Dorel MICLE – Tehnici de prelucrare a materialelor (II). Note de curs _____________________________________________________________________

1

Tehnici de prelucrare a materialelor. Pirotehnologia Definiţie: Pirotehnologie = totalitatea procedeelor tehnologice care presupun

utilizarea focului. Utilizarea şi producerea focului în diverse sectoare de activitate umană îşi are

începutul cu aproximativ 2 milioane de ani în urmă. Focul era aprins fie direct pe suprafaţa solului fără amenajare specială, fie pe vatră sau în cuptor.

Vetrele puteau fi simple sau construite. Cele construite erau în mod obişnuit pavate cu cioburi şi lipite cu lut. Construite în interiorul sau în afara locuinţelor, au câteodată o margine numită gardină, realizată din vălătuci de lut sau din piatră cu dublul scop de a proteja focul şi a-i mări efectul.

Un alt criteriu de distingere al vetrelor: caracterul lor fix sau portabil. Majoritatea vetrelor sunt fixe. Din neolitic datează cuptorul de copt pâine.

După tehnică, cuptoarele pot fi: 1. din lut cruţat – situat într-un colţ al locuinţei, cu vatra podită cu cioburi sau

pietre; 2. din piatră fără liant (cuptor pietrar) – cu vatră podită cu lespezi de piatră; 3. cu vatră formată din podele succesive din lut şi prundiş şi având cupola din piatră

şi lut. Forme simple de cuptoare de copt pâinea: ţestul sau alte forme de lut asemănătoare.

Cele mai vechi tipuri de cuptoare de copt pâinea (1) ajung din neolitic până în evul mediu. Al doilea tip (2) se găseşte în mediile care au venit în contact cu lumea slavă.

Utilizare focului în diferite ocupaţii: - pentru procurarea hranei; - ca armă de apărare; - pentru hăituirea animalelor; - iluminat; - conservarea alimentelor; - defrişarea pădurilor; - pentru păstrarea proviziilor, în sensul că gropile de provizii au fost arse pe

interior; - focul este utilizat în cadrul tehnologiilor care modifică materia primă: olărit,

metalurgie, minerit, orfevrărie, realizarea faianţei, a smalţului, a sticlei, obţinerea sării;

- focul este utilizat în religie, ritual şi practici funerare.

Tehnologii care modifică structura materiilor prime

a. Ceramica Reprezintă cea mai veche folosire a acestei tehnologii. Tehnologia ceramicii a

facilitat şi dezvoltarea altor ramuri meşteşugăreşti. Vase de ceramică nearsă au existat din secolele IX-VIII î. H. În jurul anului 6000 î. H. apar primele culturi de ceramică în Mediterana estică. Evoluţia ceramicii este legată de trecerea la sedentarism.

Ceramica (vasele, olăria) prezintă o deosebită importanţă pentru arheologie. Oferă criterii sigure pentru delimitarea ariilor culturale, permite reconstituirea gradului de tehnicitate atins de grupul uman respectiv, permite surprinderea relaţiilor culturale şi de schimb, migraţiile, uşurează cronologia relativă a unui complex. De aceea, pentru a obţine concluzii ştiinţifice complete este de dorit să se selecteze tot materialul arheologic. Analiza tradiţională, cu ochiul liber, permite observarea tehnicii de preparare a pastei, tehnica

Dorel MICLE – Tehnici de prelucrare a materialelor (II). Note de curs _____________________________________________________________________

2

modelajului, modul de tratare al suprafeţei exterioare a pereţilor, maniera de decorare, arderea.

Analizele moderne (fizico-chimice) merg până la stabilirea tipului de argilă folosită. Studiul cu ajutorul microscopului petrografic permite stabilirea produselor unor ateliere. Prezintă însă dezavantajul că distruge materialul pe care se face analiza.

Pentru depistarea falsurilor se utilizează mijloace moderne: bombardarea cu raze Beta, spectrometria fluorescentă cu raze X.

În ceea ce priveşte modelajul, ceramica poate fi modelată cu mâna sau la roată (înceată sau rapidă).

Roata se răspândeşte încet dinspre Orient, din epoca bronzului. Majoritatea populaţiilor extraeuropene din epoca migraţiilor nu au cunoscut roata olarului, până la colonizarea europeană.

Maniera de tratare a suprafeţelor exterioare ale pereţilor vaselor: suprafaţa exterioară rămâne nemodelată până la distrugerea vasului. De cele mai multe ori suprafaţa exterioară este pregătită special prin tehnici diferite:

- lustruire sau netezire; - introducerea într-o baie de lut fin, de altă nuanţă sau culoare decât fondul vasului

(angobă); - prin adăugarea unei pelicule chimice care intră în fuziune şi aderă la suprafaţa

vasului în procesul celei de-a doua arderi (smalţ).

Arderea Tipuri de ardere: Arderea liberă în contact cu flacăra pentru scurt timp – în acest caz vasele au pereţii

sfărâmicioşi, putând avea nuanţele: negricioasă sau roşcată, însă cu pete de culoare închisă. Arderea în cuptoare cu reverberaţie (tiraj de aer) – cuptorul are două camere

despărţite într-un mod oarecare, una fiind camera de foc şi cealaltă camera de ardere. Apare în neolitic şi se perfecţionează pe parcurs. În aceste cuptoare se obţin vase arse uniform, cu pereţii duri, de culoare deschisă până la brun sau închisă (cenuşiu-negru) în funcţie de gradul în care cuptorul, prin construcţie, permite sau nu transformările chimice ale unor compuşi din lut. Calitatea arderii şi culoarea sunt determinate de temperatură. Astfel:

- la 600ºC – roz-somon deschis - la 900ºC – roz închis - la 1100ºC – galben cenuşiu - la 1175ºC – (punct de vitrificare) verde-gălbui - sub 500ºC – miezul este cenuşiu sau negru, culoare care dispare la peste 700ºC.

Decorul vaselor Tehnica de execuţie: - prin incizie - prin excizie - prin ştampilare - prin încrustaţii - prin aplicaţii cu metal Decor obţinut cu instrumente: - cu măturica (stropire) - cu şnurul - cu tiparul - cu compasul - cu spatula Decor motivistic: - figurativ - geometric - floral - zoomorf

Dorel MICLE – Tehnici de prelucrare a materialelor (II). Note de curs _____________________________________________________________________

3

Decor în funcţie de maniera de dispersare pe suprafaţa vasului: - pe întreaga suprafaţă a vasului - pe anumite porţiuni ale vasului: buza, gura, gâtul, umărul, corpul (inferior,

superior), fundul vasului, piciorul (sau inelul de susţinere). Ceramica se clasifică pe grupe prin formă, tehnică şi decor: - ceramică care imită formele metalice sau formele unor alte recipiente; - vase cu decor în relief realizate fie în tipare (vase greceşti, terra sigilatta), fie

prin imprimarea decorului prin apăsarea lutului pe o suprafaţă pe care este sculptat motivul respectiv;

- vase cu decor plastic aplicat pe suprafaţa piesei: butoni, brâie, motive animaliere sau umane;

- vase în formă de corp uman sau în formă de animal stilizat. Lutul a fost utilizat şi cu alte funcţiuni decât vase: în primul rând la confecţionarea

cărămizilor. Încă din civilizaţia mesopotamiană se utiliza ceramica arsă. Din perioada veche babiloniană se utilizează ceramica smălţuită. Apoi apar unelte de lut ars (săpăligi, tipare pentru turnat, forme pentru copt pâine, conducte, greutăţi pentru cântar, obiecte de cult – figurine, statui, instrumente de scris “ostraca”, opaiţe, sarcofage, obiecte de podoabă, piese de joc, cuburi de mozaic, pipe, greutăţi pentru năvod, fusaiole).

Ceramica are rol important în etapizarea fazelor evolutive ale unei culturi în cadrul cronologiei relative. Cronologia absolută utilizează tehnici mai speciale:

- metoda arheomagnetică – capacitatea lutului de a înregistra pe durata răcirii câmpul magnetic al locului dat;

- metoda termoluminiscenţei – încălzirea rapidă la 500ºC a elementelor radioactive din lut şi absorbite din sol până în momentul executării piesei (emiterea unei raze de lumină măsurabilă, se utilizează pentru depistarea falsurilor).

b. Metalurgia

Începutul prelucrării metalelor se situează la începutul mileniului 7 î. H. în Anatolia. În mileniul 4 î. H. tehnologia se înnobilează cu cupru şi apoi bronz. Se înregistrează o serie de cuceriri tehnice: prelucrarea la cald, ştiinţa dozării compoziţiei pentru a se realiza un aliaj standard.

Au loc progrese privind diversificarea tipurilor de obiecte de metal şi producerea unor piese cu o structură complicată: statuete, piese de mobilier, vase ce necesită mai multe variante (faze) de prelucrare.

Apar mai multe tehnici de prelucrare. Cea mai cunoscută este cea a cerii pierdute. Din mileniul 3 începe folosirea şi a altor metale: argintul şi fierul. Studii extrem de complexe au permis identificarea celor mai vechi mine şi au uşurat reproducerea procedeelor de reducere a minereului. Cuptoarele de redus minereul de aramă sau fier au o parte îngropată în sol (o groapă de formă ovală sau rotundă) şi o suprastructură cilindrică sau tronconică la suprafaţa solului, adaptată la folosirea unui procedeu de activare a circulaţiei oxigenului (orificii pentru montarea foalelor). În Polonia la Rudki s-a descoperit cel mai mare complex metalurgic din lume, constând din aproximativ 4000 situri de reducere (cuptoare). A permis stabilirea aici a unor criterii se structură şi capacitate. Se cunosc şi cuptoare construite la nivelul solului şi având o cupolă în formă de clopot. Prezintă avantajul că pot fi folosite de mai multe ori. Cu ajutorul metodei spectrochimice se determină aliajele folosite la reducere. Analizele chimice, metalografice au permis reconstituirea tehnicilor de execuţie a diferitelor obiecte. Tehnica de prelucrare a metalului este condiţionată de materia primă:

- arama prin batere la cald sau topire şi turnare în forme; - fierul în antichitate era moale, lucrat la cald prin batere, necunoscându-se decât

foarte târziu tehnica călirii; - bronzul era obţinut prin 3 procedee de turnare: tipare monovalve, tipare bivalve

şi procedeul cerii pierdute.

Dorel MICLE – Tehnici de prelucrare a materialelor (II). Note de curs _____________________________________________________________________

4

Necesită o îndemânare deosebită, obţinându-se piese mici şi de mari dimensiuni (statui).

După fotografierea resturilor şi restaurare se efectuează studiul tipologic şi datarea sa. Se are în vedere totalitatea detaliilor privind forma şi decorul. Comentariul referitor la piesă se face prin 2 procedee: descriptiv şi codificat, având ca scop încadrarea piesei într-o serie tipologică (tip, variantă etc.) şi precizarea difuziunii geografice.

c. Prelucrarea metalelor preţioase

Presupune o etapă pregătitoare care presupune purificarea aurului şi argintului (eliminarea impurităţilor) printr-un procedeu numit cupelaţie. Este o tehnică mai complicată, care presupune extragerea aurului şi argintului din minereurile bogate în plumb, prin topirea minereului într-un curent puternic de aer şi separarea plumbului sub formă de zgură. Cupelaţia a fost inventată la o dată foarte timpurie, aproximativ 5500 î. H. în Asia Mică şi Egipt. Romanii au perfecţionat tehnica rafinării aurului şi argintului prin introducerea a două procedee prealabile: lichefierea şi amalgamarea aurului cu mercurul. După rafinare, aurul şi argintul sunt topite şi turnate în lingouri care apoi sunt prelucrate. Prelucrarea lor (orfevrăria) are ca rezultat obţinerea de obiecte (podoabe). În tehnologie mai este folosită şi tehnica sudurii la rece sau cald, încă din mileniul 3 î. H.. Fără a cunoaşte sudura la cald nu s-ar fi putut realiza filigranul şi granulaţia, ambele necesitând montarea pe o suprafaţă a firelor simple sau perlate şi a granulelor de aur, tehnica fiind cunoscută din mileniul 4 – 2 î. H. în Sumer. Filigranul şi granulaţia sunt uneori subordonate altor două tehnici decorative: încrustaţia cu pietre preţioase sau cu email.

d. Obţinerea sării prin evaporare

Era utilizată încă din neolitic. Din antichitate există mai multe procedee: - evaporarea saramurii, indiferent de provenienţa ei: din mări, lacuri, izvoare sau

râuri; - arderea unor plante sărate şi fierberea cenuşii; - spălarea nisipurilor sărate; - colectarea sării cristalizate prin acţiunea soarelui pe malul mării. Tehnica predominantă este evaporarea. Îndeosebi pentru epoca comunei primitive se

cunosc numeroase instalaţii pentru evaporarea sării. De la caz la caz, s-au utilizat mai multe modalităţi de pregătire a evaporării, de la forme primitive la forme complexe. De obicei, staţiunile de prelucrare a sării erau totodată şi centre unde se încrucişau artere comerciale importante. Sarea a constituit nu o dată mijloc de plată sau monedă primitivă şi de aceea s-a arătat o grijă deosebită pentru standardizarea bulgărilor de sare. În zonele bogate în peşte, obţinerea sării prin evaporare sau prin schimb era impusă şi de necesitatea conservării peştelui.

e. Faianţa, smalţul şi emailul

Cele mai vechi obiecte de faianţă s-au descoperit în Mesopotamia, Iran, Egipt. Evoluţia a fost condiţionată de calitatea smalţului şi de diversitatea culorilor. Se creează şcoli de executare a faianţei. Evoluţia directă este din ceramica smălţuită, apoi obiectul de faianţă şi faianţa policromă. Prin relaţiile de schimb obiectele de faianţă se răspândesc în toată lumea având ca efect uniformizarea tipurilor de obiecte.

Emailul constă în aplicarea sticlei sau a unei paste vitroase pe un suport de metal (aur, argint, bronz, etc.). Apare în mediul cretano-micenian. Tipuri:

a. champoleve –constă în utilizarea unei paste vitroase de culoare albastră în locul sticlei;

b. cloisone; c. drahtemail – email filigranat; d. scufundarea în sticlă topită în stare de fuziune a unei armături metalice.

f. Sticla

Dorel MICLE – Tehnici de prelucrare a materialelor (II). Note de curs _____________________________________________________________________

5

Tehnica faianţei şi a smalţului a înlesnit tehnica producerii sticlei. Originea se plasează în zona egipto-feniciană, aproximativ în secolul al XII-lea î. H.. Din momentul inventării sticlei şi până la descoperirea procedeului suflării ei progresele obţinute constau în înlocuirea magneziului ca decolorant cu alţi decoloranţi de natură minerală. Abia în epoca medievală este găsit liantul cel mai potrivit (plumbul), care permite obţinerea cristalului. Există scrieri antice (Pliniu cel Bătrân) care dau date privind originea şi prelucrarea sticlei în antichitate. Aceste date antice dau informaţii privind cele două tipuri de cuptoare utilizate:

- cuptorul cu jumătatea superioară compartimentată în trei camere; - cuptorul cu două camere şi acoperişul în cupolă. S-au efectuat studii privind depistarea atelierelor care produceau anumite obiecte din

sticlă. De asemenea, s-a studiat reconstituirea procedeelor tehnologice. Au existat ateliere de suflare, prin tipologia vaselor, culoarea sau tehnologia vaselor.

În tehnică se remarcă conservatorismul. Datorită faptului că tehnica era transmisă în secret, evoluţia stilistică s-a realizat foarte încet. Criteriile de clasificare a vaselor de sticlă nu sunt unitare. Decorarea vaselor se poate reduce, în linii mari, la 2 metode:

- decor realizat la cald, modelarea vaselor în tipare de lut sau lemn; - decor realizat la rece, cu mâna sau cu roata prin gravare sau faţetare. O tehnică deosebită este cea a falsei camee, obţinută prin aplicarea a două straturi de

sticlă, decorul fiind realizat prin sculptarea celui exterior. Motivele decorative sunt geometrice, figurative, florale.