995, prezintă dezvoltarea durabilă ca un proces dedicat omului, iar lupta împotriva sărăciei, ca prioritate şi ca un concept integrat cuprizînd politicile economice, sociale şi culturale şi acţiunea inderdependentă a sferei publice şi private a vieţii sociale.

Încă multe ţări din cauza sărăciei nu pot să-şi exercite aceste drepturi în totalitate.

Terorismul. Chiar dacă acţiunile teroriste nu urmăresc în mod direct eliminarea fizică a victimelor sau distrugerea anumitor bunuri, ci crearea unei atmosfere de frică şi panică colectivă, de natură să intimideze autorităţile unui stat sau un alt grup de putere pentru ca acestea să cedeze în faţa revendicărilor respectivului grup extremist, chiar dacă ţintele sunt alese pe considerentul producerii unui impact psihologic cît mai mare şi nu pe criterii strategice, militare sau economice, utilizarea violenţei faţă de persoane, luarea de ostatici, care nu au legătură cu revendicările, distrugerea sau luarea cu forţă a unor bunuri prin care este periclitată viaţa unor persoane străine de mobiluri politice constituie încălcări ale drepturilor fundamentale la viaţă, siguranţă şi libertate.

Întregul cortegiu de astfel de fapte, omoruri, răniri grave, răpiri şi sechestrări de persoane, distrugerea totală sau parţială ori ocuparea cu forţa a unor bunuri în care se află oameni, fiec că este vorba de clădiri, avioane sau alte mijloace de transport, folosirea armelor biologice, contravine flagrant celui mai elementar respect datorat acestor drepturi inerente fiinţei umane.

În lipsa unei definiţii explicite, cu valoare juridică consacrată printr-un tratat internaţional, a consensului statelor în ceea ce priveşte natura juridică specială a terorismului şi a unei reacţii unitare de condamnare, motivate prin caracterul politic incontestabil al acestui fenomen, există totuşi câteva convenţii internaţionale privind combaterea terorismului, ca infracţiune internaţională în dreptul public internaţional.

Chiar dacă aceste convenţii necesită revizuiri şi actualizări în acord cu evoluţiile rapide din societatea contemporană, convenţiile internaţionale antiterorism adoptate sub egida ONU constituie o bază juridică importantă, însă este foarte esenţială implementarea prevederilor lor la nivelul sistemelor juridice ale statelor.

Dintre cele 20 de convenţii consacrate acestei problematici adoptate până în 2004, 12 au o aplicabilitate universală, iar 8 o aplicare regională.

Din punctul de vedere al ariei de aplicare, convenţiile cu vocaţie universală vizează câteva domenii şi anume: domeniul protecţiei internaţionale a persoanelor, în special a celor cu însărcinări internaţionale (Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici 1983); domeniul aviatic (Convenţia privind infracţiunile şi alte acte survenite la bordul avioanelor 1969, Convenţia privind reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, 1989); în domeniul naval (Convenţia privind reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime 1992); domeniul materialelor explozive şi nucleare (Convenţia privind protecţia fizică a materialului nuclear, 1987; Convenţia privind marcajul explozibililor plastici şi în folie în scopul detectării, 1998 şi Convenţia internaţională privind reprimarea

atentatelor teroriste cu bombe (explozivi) 2001); în domeniul finanţării terorismului, (Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului, 2002).

Adoptarea de către Adunarea Generală a ONU, la începutul anului 2005, aC onvenţiei internaţionale cu privire la terorismul nuclear marchează începutul unui consens mondial, necesar a fi întrunit pentru o viitoare convenţie-cadru cu privire la terorismul internaţional.

În ceea ce priveşte măsurile naţionale de combatere a terorismului, acestea pot fi încadrate în modelul justiţiei penale, în cazul în care se consideră că este vorba de crime cu premeditare, în modelul militar atunci când terorismul este considerat act de război revoluţionar sau în modelul diminuării pînă la zero a sprijinului pentru grupările cu potenţial terorist. În această ultimă situaţie, se recurge la satisfacerea unor cereri atunci când există o susţinere din partea populaţiei.

În ultimii ani, bioterorismul, forma de terorism în care se utilizează armele biologice, în general, şi agenţii patogeni în special, a devenit un pericol uriaş pentru omenire.

Bioterorismul prezintă o deosebită gravitate, prin perfidia metodelor folosite Astfel, o epidemie poate fi declanşată de conţinutul unei fiole sau sticluţe cu aparenţă de medicament; este greu de făcut distincţie între o întâmplare naturală şi un act terorist; nu are graniţe şi ţările, zonele, continentele afectate sunt dificil de identificat, nefiind în mod obligatoriu învecinate, nu există sisteme de detectare a viruși lor patogeni în zone aglomerate, poştă, vama ş.a. În prezent, nu există în lume un stat care să fie suficient de bine pregătit pentru a face faţă unui atac terorist.

De aceea ONU, cheamă statele să ia măsuri de prevenire sau combatere a bioterorismului, preocupare ce se reflectă şi în Convenţia privind armele biologice, care însă, din păcate, a fost ratificată de un număr insuficient de state.

Crima organizată. În anul 1996, Adunarea generală a adoptat Declaraţia Naţiunilor Unite asupra crimei şi securităţii publice, prin care se cere statelor membre să protejeze securitatea şi bunăstarea cetăţenilor lor şi ale tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, luînd măsuri efective pe plan naţional pentru a combate crimele transnaţionale grave, inclusiv crima organizată.

Toate activităţile ilegale ale crimei organizate, ca traficul de droguri sau spălarea banilor, au efecte negative asupra omenilor şi societăţii. Sunt deosebit de grave din punct de vedere a drepturilor omului fapte ca traficul de femei şi copii şi trecerea ilegală peste frontieră a muncitorilor migranţi.

O altă ameninţare la adresa democraţiei este corupţia. Corupţia sistemică pune în pericol dezvoltarea politică, economică şi socială a dărilor cu consecinţe negative pentru ansamblul drepturilor omului.

TEMA 3. Clasificarea drepturilor omului şi a libertăţilor publice fundamentale

1. Clasificarea drepturilor omului.2. Analiza drepturilor omului consacrate în Constituția R.Moldova.3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.4. Mijloace de apărare, garantare și asigurare a drepturilor omului prin prisma prevederilor

constituționale.

1.Clasificarea drepturilor omului.

Drepturile omului reprezinta un sistem echilibrat şi dinamic. Ele configurează poziția individului în societate, ataşînd drepturilor obligații şi între individ şi stat. Odată cu dezvoltarea relatiilor internaționale și a cadrului constituțional intern al statelor, catalogul drepturilor omului s-a extins continuu.

A. Drepturi civile – reprezintă totalitatea de împuterniciri ale individului, ce-i asigură individualitatea și originalitatea lui în relațiile cu societatea. Din acest grup de drepturi fac parte:  1) Dreptul la viață, la libertate și la inviolabilitatea persoanei inclusiv: dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente şi pedepse crude sau inumane; dreptul de a nu fi ținut în sclavie; dreptul persoanei private de libertate de a fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnității persoanei umane; dreptul individului de a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărîre definitivă; 2) Dreptul la egala ocrotire a legii (dreptul de acces egal la serviciile publice; dreptul oricărei persoane ca litigiul în care este parte să fie examinat echitabil şi public; dreptul la apărare egală împotriva oricărei discriminări); 3) Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept; 4) Egalitatea în drepturi între bărbat și femeie (dreptul egal al bărbaților şi femeilor de a se bucura de drepturile civile şi politice; egalitatea în drepturi şi răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei şi atunci cînd ea se desface); 5) Dreptul la o cetățenie(dreptu copilului de a dobîndi o cetățenie); 6) Dreptul de a se căsători, şi de a întemeia o familie; 78 ) Dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni (amestic nedorit)  arbitraresau ilegale în viața particulară, în familie, în domiciliul sau corespondența sa, sau unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputației sale.

B. Drepturi politice – determină posiblitatea participării oamenilor în administrarea statului și societății, ele includ: 1) Dreptul la libertarea gindirii, conştiinței şi religiei(libertate de a avea sau adopta o re1igie; libertatea de manifestare a religiei; nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale; dreptul la libertatea de exprimare); 2) Dreptul de întrunire paşnică; 3) Dreptul de liberă circulație (dreptul de a-şi alege domiciliul în granițele oricărui stat; dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv propria sa țară, şi de a se întoarce în țara sa; dreptul străinului care se află in mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat decît în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea); 4) Dreptul cetățeanului de a participa la conducerea statului (dreptul de a alege şide a fi ales; dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa); 5) Dreptul la azil.

C. Drepturi economice – includ împuternicirile individului, ce reflectă aspectele economice ale drepturilor omului și asigură totodată individualitatea gospodărească a persoanelor în relațiile reciproce ale acestora, precum și în relațiile lor cu societatea. Printre aceste drepturi se enumără: dreptul la proprietate privată; dreptul de a poseda, folosi și dispune de propria avere atît în mod individual, cît și în comun cu alți indivizi; dreptul la activitatea de antreprenor, dreptul de a dispune liber de propriile capacități de muncă, de a alege genul de activitate, profesie.

D. Drepturile sociale – reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat concret, într-o societate dată și capacitatea acestora de a asigura individului un nivel de viață decent și protecție socială. Cele mai de seamă drepturi sunt: 1) Dreptul la muncă (dreptul la libera alegere a muncii; dreptul la condiții juste şi prielnice de muncă; dreptul la apărare împotriva şomajului; dreptul la retribuție egală pentru muncă egală; dreptul la odihnă şi timp liber; dreptul la plata unui concediu periodic; dreptul la securitarea şi igiena muncii; dreptul la promovare profesională; dreptul la remunerarea zilelor de sărbătoare); 2) Dreptul la asigurare socială (dreptul mamelor la ocrotire socială; dreptul copiilor şi adolescenților la o ocrotire specială; 3) Dreptul la sănătate (dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge).

E. Drepturi culturale – influențează nemijlocit asupra relațiilor spirituale și care condiționează independența și originalitatea în formarea concepției spirituale a personalității. Acest grup de drepturi include: 1) Dreptul la educație (dreptul prioritar al părților în alegerea felului de învățătură pentru copiii lor minori); 2) Dreptul de aparticipa la viața culturală; 3) Dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicațiile sale; 4) Dreptul persoanei de a beneficia de protecția intereselor morale şi materiale decurgînd din operele sale.

F. Drepturi ecologice – au drept obiectiv principal asigurarea condițiilor de trai normale pentru om pe pămînt. Potrivit standardelor internaționale și regionale individul are dreptul la un mediu ambiant favorabil, la informație veridică privind starea mediului, la compensarea daunei provocată sănătății omului sau averii lui din cauza infracțiunilor de ordin ecologic.

H. Drepturi informaționale – caracterizează noua epocă a dezvoltării personalității și societății. Printre aceste drepturi se enumeră: libertatea gîndirii și a cuvîntului, dreptul de a căuta, primi, transmite, elabora și răspîndi informația pe orice căi legitime, libertatea mass-media.

 

TEMA 4. Protecţia drepturilor omului prin intermediul organizaţiilor internaţionale şi inter-regionale.

 

3. Rolul organizaţiilor militare în asigurarea respectarii drepturilor omului, NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului De Nord).

(NATO) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 state dinEuropa și America de Nord. Pe lîngă aceste 28 mai fac parte și 22 de țări cu statut de parteneri, care au semnat actul privind Parteneriatul pentru pace (R.M. -16.03.94).

Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.

Statele părți la acest tratat au convenit a trăi în pace cu toate popoarele, să apere libertatea popoarelor lor, moștenirea comună și civilizația lor, bazate pe principiile democrației, libertății individuale și supremația dreptului. Potrivit art 1 din acest tratat părțile se angajează să reglementeze pe cale pașnică toate diferentele internaționale, astfel încît să nu fie puse în primejdie justiția, pacea și libertățile fundamentale și să se abțină în relațiile lor să recurgă la amenințare sau la folosirea forței.

FUNCŢII ESENŢIALE. Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Alianţa a lucrat încă de la debutul său pentru stabilirea unei ordini de pace dreaptă şi de durată în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturile omului şi pe guvernarea legii.

Acest obiectiv central al Alianţei a căpătat o nouă semnificaţie de la sfârşitul Războiului Rece pentru că pentru prima dată în istoria de după război a Europei, perspectiva realizărilor sale a devenit realitate.

Principiul fundamental operant al Alianţei este acela al unei angajări comune în sprijinul unei cooperări reciproce între state suverane, bazată pe indivizibilitatea şi securitatea membrilor săi. Solidaritatea în interiorul Alianţei asigură faptul că nici o ţară membră nu este nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate. Fără a priva statele membre de dreptul şi datoria lor de a-şi asuma responsabilităţile suverane ce le revin în domeniul apărării, Alianţa le dă posibilitatea de a-şi realiza obiectivele esenţiale de securitate naţională prin efort comun. Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere unite prin determinarea lor de a-şi proteja securitatea, prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.

Tratatul Atlanticului de Nord din aprilie 1949 - care este baza legală şi contractuală a Alianţei - a fost creat în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care reafirmă dreptul inerent al statelor independente la apărare individuală sau colectivă. Conform preambulului Tratatului, scopul Aliaţilor este să promoveze relaţii de pace şi prietenie în zona Atlanticului de Nord. Totuşi, la vremea semnării Tratatului, obiectivul

imediat al NATO era să-şi apere membrii împotriva unei potenţiale ameninţări rezultate în urma politicilor şi a creşterii capacităţii militare ale fostei Uniuni Sovietice.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie guvernamentală, în care ţările membre îşi păstrează totală suveranitate şi independenţă. Organizaţia oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi şi unde pot lua decizii în probleme politice şi militare care Ie afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar şi ştiinţific şi alte domenii non-militare.

NATO întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Concluzia care rezultă în urma securităţii egale între membrii alianţei, indiferent de deosebirile circumstanţelor sau a capacităţilor lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se creează condiţiile care favorizează creşterea cooperării între membrii Alianţei ca şi a cooperării dintre membrii Alianţei şi alte ţări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare şi dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii si care este liberă să-şi urmeze destinul politic, economic, social şi cultural.

Pentru a-şi atinge acest scop esenţial, Alianţa desfăşoară următoarele acţiuni de securitate fundamentală.

Oferă o fundaţie indispensabilă pentru un mediu de securitate stabilă în Europa, bazat pe progresul instituţiilor democratice şi pe angajamentul soluţionării în mod paşnic a disputelor. încearcă să creeze un mediu în care nici o ţară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau constrângă nici o naţiune europeană sau să-şi impună autoritatea prin ameninţare sau forţă.

În conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcţionează ca forum transatlantic pentru consultările aliaţilor în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securităţii lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce priveşte problemele comune.

Oferă protecţie împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrităţii teritoriale a oricărui stat membru NATO.

Promovează securitatea şi stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente şi active cu toţi partenerii prin Parteneriatul pentru Pace şi prin Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic şi prin consultare, cooperare şi parteneriat cu Rusia şi Ucraina.

Promovează înţelegerea factorilor care sunt în relaţie cu siguranţa internaţională şi a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianţă şi în ţările partenere, dar şi prin iniţiative precum Dialogul Mediteranean.

Structurile create în interiorul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze politicile pentru a îndeplini aceste sarcini complementare. Ele oferă consultare continuă şi cooperare în domeniile politic, economic şi alte domenii non-militare, dar şi formularea unor planuri unite de apărare comună, stabilirea infrastructurii şi a facilităţilor şi echipamentelor de bază necesare pentru a permite forţelor militare să opereze, permit şi aranjamente pentru programele comune de pregătire şi exerciţii. Sprijinirea acestor activităţi înseamnă o structură complexă civilă şi militară care implică personalul administrativ, bugetar şi de planificare, dar şi agenţiile care au fost stabilite de ţările membre ale Alianţei pentru a coordona munca în domenii de specialitate - de ex. comunicaţiile necesare pentru a facilita consultarea politică şi comanda şi controlul forţelor militare şi suportul logistic necesar susţinerii forţelor militare.

ORIGINI. Din 1945 până în 1949, confruntate cu nevoia stringentă de reconstrucţie economică, ţările Europei de Vest şi aliaţii lor nord-americani, au privit cu îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale URSS- ului. După îndeplinirea angajamentelor lor din timpul războiului de a-şi reduce efectivele de apărare

şi de a-şi demobiliza forţele, guvernele din Vest au devenit din ce în ce mai alarmate deoarece devenea clar faptul că guvernarea sovietică intenţiona să-şi păstreze forţele militare la întreaga capacitate. Mai mult decât atât, prin perspectiva ţelurilor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei Naţiunilor Unite şi la respectarea acordurilor internaţionale asupra cărora se convenise la sfârşitul războiului nu vor garanta suveranitatea naţională sau independenţa statelor democratice confruntate cu ameninţarea unei agresiuni externe sau a subversiunii interne. Impunerea formelor ne democratice de guvernare şi represiunea opoziţiei active şi a libertăţilor şi drepturilor civice şi fundamentale ale omului în multe ţări din Europa Centrală şi de Est ca şi în alte părţi ale lumii s-au adăugat la aceste temeri.

Între 1947 şi 1949, o serie de evenimente dramatice politice au dus până la limită aceste probleme. Aceste evenimente includ ameninţări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei, Turciei şi a altor ţări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 şi blocarea ilegală a Berlinului care a început în luna aprilie a aceluiaşi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles, în martie 1948, a marcat hotărârea a 5 ţări din Europa de Vest - Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - de a dezvolta un sistem de apărare comună şi de a întări legăturile dintre ele într-un mod ce le va permite să facă faţă ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor.

Negocierile cu Statele Unite şi Canada au condus la creară unei singure Alianţe Nord Atlantice bazate pe garanţii de securitate şi angajări reciproce între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles să se alăture procesului. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la Washington din aprilie 1949, care a condus la înfiinţarea unui sistem de securitate comun bazat pe parteneriatul dintre aceste 12 ţări. In 1952, Grecia şi Turcia au aderat la Tratat. Republica Federală Germană s-a alăturat Alianţei în 1955, iar în 1982 şi Spania a devenit membru NATO.

Alianţa Nord Atlantică a fost fondată pe bazele unui Tratat semnat între state membre care s-au alăturat lui în mod liber, fiecare dintre ele în urma unor dezbateri publice şi în urma unui proces parlamentar. Tratatul conţine drepturile lor individuale dar şi obligaţiile lor internaţionale în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.

Tratatul angajează fiecare ţară membră în împărţirea riscurilor şi responsabilităţilor, dar şi a ţărilor semnatare să nu intre într-un alt angajament internaţional care ar putea contraveni Tratatului.

De la creară Alianţei şi până în ziua de astăzi s-a scurs jumătate de secol de istorie. Pentru o bună parte a acestui interval, atenţia centrală a NATO a fost asupra oferirii apărării şi securităţii imediate a membrilor săi. Astăzi, aceasta rămâne sarcina sa fundamentală, dar obiectivele sale imediate au suferit schimbări majore. Caracteristicile cheie ale acestei transformări sunt rezumate mai jos.

NAT0 ASTAZ1. Alianţa de astăzi a început să ia formă în 1991. Conceptul Strategic adoptat  la Roma în noiembrie 1991 de către şefii de state şi guvern ai ţărilor membre NATO propunea o abordare largă a securităţii, bazată pe dialog, cooperare şi menţinerea unei capacităţi defensive colective. Acesta integra elemente politice şi militare ale doctrinei NATO în domeniul securităţii într-un întreg coerent, care să se stabilească cooperarea cu noi parteneri din Europa Centrală şi de Est ca parte integrantă a strategiei Alianţei. Conceptul a oferit scăderea dependenţei faţă de armele nucleare şi schimbări majore în cadrul forţelor militare integrate NATO, incluzând reduceri substanţiale în număr şi pregătire, îmbunătăţirile în domeniul mobilităţii, flexibilităţii şi adaptabilităţii lor la diferite întâmplări neprevăzute şi o mai bună folosire a formaţiilor multinaţionale. S-au luat măsuri şi pentru formarea structurii militare NATO şi adoptarea procedurilor şi aranjamentelor de planificare a apărării Alianţei, în special în lumina necesităţilor viitoare în domeniul managementului situaţiilor de criză şi de menţinere a păcii.

La summit-ul de la Roma liderii aliaţi au emis şi o Declaraţie de Pace şi Cooperare, care a definit politicile şi sarcinile viitoare ale NATO în relaţie cu cadrul instituţional general al securităţii viitoare a Europei şi în relaţie cu evoluţia cooperării şi parteneriatului cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Declaraţia a subliniat sprijinul Alianţei pentru paşii pe care ii fac ţările din Europa Centrală şi de Est spre reformă, a oferit asistenţă practică pentru a le ajuta să treacă peste dificila tranziţie, le-a invitat să participe la forumurile

corespunzătoare ale Alianţei şi le-a oferit experienţa şi expertiza Alianţei în cooperarea şi consultarea politică, militară, economică şi ştiinţifică. Cu acesta ocazie, a fost înfiinţat un Consiliu de Cooperare Nord - Atlantică (NACC) pentru a supraveghea dezvoltarea viitoare a acestui parteneriat. După publicarea Declaraţiei de la Roma au fost luate măsuri adiţionale la întâlnirile ministeriale ale miniştrilor de externe şi apărare şi prin Sesiunea Permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord referitoare la procesul viitor de adaptare şi transformare a Alianţei. Trei domenii de activitate merită o menţionare specială şi anume cadrul politic instituţional creat pentru dezvoltarea relaţiilor dintre NATO şi partenerii săi de cooperare din Europa Centrală şi de Est, dezvoltarea cooperării în sferele de apărare şi militare, rolul NATO în domeniul managementului situaţiilor de criză şi menţinerii păcii

In primul rând, în contextul instituţional creat, primul eveniment semnificativ a fost întâlnirea inaugurală a Consiliului de Cooperare Nord Atlantică care a avut loc pe 20 decembrie 1991,cu participarea miniştrilor de externe sau a reprezentanţilor ţărilor NATO şi a şase ţări din Europa Centrală şi de Est ca şi a statelor baltice. Rolul NACC a fost să faciliteze cooperarea în domeniile securităţii şi problemelor înrudite cu aceasta între ţările participante, la toate nivelele şi să supravegheze procesul de dezvoltare mai strânsă a legăturilor instituţionale, dar şi a legăturilor neoficiale dintre ele. Cele 11 state de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care formează Comunitatea Statelor Independente (CSI), au devenit participanţi ai acestui proces în martie 1992. Georgia şi Albania s-au alăturat procesului în aprilie şi iunie 1992 şi, în 1997, când NACC a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), erau 22 de parteneri ai cooperării la Parteneriatul pentru Pace NACC. Cooperarea NACC a fost implementată pe baza planurilor de lucru stabilite iniţial anual, dar din 1995, cuprind doi ani. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic a dus acest proces cu un pas practic mai departe şi a dezvoltat un Plan de Acţiune EAPC pentru 1998-2000 ca bază pentru lucrările viitoare.

In al doilea rând, în sferele de apărare şi militare, miniştrii Apărării ai NATO s-au întâlnit cu partenerii de cooperare pentru prima dată pe 1 aprilie 1992 pentru a reflecta asupra căilor de aprofundare a dialogului şi de a promova cooperarea asupra problemelor care sunt de competenţa lor. Comitetul Militar şi-a ţinut prima şedinţă în sesiunea de cooperare pe 10 aprilie 1992. Şedinţe regulate cu partenerii de cooperare au loc acum atât la nivel de miniştrii ai apărării cât şi în forumul Comitetului Militar. In paralel, împreună cu aceste întâlniri multilaterale, sunt dezvoltate contactele bilateraleşi cooperarea între miniştrii apărării şi la nivel militar.

In al treilea rând, pe fondului crizelor din fosta Iugoslavie şi din alte zone, în ultimii ani, a crescut atenţia în privinţa rolului NATO în domeniul managementului situaţiilor de criză şi menţinerii păcii şi în mod deosebit asupra sprijinului organizaţiei pentru activităţile vizând păstrarea păcii în fosta Iugoslavie. Principalele iniţiative în care s-a angajat NATO în ceea ce priveşte această situaţie sunt descrise în cap.5.

Cooperarea şi consultările în NACC au fost deschise, dar concentrate în special asupra problemelor legate de politică şi securitate, menţinerea păcii, abordări conceptuale ale controlului armelor şi dezarmării, probleme de planificare a apărării şi militare, concepte democratice despre relaţiile civil-militare, transformarea producţiei defensive pentru scopuri civile, cheltuielile de apărare, cooperarea ştiinţifică şi probleme de apărare legate de mediu, răspândirea informaţiilor despre NATO în ţările partenere de cooperare, consultaţii de planificare politică precum şi coordonarea civili-militari a managementul traficului aerian. In ianuarie 1994, la summit-ul Consiliului Atlanticului de Nord de la Bruxelles, NATO a lansat o iniţiativă nouă majoră de îmbunătăţire a stabilităţii securităţii în Europa. A fost lansată o iniţiativă pe termen lung de cooperare cu NATO, cunoscut drept Parteneriat pentru Pace. Parteneriatul s-a dezvoltat de atunci într-o componentă fundamentală de securitate în zona euro-atlantică şi ocupă un rol central în organizaţia de astăzi. Invitaţia  la Parteneriat pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (NACC) şi altor state participante la Conferinţa de Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),state ce sunt capabile şi doritoare să contribuie la acest program. Invitaţia a fost acceptată de 27 de state. Activităţile asumate de fiecare partener sunt bazate pe Programele Individuale de Parteneriat elaborate în comun.

La Sintra, în mai 1997, NACC a fost înlocuit de Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic (EAPC), al cărui scop era să lanseze un nou stagiu al cooperării. Principiile EAPC au fost dezvoltate în strânsă colaborare între Alianţă şi parteneri şi a început prin Documentul fundamental EAPC.

Adoptarea Documentului fundamental EAPC a semnalat hotărârea celor 44 ţări participante de a creşte cooperarea politică şi militară dintre ele şi un nou nivel calitativ. Documentul a reafirmat angajamentul comun al ţărilor membre pentru a întări şi extinde stabilitatea şi pacea în zona Euro Atlantică.

Valorile împărtăşite şi principiile care subliniază acest angajament sunt stabilite în Documentul Cadru al Parteneriatului pentru Pace (vezi Manualul NATO - Documentaţie, publicat separat). EAPC oferă de fapt un cadru general pentru consultaţiile legate de securitate şi politică şi pentru cooperare îmbunătăţită în Parteneriatul pentru Pace. În decembrie 1997, EAPC a aprobat Planul de Acţiune EAPC pe 1998-2000, reflectând dorinţa membrilor EAPC de a dezvolta un parteneriat mai puternic şi operaţional între ei. Unul din ţelurile accentuate ale Planului de Acţiune este de a oferi consultaţiilor legate de politică, securitate şi cooperare în cadrul EAPC o atenţie şi profunzime şi mai mari, precum şi de a creşte transparenţa între cele 44 state membre. Miniştrii de Externe EAPC au semnat şi ei principiul de înfiinţare a unui Centru de Coordonare Euro Atlantică pentru reacţie la dezastre şi a unei Formaţiuni Euro Atlantice pentru reacţie la dezastre. EAPC oferă oportunităţi pentru consultaţii multilaterale orientate către găsirea de soluţii, pentru o cooperare practică îmbunătăţită, pentru consultaţii şi cooperare sporită asupra problemelor regionale şi pentru transparenţă şi încredere în problemele de securitate între toate statele membre EAPC. EAPC reţine două principii importante care au sprijinit succesul cooperării dintre aliaţi şi parteneri în primul rând inclusivitatea, în ceea ce priveşte oportunităţile de consultare politică şi cooperare practică ce va fi deschisă pentru toţi aliaţii şi partenerii în mod egal, şi în al doilea rând, mecanismele de autodiferenţiere, adică partenerii vor fi capabili să decidă individual asupra nivelului şi zonelor de cooperare cu Alianţa. In conformitate cu aceste principii, EAPC se poate reuni în sesiune plenară sau în format limitat între Alianţă şi grupuri de ţări partenere pentru a se concentra asupra problemelor funcţionale sau, pe bază ad-hoc, asupra problemelor regionale respective.

Numărul de activităţi cooperative asumate sub auspiciile EAPC a crescut şi el. Bazate pe principiile incluziunii şi autodeterminării, acestea includ activităţi ce vizează probleme ale economiei de apărare, ştiinţei, probleme legate de mediul apărării, cooperarea pentru menţinerea păcii şi pregătirea pentru urgenţele civile. Parteneriatul pentru Pace intensificat rămâne, în mod evident, un element de cooperare practică, în domeniile militare şi în cele legate de apărare, în interiorul cadrului flexibil al EAPC. Multe ţări partenere au stabilit şi misiuni diplomatice şi birouri de legătură la NATO, care contribuie semnificativ la comunicaţiile şi contactele în toate sferele.

Din când în când, în anumite momente ale istoriei sale, Alianţa se reuneşte la nivel înalt, cu participarea şefilor de stat şi guvern. Prezenţa preşedinţilor şi prim-miniştrilor la astfel de întâlniri şi participarea lor directă la procesul de luare de decizii prin consens atrage atenţia opiniei publice asupra acestor întâlniri şi Ie conferă o semnificaţie istorică mare. Summit-ul de la Madrid din iulie 1997 a fost un eveniment marcant, martor al realizării iniţiativelor majore asumate de Alianţă în precedenţii 5 sau 6 ani. In acelaşi timp, a anunţat trecerea la o fază nouă şi dificilă în dezvoltarea NATO, în care structurile şi politicile inovatoare, introduse pentru a răspunde noilor circumstanţe, vor fi încercate şi puse în practică. Sarcina liderilor Alianţei la Madrid a fost să definească trăsăturile esenţiale ale politicii viitoare a Alianţei ca întreg şi să asigure integritatea şi coerenţa acesteia.

La summit-ul de la Madrid, extinderea angajamentului Alianţei spre transformări interne şi externe a fost demonstrată total prin măsurile concrete pe termen lung ce acoperă toate domeniile cheie, începerea discuţiilor de aderare şi semnarea unei politici a "uşilor deschise" pentru aderarea viitoare, deschiderea unui nou capitol în domeniul relaţiilor NATO - Rusia, formarea şi sporirea parteneriatului cu Ucraina, intensificarea dialogului cu ţările mediteraneene, progres în ceea ce priveşte Identitatea Europeană Securitate şi Apărare în cadru] NATD şi definirea structurii militare de comandă radical reformată a Alianţei. Această agendă încărcată reprezintă organizaţia de astăzi, care este capabilă să-şi asume noi responsabilităţi fără să-şi prejudicieze sarcinile tradiţionale şi să-şi întemeieze rolul său viitor pe abilitatea sa dovedită de a se adapta la evoluţia nevoilor în domeniul securităţii

 

PRINCIPALELE INSTITUŢII POLITICE SI DECIZIONALE ALE ALIANŢEI

Principalele foruri politice şi decizionale ale NATO care oferă fundamentul cooperării pentru întreaga gamă de activităţi ale Alianţei sunt următoarele:

CONSILIUL ATLANTICULUI DE NORD

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale şi este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai tuturor ţărilor membre, care se reunesc cel puţin o dată pe săptămână. Consiliul se reuneşte şi la nivel mai înalt, respectiv al miniştrilor Afacerilor Externe, miniştrilor Apărării sau al şefilor de guvern, dar exercită aceleaşi puteri decizionale şi autoritate, iar statutul şi validitatea hotărârilor sale sunt aceleaşi indiferent de nivelul reuniunii. Consiliul joacă un rol important în raport cu opinia publică şi difuzează declaraţii şi comunicate care explică marelui public şi guvernelor ţărilor care nu sunt membre ale Alianţei orientările şi deciziile sale.

Consiliul este singurul organism al Alianţei al cărui autoritate derivă explicit din Tratatul Atlanticului de Nord, în termenii căruia a primit însărcinarea de a crea organisme subordonate. Astfel, au fost constituite numeroase comitete şi grupuri de planificare pentru a sprijini activitatea Consiliului sau pentru a-şi asuma responsabilităţi în domenii specifice cum ar fi planificarea apărării, planificarea nucleară sau problemele militare.

Consiliul oferă, aşadar, guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări pe scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai important organism de decizie din cadrul NATO. Toate cele 16 ţări membre NATO au aceleaşi drepturi de a-şi exprima opiniile la discuţiile Consiliului. Deciziile luate prin consens sunt expresia voinţei colective a guvernelor ţărilor membre. Toate guvernele ţărilor membre participă la elaborarea orientărilor de către Consiliu sau sub autoritatea acestuia în consens, regulă pe care se bazează toate deciziile.

Fiecare guvern este reprezentat în Consiliu de un Reprezentant permanent cu rang de ambasador, secundat de personal politic şi militar sau de delegaţii la NATO, de dimensiuni variabile.

Când Consiliul se reuneşte în această formulă este denumit "Consiliul Permanent". Bianual şi, uneori, mai frecvent, Consiliul se reuneşte la nivel ministerial fiecare naţiune fiind reprezentată de ministrul Afacerilor Externe. Reuniunile Consiliului se pot desfăşura şi în sesiuni ale miniştrilor Apărării. Reuniunile la vârf, cu participarea şefilor de stat şi de guverne, au loc atunci când trebuie examinate probleme deosebit de importante sau în momente cruciale pentru evoluţia politicii de securitate a Alianţei.

Cu toate că ritmul normal al şedinţelor Consiliului este de cel puţin una pe săptămână, în caz de necesitate, el poate fi convocat foarte rapid. Reuniunile sale sunt prezidate de Secretarul General al NATO sau, în absenţa sa, de Secretarul General adjunct . Ambasadorului sau Reprezentantului Permanent cu cea mai lungă investitură în cadrul Consiliului i se conferă titlul de Decan al Consiliului. îndeplinind în principal o funcţie de ceremonie, Decanul poate fi solicitat să joace un rol oficial mai specific, de exemplu în convenirea întâlnirilor şi discuţiilor în timpul alegerii unui nou Secretar General. La reuniunile ministeriale ale miniştrilor Afacerilor Externe, rolul de Preşedinte onorific este conferit, pe rând, în ordinea alfabetului englez şi pe o durată de un an unuia dintre miniştrii Afacerilor Externe din ţările membre. Ordinea ierarhică în Consiliul Permanent este stabilită în baza duratei serviciului, dar la reuniunile Consiliului la orice nivel Reprezentanţii Permanenţi sunt aşezaţi în ordinea alfabetică, a statelor, conform alfabetului englez. Aceeaşi procedură este urmată în întreaga structură de comitete a NATO.

Problemele examinate şi deciziile luate la reuniunile Consiliului se referă la toate aspectele activităţilor Organizaţiei şi se bazează adesea pe rapoartele şi recomandările pregătite, la cererea Consiliului, de către comitetele din subordine. Atât reprezentanţii naţionali cât şi Secretarul General pot aduce în discuţie diferite probleme. Reprezentanţii Permanenţi acţionează conform instrucţiunilor primite din ţările lor şi furnizează colegilor lor informaţii şi explicaţii asupra punctelor de vedere şi poziţiilor adoptate de propriile guverne.

În acelaşi timp ei îşi informează propriile guverne asupra punctelor de vedere exprimate şi poziţiile luate de alte guverne, comunicându-le noile evoluţii şi ţinându-le la curent cu situaţia obţinerii consensului asupra subiectelor sau domeniilor importante în care punctele de vedere naţionale sunt divergente.

Atunci când trebuie luate hotărâri, acestea trebuie adoptate în unanimitate şi de comun acord. Nu există vot sau hotărâre luate pe baza majorităţii. Fiecare ţară reprezentată în Consiliu sau în oricare din comitetele sale subordonate îşi păstrează deplina suveranitate şi întreaga responsabilitate a propriilor decizii.

Activitatea Consiliului este pregătită de comitetele subordonate cu responsabilităţi pentru domenii specifice ale politicii Alianţei. O mare parte a acestei activităţi implică acţiunea Comitetului politic la nivel înalt (SPC) alcătuit din Reprezentanţi Permanenţi adjuncţi, uneori, în funcţie de temă, sprijiniţi de experţi naţionali corespunzători. In astfel de cazuri, comitetul este cunoscut sub denumirea de SPC (R). Comitetul politic la nivel înalt are responsabilităţi specifice în pregătirea majorităţii declaraţiilor şi comunicatelor publicate de Consiliu şi se reuneşte anterior întâlnirilor ministeriale în scopul elaborării unor astfel de texte ce sunt trimise Consiliului spre aprobare. Alte aspecte ale activităţii politice pot fi abordate de Comitetul politic obişnuit, alcătuit din consilieri politici din cadrul delegaţiilor naţionale.

Atunci când Consiliul se reuneşte la nivelul miniştrilor Apărării ori abordează probleme de apărare şi chestiuni legate de strategia de apărare, alte comitete superioare, cum ar fi Grupul executiv de lucru, pot fi solicitate ca principale organe de consultanţă. Dacă pe agenda de lucru a Consiliului se află probleme financiare, pentru pregătirea activităţii Consiliului va fi însărcinat Biroul Superior pentru Resurse ori Comitetele militar sau civil pentru buget. In funcţie de tema discuţiei, respectivul comitet superior cu responsabilităţi în domeniul de referinţă îşi asumă rolul de coordonator în pregătirea reuniunilor Consiliului şi se conformează hotărârilor Consiliului.

Secretariatul Consiliului este format de personal din cadrul departamentelor şi birourilor corespunzătoare ale Secretariatului internaţional şi în particular, din cadrul Secretariatului Executiv, care îndeplineşte un rol coordonator în asigurarea executării mandatelor Consiliului şi în înregistrarea şi difuzarea deciziilor acestuia. Secretarul Executiv este si secretarul Consiliului. COMITETUL PENTRU PLANIFICAREA APĂRĂRII

Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit, în mod normal, din Reprezentanţii Permanenţi dar se reuneşte la nivelul miniştrilor Apărării de cel puţin două ori pe an şi se ocupă cu majoritatea problemelor de apărare şi subiectelor legate de planificarea apărării colective. Cu excepţia Franţei, toate ţările membre sunt reprezentate în acest for. Comitetul pentru planificarea apărării oferă principii călăuzitoare pentru autorităţile militare ale NATO şi, în limitele responsabilităţilor sale, are aceleaşi funcţii şi atribuţii precum şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul, în problemele ţinând de competenţa sa.

Activitatea Comitetului pentru planificarea apărării este pregătită de un anumit număr de comitete subordonate cu responsabilităţi specifice şi, în mod deosebit, de Comitetul pentru analiza apărării, care supraveghează procesul de planificare a forţelor armate în cadrul NATO şi examinează alte aspecte legate de structura militară integrată (vezi Capitolul 12). Ca şi Consiliul, Comitetul pentru planificarea apărării apelează la comitetele superioare cu responsabilităţi specifice relevante pentru preparative şi îndeplineşte activităţile rezultate în urma hotărârilor sale.

GRUPUL PENTRU PLANIFICAREA NUCLEARA

Miniştrii Apărării din ţările membre care fac parte din Comitetul NATO pentru planificarea apărării se reunesc la intervale regulate în cadrul Grupului pentru planificarea nucleară (NPG), unde dezbat probleme specifice, de politică, asociate cu forţele nucleare. Aceste discuţii acoperă o gamă largă de subiecte privind politica nucleară, incluzând desfăşurarea, siguranţa, securitatea şi longevitatea armelor nucleare, comunicaţiile şi sistemele informaţionale, controlul armelor nucleare, precum şi chestiuni mai complexe de interes comun, cum ar fi proliferarea nucleară. Politica nucleară a Alianţei este analizată permanent iar deciziile sunt luate în comun în scopul modificării sau adaptării acesteia conform noilor evoluţii, precum şi în scopul actualizării şi ajustării procedurilor de consultare şi planificare.

Activitatea Grupului pentru planificare nucleară este pregătită de un comitet executiv al NPG alcătuit din membri ai delegaţiilor naţionale aparţinând ţărilor participante la NPG. Comitetul executiv desfăşoară o activitate detaliată în numele Reprezentanţilor Permanenţi NPG. In mod obişnuit se reuneşte săptămânal dar şi de câte ori este necesar. Alte organisme superioare înfiinţate de NPG şi subordonate acesteia sunt Grupul

NPG de nivel înalt (HLG) şi Grupul de nivel înalt pentru protecţia armelor (SLWPG). Aceste grupuri, prezidate de Statele Unite şi alcătuite din experţi şi entităţi decizionale naţionale, se reunesc de câteva ori pe an.

Există şi instituţii militare în cadrul NATO şi anume :

-Comitetul Militar

-Preşedintele comitetului militar

-Comandanţii superiori NATO

-Statul Major Militar Internaţional

 

4. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

A fost creată la începutul anilor '70 (iniţiativa convocării a avut-o guvernul Finlandei la 25 noiembrie 1970) sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), cu menirea să asigure în condiţii de deplină egalitate contactele şi cooperarea dintre ţările europene. Conferinţa ţărilor europene (33 de state) la care au participat şi Statele Unite ale Americii şi Canada (1973-1975) s-a încheiat prin semnarea la 1 august 1975 a documentului cunoscut sub numele de Actul final al CSCE de la Helsinki sau sub numele de Acordurile Helsinki.

Actul final a marcat o etapă nouă în istoria continentului nostru determinând schimbări semnificative în domenii majore, de interes comun pentru statele participante. Conferinţa a fost legată de procesul de destindere ce începuse să se afirme pe continent constituind prin actul său final o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene.

Documentul a stabilit un ansamblu de principii care să guverneze relaţiile reciproce dintre statele participante pentru edificarea unui sistem trainic de securitate şi cooperare în Europa. Astfel, sunt consacrate şi dezvoltate principii cum sunt:egalitatea şi respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la amenințarea cu forță, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea paşnică a diferendelor, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele ş.a.

Actul final nu este un tratat, ci un acord semnat de statele participante care nu creează obligaţii juridice şi este împărţit în trei categorii principale sau aşa-numitele "coşuri", ce cuprind:

1)    Chestiuni privitoare la securitatea europeană;

2)    Cooperarea în domeniile economic, ştiinţific, tehnologic şi al mediului;

3)    Cooperarea în domeniul umanitar.

Documentul dat chema țările semnatare la întîlniri periodice care aveau ca obiective menținerea dialogului politic, stabilirea de noi standarde și reguli de implementare a diferitelor acorduri CSCE. Toate acestea au constituit ceea ce analiştii au numit "procesul CSCE" în cadrul căruia a fost lansat conceptul de "dimensiuneumană". Pe parcursul timpului, conceptul a fost dezvoltat la reuniunile Conferinţei asupra dimensiunii umane precum şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) şi în documentul Reuniunii general-europene de la Helsinki (1992).

Prin dimensiunea umană se înțelege în primul rînd drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și promovarea și încurajarea efectivă a drepturilor și libertăților civile, politice, economice, sociale și culturale, respectarea de către statele pe teritoriul cărora există minorități naționale a dreptului persoanelor

care aparțin acestora la egalitate în fața legii, de a se bucura efectiv de toate drepturile și libertățile fundamentale.

 

O altă latură a dimensiunii o constituie contactele umane.

Prin simplificarea procedurilor şi reglementărilor, prin micşorarea taxelor şi alte măsuri, statele vor facilita:

contactele şi întâlnirile regulate pe baza legăturilor de familie; reunificarea familiilor; căsătoriile între cetăţeni din state diferite; deplasări pentru motive personale sau profesionale; îmbunătăţirea şi încurajarea turismului; întâlniri între tineri; încurajarea contactelor sportive şi culturale; îmbunătăţirea condiţiilor de lucru în mass-media; contacte între instituții guvernamentale, organizații și asociații neguvernamentale.

Tot în conceptul de dimensiune umană intră cerinţa statelor participante de a dezvolta legile și reglementările lor în domeniul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, de a asigura exercitarea lor efectivă.

Documentul final a stabilit şi mecanismul dimensiunii umane, realizabil în etape succesive, şi care constă în:

schimbul de informaţii; organizarea de întîlniri bilaterale pentru examinarea unor probleme referitoare la dimensiunea

umană; aducerea în atenţia statelor participante de către un alt stat participant a unor situaţii şi cazuri din

domeniul dimensiunii umane; prezentări de informări la sesiunile CSCE.

Apropierile tot mai strînse între țările membre ale Conferinței au fost stimulate şi de reuniuni importante încheiate toate cu adoptarea de documente finale cum sunt:

Documentul final al Conferinţei de la Belgrad din 1978; Documentul final al Reuniunii de la Madrid, semnat la 9 noiembrie 1983; Documentul final al Reuniunii de la Viena, semnat la 15 ianuarie 1989; Documentul Conferinţei de la Paris asupra dimensiunii umane, semnat la 23 iunie 1989; Documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra dimensiunii umane, semnat la 29 iunie 1990; Documentul Reuniunii de la Moscova asupra dimensiunii umane, semnat la 4 octombrie 1991;  Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1991; Tratatul "Cer deschis", încheiat la Helsinki la data de 24 martie 1992; Documentul final al Reuniunii de la Varşovia, semnat în octombrie 1993;

În noiembrie 1990, şefii de state şi de guverne ai ţărilor semnatare ale Actului Final, reuniţi la Paris, au semnat "Carta de la Paris pentru o nouă Europă". Carta a mai înfiinţat trei organisme politice consultative principale:

1) Consiliul de miniștri compus din miniștrii de externe ai statelor participante;

2) Comitetul înalţilor funcţionari care asistă Consiliul de miniştri şi conduce activitatea cotidiană; 

3) întâlnirile periodice ale şefilor de state şi guverne. Reuniunile care au urmat au determinat aprofundarea angajamentelor luate cu privire la dimensiunea umană și cu deosebire în anumite domenii mai sensibile precum problema minorităților naționale, democraţiei la eşalon local şi regional, a muncitorilor migranţi ş.a. S-a creat şi o nouă funcţie: înaltul Comisar pentru minorităţile naţionale, menit să acţioneze preventiv faţă de tensiunile etnice potenţial creatoare de conflicte puternice în regiune. În decembrie 1992, Consiliul CSCE a înfiinţat noul post de Secretar General, iar în 1993 un Secretariat la Viena şi un Comitet permanent devenit Consiliu permanent.

Întâlnirea şefilor de state şi guverne de la Budapesta din 1994 a hotărât transformarea Conferinţei în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

Următoarea întâlnire, care a analizat rezultatele măsurilor adoptate, a avut loc la Lisabona în 1996. Cu acest prilej, s-a evidenţiat rolul cheie al organizaţiei în asigurarea securităţii şi stabilităţii în spaţiul european şi s-au pus bazele unui proces de lungă durată, numit "Implementarea dimensiunii umane", vizând asigurarea respectării drepturilor omului, în toate dimensiunile, de către statele membre.

În ceea ce priveşte problematica drepturilor omului, odată cu transformarea CSCE în OSCE s-au petrecut modificări şi în structura organizaţiei; s-au precizat mai clar atribuţii ale Biroului pentru instituţii democratice şi drepturile omului, responsabil cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi statului de drept, cu sediul la Viena. Lafinele anului 1995 numărul ţărilor membre în OSCE era de 53.

În martie 1995, toate cele 52 de state membre ale OSCE au adoptat la Paris Pactul de stabilitate în Europa. Iniţiativa lansată de Uniunea Europeană a determinat adoptarea unei declaraţii politice şi a unor acorduri şi aranjamente bilaterale care au fost completate cu mai multe măsuri susţinute de Uniunea Europeană. Declaraţia afirmă că nu poate exista o Europă stabilă fară respectarea drepturilor omului precum şi a celor ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

La 7 iulie 1996, statele participante la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa au adoptat un Cod de conduită referitoare la aspectele politico-democratice ale cooperării. S-a precizat în acest document, printre altele, că statele participante la OSCE au convenit că "respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale precum şi a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, democraţia, statul de drept, libertatea economică, dreptatea socială şi responsabilitatea în domeniul mediului înconjurător constituie obiective comune şi imprescriptibile şi reprezintă o componentă esenţială în regiunea OSCE în materie de securitate şi cooperare" (I,2).

Codul este conceput în şase capitole: I Angajamente cu privire la dimensiunea umană, II Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, III Ordinea democratică, IV Democraţie şi cooperare, V Aplicarea şi VI Dispoziţii finale, toate detaliind diferite probleme, ca de pildă cele de la Capitolul III, care tratează despre alegeri libere şi echitabile, guvernământ reprezentativ şi responsabil, independenţa magistraturii, statul de drept şi garanţia unei proceduri normale, dreptul la un recurs efectiv, mass-media liberă şi independentă.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa cuprinde în prezent 55 de state, dintr-un areal geografic ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok.