Tehnica amenajarilor turistice

1

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Prof.univ.dr. Alina Bădulescu

Asist.univ.dr. Dorin Bâc

2013

TEHNICA

AMENAJĂRILOR

TURISTICE

NOTE DE CURS

3

CUPRINS

Pagina

Capitolul 1: Teoria amenajării turistice a teritoriului

5

Capitolul 1.1: Tipologia planificării şi amenajării turistice x 5

Capitolul 1.2: Obiectivele planificării şi amenajării turistice 7

Capitolul 1.2.1: Stabilirea obiectivelor 7

Capitolul 1.2.2: Obiective şi strategii 9

Capitolul 1.2.3: Tipologia şi caracteristicile amenajărilor turistice x x 9

Capitolul 1.2.4: Principiile amenajării turistice a teritoriului x 11

Capitolul 1.3: Organisme implicate 16

Capitolul 1.4: Tehnici de planificare şi amenajare turistică 17

Capitolul 1.4.1: Etapele procesului de amenajare 17

Capitolul 1.4.2: Proceduri de amenajare locală 18

Capitolul 1.4.3: Planificarea regională şi naţională: evaluarea resurselor

x x 19

Capitolul 1.4.4: Delimitarea spaţiilor pentru turism x 23

Capitolul 2: Turismul durabil şi amenajarea turistică a teritoriului

25

Capitolul 2.1: Scurt istoric al apariției turismului durabil 25

Capitolul 2.1.1: Anii 90 25

Capitolul 2.1.2: Perioada 2000 – 2013 28

Capitolul 2.2: Turismul durabil definire x 30

Capitolul 2.3: Evoluția abordării turismului durabil x 32

Capitolul 3: Amenajarea turistică a zonelor de litoral şi balneare

35

4

Capitolul 3.1: Litoralul: definire şi funcţii x 35

Capitolul 3.2: Evoluţia modelelor de amenajare turistică a litoralului 37

Capitolul 3.2.1: Faza de pionierat a amenajărilor de litoral 37

Capitolul 3.2.2: Urbanizarea liniară anarhică a litoralului x 38

Capitolul 3.2.3: Amenajările de litoral de mare anvergură x 39

Capitolul 3.2.4: De la amenajare la protecţie 41

Capitolul 4: Amenajarea turistică a zonelor montane

42

Capitolul 4.1: Evoluţii şi particularităţi în amenajările turistice montane

x 42

Capitolul 4.2: Prima generaţie: “înmugurirea” spontană a staţiunilor 44

Capitolul 4.2.1: Primele staţiuni x 44

Capitolul 4.2.2: Perioada interbelică 45

Capitolul 4.3: Concepţiile planificate şi integrate: amenajarea

staţiunilor din a doua şi a treia generaţie 46

Capitolul 4.3.1: Perioada imediat postbelică x 46

Capitolul 4.3.2: Staţiunile integrate din a treia generaţie 47

Capitolul 4.4: Critici şi încercări de inovare: a patra generaţie 48

Capitolul 4.4.1: Efectele controversate ale amenajărilor 48

Capitolul 4.4.2: Alternativa: o amenajare controlată şi progresivă 49

Capitolul 4.4.3: Direcţiile reorientării 50

Capitolul 4.5: Modele de amenajare montană 51

Capitolul 4.5.1: Determinarea domeniului schiabil 51

BIBLIOGRAFIE 107

A M EN A JA R EA T URI S TI CĂ A T ER I T ORI UL UI

5

CAPITOLUL 1

TEORIA AMENAJĂRII TURISTICE A

TERITORIULUI

1.1 TIPOLOGIA PLANIFICĂRII ŞI AMENAJĂRII

TURISTICE

După 1955 au apărut, în materie de planificare şi amenajare turistică, o

mulţime de rapoarte, studii, proiecte şi realizări, care pot fi grupate şi ordonate în

funcţie de cele două dimensiuni: timpul şi spaţiul.

Din punct de vedere al orizontului de timp, putem vorbi despre planificarea

pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung. Planificarea pe termen scurt se

întinde pe 1 - 2 ani, în funcţie de programele de investiţii decise şi realizate în

concordanţă cu posibilităţile economice şi politice date. Planificarea pe termen

mediu acoperă un orizont de timp de 3-6 ani şi programe de investiţii realizate în

cadrul programelor naţionale şi regionale de dezvoltare economică. Planificarea pe

termen lung (prospectivă sau strategică) se întinde pe perioade de 10-25 ani şi

constituie cadrul pentru proiectele de amploare cu privire la posibilitatea şi

oportunitatea dezvoltării unor ţări, teritorii, mari oraşe etc.

Structura spaţială este o realitate complexă, atât geografică cât şi

instituţională şi social-economică, ceea ce face dificil un demers de clasificare. Cea

mai completă tipologie este cea realizată de Organizaţia Mondială a Turismului,

1


6

cuprinzând de fapt două componente: o tipologie a planificării şi una a amenajărilor

(1).

În ce priveşte planificarea, aceasta poate fi: interregională, naţională,

regională, locală şi sectorială.

Planificarea interregională cuprinde planuri şi programe comune realizate de

mai multe ţări din aceeaşi regiune, cum ar fi planul de dezvoltare turistică a Mării

Egee de către Grecia şi Turcia, programe de dezvoltare turistică în Africa

occidentală, sau proiectele realizate în trecut între fostele ţări socialiste.

Planificarea naţională cuprinde atât planificarea generală cât şi cea turistică

dintr-o ţară: planuri naţionale generale cuprinzând aspecte cu privire la turism,

planuri de amenajare şi sistematizare a teritoriului, planuri naţionale de dezvoltare

turistică, de promovare a turismului etc.

Planificarea regională se realizează pentru una sau mai multe regiuni,

provincii sau teritorii din interiorul unei ţări.

Planificarea locală cuprinde planuri de dezvoltare a unor spaţii limitate, de

mici dimensiuni.

Planificarea sectorială cuprinde amenajări şi programe la scară naţională cu

privire la unul sau mai multe sectoare de activitate turistică: dezvoltarea turismului

social sau pentru tineret, programe de amenajare şi echipare a circuitelor de interes

turistic, programe de valorificare a patrimoniului natural (parcuri naţionale sau

regionale, rezervaţii naturale), programe de dezvoltare a turismului balnear,

programe de valorificare şi amenajare a zonelor montane, a spaţiilor rurale etc.

În ce priveşte amenajările, tipologia realizată de Organizaţia Mondială a

Turismului cuprinde:

amenajarea siturilor balneare: proiecte de amenajare în scop turistic a siturilor

balneare, mergând până la execuţie şi gestionare;

amenajarea siturilor montane: pentru zone şi staţiuni montane, inclusiv execuţie

şi gestiune;

amenajarea parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor;

amenajarea siturilor istorice şi arheologice;

amenajarea staţiunilor termale: proiecte de amenajare în scopuri terapeutice şi

turistice a unor staţiuni termale şi climatice;


7

amenajarea zonelor rurale;

amenajarea zonelor periurbane.

1.2. OBIECTIVELE PLANIFICĂRII ŞI AMENAJĂRII

TURISTICE

În legătură cu obiectivele şi destinatarii planificării şi amenajării turistice,

există două puncte de vedere. Primul este cel al inginerilor şi arhitecţilor care

construiesc echipamentele turistice pentru a răspunde în cele mai bune condiţii

tehnice dezvoltării turismului. Al doilea punct de vedere este al economistului,

sociologului şi geografului care studiază modificările urmărite în spaţiul respectiv,

precum şi consecinţele economice, demografice, sociale şi ecologice. De asemenea

există tendinţa de trecere de la o planificare pentru populaţie către o planificare cu

populaţia din zona de primire şi cea care urmează a fi primită. Se admite, pe de altă

parte, că optimul la nivel naţional nu este suma optimurilor regionale, aşa cum nici

optimul dezvoltării turistice regionale nu este suma optimurilor locale. De exemplu,

ţinând cont de raritatea resurselor, localizarea capitalurilor şi a forţei de muncă

pentru dezvoltarea turismului în regiunile cu slabă productivitate poate contribui la

frânarea creşterii turismului sau a altor sectoare economice. Cum pot fi atunci

determinate obiectivele care să subsumeze diferitele interese?

1.2.1. STABILIREA OBIECTIVELOR

Elementul central pentru stabilirea obiectivelor amenajării turistice îl

constituie resursele turistice ale unei ţări, regiuni sau localităţi, evaluarea, pe baza

datelor şi informaţiilor statistice şi calitative, a potenţialului turistic.

Obiectivele ce pot fi avute în vedere sunt: obiective economice, cum ar fi:

creşterea produsului naţional (sau regional), creşterea venitului sau a numărului de

locuri de muncă, a profitului întreprinderilor, flexibilitatea echipamentelor turistice

pentru a asigura o utilizare pe durata întregului an etc., dar şi obiective ne-


8

economice, sociale, ecologice, culturale etc. (vezi tabelul nr. 1).

Tabelul nr. 1. Obiective posibile ale planificării şi amenajării turistice

Obiectivul Stat Regiune Com.

locală

Sindicate

asociaţii

Bancher,

investitori

Comp. aeriene

tour-operatori

Hotelieri

locali

Evitarea

degradării resurselor şi mediului

E E E

Obţinerea de

încasări valutare E E E E

Crearea de locuri de muncă

E E E

Diversificarea

ofertei si îmbunătăţirea

imaginii turistice naţionale

S E

Promovarea imaginii ţării în

străinătate

E E E E

Realizarea de echipamente

pentru turismul social sau termal

E E S

Revitalizarea zonelor

defavorizate

S E E

Obţinerea de profituri

S S E E

Crearea de

echipamente pentru clientelă

E E

E – esenţial S – secundar

Sursa: Lawson & Baud-Bovy,Tourism and recreation development, Boston, 1977


9

1.2.2. OBIECTIVE ŞI STRATEGII

După ce obiectivele amenajării au fost clar stabilite, urmează stabilirea

criteriilor strategice pentru o planificare raţională a unei zone sau ţări cu potenţial

turistic.

O primă opţiune strategică poate fi o dezvoltare turistică rapidă şi economică,

preferându-se o concentrare a investiţiilor către echipamentele din anumite regiuni, a

căror dezvoltare beneficiază de prioritate absolută. O asemenea metodă creează

economii externe şi economii de scară. Utilizarea ei este mai eficientă din p unct de

vedere economic decât repartizarea investiţiilor pe tot cuprinsul ţării: permite

furnizarea de servicii diverse şi deci atragerea mai multor turişti şi reţinerea lor pe

perioade mai lungi de timp. Dar, pe termen lung, poate genera dezeconomii de scară,

supra-utilizarea echipamentelor şi degradarea mediului fizic şi uman al zonei.

O altă decizie strategică este deconcentrarea echipamentelor şi integrarea

turismului cu toate elementele economice, sociale, culturale şi ecologice ale zonei.

Această strategie este însă puţin agreată de investitori, ale căror interese nu

corespund întotdeauna cu cele ale locuitorilor zonelor respective al căror obiectiv

este creşterea veniturilor.

1.2.3. TIPOLOGIA ŞI CARACTERISTICILE

AMENAJĂRILOR TURISTICE

În funcţie de dimensiunile şi răspândirea în teritoriu a resurselor, localizările

turistice pot fi clasificate astfel (2):

- univoce, atunci când implantările sunt legate de existenţa unui singur obiectiv sau

element de atracţie, având valoare deosebită (cascada Niagara, Piramidele, etc.) ce

polarizează cererea; de regulă, amenajările sunt sumare, relativ izolate şi în strânsă

corelaţie cu indicele de atractivitate al obiectivului în cauză;

- plurivoce, atunci când localizarea se integrează într-un ansamblu de condiţii care


10

oferă o anumită specificitate (o arie geografică având un anumit caracter: zonă cu

monumente de artă, zonă cu izvoare minerale sau ape termale; ţărm cu nisip, munte

cu zăpadă etc.). În aceste cazuri, dotările sunt mai complexe, luând forma unor centre

turistice sau staţiuni;

- echivoce, specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere,

fără o anumită particularitate. Aici dotările sunt mai numeroase, în forme simple şi

complexe şi pot fi localizate oriunde, urmărindu-se doar o relaţie sumară între

elementele ofertei (resurse şi echipamente). În cazul acestor zone, dominantă în

luarea deciziei de amenajare este cererea, prin timpul de deplasare, oboseala

călătoriei şi cheltuielile acesteia etc.; astfel de localizări sunt reprezentative pentru

ariile de turism din preajma marilor aglomerări urbane.

Amenajarea turistică prezintă o serie de caracteristici, de care trebuie să se

ţină seama în deciziile de amplasare a echipamentelor şi de dimensionare a acestora,

şi anume (3):

- unicitatea prestaţiei; fiecare localizare reprezintă un caz particular, unic, chiar şi

în cadrul unor arii geoturistice mari şi relativ omogene (Marea Mediterană, Munţii

Alpi etc.), deoarece resursele au o mare varietate de forme de manifestare şi

parametri de calitate (condiţiile de climă, vegetaţia, fauna, monumentele istorice etc.

nu pot fi identice în două zone) şi intră în alcătuirea unei zone sau unui produs

turistic în proporţii diferite; acest caracter de unicitate este accentuat şi de condiţiile

social-economice diferite pentru fiecare perimetru, precum şi de calitatea şi

diversitatea serviciilor oferite;

- localizarea turistică se face “la sursă” ; datorită caracterului rigid, netransferabil

al ofertei, staţiunile se amenajează la locul “materiei prime”, al resurselor (plajă ,

izvor mineral sau termal, munte, monumente artistice etc.) şi se diminuează în

funcţie de volumul şi atractivitatea acestora;

- localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului; în aceste condiţii,

consumarea produsului turistic presupune deplasarea cererii, deci a turistului; este

necesară, astfel realizarea unor amenajări complexe, care să ofere turistului o paletă

largă de prestaţii, în măsură să acopere toate nevoile sale; potrivit acestor cerinţe, o

amenajare cu cât este mai departe de piaţa cumpărătorului, cu atât trebuie să asigure

o varietate mai mare de servicii (4);


11

- polivalenţa amenajărilor (staţiunilor); urmare a cuprinderii tot mai largi a

fenomenului turistic, amenajările trebuie să asigure un nivel r idicat de diversitate şi

complexitate a dotărilor şi serviciilor care să permită satisfacerea, în condiţii de

calitate, a nevoilor unor segmente variate de turişti şi implicit să atragă fluxuri mai

consistente;

- amenajările turistice se integrează tendinţei de “expansiune a terţiarului”; în

consecinţă, amplasarea lor va fi favorizată în zonele cu un nivel de dezvoltare

economico-socială mai ridicat, cu o infrastructură bine pusă la punct, puternic

urbanizată; se vorbeşte, în acest context, de o amenajare suprastructurală.

Aceste trăsături subliniază încă o dată complexitatea procesului de amenajare

turistică, necesitatea abordării lui diferenţiate în funcţie de condiţiile specifice ale

fiecărei zone şi raportării permanente la evoluţia cererii.

1.2.4. PRINCIPIILE AMENAJĂRII TURISTICE A

TERITORIULUI

În planificarea teritorială se pot evidenţia unele principii fundamentale (5):

necesitatea definirii unei concepţii de planificare, care să se înscrie într-un

orizont determinat de prognoză, dar în acelaşi timp să fie adaptată la condiţiile

dinamice ale cererii şi ofertei turistice, la tendinţele conjuncturii internaţionale;

formularea obiectivelor finale ale planului de amenajare, prin elaborarea unor

strategii alternative de dezvoltare, în funcţie de anumite criterii de evaluare a

variantelor;

urmărirea realizării etapelor intermediare, luându-se în consideraţie însă

modificările etapelor următoare, cu eventualele corective în prevederea obiectivelor

viitoare;

activizarea tuturor factorilor principali de dezvoltare a zonei (industrie,

agricultură, comerţ, etc.), chiar atunci când în prima etapă de dezvoltare turismul

poate fi iniţiatorul principal al dezvoltării;

integrarea fenomenelor într-un sistem ordonat din punct de vedere al liniilor de


12

dezvoltare, care au o importanţă deosebită în cadrul strategiei dezvoltării regiunii şi a

ţării în ansamblul ei.

În amenajarea unor zone sau staţiuni turistice este necesar să se aibă în

vedere transpunerea în practică a următoarelor principii strategice:

a) Principiul integrării armonioase a condiţiilor naturale cu suprafeţele

construite, cu structura serviciilor şi cu infrastructura. Dezvoltarea unei zone turistice

se amplasează într-un cadru natural şi istoric, care se exprimă sub forma unei reţele

de resurse: litoral sau munte, coline, peisaje cu o floră aparte, monumente istorice,

vestigii arheologice. Aşadar, din punctul de vedere al amenajării turistice, integrarea

înglobează elementele naturale, istorice, gama de servicii, infrastructura şi

suprastructura turistică într-o sinteză creatoare. De aceea formele moderne de dotare

turistică create de promotorii turismului se încadrează în secvenţele naturale, punând

în relief elementele din trecut. Deseori principiul integrării este neglijat de factorii de

decizie, în amenajarea unei zone, pentru că se construiesc, de pildă, baraje la nivelul

plajelor, turnuri care întrerup liniile promontoriilor sau structuri liniare care nu ţin

seama de legăturile care există între “reţelele” unei zone turistice.

Totodată, integrarea vizează legătura care condiţionează zona turistică de

interiorul unei ţări (sau regiuni), deoarece aceasta prezintă valori apte să diversifice

şi să personalizeze zona. Căci ce ar reprezenta staţiunile de pe litoral fără zona

dobrogeană, cu linia vestigiilor sale arheologice, centrată pe redescoperitele polis-uri

Histria, Tomis şi Callatis şi a aşezărilor sale contemporane: Constanţa, Agigea,

Năvodari?

Construcţiile turistice se vor realiza în modalităţile pe care le impun

caracteristicile şi condiţiile zonei sau staţiunii turistice. Arhitectura zonei turistice

este necesar să fie armonizată cu formele naturale şi cu vestigiile trecutului, punând

în valoare patrimoniul cultural al regiunii. Desigur, dacă se urmăreşte amenajarea

unei zone turistice în care să fie valorificate monumentele sale istorice, va trebui să

fie creată o ofertă turistică adecvată, care să satisfacă clientela. Pentru acest motiv

este necesar să se înfăptuiască o suprastructură cu moteluri şi restaurante în stilul

epocii, o gamă largă de servicii turistice, şosele şi drumuri care să permită accesul la

aceste aşezări.

b) Principiul flexibilităţii sau al structurii evolutive este principiul potrivit


13

căruia structura unei zone turistice este necesar să reprezinte un sistem

multifuncţional şi transformabil , care să permită dezvoltări continue şi adaptări în

funcţie de cerinţele clientelei turistice. Fără să se realizeze concentraţia unei structuri

evolutive în amenajarea unei staţiuni, se ajunge la o rigiditate care, în timp, poate

îndepărta fluxurile turistice.

c) Principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare pune accentul pe

elementul recreativ, dinamic, al unei staţiuni, ca urmare a apariţiei unui tip de turism

activ. Până nu de mult era împământenită concepţia potrivit căreia în organizarea

activităţilor unei staţiuni structura capacităţilor de primire (casă şi masă) era

considerată fundamentală faţă de serviciile complementare. Potrivit concepţiilor

moderne, un obiectiv principal al conducerii unei staţiuni este diversificarea

serviciilor turistice, pentru a permite turistului să-şi folosească cât mai plăcut timpul.

În organizarea unei amenajări turistice se va urmări ierarhizarea genurilor de servicii

turistice, potrivit cu specificul şi dimensiunea zonei, acordându-se importanţă

serviciilor care sunt accesibile turiştilor şi corespund preferinţelor acestora.

Fireşte, acest principiu are implicaţii multiple. Astfel, întâietatea acordată

activităţilor complementare are ca efect o diversitate maximă a serviciilor, pentru ca

turistul să aibă nenumărate alternative de opţiune. Organizarea activităţii

complementare implică inevitabil o anumită rigiditate, care trebuie însă atenuată prin

asigurarea unui înalt grad de spontaneitate a serviciilor. Un program de activităţi

încontinuu repetate şi cu caracter de rutină, fără elemente de noutate, surpriză şi

fantezie, compromite, desigur, atracţia unei staţiuni.

S-a susţinut că în organizarea acestor activităţi suplimentare, “la cheltuieli

egale, calitatea are precădere faţă de cantitate”, ceea ce presupune o ofertă de

semnificaţie deosebită, cu un evantai larg de servicii, susţinut de un personal calificat

şi motivat.

d) Principiul reţelelor interdependente. Într-o regiune turistică, între

populaţia permanentă şi cea turistică există uneori diferenţe social-economice, deşi

se afirmă din ce în ce mai puternic o tendinţă de integrare a fluxurilor turistice cu

populaţia staţiunilor. În general zona turistică face parte dintr-un ansamblu regional

mai larg, din structura urbană permanentă a regiunii şi este într-un proces continuu

de dezvoltare şi de integrare cu ansamblul realităţilor economico-sociale.


14

Amenajarea turistică bazată numai pe studiul datelor economice,

previziunilor demografice şi problemelor tehnice nu pot răspunde cerinţelor actuale,

deoarece dinamismul şi dezvoltarea unei zone turistice depinde de armonizarea

structurilor sociale într-o structură de ansamblu. Nevoile, aspiraţiile şi

comportamentele diferă, în funcţie de categoriile şi grupurile sociale existente într-un

spaţiu turistic. Cunoaşterea acestor stări de conştiinţă şi reacţii comportamentale ne

ajută să înţelegem sistemul de relaţii sociale din cadrul unei regiuni turistice. Pentru

acest motiv, schemei simpliste “nevoi - funcţii - ansamblu de funcţii”, sociologii (6)

îi opun o serie de alte scheme mai complexe, care pot fi studiate comparativ pentru

diferitele categorii de turişti: “situaţii – comportamente, comportamente – nevoi –

aspiraţii – funcţii – structuri sociale, legate de forme de cultură şi de curentele de

gândire”. Aşadar, pentru a realiza o localizare turistică raţională este necesară

contribuţia sociologilor. Aceştia vor completa analiza macrosociologică asupra

evoluţiei condiţiilor de viaţă – studiul evoluţiei ansamblului structurilor sociale, în

relaţie cu evoluţia cadrului material, a conjuncturii economice şi a compoziţiei

demografice – cu cercetările de psihologie socială asupra comportamentelor,

nevoilor şi aspiraţiilor.

e) Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem de reţele. În literatura

de specialitate, structura unei zone turistice se poate realiza prin delimitarea

următoarelor reţele: reţeaua de resurse naturale şi istorice, de care sunt legate noile

forme ale suprastructurii şi infrastructurii turistice, reţeaua de activităţi sau structura

de recepţie.

Structurarea zonei turistice va asigura o bună funcţionare a ofertei. Aceasta se

realizează dacă componentele “reţelei turistice” ale unei zone sau staţiuni sunt uşor

accesibile vizitatorului.

Desigur că accesibilitatea turistului la “reţeaua turistică” a unei zone sau a

unei staţiuni este legată de ierarhizarea elementelor ofertei. S-a susţinut că în prima

etapă, de pildă, ierarhizarea constă din separarea traficului auto de cel pedestru în

zonele de mare concentraţie a circulaţiei turistice (“promenade”, centre de trafic de

zi, de noapte, accesul la plaje etc.). Apoi se face ierarhizarea între diferitele feluri de

trafic: de tranzit şi de acces la punctele de circulaţie intensă. O repartizare judicioasă

a zonelor de parcare impune pulsul traficului individual pe şosele. În continuare,


15

acţiunea de ierarhizare anvizajează reţeaua de activităţi oferite turistului şi, în ultimă

instanţă, gama serviciilor. Această acţiune are ca scop o dinamizare a reţelelor

menţionate şi asigurarea unui echilibru între elementele ofertei turistice. Testarea

funcţionalităţii optime a amenajărilor se efectuează cu ajutorul unei simulări a

“întregului sistem de reţele”, care dă posibilitatea de a măsura anumiţi coeficienţi

referitori la frecventarea diferitelor sectoare ale reţelei.

Realizarea unui climat de animaţie asigură, de asemenea, funcţionalitatea

unei staţiuni. Aceasta dă măsura pulsaţiei şi dinamismului unei staţiuni.

În momentul de faţă se pune un accent deosebit pe calitatea vacanţelor şi pe

misiunea socială a activităţilor turistice. Pentru a realiza această orientare, activităţile

de agrement asigură principalele funcţii ale unei vacanţe: destindere şi odihnă,

divertisment şi distracţie, dezvoltarea personalităţii umane. Ele fac vacanţa plăcută şi

interesantă: o ambianţă atrăgătoare, facilităţi de contact, de expresie, de creaţie şi de

amplificare a fiinţei umane. Desigur că organizarea activităţilor este concepută în

funcţie de atracţiile specifice, resursele unei regiuni sau staţiuni şi luându-se în

consideraţie caracteristicile şi nevoile vizitatorilor (vizitatori străini, naţionali, tineri,

amatori de camping etc.).

Activităţile de agrement au figurat până nu demult între preocupările

secundare ale promotorilor în turism. Însă această concepţie referitoa re la activităţile

de agrement este depăşită. În momentul de faţă, activităţile de agrement sunt

concepute ca parte integrantă a oricărui proiect de amenajare a unei noi staţiuni.

Staţiunea este concepută ca un sistem integrat, în interiorul căruia sunt repartizate

raţional zonele de locuit, spaţiile verzi, locurile de plimbare, construcţiile destinate

divertismentelor, restaurantele, centrele comerciale.

Dacă pentru Chateaubriand “geometria speculativă avea jocurile sale,

inutilităţile sale”, pentru organizatorii turismului activităţile de agrement reprezintă

“jocurile” acestei activităţi. Căci turismul promovează forme, pe care sociologia le

integrează într-o clasificare a jocurilor cultivate de vizitatori: sport, schi nautic etc. În

acest sens, Roger Caillois scrie, cu fineţe de spirit, că ”ceea ce se numeşte joc apare

acum ca un ansamblu de restricţii voluntare şi care stabilesc o ordine stabilă, uneori

o legislaţie tacită …” Şi în continuare, “cuvântul joc evocă, în fine, ideea de

latitudine, de uşurinţă de mişcare, o libertate inutilă, dar nu excesivă” (7).


16

f) Principiul rentabilităţii directe şi indirecte (efectul multiplicator al

turismului). În literatura de specialitate s-a susţinut deseori că eficienţa unei activităţi

turistice poate fi apreciată mai ales în funcţie de efectul multiplicator pe care- l

generează dezvoltarea unui sector turistic asupra altor ramuri ale economiei ca, de

pildă, comerţul, agricultura, construcţiile, artizanatul, transporturile. După părerea

unor experţi (8) rentabilitatea directă trebuie introdusă ca principiu de evaluare a

amenajării unei zone turistice noi. Această viziune implică o continuă ajustare a

ofertei în funcţie de cererea turistică, o strategie dinamică care va promova serviciile

turistice solicitate de clientelă. Fără îndoială, în amenajarea unei zone turistice

trebuie să se ţină seama atât de rentabilitatea directă, cât şi de efectul multiplicator pe

care îl are turismul asupra altor ramuri.

1.3. ORGANISME IMPLICATE

Fixarea obiectivelor dezvoltării turistice antrenează un mare număr de

instituţii şi organizaţii.

Principala autoritate implicată sunt ministerele sau departamentele,

organismele oficiale însărcinate cu dezvoltarea turismului la nivel naţional (în

România, aceasta este Autoritatea Naţională pentru Turism, fostul Minister al

Turismului). Aceste organisme întreprind, în general, o planificare extinsă a

dezvoltării turismului, ce acoperă ansamblul ţării şi majoritatea aspectelor

dezvoltării, în special o programare sectorială cu privire la aspecte specifice cum

sunt: comercializarea, resursele naturale, resursele de forţă de muncă etc. De

asemenea, ele elaborează un inventar al resurselor turistice, ca şi măsuri destinate

protejării acestor resurse, administrează fonduri de finanţare a anumitor programe

sau investiţii, sau de stimulare a investitorilor privaţi.

Alături de organismele oficiale de turism, există şi alte ministere,

departamente, agenţii guvernamentale etc. implicate, cum ar fi: în Franţa: Comisia

interministerială de amenajare a teritoriului, ministerele agriculturii, afacerilor

sociale, mediului, consilii regionale etc.; în Marea Britanie: ministerul mediului,

agriculturii, comisia pentru spaţiul rural, consiliul pentru sport, birouri regionale de

turism etc. (9).


17

Alte asociaţii sau organizaţii implicate sunt: asociaţii de turism social, case de

pensii, case de asigurări, societăţi comerciale de turism (cluburi, lanţuri hoteliere),

societăţi imobiliare, bănci, organizaţii de turism (tour – operatori, agenţii de turism,

companii aeriene etc.).

1.4. TEHNICI DE PLANIFICARE ŞI AMENAJARE

TURISTICĂ

1.4.1. ETAPELE PROCESULUI DE AMENAJARE

Abordările cu privire la etapele de urmat în cadrul procesului de planificare şi

amenajare turistică sunt multiple. De exemplu, Clare Gunn propune zece etape ale

planificării (10):

- înţelegerea globală a caracterului resurselor naturale;

- studii de piaţă şi cu privire la transporturi;

- analiza punctelor precedente în vederea degajării domeniilor primordiale;

- dezvoltarea entităţilor regionale;

- divizarea regiunilor în trei părţi: complexe de atracţii turistice, coridoare de

circulaţie, zone fără atracţie turistică;

- studiul detaliat al strategiilor;

- identificarea punctelor de atracţie posibile;

- analiza posibilităţilor şi atribuirea de priorităţi în vederea unor noi studii de

fezabilitate;

- modificarea transporturilor şi crearea de amenajări şi servicii (sau reabilitarea

instalaţiilor mai vechi);

- luarea de decizii pentru punerea în aplicare.

La rândul său, M. Baud – Bovy consideră existenţa a patru faze (11):

faza A: anchete şi analize: sunt analizate în special structurile, politicile şi

priorităţile ţării, pentru a putea identifica obiectivele prioritare ale dezvoltării

turistice;


18

faza B: politici turistice şi fluxuri principale; imaginarea de produse turistice

pentru segmentele posibile de clientelă, în colaborare cu toate părţile interesate în

punerea în operă a acestora (stat, colectivităţi teritoriale, promotori, intermediari,

etc.);

faza C: plan director şi aplicarea practică prin studii pre liminare asupra

echipamentelor suplimentare necesare, destinaţiilor etc.; se stabileşte de asemenea

strategia necesară punerii în operă a planului;

faza D: influenţe social-economice şi ecologice.

1.4.2. PROCEDURI DE AMENAJARE LOCALĂ

Abordarea sistemică este tehnica cea mai modernă în acest domeniu. După o

examinare de ansamblu a factorilor amenajării staţiunii sau complexului turistic de

realizat, sunt luate în considerare în detaliu toate alternativele posibile şi se iau

deciziile adecvate fiecărei etape, concomitent cu un proces continuu de evaluare şi

control. Pentru aceasta, se întocmesc o serie de documente: ante-proiectul pentru

definirea concepţiei generale, proiectul iniţial, proiectul final, programul operaţional.

Fiecare dintre aceste documente examinează amenajarea respectivă sub toate

faţetele sale:

- planificarea fizică: pornind de la datele generale ale zonei pe plan geologic,

climatologic, hidrologic, se realizează studii detaliate ale sitului, pentru planificarea

infrastructurii şi a construcţiilor;

- planificarea economico-socială: studii socio-economice, studii de piaţă, studii de

impact etc.;

- fezabilitatea: costurile şi fezabilitatea echipamentelor prin raportare la

echipamente similare din zone sau staţiuni apropiate, studiul detalia t al principalelor

echipamente alese, definirea normelor şi standardelor pentru fiecare echipament etc.;

- cadrul juridic şi administrativ: legi şi reglementări cu privire la amenajarea

zonei, norme de construcţii, acorduri şi avize necesare de la autorităţile publice

locale, regionale şi naţionale etc.;

- finanţarea: studiu asupra surselor posibile de finanţare, ajutoare şi subvenţii din

partea diverselor colectivităţi publice, plan preliminar de finanţare, plan detaliat de


19

trezorerie pe toată durata construcţiei echipamentelor;

- comercializare: studierea canalelor de distribuţie, cunoaşterea structurii

promoţionale a administraţiilor locale, regionale şi naţionale de turism, examinarea

posibilităţilor de găsire de parteneri pentru promovarea staţiunii sau complexului

turistic, crearea – dacă e cazul – a unor organisme care se vor ocupa de

comercializare.

Abordarea tradiţională este mai orientată către echipamentele ce urmează a fi

realizate. Ca exemplu poate fi menţionat proiectul turcesc Antalia de Sud, care

cuprinde 18 părţi, câte una pentru fiecare echipament: construcţia unui drum, a unui

port de agrement, a unui sistem de aducţiune a apei, realizarea unei uzine de tratare a

apelor uzate şi a deşeurilor, un sistem de aprovizionare cu electricitate,

telecomunicaţiile, construirea unui centru de formare profesională în domeniul

hotelier, infrastructura loturilor (parcelelor), construirea de habitaturi sociale, un

program de producţie agricolă şi alimentară, echiparea şi gestionarea unui parc

naţional, lansarea de cercetări arheologice la Phaselis, construirea unei clinici, a unor

şcoli; iluminarea principalelor străzi din staţiunile Kemer şi Camyura, achiziţionarea

unor terenuri (12).

1.4.3. PLANIFICAREA REGIONALĂ ŞI NAŢIONALĂ:

EVALUAREA RESURSELOR

Printre etapele esenţiale ale elaborării unei planificări la nivel regional sau

naţional, evaluarea resurselor deţine un loc prioritar. Resursele turistice pot fi

clasificate astfel:

- resurse naturale: un climat favorabil unei forme de turism, topografia care

creează peisaje montane, lacuri sau plaje, fauna şi flora etc.;

- resurse socio - culturale: manifestări artistice, festivaluri muzicale, concerte,

expoziţii, reuniuni literare şi culturale internaţionale, manifestări sportive, tehnice şi

ştiinţifice, situri arheologice şi istorice etc.;

- resurse cu caracter economic: uzine, centre tehnice, condiţii economice

favorabile achiziţionării de bunuri şi servicii la preţuri scăzute, fie din cauza costului


20

scăzut al vieţii, termenilor schimbului sau facilităţilor vamale.

Un alt criteriu de grupare a resurselor îl poate constitui originalitatea şi/sau

unicitatea lor. Din acest punct de vedere se pot identifica:

- resurse unice – rare şi originale în întreaga lume: Piramidele, Acropole, Machu

Pichu, mănăstirile din Bucovina, cascada Niagara etc.;

- resurse de creaţie – originale dar nu unice în lume: oraşe ca Roma , Paris,

Neapole, Florenţa, Sankt Petersburg; staţiuni sau zone turistice ca Florida sau Coasta

de Azur etc.;

- resurse atractive – cu o structură diversă, existente în multe zone ale lumii,

reprezentate prin: înălţimi mari cu forme de relief deosebite, plaje întinse şi mări

liniştite, zone cu climat reconfortant, izvoare minerale, peisaje deosebite, parcuri şi

rezervaţii, manifestări cultural – artistice şi sportive etc. (13).

Utilizarea acestor resurse necesită punerea în evidenţă a caracteristicilor

locale. O resursă nu este interesantă decât în funcţie de interesul pe care îl poate

exercita asupra turistului. Atracţia este în principal socială, cum e cazul marilor

oraşe; ea poate decurge din raritatea şi originalitatea resurselor (cascada Niagara,

monumentele şi castelele de mare valoare, manifestări cu caracter excepţional –

eclipsa din anul 1999) sau din caracterul lor permanent (cazul plajelor de la tropice,

unde în tot cursul anului vremea este călduroasă şi însorită).

Studiul cel mai complet cu privire la inventarierea resurselor a fost realizat

de Organizaţia Mondială a Turismului (14). Componentele principale ale

inventarului resurselor sunt:

a) Patrimoniul natural: elemente de geologie şi geomorfologie, elemente de

climă: temperaturi, precipitaţii, însorire, higrometrie, vânturi, durata anotimpurilor,

puritatea aerului; hidrografie: cursuri de ape, cascade, fluvii, lacuri, mări; floră şi

faună: covor vegetal, păduri, rezervaţii, pescuit, vânătoare; inventarul pericolelor de

poluare etc.;

b) Patrimoniul uman: date demografice, condiţii de viaţă, venituri, condiţii de

muncă, calificarea forţei de muncă, existenţa centrelor de formare profesională,

opinii şi mentalităţi ale populaţiei cu privire la fenomenul turistic, structuri sociale,


21

concedii, timp liber, etalarea vacanţelor, obiceiuri în materie de loisir, nivel de

educaţie, stare de sănătate, aspecte politice şi juridice: regimul şi stabilitatea politică,

imaginea regiunii, legi şi reglementări cu privire la dezvoltarea turistică, structura

administrativă a regiunii sau ţării, existenţa unor planuri de dezvoltare de urbanism,

măsuri de poliţie şi securitate etc.;

c) Patrimoniul cultural: arheologie, situri şi monumente istorice, arhitectură

locală, tradiţii şi folclor popular etc.;

d) Suprastructura rutieră, feroviară, aeriană, maritimă şi fluvială;

e) Infrastructura şi echipamentele de loisir şi de turism: porturi de agrement şi

plaje, amenajări montane pentru sporturi de iarnă, parcuri naturale, rezervaţii, alte

echipamente pentru loisir în mediu urban şi rural, spaţii de cazare hotelieră şi

complementară, restaurante, baruri, agenţii de voiaj;

f) Resurse financiare şi economice: surse de finanţare publice, ajutoare de la stat

şi colectivităţi locale, surse private bancare sau nebancare, stimulente şi facilităţi

pentru investiţii în turism; nivelul preţurilor la materii prime, terenuri, bunuri,

servicii, forţă de muncă; resurse economice ce pot fi utilizate pe termen mediu şi

lung pentru dezvoltarea turismului în agricultură, industrie, artizanat, comerţ etc.

“Înzestrarea turistică” a unei staţiuni înglobează, în concepţia anumitor autori

(15), două categorii principale de elemente: funcţionale (reşedinţa, restaurantele,

serviciile publice, infrastructura şi transporturile) şi recreative (spaţiile deschise,

monumentele, muzeele, galeriile de artă etc.).

În cadrul elementelor funcţionale, cel mai important este reşedinţa, care

poate fi reprezentată de: hoteluri, moteluri, bungalow-uri, colonii de vacanţă, centre

pentru tineret, camere particulare etc. Opţiunea între aceste forme se face în funcţie

de caracteristicile cererii turistice, de ofertele existente, de politica de preţuri şi de

nivelul prestărilor de servicii.

Caracteristicile cifrice folosite cel mai frecvent în scopul dimensionării şi

amplasării unităţilor de reşedinţă sunt: amplasarea în raport cu resursele naturale

(vederea), mărimea (mp de pat), poziţia în raport cu serviciile externe (centrale sau

marginale), nivelul prestaţiilor de servicii interne (resursele de muncă, durata

timpului de serviciu, etc.). În cadrul reşedinţei – care reprezintă în plan teritorial

punctul fix, în funcţie de care se orientează turistul – se oferă o gamă variată de


22

servicii (informaţii, schimb valutar, telecomunicaţii, servicii personale, de igienă,

etc.).

Restaurantele şi pensiunile reprezintă unităţi care, împreună cu reşedinţa,

oferă turiştilor serviciile de bază. Acestea sunt amplasate fie în spaţiul reşedinţei, fie

în apropiere de acesta, practicându-se o mare libertate în privinţa amplasării şi

formei de construcţie a acestor obiective.

În cadrul elementelor funcţionale includem şi activităţile comerciale,

unităţile sanitare, bancare, de poştă etc. Aceste activităţi de “servicii publice” sunt

dimensionate la nivel local, în funcţie de amplasarea centrelor turistice, ţinând seama

de evoluţia în timp a cererii. Este necesar ca ele să constituie “centre” uşor accesibile

şi să-şi desfăşoare activitatea chiar în perioadele de sezon.

Mijloacele de transport constituie axa centrală a întregului sistem turistic

într-o staţiune. Elementele de infrastructură la rândul lor (reţele de apă, canalizare,

electricitate, etc.) se amplasează în funcţie de izvoare şi de reţeaua rutieră.

Elementele recreative ale zestrei turistice completează oferta turistică. În

acest context, “spaţiile deschise” (plajele, locurile de plimbare, parcurile, pădurile)

reprezintă elementul natural, în funcţie de care se organizează toate instalaţiile

turistice.

Amenajările sportive dintr-o staţiune sunt forme de folosire activă a

elementului natural, contribuind la sporirea gradului de atractivitate a unei zone.

Valorile culturale, reprezintă, de asemenea un factor de deosebit interes

turistic, individualizând produsul turistic.

Elementele principale de cultură care constituie obiective de atracţie turistică

sunt: monumentele, muzeele, galeriile de artă, artizanatul, folclorul şi vestigiile

arheologice.

Organizarea unor spectacole folclorice, excursii, manifestări sportive etc.

completează gama serviciilor turistice. Pentru ca aceste manifestări să aibă loc este

necesară construirea unor cinematografe, teatre, săli de concerte, baruri, terenuri de

sport, care vor fi amplasate central.

Pentru evaluarea resurselor se foloseşte o tehnică foarte simplă: se elaborează

o fişă pentru fiecare resursă, în care se menţionează: denumirea şi localizarea

resursei, raporturile sale cu alte resurse turistice şi circuitele în care se încadrează,


23

infrastructura şi echipamentele specifice; accesibilitatea, calendarul de utilizare,

nivelul şi gradul de utilizare, tipul de utilizatori, proprietarul, persoana sau

organismul responsabil cu amenajarea, conservarea, gestionarea şi promovarea

resursei, caracteristici speciale etc. Fiecare element al resurse i se notează, fie cu note

de la 0 la 9, fie pe o scală de tipul: valoare ridicată, medie, slabă. Pentru evaluarea

resurselor turistice ale unei zone, regiuni sau ţări, se face suma valorilor (notelor)

acordate fiecărei resurse, obţinându-se astfel o valoare globală.

Pornind de la inventarul şi evaluarea resurselor, se poate realiza un plan de

zonare turistică şi se pot elabora programe de producţie, de amenajare şi punere în

valoare a peisajelor (cum este cel din zona litoralului Mării Negre).

1.4.4. DELIMITAREA SPAŢIILOR PENTRU TURISM

O componentă importantă a procesului de amenajare priveşte delimitarea

unităţilor teritoriale. Aceasta se face în funcţie de natura teritoriului (munte, mare,

zonă balneară), de specificul şi caracteristicile resurselor (naturale sau cultural –

istorice, omogene sau mixte etc.), de densitatea şi valoarea acestora etc. (16) şi are ca

obiectiv definirea tipologiei şi structurii optime a implantărilor.

În raport cu particularităţile şi funcţiile ariilor teritoriale s-au delimitat mai

multe categorii (17):

- obiectivul sau punctul turistic – reprezentat de un element de atracţie turistică,

suficient de interesant pentru a motiva deplasarea turiştilor (de exemplu, un

monument al naturii, un obiectiv istoric sau arheologic, o manifestare culturală sau

sportivă etc.). Punctul turistic constituie unitatea de bază a activităţii turistice şi în

funcţie de importanţa şi gradul de atractivitate în imediata lui apropiere por fi

amplasate echipamente pentru asigurarea unui minim de servicii turistice;

- localitatea sau centrul turistic – o aşezare rurală sau urbană, cu funcţii

economice şi sociale dezvoltate, care concentrează în interior sau în imediata

apropiere o varietate de obiective şi care, prin natura lor, pot favoriza o activitate

turistică. În corelaţie cu valoarea obiectivelor şi volumul activităţilor desfăşurate, în

localităţile turistice se realizează o bază materială adecvată.

Localităţile turistice sunt de mărime, valoare şi profil diferite, ceea ce a


24

determinat o abordare separată în literatura de specialitate şi constituirea unor

categorii distincte (18). Astfel, din punctul de vedere al profilului şi funcţiilor

îndeplinite, localităţile turistice pot fi:

cu funcţii exclusiv sau dominant turistică, denumite şi staţiuni;

cu profil economico – social complex, unde turismul deţine un loc mai mult sau

mai puţin important; în această categorie sunt incluse oraşele care, prin poziţie, cadru

natural, monumente, instituţii cultural – artistice etc., generează o activitate turistică

propriu-zisă, complementară activităţilor economice şi sociale.

- complexul turistic – reprezentat printr-o suprafaţă de întindere nu prea mare, ce

grupează mai multe obiective şi localităţi turistice având o relativă omogenitate (de

exemplu, un element comun de relief: cursul unei ape, un masiv muntos, o

depresiune, o zonă forestieră etc.);

- zona turistică (arealul turistic) – un teritoriu întins, cu o diversitate de forme de

relief, alcătuită din mai multe puncte, localităţi şi complexe turistice. Deşi fiecare

dintre aceste subunităţi teritoriale are o funcţionalitate independentă, între ele se

stabilesc relaţii ce conferă zonei un caracter unitar;

- regiunea turistică – o arie teritorială ce acoperă o suprafaţă foarte întinsă, în

care trăsăturile dominante ale vieţii economice şi sociale sunt marcate de activitatea

turistică, rezultat al bogăţiei de resurse şi multitudini de relaţii dintre ele.

Delimitarea teoretică a acestor unităţi teritoriale – deşi nu în toate cazurile

riguros realizată – permite, prin corelarea cu condiţiile concrete ale fiecărei arii

geoturistice, o structurare adecvată a localizărilor şi valorificarea deplină a

resurselor, dar şi operaţionalizarea rapidă a deciziilor de amenajare.


25

CAPITOLUL 2

TURISMUL DURABIL ŞI AMENAJAREA

TURISTICĂ A TERITORIULUI

2.1. SCURT ISTORIC AL TURISMULUI DURABIL

2.1.1. ANII 90

De la începutul anilor „90, conceptul de turism durabil a început să fie folosit

tot mai des în mediile academice şi, într-o mai mică măsură, în rândul

antreprenorilor din domeniul turismului. Chiar dacă unele forme incipiente ale

conceptului au fost folosite mai devreme1, momentul zero pentru apariţia turismului

durabil a fost publicarea primului număr al Journal of Sustainable Tourism (Jurnalul

turismului durabil) în 1993 (Weaver 2006:10; Hunter 2002:3; Dodds şi Butler:43).

Această nouă formă de a practica turismul presupunea firme sau antreprenori

de dimensiuni mici, cu scopul declarat sau real de a sprijini comunitatea, conservarea

1 Conform numeroşi autori (Lane, Weaver), primele idei în domeniul turismului durabil i -au aparţinut

profesorului Jost Krippendorf de la Universitatea din Berna. În urma enumerării şi analizei

consecinţelor negative ale turismului, în lucrarea „The Landscape Eaters”(1975), Krippendorf a

introdus ca alternativă conceptul de „sanfter tourismus” (Turism moale), care este considerat de mulţi

precursorul turismului durabil

2


26

mediului şi protejarea culturii locale. Unul dintre cei mai importanţi purtători de

cuvânt ai acestui turism alternativ, David Weaver, socotea că „principala diferenţă

dintre vechile şi noile forme de turism este glisarea focalizării de la bunăstarea

turistului la bunăstarea comunităţii-gazdă” (David Weaver 1998:31).

În acea perioadă, conceptul a fost extrem de dezbătut, fiind primit cu ostilitate

de industria turistică, nemulţumită de orice fel de limite puse în calea creşterii şi care

îl considera un „turn de fildeş”, fără nicio legătură cu piaţa. Turismul durabil era de

asemenea considerat „arogant din punct de vedere intelectual, scump, elitist şi inutil”

(Lane 2009:20).

Această atitudine nu s-a limitat doar la nivelul industriei turistice. Guvernele

şi autorităţile locale nu au luat în serios conceptul, modelul clasic al turismului

aducându- le numeroase beneficii. Turismul convenţional, de masă, genera locuri de

muncă şi transfera bogăţia din ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare. Nici

mass – media nu a acordat foarte multă atenţie conceptului de turism durabil,

observând faptul că este mult mai uşor să îl denigreze, decât să îl explice. Şi în

mediul academic s-au găsit cercetători care considerau turismul durabil „un vis

imposibil” (Lane 2009: 21). Această situaţie a fost explicată cel mai bine de Wheeler:

Pe de-o parte avem problemele generate de turismul de masă, care cunoaşte o

creştere constantă şi necontrolată. Şi care este răspunsul nostru? Dezvoltarea la

scară mică, înceată şi controlată. Este pur şi simplu imposibil! (Wheeler, citat de

Miller şi Twining-Ward 2005:32)

La fel ca şi dezvoltarea durabilă, turismul durabil a reprezentat tema centrală

sau secundară a unor conferinţe sau reuniuni internaţionale pe parcursul cărora

experţii în domeniu au dezbătut conceptul, dar cel mai important este faptul că au

atras atenţia lumii cu privire la turismul durabil.

Cea mai importantă instituţie pentru evoluţia turismului durabil a fost

Organizaţia Naţiunilor Unite2. Începând cu Agenda 21, rezultată în urma Summit-

ului Pământului din 1992, turismul a început să fie luat în considerare ca instrument

al dezvoltării durabile: Susţinem crearea unor programe turistice care respectă

mediul şi cultura, ca strategie pentru o dezvoltare durabilă a comunităţilor urbane şi

rurale prin descentralizarea dezvoltării urbane şi reducerea disparităţilor dintre

2 Am făcut această afirmaţ ie ţinând cont de faptul că, din anul 2003, Organizaţia Mondială a


27

regiuni. (ONU 1992 Capitolul 7)

Tot în Agenda 21 se face referire şi la turismul durabil care, alături de pescuit,

poate reprezenta o soluţie pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiilor

locale din regiunile montane şi de coastă (ONU 1992 Capitolul 17).

Mai multe departamente ale ONU şi-au îndreptat atenţia asupra turismului în

general, şi turismului durabil în particular. În 1999, la New York, a avut loc a 7-a

Sesiune a Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă. Principalele teme de dezbatere au

fost: tendinţele de consum şi producţie, mările şi oceanele, dezvoltarea statelor

insulare mici şi turismul durabil (ONU 1999:1-2). În cazul turismului, Comisia

recunoaşte importanţa pe care acest sector o are pentru economiile unor ţări, dar

atrage atenţia asupra impactului pe care activitatea turistică îl poate avea. De

asemenea, sunt prezentate o serie de provocări viitoare pentru industria turistică,

pentru guvernele naţionale şi comunitatea internaţională. În cazul industriei turistice,

principalele provocări menţionate în documentele rezultate în urma consfătuirilor

sunt:

sustenabilitatea este importantă pentru întreaga paletă de forme de turism, nu

doar pentru turismul de nişă;

aplicarea de metode de management al deşeurilor şi a altor forme de poluare

astfel încât să reducă impactul negativ asupra mediului înconjurător;

implicarea tuturor partenerilor (clienţii, personalul, alţi antreprenori locali) în

procesul de luare al deciziilor, şi crearea de parteneriate cu comunitatea

locală sau cu statul, pentru a asigura o dezvoltare cât mai durabilă a

turismului (ONU 1999).

În vederea realizării unui turism cât mai durabil este nevoie de schimbare din

partea tuturor celor implicaţi în activitatea turistică. În acest context, principala

sarcină a statului va fi să creeze un cadru juridic şi economic care să sprijine

schimbările necesare. Acest cadru juridic şi economic se referă la numeroase aspecte:

promovarea unor coduri etice, folosirea de stimulente financiare pentru aplicarea

politicilor de mediu, aplicarea unor regulamente de protejare a mediului etc. (ONU

1999).

Turis mului a devenit o agenţie în cadrul ONU


28

Principala sarcină a comunităţii internaţionale (ne referim aici la instituţii

internaţionale de profil, ONG-uri, asociaţii etc.) este să ofere asistenţă guvernelor, în

special celor din ţările emergente, în implementare, astfel încât industria turistică din

aceste ţări să devină mai competitivă pe piaţa turistică internaţională.

2.1.2. PERIOADA 2000 - 2013

În 2003, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a publicat

lucrarea „Turismul şi Agenda Locală 21 – rolul autorităţilor locale în turismul

durabil”. În această lucrare, experţii din cadrul UNEP au oferit o serie de strategii cu

privire la implementarea Agendei Locale 21 (AL21) în destinaţiile turistice.

Scopurile AL21 sunt:

atingerea unor obiective de prevenire;

rezolvarea unor probleme existente;

atingerea unui echilibru între nevoile turiştilor şi ale rezidenţilor;

stimularea dezvoltării durabile (UNEP 2003: 12-13).

Principalele măsuri şi acţiuni pentru turism pe care le-au identificat autorii sunt:

îmbunătăţirea managementului şi planificării în domeniul protecţiei mediului

în regiunile-destinaţie;

promovarea unui transport mai durabil, prin încurajarea folosirii unor

mijloace de transport mai puţin poluante şi reducerea aglomeraţiei,

zgomotului şi problemelor adiacente;

conservarea şi promovarea resurselor naturale şi culturale;

asistenţă oferită companiilor pentru a deveni mai sustenabile, prin organizarea

de cursuri de instruire şi acordarea de stimulente financiare firmelor care

adoptă principiile sustenabilităţii;

folosirea certificării adecvate, prin acordarea de diplome de recunoaştere sau

eco-etichetarea;

promovarea folosirii de produse locale şi integrarea turismului în economia

locală (UNEP 2003:22-25).


29

În 2002, Organizaţia Mondială a Turismului a lansat iniţiativa Sustainable

Tourism – Eliminating Poverty („Turism durabil – eradicarea sărăciei”). Această

iniţiativă a fost lansată în contextul Obiectivelor de Dezvolta re ale Mileniului,

experţii OMT considerând că turismului poate reprezenta o alternativă în numeroase

regiuni din lume. Cu ajutorul partenerilor săi3, iniţiativa ST-EP s-a materializat în

mai multe ţări în curs de dezvoltare, prin implementarea unor proiecte: legislaţie în

domeniul turismului, promovarea unor destinaţii, crearea de pachete turistice

tematice, asistenţă în domeniul parcurilor naţionale şi ariilor protejate etc.

Momentul următor a avut loc în 2006, prin înfiinţarea Comitetului internaţional de

iniţiativă pentru dezvoltarea durabilă a turismului (The international Task Force on

Sustainable Tourism Development), aflat în subordinea UNEP. Principalele obiective

şi rezultate ale Comitetului s-au axat pe mai multe direcţii:

politici – recomandări cu privire la politici, standarde şi procesul de

certificare, mecanisme de finanţare internaţionale;

bune practici – colectarea, clasificarea şi diseminarea de exemple de bune

practici;

educaţie – dezvoltarea şi diseminarea de manuale şi instrumente de e-

learning, focalizate pe turism durabil;

strategii şi programe-pilot – activităţi în domeniul responsabilităţii sociale a

companiilor (CSR), cadru pentru dezvoltarea de strategii naţionale şi

internaţionale şi exemple de programe-pilot;

informaţie, comunicare şi reţele – diseminarea informaţiei, colaborarea dintre

paginile web, împărtăşirea de bune practici şi activităţi de creştere a

conştientizării (http://www.unep.fr/scp/tourism/activities/taskforce/ accesat la

data de 12.04.2011).

În ceea ce priveşte viitorul, în 2012 a avut loc va avea loc Conferinţa internaţională

pentru dezvoltare durabilă RIO-20, unde turismul durabil a fost o temă de dezbatere

pentru participanţi.

3 Partenerii OMT în cadru l in iţiativei ST-EP sunt: Organizaţ ia de Dezvoltare a Olandei, Min isterul

Francez al Afacerilor Externe, Agenţia Spaniolă pentru Cooperare Internaţională, Guvernul statului

Macao, Guvernul Flamand, Guvernul Thailandei, Guvernul Cambodgiei, Funda ţia Banesto etc.

(http://step.unwto.org/en/content/st-ep-partners-1 accesat la data de 12.06.2012)


30

Ce se poate observa, din cele prezentate mai sus, este faptul că turismului i se

acordă o atenţie deosebită din partea comunităţii internaţionale şi există numeroase

proiecte care încearcă să implementeze turismul durabil în diferite regiuni din lume.

Ceea ce ridică oarecare semne de întrebare sunt rezultatele acestor proiecte şi

capacitatea industriei turistice de a le replica în alte regiuni. De asemenea, putem

observa o oarecare redundanţă a propunerilor şi sfaturilor pe care le oferă instituţiile

internaţionale, existând în mare măsură aceleaşi concepte, dar lipsind instrumentele

coercitive care să oblige la aplicarea acestor propuneri4. O părere acidă are

Scheyvens (2007: 134) care afirmă că „orice face OMT în afară de promovare este

doar praf în ochii opiniei publice.”

2.2. TURISMUL DURABIL - DEFINIRE

Există numeroase definiţii ale turismului durabil sau dezvoltării durabile a

turismului, iar noi considerăm că această multitudine de definiţii este doar un semn al

lipsei de consens la nivel mondial.

Hunter (2002:4) consideră că, deşi conceptul de turism durabil a derivat din

dezvoltarea durabilă, uneori este considerat un concept independent şi distinct de alte

sectoare ale economiei.

Unii autori (Hunter 2002:5, Swarbroke 1999:18) consideră că: „dezvoltarea

turismului trebuie să asigure beneficii economice tuturor partenerilor (stakeholders)5,

cu condiţia să nu afecteze în mod negativ resurse le disponibile pentru generaţiile

viitoare”. Weaver (2006:10) defineşte turismul durabil ca fiind „o formă înţeleaptă de

exploatare a resurselor pentru a le putea conserva pe termen lung”.

Conform altei definiţii, turismul durabil reprezintă „toate formele de turism

(convenţionale sau alternative) care sunt compatibile cu sau contribuie la dezvoltarea

durabilă” (Liu 2003:461). În contextul acestei definiţii, dezvoltarea nu implică

4 Cele mai bune exemple în acest sens sunt: construcţia canalului Bîstroe în Delta Dunării (rezervaţie a

biosferei, aflată pe lista UNESCO a patrimoniului mondial), unde reacţia internaţională a fost

întârziată şi neconvingătoare şi asfaltarea drumulu i judeţean 713, care taie în două Parcul Natural

Bucegi (sit Natura 2000), nerespectându-se normele europene în vigoare. 5 Stakeholders – sunt definiţi de OMT ca fiind: admin istraţiile locale, companiile, angajaţii din sector,

autorităţile din domeniul turismului, comunităţile gazdă, mass-media şi turiştii (UNWTO 2001)


31

neapărat şi creştere, fiind în esenţă un proces prin care sunt atinse obiectivele sociale

şi economice specifice. Atingerea acestor obiective poate implica stabilizare,

creştere, reducere, schimbarea calităţii sau chiar dispariţia unor produse, firme sau

industrii existente.

Din perspectiva Organizaţiei Mondiale a Turismului, turismul durabil este

definit ca: …turismul care ţine cont de impactul economic, sociale şi ecologic,

prezent şi viitor, şi se concentrează pe nevoile vizitatorilor, industriei, mediului şi

comunităţii locale. (http://sdt.unwto.org/en/content/about-us-5 accesat la data de

12.04.2012)

Putem afirma că, deşi nu există o definiţie unitară a turismului durabil, există

câteva puncte comune atinse de fiecare definiţie: beneficii pentru întreaga

comunitate, protecţia resurselor şi mediului înconjurător, reducerea impactului

negativ etc. Deci, turismul durabil trebuie să armonizeze şi să echilibreze cele trei

elemente: economic, social şi ecologic (Figura 2.1).

Figura 2.1.

Obiectivele turismului durabil

Economic

Asigurarea unor activităţi economice viabile pe termen lung;

Asigurarea de beneficii socio-economice echitabile tuturor

actorilor implicaţi (stakeholder-ilor);

Contribuţia la eradicarea sărăciei;

Social

Respectarea originalităţii socio-culturale a destinaţiilor;

Conservarea moştenirii culturale şi a valorilor tradiţionale;

Contribuţia la creşterea toleranţei inter-culturale;

Mediu

Găsirea modalităţilor optime de folosire a resurselor naturale,

care constituie elementul-cheie al dezvoltării turistice;

Protejarea proceselor ecologice;

Sprijinirea conservării resurselor naturale şi biodiversităţii.

Sursa: adaptare după http://sdt.unwto.org/en/content/about-us-5 accesat la data de 12.04.2012


32

2.3. EVOLUȚIA ABORDĂRII TURISMULUI DURABIL

La început, turismul durabil s-a axat în special pe protejarea resurselor naturale,

principalele motive pentru aceasta fiind următoarele: interesul ridicat al organizaţiilor

ecologiste, dovezile de degradare ale mediului înconjurător din cauza turismului,

dependenţa principalelor destinaţii turistice globale de starea mediului înconjurător,

uşurinţa relativă de a contracara impactul fizic al turismului asupra mediului

înconjurător, în comparaţie cu impactul socio-cultural, mult mai dificil de anihilat, şi

publicitatea de care se poate bucura o destina ţie, prin interesul pe care îl acordă

protecţiei mediului (Butler 2000:339).

După anul 2002, odată cu lansarea programului ST-EP, atenţia a fost glisată şi

spre social, mai ales dacă ţinem cont de faptul că această iniţiativă s-a bazat mai mult

pe nivelul de dezvoltare al ţării6 şi nu doar pe resursele turistice naturale.

Hunter (2002) consideră că există două abordări ale comunităţilor cu privire

la turismul durabil, prezentate în figura de mai jos:

Figura 2.2

Abordări al turismului durabil

Verde deschis Verde închis

se presupune că turismul are beneficii beneficiile turismului trebuie

demonstrate

păstrarea activităţii turistice a

destinaţiei şi expansiunea spre noi destinaţii

lărgirea bazei economice, dacă se

constată o dependenţă de turism şi implicarea într-o evaluare corectă şi

completă a dezvoltării turismului

trebuie păstrate produsele turistice şi

modificate în funcţie de nevoile pieţei (natura are valoare comercială)

trebuie conservate resursele naturale,

iar impactul redus sau minimizat şi, unde este posibil, crearea de produse turistice în funcţie de resursele existente

(natura are valoare intrinsecă)

interesul pentru mediu are scop şi

suprafaţă geografică restrânse

este luată în considerare o paletă largă

de arii de impact potenţial sau real într-un areal cât mai extins

activitate dispersată şi diluată activitate concentrată

abordarea dominantă a managementului

este autoreglarea industriei turistice

gamă largă de abordări ale

managementului şi folosirea de

6 Cele mai multe p roiecte ST-EP au fost implementate în ţări în curs de dezvoltare d in Africa,

America de Sud şi Asia de Sud-Est (http://step.unwto.org/en/step-projects accesat la 11.05.2012).


33

instrumente multiple

personal implicat direct în industria turistică

personal pregătit în mai multe tipuri de discipline (protecţia mediului etc.)

Sursa: adaptare după Hunter 2002:13

În lucrarea sa din 1994, Muller a desenat un pentagon (Figura 2.3) pentru a

explica relaţia dintre cele cinci elemente ale unui turism durabil: natură neatinsă,

cultură robustă, bunăstarea localnicilor, satisfacerea optimă a nevoilor turiştilor şi

rentabilitatea economică. Pentru Muller (1994), turismul durabil reprezintă un

echilibru sau o stare de armonie în cadrul acestui pentagon, pentru a maximiza

relaţiile pozitive dintre cele cinci colţuri.

O consecinţă a acestui concept este creşterea importanţei pentru

componentele naturale şi culturale, precum şi o scădere a importanţei factorilor

economici şi financiari. Miller şi Twining-Ward (2002:36) consideră că singurul

punct slab al acestui concept este ignorarea realităţilor destinaţiei în căutarea acestui

echilibru, ceea ce poate fi contraproductiv pe termen scurt şi mediu.

Figura 2.3.

Pentagonul „magic” al turismului durabil

Sursa: adaptare după Muller (1994)


35

CAPITOLUL 3

AMENAJAREA TURISTICĂ A ZONELOR

DE LITORAL ŞI BALNEARE

3.1. LITORALUL: DEFINIRE ŞI FUNCŢII

Litoralul este definit de ţărmuri, maluri de orice fel, atât maritime cât

şi lacustre şi fluviale. Lizieră de contact între elemente terestre şi

hidrologice, acest mediu este foarte fragil şi ameninţat, marcat de

deteriorarea insidioasă a delicatelor echilibre biologice şi geomorfologice,

ceea ce necesită ca o amenajare raţională să fie foarte atent întreprinsă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât acest spaţiu limitat a devenit un spaţiu –

cheie pentru amenajările teritoriale din numeroase ţări. S-a produs o

adevărată explozie a diferitelor utilizări ale litoralului, ceea ce a accentuat

concurenţa între multiplele funcţiuni ale acestui spaţiu.

Principalele funcţii ale acestor spaţii litorale privesc:

- extinderea instalaţiilor industriei portuare de mare anvergură şi în jurul

cărora au fost plasate centrale nuclearo-electrice mari consumatoare de apă

(Constanţa, Cernavodă, Galaţi);

- afirmarea urbanizării litoralului prin extinderea directă a aglomerărilor

de coastă sau prin realizarea de cartiere periferice (Mangalia, Eforie,

etc.).Urbanizarea şi realizarea corespunzătoare a instalaţilor şi reţelelor de

3


36

infrastructură accentuează presiunea asupra litoralului;

- extinderea turismului de litoral, ”invadarea” litoralului pe perioada

vacanţei. În multe ţări, litoralul este principala destinaţie turistică şi

concentrează majoritatea amenajărilor turistice: 80% din capacitatea de

cazare din fosta Iugoslavie, 83% din cea a Tunisiei, 60-70% în cazul

României şi Bulgariei, 63% din numărul înnoptărilor şi 53% din capacitatea

de cazare a Belgiei, 48% din totalul sejururilor estivale de vacanţă în Franţa,

însă cu tendinţă de stabilizare în ultimii ani.

Această cerere crescută este însoţită de o foarte puternică

concentrare în timp, pe două-trei luni de vară, şi un grad înalt de utilizare a

capacităţii de cazare şi a echipamentelor, ceea ce accentuează problemele

menţionate. O amploare deosebită au luat şi sporturile nautice; spre

exemplu, în Franţa flota ambarcaţiunilor de agrement a crescut de la 20000

în 1950, la 100000 în 1964, 390000 în 1976, 500000 în 1981 şi peste un

milion în prezent.

Tipologia amenajărilor de litoral se poate realiza în funcţie de o

multitudine de variabile de ordin fizic, climatic, funcţional, social sau

instituţional. Yvette Barbaza reţine trei criterii mai importante: gradul de

ocupare a spaţiului, caracterul spontan sau voluntar al echipamentelor,

caracterul punctual sau permanent al implantărilor.

3.2. EVOLUŢIA MODELELOR DE AMENAJARE

TURISTICĂ A LITORALULUI

3.2.1. FAZA DE PIONIERAT A AMENAJĂRILOR

DE LITORAL

Această lungă perioadă de pionierat acoperă aproape doua secole,

din a doua jumătate a secolului al XVIII- lea până în anii 1930, fiind marcată

de o schimbare radicală a comportamentului de vacanţă şi a ocupării


37

spaţiului de litoral.

Primele semne notabile de utilizare a malului mării ca destinaţie de

recreere datează din anii 1750 după Marc Boyer, dar numărul turiştilor era

extrem de scăzut.

În procesul de ”migrare” către staţiunile balneare, nu numai ale

ţărilor pe atunci în curs de industrializare (Europa de nord-vest, SUA,

Rusia) dar şi către destinaţii mai îndepărtate (Grecia, Iugoslavia, Egipt,

Mexic, etc.), proces amplificat după 1880, putem distinge câteva trăsături

comune, între care:

rolul stimulativ şi de pionierat al unor personalităţi lider (familii

regale şi aristocratice, bancheri şi oameni de afaceri, scriitori şi artişti la

modă), care – sub pretextul căutării izolării – au determinat succesul

monden al unui nou loc de vilegiatură;

localizare de preferinţă pe situri cu vedere la mare: coline în

amfiteatru, peninsule, capuri izolate, etc.;

frecventare în timpul iernii, complementară climatismului şi

termalismului, în mod deosebit de către rentieri, cei ale căror gusturi

reprezentau modelul epocii; unitatea concepţiei spaţio-funcţionale, care

răspunde acestei omogenităţi sociale, stilul victorian, armonizând palatele,

echipamentele distractive şi celelalte construcţii.

3.2.2. URBANIZAREA LINIARĂ ANARHICĂ A

LITORALULUI

După al doilea război mondial condiţiile dezvoltării turistice se

schimbă profund. Trei sunt factorii majori ai acestor schimbări:

creşterea foarte rapidă a cererii turistice pentru zonele de litoral, o

adevărată ”invazie” a turismului de masă;

generalizarea utilizării autoturismelor personale pentru deplasările de

vacanţă, care încep să ia locul deplasărilor pe calea ferată;

dezvoltarea echipamentelor turistice, răspunzând nevoilor tuturor


38

claselor sociale.

Pe plan spaţio- funcţional, întâlnirea acestor tendinţe a dus la o

extraordinară înflorire a formelor de amenajare turistică. O interesantă

tipologie este cea propusă de Hubert Macé, care distinge trei teme

dominante:

a) apariţia (”înmugurirea”) dezordonată a centrelor balneare existente,

caracterizată prin extinderea liniară, la periferie, a centrelor existente, sub

formă de cartiere rezidenţiale, terenuri de camping-caravaning sau chiar

renovarea şi înmulţirea nucleelor existente;

b) dezvoltarea marilor staţiuni şi crearea unor adevărate ”condominioane

turistice”. Au fost create – pe modelul implicit furnizat de Miami Beach –

impresionante staţiuni cu capacitate de zeci de mii de locuri de cazare,

amplasate în poziţie insulară sau peninsulară, accesibile şi pe calea aerului

de către mari operatori de voiaje. Exemple de astfel de dezvoltări sunt:

Palma de Mallorca în Spania, Waikiki în Hawai, Copacabana în Brazilia,

Acapulco în Mexic, şi, într-o măsură mai mică, Montego Bay în Jamaica,

Pattaya în Thailanda etc.;

c) ocuparea modulară a litoralului (”polinucleară în serie”) este sistemul

de amenajare cel mai răspândit şi cel mai bine structurat. Sub această

denumire se înscriu realizări turistice de anverguri şi complexităţi foarte

diferite, începând cu hoteluri şi cluburi de vacantă izolate şi mergând până

la complexe de primire sofisticate şi diversificate, cuprinzând spaţii de

cazare, servicii şi echipamente extinse pe mari suprafeţe(2).

În zonele de litoral mai apropiate de zonele emitente, se găsesc

nuclee turistice funcţionale, autarhice, desemnate sub denumirea de

”urbanizări”. Acestea cuprind mici complexe turistice ce încorporează

reşedinţe individuale sau colective, unul – două hoteluri, echipamente

recreative, sportive, comerciale. Ele se organizează în mod frecvent în jurul

unui echipament de mare atracţie, care constituie ”centrul” staţiunii

respective. Acesta poate fi un golf sau – mai frecvent – un port de

agrement.


39

3.2.3. AMENAJĂRILE DE LITORAL DE MARE

ANVERGURĂ

Aceasta etapă se caracterizează prin trei trăsături:

este un fenomen datând din anii 1960-70 pentru primele realizări (Marea

Neagră, Iugoslavia, Languedoc-Roussillon), dar s-a dezvoltat ulterior la

scară internaţională;

amploarea neobişnuită a acestor operaţii: obiectivul lor este ridicarea,

într-o perioadă destul de scurtă, de două decenii, a uneia sau mai multor

”staţiuni complexe şi integrate”, dotate cu o capacitate de cazare de 10000

până la 50000 de paturi, prevăzute atât cu echipamente clasice de distracţie,

sport, comerciale, etc., dar şi cu structuri şi servicii necesare populaţiei

permanente ce deserveşte staţiunea;

această anvergură deosebită impune o puternică intervenţie

planificatoare a autorităţilor publice, naţionale sau locale, în ce priveşte:

finanţarea directă a infrastructurilor primare, elaborarea de documente şi

reglementări privind amenajarea, sprijinirea şi stimularea investiţiilor

private, acţiuni de promovare etc.

În această fază de amenajare turistică a litoralelor se înscriu, în

primul rând, programele globale de amenajare ilustrate de S.U.A. (coastele

Georgiei şi Californiei), Brazilia (regiunea Santos), dar şi unele ţări

europene: Belgia, Franţa, Italia. În al doilea rând, este vorba de amenajările

specific turistice ale unor staţiuni independente, cum sunt realizările

tunisiene, marocane sau mexicane, constituite pe loc gol în doar câţiva ani.

În al treilea rând, în această etapă se încadrează si unele staţiuni de talie

mică şi mijlocie, realizate în cadrul unei planificări regionale ce încadrează

diverse iniţiative punctuale: Rimini-Ravena, Venetia şi Liguano în Italia,

Dubrovnik – pe malul Adriaticii, dar şi amenajările de pe malul Mării

Negre: Yalta şi Soci, staţiunile Mamaia, Eforie, Mangalia (cu substaţiunile

Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus, Saturn) în România, Varna şi

Burgas în Bulgaria.


40

Staţiunile de pe litoralul Mării Negre sunt marcate de amenajări

strict integrate, pornind de la concepţia şi construcţia staţiunilor, gestiunea

personalului, organizarea aprovizionării şi până la zonarea riguroasă a

spaţiului, norme de densitate şi înălţime, primirea grupurilor organizate,

separarea funcţiilor etc.

Concepţia franceză este adesea contrapusă amenajărilor româneşti şi

bulgăreşti. ”Montajul” juridico - financiar este mult mai complex, cu

participarea organismelor naţionale specializate, a colectivelor legale, a

sectorului privat, de asemenea a promotorilor, constructorilor etc. Concepţia

franceză cu privire la amenajarea turistică a litoralului este ilustrată de

Languedoc-Roussilon, amenajare începută în 1963-64. Iată câteva dintre

principiile adoptate:

realizarea prealabilă a operaţiilor de zonare şi cadastru funciar,

cumpărarea de terenuri, chiar exproprieri;

realizarea din fonduri publice a marilor lucrări de pregătire şi

infrastructură primară: dragări, asanări, împăduriri, construirea de reţele şi

echipamente etc.;

structurarea spaţială a litoralului, cuprinzând un lanţ continuu de staţiuni

create de la zero sau pornind de la centre preexistente, alternând cu zone

neconstruite şi spaţii verzi;

organizarea noilor staţiuni pe baza unui dublu registru: pe de o parte

oglinzi de apă şi sporturi nautice (porturi de agrement şi echipamente

anexe), pe de altă parte spaţii de cazare de tip privat, dar şi hoteluri şi

echipamente pentru turismul social, într-o măsură mai mică;

personalizarea fiecărei unităţi turistice construite, graţie aportului

arhitecţilor.

3.2.4. DE LA AMENAJARE LA PROTECŢIE

Dezvoltarea turistică a litoralului se confruntă cu numeroase

dificultăţi pe plan social şi ecologic. Pe de o parte este vorba despre

conceperea de soluţii de organizare a teritoriului care să limiteze procesul de


41

urbanizare excesivă, iar pe de altă parte despre reducerea presiunii exercitate

asupra acestei zone (3), găsirea alternativelor la ”zidurile de beton” aliniate

de-a lungul ţărmurilor. Acestea sunt probleme larg dezbătute sub aspect

teoretic, dar cu puţine soluţii practice.

Pe plan mondial, există totuşi unele măsuri de protejare a zonelor de

litoral, prin: interzicerea oricăror construcţii la mai puţin de 150 m de ţărm

în Italia, 300 m în Suedia, 500 m în Iugoslavia sau a drumurilor şi căilor de

acces prea apropiate de ţărm, plajele urmând sa fie special amenajate pentru

utilizări ludice (Spania), adoptarea unor formule descentralizate în SUA,

construirea de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale care conţin şi porţiuni

de litoral în Marea Britanie, adoptarea unor măsuri speciale de sa lvgardare a

domeniului public maritim, de amenajare ”în profunzime” a litoralului, de

creare a unor spaţii naturale intercalate în Franţa, unde jumătate de litoral

este urbanizat şi sunt probleme deosebite etc.


42

CAPITOLUL 4

AMENAJAREA TURISTICĂ A ZONELOR

MONTANE

4.1. EVOLUŢII ŞI PARTICULARITĂŢI ÎN

AMENAJĂRILE TURISTICE MONTANE

Zonele montane reprezintă cel mai exigent şi cel mai vulnerabil

dintre domeniile care se pretează amenajărilor turistice.

Dificultăţile specifice rezultă, în cea mai mare măsură, din condiţiile

topografice şi climatice particulare. Mediul montan se află într-un fragil

echilibru bio-geografic, confruntat cu numeroase aspecte negative: torente,

avalanşe, alunecări de teren, urbanizări excesive etc., care impun cu

necesitate ample şi profunde preocupări şi activităţi de prevenire şi

combatere a poluării şi altor disfuncţionalităţi sociale şi ecologice.

Utilizările în scopuri turistice ale staţiunilor şi zonelor montane sunt

printre cele mai diverse, începând cu tradiţionala frecventare estivală şi

ajungând până la succesul deosebit al sporturilor de iarnă, a căror explozie a

generat numeroase staţiuni axate pe practicarea schiului. Tendinţa este de

creştere a ponderii utilizării muntelui în sezonul de iarnă, dar pe primul loc

rămâne turismul estival. Sezonalitatea frecventării depinde şi de altitudinea

zonelor respective: masivele cu înălţimi medii, înglobând o mare varietate

de atracţii şi activităţi de loisir sunt utilizate pe perioade mai lungi ale


43

anului, în timp ce masivele de mare altitudine rămân apanajul schiului alpin.

Principala mutaţie care s-a realizat şi despre care aminteam –

creşterea gradului de frecventare turistică a muntelui pe perioada iernii –

poate fi ilustrată de o serie de date statistice. Spre exemplu, în Franţa, 26%

din familii pleacă în vacanţă în timpul iernii, iar 10% din populaţia între 16

şi 69 ani practică, regulat sau ocazional, schiul. Procentul schiorilor este de

8% în Germania, 10% în Italia, 30% în Elveţia, 52% în Austria. Ultimele

două ţări sunt şi principalele zone receptoare pentru turismul montan

european, staţiunile lor renumite (Verbier, Crans, Zermatt, Wengen, Arosa,

Saint-Moritz, Innsbruck, Kitzbuhel, Badgastein) primind în proporţie de 60-

80% turişti străini. Schiorii germani, scandinavi, belgieni, olandezi şi

britanici – limitaţi de posibilităţile naţionale – se îndreaptă spre Elveţia,

Austria, Italia şi Franţa, ultimele două ţări obţinând, la rândul lor, 80 - 90%

din numărul total de turişti din propriile ţări.

Amploarea expansiunii este ilustrată şi de creşterea numărului de

staţiuni şi a gradului de dotare a acestora:

inventarierea şi amenajarea progresivă de vaste domenii - schiabile:

1900 km în Franţa (dintre care 1500 echipate), 1350 km în Italia, 1050 km

în Austria, 950 km în Elveţia etc.;

punerea rapidă în funcţiune de echipamente şi instalaţii mecanice

numeroase şi sofisticate: în Franţa, unde primele instalaţii mecanice au fost

realizate în anii ‟30, existau deja un număr de 2843 teleschiuri, 673

telescaune şi telecabine, 52 teleferice, reprezentând 18% din parcul mondial;

dezvoltarea şi diversificarea considerabilă a capacităţii de cazare;

aceasta s-a mărit de patru ori la Verbier şi de trei ori la Zermatt între 1955

şi 1972 şi a crescut cu 142% între 1972 şi 1984 în Franţa (de la 372000

paturi la 900000 paturi, în staţiunile aparţinând de Comitetul francez pentru

sporturi de iarnă);

proliferarea staţiunilor şi centrelor pentru practicarea schiului,

numărul lor crescând în Franţa de la 50 în 1960 la 220 în 1976, capac itatea

totală de primire atingând 900000 paturi în 1985. Diversitatea acestor

staţiuni este foarte mare, de la mici sate montane până la mari staţiuni cu


44

zeci de mii de locuri de cazare (1).

4.2. PRIMA GENERAŢIE: “ÎNMUGURIREA”

SPONTANĂ A STAŢIUNILOR

Această fază debutează cu ”descoperirea romantică” a muntelui şi se

încheie în preajma celui de-al doilea război mondial. Accelerarea procesului

de amenajare începând cu anii 1920-1930 permite degajarea de-a lungul

acestei perioade a doua faze secundare.

4.2.1. PRIMELE STAŢIUNI

Această etapă se caracterizează prin frecventarea muntelui în special

în sezonul estival, sporturile de iarnă şi prezenţa în sezonul hibernal fiind cu

totul periferice. Fostele localităţi montane, cu activitate preponderent

pastorală, dar situate pe căi de acces frecventate, îşi găsesc noi vocaţii:

termalismul (Badgastein în Austria, Bad-Reichenball în Germania, Saint-

Moritz în Elveţia, Barèges, Canterets în Franţa), climatismul (Davos, Crans-

Montana, Leysin în Elveţia), alpinismul (Cortina în Italia, Zermatt şi

Grindel – Wald în Elveţia, Garmisch în Germania, Chamonix şi Pralognan

în Franţa), vilegiatura mondenă (Kitzbühel, Gstaad, Villars, Crans-sur-

Sierre) cercetări botanice, glaciologice şi cartografice (Zermat) etc. Siturile

cele mai grandioase şi mai prestigioase ale lanţului alpin sunt primele dotate

şi echipate: regiunile Mont Blanc, Cervin, Tyrol, Arlberg etc. Construcţiile

se ridică în jurul vechilor aşezări, pe văi sau terase intermediare, şi constau

în mici cabane particulare sau chiar mari hoteluri de înalt nivel, care rămân

închise pe perioada iernii.

Treptat, venind din Peninsula Scandinavică, îşi face apariţia şi

schiul: între 1864-86, la Saint-Moritz se amenajează piste pentru săniuţe,

bob şi coborâre. Primele cluburi de schi sunt fondate în Franţa în 1896, în

1907 Clubul Alpin Francez organizează primul concurs de schi, iar în 1936


45

la Valloire ia fiinţă prima şcoală de schi.

Staţiunile montane dezvoltate în principal la sfârşitul secolului trecut

prezintă câteva trăsături specifice: o dezvoltare necontrolată dar

impulsionată puternic de comunităţile locale, echipamente recreative

diversificate şi rafinate (patinoare, trambuline pentru sărituri, cazinouri,

teatre, terenuri de sport şi de jocuri).

4.2.2. PERIOADA INTERBELICĂ

Dezvoltarea turistică îşi intensifică ritmul şi îşi modifică natura sub

impulsul creşterii cererii, apariţiei unor promotori puternici şi a noi modele

de amenajare. Megève este exemplul cel mai semnificativ de staţiune

montană echipată pentru utilizarea pe perioada iernii. Ea a fost creată între

1920-1937, pe loc gol, beneficiind de o viaţă mondenă şi o imagine

prestigioasă. Alte exemple de amenajări create pe loc gol sunt: Cervinia în

Italia, Molina în Spania, Alpe-d‟Huez, Val-d‟Isère, Méribel în Franţa.

În general însă, staţiunile din prima generaţie se caracterizează

printr-o organizare confuză, amenajare anarhică, responsabilităţi

administrative insuficient definite. Un rol important 1-au deţinut două

categorii de organisme: pe de o parte, companiile feroviare regionale care au

construit la începutul secolului mari hoteluri, iar pe de altă parte companiile

de construcţii hidroelectrice care, prin amenajarea de baraje şi centrale,

atrag o mulţime de turişti şi de echipamente şi aduc venituri suplimentare

comunităţilor locale, venituri investite în multe cazuri în edificarea de

staţiuni turistice.

4.3. CONCEPŢIILE PLANIFICATE ŞI

INTEGRATE: AMENAJAREA STAŢIUNILOR

DIN A DOUA ŞI A TREIA GENERAŢIE


46

Anii ‟30 au constituit, într-o oarecare măsură, un laborator de

experimentare a tendinţelor ce se vor manifesta din plin abia după al doilea

război mondial: interes crescut pentru sporturile de iarnă, creşterea şi

”întinerirea” clientelei, creşterea rapidă a echipamentelor de cazare,

investiţii masive în zonele urbanizabile, interes mărit al organismelor şi

întreprinderilor de mare anvergură, atât private cât şi publice.

4.3.1. PERIOADA IMEDIAT POSTBELICĂ

După valul de staţiuni create în anii ‟30, a urmat în anii imediat

următori celui de-al doilea război mondial un al doilea val de staţiuni.

Semnificative sunt staţiunile Verbier în Elveţia, creată începând cu 1950 şi

Courchevel. Verbier a fost construită fără vreun plan de urbanizare sau

zonare, sub forma unor mici cabane private. Staţiunea a crescut continuu,

astfel că sectoarele construite ocupau 70 ha în 1960 şi 150 ha în 1973, iar

capacitatea de cazare a crescut de la mai puţin de 1000 paturi în 1950 la

aproape 20000 în 1975.

Courchevel a fost construită în urma unei planificări serioase, după

un plan de amenajare global şi o zonare clasică a spaţiilor şi echipamentelor.

Reuşita deosebită a staţiunii, ilustrată în special de domeniul schiabil

remarcabil prin diversitate şi echipare, are însă un revers: creşterea presiunii

clientelei bogate, urbanizare scăpată de sub control, înflorirea unor staţiuni-

satelit etc.

4.3.2. STAŢIUNILE INTEGRATE DIN A TREIA

GENERAŢIE

Realizarea staţiunilor din aşa-numita ”generaţie a treia” este, fără

îndoială, de o amploare deosebită şi de o coerenţă remarcabilă în ce priveşte


47

operaţiile de amenajare a domeniului montan. Realizări deosebite apar în

anii 1960- 1970 atât în ţările cu tradiţie (Elveţia, Franţa, Italia, Spania) dar şi

în Iugoslavia, Iran, Liban, Maroc, Chile, Japonia, Noua Zeelandă, Bulgar ia,

România, China, Canada etc.

Aceasta este şi perioada în care apare o veritabilă ”doctrină a

amenajării”, îmbinând procese juridice şi financiare cu arhetipuri spaţiale şi

arhitecturale. Această doctrină are ca puncte de reper următoarele:

un proiect economico-financiar de anvergura naţională;

un montaj instituţional original în care organisme de stat specializate

aveau rol de intermediar între comunităţile locale şi promotori; aceste

organisme propuneau şi selecţionau anumite situri ce urmau să beneficieze

de implicarea statului în finanţarea anumitor componente de infrastructură,

asigurau coerenta şi omogenitatea construcţiilor, personalizarea staţiunilor,

integrarea într-o viziune globală de amenajare;

opţiuni tehnice riguroase, concretizate în crearea de adevărate “uzine de

schi” – complexe perfect adaptate pentru utilizarea hibernală şi organizate în

funcţie de practicarea intensivă a schiului sportiv. Numeroase investiţii sunt

orientate spre construirea de echipamente şi instalaţii mecanice şi sportive;

priorităţile imobiliare. Realizarea şi comercializarea de imobile,

apartamente şi cabane este ”nucleul dur” al acestor operaţii de amenajare,

obiectivul lor major. Constructorii şi societăţile imobiliare s-au transformat

peste noapte în specialişti în amenajare;

modelele spaţiale. Proiectarea acestor staţiuni a fost încredinţată unui

arhitect şef, ceea ce a asigurat unitatea de stil şi concepţie, chiar dacă uneori

criticabilă. Jaloanele modelelor aplicate sunt: o zonare funcţională foarte

strictă a spaţiului amenajat; o separare netă a circulaţiei pietonilor şi

schiorilor (în interior) şi a automobilelor (în exterior, în parcări periferice); o

schemă în general unipolară, cu un centru ce grupează unităţi comerciale,

baruri, restaurante, spaţii de distracţii şi întâlnire; o expansiune ulterioară

sub formă de centre-satelit, în amonte sau în aval de staţiunea existentă, şi

stabilirea de legături mecanice cu staţiunile apropiate; o deplasare dinspre

realizările funcţionale către amenajări la scara unui masiv, integrând mai


48

multe văi şi versanţi schiabili.

4.4. CRITICI ŞI ÎNCERCĂRI DE INOVARE: A

PATRA GENERAŢIE

4.4.1. EFECTELE CONTROVERSATE ALE

AMENAJĂRILOR

Începând cu anii ‟70, există o vie dispută în ţările dezvoltate cu

privire la efectele dezvo ltării turistice montane rapide, mai ales în Elveţia,

Italia şi Franţa.

Printre factorii pozitivi se numără ieşirea din izolare: valorificarea

turistică a antrenat încă de la început construirea de căi ferate, funiculare şi

teleferice, căi rutiere etc. Noile surse de venit, rezultate din vânzări de

terenuri şi imobile, locuri de muncă suplimentare create, relansarea

anumitor activităţi economice, au compensat pierderile din activităţile

montane tradiţionale acum căzute în desuetitudine. De exemplu, în Franţa,

numai sporturile de iarnă au creat până în 1985 peste 300000 de locuri de

muncă, din care cele 25% permanente au fost ocupate în principal de

populaţia locală. De la o staţiune la alta, s-a creat un loc de muncă la 5-12

locuri de cazare. Turismul a readus la viaţă zonele montane slab populate şi

slab echipate, ajungându-se de la subdezvoltare la fenomene de

supraechipare şi saturare.

Există şi rezerve care se pot formula, şi anume:

fiecare dintre aspecte pozitive relevate prezintă slăbiciuni interne:

locurile de muncă create sunt mai puţine decât s-a sperat, sezoniere, puţin

calificate şi prost plătite; vânzarea de terenuri şi imobile înseamnă pierderea

mijloacelor de producţie şi în scurt timp, abandonarea activităţilor agricole;

creşterea demografică este foarte inegală şi se datorează cel mai frecvent

sosirii persoanelor implicate în gestiunea hotelurilor, unităţilor comerciale,

societăţilor imobiliare etc., în timp ce localnicii continuă exodul în căutarea


49

unui loc de muncă stabil;

dezvoltarea extrem de rapidă din punct de vedere economic şi financiar

a condus la neajunsuri de ordin spaţial şi ecologic: utilizarea neraţională a

spaţiului, poluare datorată mijloacelor de transport, în special automobile

particulare, creşterea aberantă a preţurilor terenurilor, urbanizare

”sălbatică”, anarhică, fără planuri de amenajare.

4.4.2. ALTERNATIVA: O AMENAJARE

CONTROLATĂ ŞI PROGRESIVĂ

Înscriindu-se într-o politică globală de protecţie a domeniului

montan pe plan geografic, economic şi social, politică aplicată în Austria şi

Elveţia încă din secolul trecut, Tirolul austriac a devenit punctul de referinţă

clasic pentru a ilustra acest tip de dezvoltare progresivă, condusă şi

controlată la nivel local. Această zonă, întinsă pe 200 km, populată de peste

500000 locuitori şi numărând 30 milioane de înnoptări încă din 1973, se

caracterizează prin următoarele:

un cadru instituţional şi politic bazat pe descentralizarea

responsabilităţilor şi acordând comunităţilor locale o mare autonomie de

intervenţie şi de control;

o dezvoltare turistică precoce, permanentă şi relativ echilibrată, datorată

proximităţii regiunilor urbane emiţătoare de turişti;

o foarte largă distribuţie a activităţii turistice într-o multitudine de centre

de primire mici şi mijlocii, pe lângă un număr foarte restrâns de mari

staţiuni;

o remarcabilă împărţire socială a beneficiilor turistice între diversele

sectoare: cazare, comerţ, servicii, construcţii. Populaţia rurală din regiune nu

a fost suficientă pentru a ocupa toate locurile de muncă oferite (de unde şi

recurgerea la imigrarea sezonieră), dar a ţinut la menţinerea formulei

multiactivităţii, ceea ce a dus la conservarea funcţiilor agricole, funcţii aflate

în recul inexorabil în faţa presiunii turistice exercitate asupra habitatului


50

tradiţional;

o voinţă de fier pentru controlarea dezvoltării şi avantajelor sale,

refuzându-se intervenţiile din afară pentru cumpărarea de terenuri sau

construirea de reşedinţe secundare, în ciuda cererii considerabile din partea

turiştilor germani;

o atenţie deosebită acordată necesităţii prezervării mediului montan, fără

rupturi artificiale ale echilibrelor: staţiunile pentru sporturi de iarnă sunt

situate la altitudini modeste (sub 1000 m), peisajul este întreţinut şi

înfrumuseţat permanent etc.

4.4.3. DIRECŢIILE REORIENTĂRII

Aşa cum s-a menţionat, în ţările mai recent intrate în circuitul turistic

montan – Spania, Iugoslavia, Maroc, SUA, Noua Zeelandă, Japonia – se pot

realiza operaţii masive de amenajare în formula integrată. Prin contrast însă,

ţările Grupului Alpin, unde amenajările au început cu mult înainte, se

confruntă cu numeroase constrângeri rezultate din transformările ireversibile

ale spaţiilor montane şi din saturarea ce apare în perioadele de vârf de

sezon. În mod deosebit în ce priveşte zone le montane de mare altitudine,

utilizate pentru alpinism în timpul verii şi pentru schi sportiv în timpul

iernii, distrugerile datorate intervenţiilor antropice sunt cu atât mai mari cu

cât aceste zone au fost mult timp ferite de intervenţia oamenilor şi deci

protejate.

Conştientizarea tuturor acestor pericole începând cu anii ‟70 în ţările

europene în special a dus la elaborarea unui întreg arsenal de reglementări

juridice care afirmau noile principii în materie de politică de amenajare. Iată

câteva exemple în acest sens:

în Elveţia, în 1974 este elaborată o lege federală, care se adăugă

mecanismelor instituţionale deja existente şi care priveşte ajutoarele

acordate în domeniul investiţiilor în regiunile montane. Ea vizează, în opinia

unor specialişti (2), o politică regională foarte activă în domeniul

echipamentelor, îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă şi populare normală a


51

regiunilor montane, reducerea diferenţelor cu privire la nivelul de trai între

regiunile montane cu dezvoltare mai lentă şi marile centre. Pluriactivitatea

din mediul rural este văzută ca un instrument decisiv de menţinere a

exploataţiilor agricole;

în Italia, în 1971 se elaborează norme speciale pentru dezvoltarea

montană, norme care inaugurează o politică globală, având ca obiect ive:

reducerea decalajelor de venituri şi de înzestrare între zonele montane şi

restul teritoriului, sprijinirea valorificării zonelor montane prin ajutoare

publice specifice şi o creştere a puterii colectivităţilor locale (”comunităţi

montane”);

în Franţa, începând cu 1977, se pun bazele unei amenajări concertate,

prin editarea de instrucţiuni şi directive cu privire la amenajarea şi

protejarea zonelor montane: abandonarea intenţiilor de urbanizare a zonelor

situate la mari altitudini, crearea de ”perimetre sensibile” şi rezervaţii

naturale sub protecţia statului, integrarea construcţiilor în mediul

înconjurător, sprijinirea agriculturii şi ocupaţiilor forestiere şi integrarea

activităţilor turistice între celelalte activităţi locale, afirmarea rolului

colectivităţilor locale în procesul de amenajare şi a drepturilor acestora

asupra veniturilor din turism etc.

4.5. MODELE DE AMENAJARE MONTANĂ

4.5.1. DETERMINAREA DOMENIULUI SCHIABIL

Consecinţă firească a tendinţelor cererii, determinarea domeniului

schiabil are o semnificaţie deosebită în procesul de amenajare turistică a

zonelor montane. Potenţialul destinat schiului influenţează, prin

dimensiunile şi valoarea sa, mărimea şi profilul staţiunilor, perspectivele de

dezvoltare a acestora.

Evaluarea domeniului schiabil reprezintă o componentă importantă a

etapei de selecţie a teritoriului, întrucât caracteristicile acestuia au rol

decisiv în formularea opţiunii de amenajare a unei zone. Ca atare, selecţia


52

arealelor, deşi se face cu respectarea criteriilor generale, se raportează

permanent elementelor definitorii ale domeniului schiabil.

Astfel, în privinţa condiţiilor naturale de climă, exprimate de:

temperatura aerului, cantităţile de precipitaţii, nebulozitatea şi durata de

strălucire a soarelui, regimul cadrului pentru practicarea schiului. De

asemenea, condiţiile de relief se vor subordona, la rândul lor, necesităţilor

amenajării pârtiilor şi asigurării unei diversităţi a acestora din punctul de

vedere al lungimii, diferenţei de nivel, gradului de dificultate etc.

În continuare, în procesul de selecţie se au în vedere posibilităţile de

acces în zonă, urmărindu-se asigurarea penetrării cu toate tipurile de

mijloace şi într-un timp relativ scurt.

Celelalte valori turistice ale cadrului natural – peisaj, floră, faună,

izvoare, căderi de apă etc. – precum şi potenţialul cultural al zonei vor fi

luate în calcul ca elemente de atracţie pentru sezonul de vară, destinat

turismului de odihnă, drumeţie, alpinism etc.

Odată stabilite elementele de referinţă ale arealului, se procedează la

calculul domeniului schiabil. În acest scop, se utilizează un sistem de norme

şi tehnici elaborate, pe baza unei vaste experienţe, de SEATM (Service

d‟Etudes pour 1‟Amenagement Touristique de la Montagne) şi de instituţii

similare.

Un asemenea mod de calcul porneşte de la determinarea numărului

optim de schiori care ocupă pârtiile de schi, la un moment dat, fără a se

deranja reciproc (3):

Q = ;

H

Z

LD

unde:

Q = capacitatea optimă a pârtiei;

D = debitul mediul orar;

L = coeficientul de corecţie a debitului mediu în funcţie de lăţimea pârtiei;

Z = diferenţa de nivel pe care o coboară un schior într-o zi, în funcţie de

performanţele sale tehnice;

H = diferenţa de nivel a pârtiei care se ia în calcul.


53

Notă:

D şi Z se stabilesc pe baza unor observaţii şi măsurători efectuate de

FIS (Federaţia Internaţională de Schi)(4). Calculul este făcut în ipoteza că

fiecare schior cu o anumită pregătire schiază pe pârtia corespunzătoare

condiţiei sale, fapt ce nu se întâmplă întotdeauna în realitate. Ca urmare,

aceste determinări trebuie luate cu rezervă.

Un alt mod de calcul (5) ia în considerare numărul schiorilor care

participă la trafic, capacitatea instalaţiilor de transport pe cablu şi

caracteristicile suprafeţei schiabile.

Alte metode se bazează pe determinarea unui raport optim între

capacităţile de cazare şi suprafaţa totală destinată schiului; de exemplu, se

operează cu norma de 6 m.p. pârtie pentru un loc cazare, iar în cazul

staţiunilor cu o circulaţie mai intensă 8-8,5 m.p. pentru un loc cazare, sau pe

corelaţia cu capacitatea instalaţiilor mecanice de urcat.

Fiecare dintre aceste tehnici prezintă avantaje şi inconveniente, ceea

ce duce la concluzia completării lor reciproce în evaluarea dimensiunilor

domeniului schiabil şi la necesitatea adaptării lor la condiţiile specifice din

fiecare ţară sau zonă.

În opinia unor specialişti (6), o determinare riguroasă presupune

luarea în considerare a unui număr cât mai mare de variabile ale

patrimoniului şi echipamentelor. În acest context, indicatorii exprimând:

lungimea pârtiilor şi calitatea acestora, raportul metri – pârtie/loc cazare,

numărul şi calitatea tehnică a mijloacelor mecanice de transport, structura şi

diversitatea amenajărilor pentru practicarea altor sporturi, atât de iarna cât şi

de vară, volumul şi gradul de confort al capacităţilor de cazare şi

alimentaţie, originalitatea ofertei şi calitatea prestaţiilor etc., pot argumenta

– prin nivelul lor – cu mai multă precizie, selecţia unei zone, privită prin

prisma functionalităţii sale complexe, şi implicit decizia unei amenajări

turistice.


54


55

BIBLIOGRAFIE

1. Albuleţu, Ion, Zonă turistică Porţile de Fier, Editura Sport – Turism,

Bucureşti, 1982

2. Ambroise – Rendu, Marc, Le Languedoc – Roussillon saura-t- il

exploiter sa reussite?, în ”Le Monde”. 23.11.74

3. Barbaza, I., Aménagement touristique du territoire, UIOOT, Torino.

1973

4. Baretje, R. şi Defert, P., Aspects économiques du tourisme, Ed.

Berger – Levrault, Paris, 1972

5. Baud–Bovy, M., La mise en oeuvre des plans directeurs de

developpement touristique, în ”Bulletin d‟etudes touristiques”, Madrid,

O.M.T., 1978

6. Bărănescu, Rodica, Turism şi alimentaţie publică, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1975

7. Berbecaru, I. şi Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice,

Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1977

8. Botez, M. şi Celac, Mariana, Sistemele spaţiului amenajat, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980

9. Caillois, R., Les jeux et les hommes, Ed. Gallimard, Paris, 1958

10. Caviglioli, F., Villes d ’eaux cherchent rois fous, în ”Le Nouvel

Observateur”. 5/5/80

11. Cazes, G.,Lanquar, R., Raynouard, J.,L’amenagement touristique, 2-e

ed., PUF, Paris, 1986

12. DATAR, Stations balnéaires en l’an 2000, Paris, 1973

13. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966

14. Dincă, Gloria Turismul şi parcurile naţionale, în ”Actualităţi în

turism” nr. 4-5/1989

15. Dumazedier, J., Vers une civilisation du loisir?, Ed. du Seuil, Paris,


56

1962

16. Dumazedier, J. şi Imbert, M., Espace et loisir, UIOOT, 1967

17. Farcy, H. de şi Grenzburg, P. de, Turismo e ambiente rurale,

Bolognia, 1970

18. Gay-Para, G., La pratique du Tourisme, Ed. Economica, Paris, 1985

19. Gologan, Gh., Turismul montan de iarnă. Noi domenii schiabile în

România, în "Actualităţi în turism” nr.6/1989

20. Gougeon, Th., Les pratiques vacancières en Finlande, Paris. 1979

21. Gourevitch, J. M., Fabrice del Disco, în “Le Point” 6/11/78

22. Holloway, Ch., The Business of Tourism, Pitman Publishing, Londra,

1989

23. Ionescu, N. Z. (coord.), Zonarea turistică a României, IECIT, secţia

Turism, Bucureşti, 1977

24. Istrate, I., Concepţii şi strategii de dezvoltare a turismului montan, în

“Actualităţi în turism”, nr. 5-6/1986

25. Lachaux, Cl., Les parcs nationaux, PUF, Paris, 1980

26. Lanquar, R., Sociologie de tourisme, PUF, Paris, 1985

27. De Lauwe, PH. Chombart, Ştiinţe umane, planificare şi urbanism, în

“Sociologia franceză contemporană”, Editura Politică, Bucureşti, 1971

28. Marchal, H., Suivez le champion, în “L‟Express” 8/81

29. Marinescu, Simina, Parcuri şi rezervaţii naturale pe glob, Editura

Albatros, Bucureşti, 1985

30. Minciu, Rodica, Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Sylvi,

Bucureşti, 1995

31. Minciu, Rodica şi Zadig, Rodica, Caiet de probleme şi lucrări

practice la cursul de ESAPT, lito ASE, 1985

32. Reilly, W. J., The law of retail gravitation, Putman & Sons, New

York, 1931

33. Rey, R., Civilizaţia montană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1985

34. Sarchizian, Aida, Turismul în parcurile naţionale, în “Actualităţi în

turism”, nr. 1-2/1988


57

35. Sauer, C., Principiile planificării spaţiale ale înzestrării turistice,

1970

36. Schwarz, J. – J., Dinamique du tourisme et marketing, CHET, 1979

37. Snak, O., Economia şi organizarea turismului, Editura Sport –

Turism, Bucureşti, 1976

38. Titeux, G., L’aménagement des territoires, Gerfant – Club, Paris,

1981

39. Thurot, J. –M., La capacité de change touristique, Etudes et

Mémoires CHET

40. Veyret – Vernier, Germaine, Amenagement du territoire et

geographie: determinisme et volontarisme, în „Revue de geographie

alpine”, 1973

41. *** “Actualitaţi în turism”, 1973

42. *** “Atlasul Naţional al României”, Editura Academiei, Bucureşti,

1975

43. *** “Geografia României” vol. II, Editura Academiei, Bucureşti,

1984

44. *** “Le Monde”, 1978-1980

45. *** “Mic dicţionar enciclopedic”, Editura Ştiinţifică ş i

Enciclopedică, Bucureşti, 1983

46. O.M.T., Le côntrole financier et budgétaire des projects de

developpement touristique, Madrid, 1985

47. O.M.T., Manuel sur l’évaluation des ressources touristiques, Madrid,

1980

48. O.M.T., Rapport des experiences de planification dans les six regions

de l’O.M.T., Madrid, 1980

Tehnica amenajarilor turistice

Documents

Transcript of Tehnica amenajarilor turistice