Țara Secașelor II

CAP. II ISTORIE ŞI DATINĂ STRĂBUNĂ

1 PODIŞUL SECAŞELOR – LEAGĂN DE ISTORIE MULTIMILENARĂ

a) Începuturi

Meleagurile Podişului Secaşelor, cu lunci întinse şi terase fragmentate de văi intercolinare, cu dealuri domoale, s-au constituit într-o străveche şi continuă vatră de locuire. Stau mărturie, bunăoară, vetrele aşezărilor străvechi de la Şeica Mică şi Păuca, din epoca paleolitică şi aşezările de la Ghirbom şi Straja, vechi de peste 7000 de ani, aparţinând neoliticului timpuriu, acestea oferind pentru prima oară ceramică lucrată cu mâna, aparţinătoare şi ea celei mai vechi culturi neolitice din spaţiul carpato-danubiano-pontic (Cultura Criş).4

Neoliticului mijlociu – mileniul IV-III î.e.n. – îi aparţin tăbliţele cu scriere pictografică descoperite în aşezările de la Dumbrava şi Ghirbom, iar ceramica pictată (Cultura Petreşti) a fost scoasă la lumină de la Obreja şi Mihalţ, de la Ghirbom şi Daia Română (la „Părăuţ”), de la Şeica Mică, Roşia de Secaş şi Păuca. Greutăţi pentru războiul de ţesut, topoare de piatră perforate şi neperforate, fragmente ceramice, vase de lut şi altele completează inventarul vetrelor de locuinţe de „La Homm”(Păuca), „Valea Răcii”(Şpring), „Doguri” (Bogatu Român), „Gorgane” (Draşov).5

Figurina feminină de pastă cenuşiu-gălbuie de 20,5 cm înălţime descoperită la Păuca pare a fi o apariţie singulară în spaţiul transilvan, ea impresionând prin masivitate şi ornamentaţie, prin stilizare în realizarea părţilor corpului ca şi prin accentul pus pe steatopigie.6

De semnalat şi cele „aproximativ 30 de piese din piatră şlefuită, topoare, ciocane, greutăţi pentru aruncat şi mărgele, găsite pe vale-n sus, până la Submăceşi”7, ca şi cele descoperite la „Rora” ,fragmente ceramice neoeneolitice (Cultura Petreşti şi Turdaş), la „Marghilă”, „Pârâul Gârbovei” şi „Mormintele

4 Gheorghe Anghel: „Mărturii grăitoare ale permanenţei şi continuităţii poporului român pe aceste meleaguri” în „Suplimentul Unirea”, Alba Iulia, mai, 1981.55 Iuliu Paul: „Cultura Petreşti”, Bucureşti, 1992. 66 Iuliu Paul, op. cit., p. 29.77 Gheorghe Opriş: „Gârbova”, Editura Etape, Sibiu, 2005, p. 13.

Păgânilor”, ţigle, cărămizi, ţevi de apeduct cu inscripţia Legiunii XIII G, ruinele unei mici basilici romane cu trei nave.8

La Tău, pe platoul cuprins între dealurile Găvan, Alunei şi Oprit a fost întâia vatră a satului, înconjurată de valuri de pământ şi palisadă, vizibile până târziu pe locurile de la Gura Obârşiei, Sub Alunei şi Râtul Grozii. Şi tot aici, în urma arăturilor adânci ale tractoarelor apăreau o mulţime de fragmente de „ceramică neagră şi roşie despre care sătenii credeau că sunt rămăşiţe din blidele urieşilor care au locuit cândva aceste meleaguri… Copil fiind, îmi amintesc că mă jucam pe loturile părinteşti de la Gura Obârşiei şi Râtul Grozii cu cel puţin trei categorii de blidişele de sub valurile-răzoare ale vechii cetăţi”9

Trecerea la o fază nouă în evoluţia, pe treptele devenirii sale, o spun şi topoarele din bronz, identificate la Păuca (în „Grincin”) şi mulţimea obiectelor din bronz şi fier din cetatea de la Teleac, Micăsasa, Şeica Mică, Vingard şi de la Miercurea Sibiului. Aici, la Miercurea Sibiului, viaţa pulsa în cadrul organizaţiei tribale cu centrul la Tilişca, unde se aflau ruinele unei impozante cetăţi.1010.

La venirea în Dacia „ex toto orbe Romano” (un colonist roman, stabilit la Doştat,pe numele său Publius Aelius Artemidorus din Macedonia, născut în Palmira, Asia Mică)1111, romanii găsesc pe daci în rosturi şi ocupaţii bine determinate, aşezaţi în centre tribale (dave, conduse de principi , tarabostes - daci) şi în cătune dacice, durate în locuri prielnice, pe văi şi pe terasele râurilor.

Punând stăpânire pe Dacia, împăraţii romani acordă o atenţie deosebită provinciei de la Dunăre, dezvoltând puternic oraşele (pentru satisfacerea nevoilor romanilor şi mai ales a căpeteniilor lor) , ridicând la rang de „Colonie” cele mai multe dintre municipii. Dacă în vremea împăratului Traian doar Sarmisegetuza Ulpia Traiani avea acest rang, în vremea lui Septimius Severus (193-211 e.n.) multe din ele cunosc o dezvoltare rapidă, aşa cum s-a petrecut şi cu Apulum şi Apulon.

Cel mai înfloritor centru urban daco-roman a fost Apulum (Alba Iulia), ca o consecinţă a staţionării aici, vreme îndelungată, a Legiunii XIII Gemina (109-217 e.n.)1212

88 Idem, p. 8.99 Gligor Haşa: „Repere geografice, istorice, toponimice şi onomastice pentru monografia satului Tău” în „Gazeta Târnavelor”, Blaj, an III, nr. 14/1998, p.3. 1010 Eugen Străuţiu, Nicolae Gastone: „Comuna Miercurea” din col. „Micro monografii locale”, Editura Etape, Sibiu, 2001.1111 Nicolae Branga: „Procesul romanizării în sudul Transilvaniei” în rev. „Transilvania”, nr. 4/1977, p. 18.1212 Vasile Moga: „Continuitatea românilor pe aceste meleaguri, un adevăr incontestabil” în „Suplimentul Unirea”, decembrie, 1973.

Pe mari proprietăţi rurale, în afara oraşelor, izolate în câmp, se întâlnesc conace puternice, complexe - adevărate ferme – villae rusticae, asemenea aşezări descoperindu-se la Hăpria, Răhău, Pirum (Ghirbom) sau cele din culoarul Secaşului Mare, de la Miercurea Sibiului, multe dintre ele prelungindu-şi existenţa şi după părăsirea Daciei de către romani (villa rustica „Dintre văi” de la Ghirbom dăinuie în întregime până în veacul al IV-lea, iar cea de la Apoldu de Sus – „Curtea Văii” - până în sec. VI-VII).

Bine consolidată, „Villa” de la Apoldu de Sus atestă nivelul înalt al romanităţii din mediul rural al Daciei veacurilor II-III e.n. Era alcătuită din locuinţă, anexă agricolă, zid de incintă, sanctuar, curte mare şi curte mică. Ceramica, uneltele şi întregul inventar descoperit dovedesc locuirea în Villa rustica de la „Curtea Văii” până în sec. IX-XII, fapt atestat de nivelurile de locuire descoperite. Şi villa rustica de la Apoldu de Sus, „Levejoare”, a fost locuită în perioada postaureliană, având tot un caracter agricol, ca şi cea de la Miercurea Sibiului – „Coşcane”. Toate gravitau în jurul oraşului Apulum, care avea un înalt nivel de civilizaţie.1313

La Cergău Mare au fost descoperite mai multe obiecte, cum ar fi un răzuş de piatră, aflat azi în custodia muzeului Brukhenthal de la Sibiu, iar la Cergău Mic vârfuri de săgeţi din bronz şi o secure din piatră. Mai la est, la Cenade, au fost puse în evidenţă râşniţe şi ceramică. Diferite obiecte au fost identificate şi pe cursul inferior al Secaşului Mic, la Secăşel şi Colibi - ţevi de teracotă, un fragment dintr-un apeduct roman, monede, un inel de argint .1414

Că romanizarea a fost intensă aici, pe Secaşe, ne-o arată şi aşezarea romană din punctul numit „Zidul”, aflată între Şpring şi Doştat, de unde transpar ruine de construcţii şi obiecte felurite : coloane, statui de piatră, basoreliefuri în marmură, monede şi inscripţii. Acesteia i se pot adăuga aşezările romane de la „Capu Şesului”, „Fântâna lui Coman” şi „Între Văi” din hotarul satului Ghirbom, ca şi cea de pe hotarul satului Henig (fundaţia din piatră). La rândul lor, monumentele – un leu şi un sfinx funerar – încastrate în zidul de la „Turnul Slăninilor” din Gârbova, aduc şi ele dovezi despre existenţa (pe actuala vatră a satului) unei aşezări rurale din epoca romană. Ca şi la Daia, de altfel, piatra romană folosită o vreme drept masă de Gheorghe Preja (aflată acum la Muzeul din Sebeş).1515

O contribuţie deosebită în procesul de romanizare a populaţiei autohtone, au avut-o veteranii aşezaţi (după lăsarea la vatră) pe pământurile de la Apulum şi din jur provenind (majoritatea) din Legiunea XIII Gemina, Legiunea V Macedonica şi Legiunea IV( Fl) Felix, care au întemeiat – pe pământurile dăruite – villae rusticae,

1313 Nicolae Branga: „Italicii şi veteranii în Dacia”, Editura Facla, Timişoara, 1986.1414 Augustin Caliani: „Urmele domniei romane în Ardeal”, Blaj, 1915, p. 34.1515 Maria Cibu, Nicolae Cibu: „Destine întretăiate. Mărturisiri”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

multe mărturii epigrafice confirmând aceasta : Moc(us) Bov, veteran stabilit cu familia la Apoldu de Sus, a decedat la o vârstă neştiută, o fiică ridicându-i piatra funerară; T. Flavius Grufus, veteran al Legiunii XI Claudia, a fost lăsat la vatră imediat după cucerirea Daciei şi s-a aşezat temeinic în lunca Secaşului (la Răhău), unde îşi află sfârşitul la vârsta de 60 de ani, impozantul monument fiindu-i ridicat de soţia Iuliana Maxima şi fiii săi; Caius Antonius Capitanius, veteran al Legiunii a IV-a Flavia Felix, aşezat la Ohaba, îşi află aici sfârşitul, Antonius Paternus(fiu) şi Antonia ridicându-i piatră funerară; I. Tarius Lucarius, veteran din Legiunea XIII Gemina, aşezat pe vecie la Daia, unde a decedat la o vârstă neştiută ş.a.1616

Influenţa veteranilor a fost hotărâtoare în aşezările rurale în care s-au stabilit, asigurându-se – în acest fel – perpetuarea romanităţii şi după declinul vieţii urbane, survenit în urma părăsirii Daciei de către administraţia romană.

Dezvoltarea economică şi edilitară a aşezărilor a dus la prosperitatea culturală a provinciei (în care se folosea acum limba latină, înscrisurile pe tăbliţe cerate şi pe papirus, imortalizările în piatră sau bronz ale oamenilor, gândurilor şi faptelor). Stă mărturie – între altele – o statuie de piatră, de 85 cm, reprezentând o zeitate romană, descoperită în Valea Ghibarţului din hotarul satului Ohaba.

Şi astfel, în sec. II-III e.n., se cunoaşte o intensificare a vieţii romane cu valorile ei de civilizaţie superioară pe pământurile noastre.

b).Întemeierea şi consolidarea satelor româneşti

După retragerea administraţiei romane (271-274 e.n.), Ţara Secaşelor rămâne intens populată, aici descoperindu-se aşezări şi necropole din sec. II-IV e.n. în care predomină elemente de cultură materială de tradiţie romană (în ceramică) şi podoabe cu influenţe bizantine târzii la Ungurei, Ghirbom, Berghin, Hăpria, Obreja, Micăsasa, Şeica Mică, Şoroştin, Bogatu Român, Păuca, Alămor, Miercurea Sibiului, Apoldu de Jos, Apoldu de Sus.

Numeroase urme dovedesc o viaţă statornică a populaţiei de aici, preocupată de agricultură şi păstorit, cu puternice influenţe romane, dar şi dacice, ilustrate atât în viaţa materială cât şi în cea spirituală.

Majoritatea populaţiei (ţărani) a rămas pe pământurile Daciei, continuând romanitatea la nordul Dunării. Stau mărturie aşezările vechi (veacurile II-IV e.n.) din sudul Cisteiului sau cele de lungă durată, (epoca migraţiilor) de la Daia Română, cu cărămizi purtând inscripţii ale Legiunii XIII Gemina, villa rustica „Dintre văi” care 1616 Nicolae Branga: „Italicii şi veteranii în Dacia”, Editura Facla, Timişoara, 1986.

dăinuie până în sec. IV e.n. pe hotarul Ghirbomului (în partea sa sud-vestică) pe păşunea dinspre Cut. Şi tot aici, la Ghirbom, a fost semnalat şi un cimitir roman, la „Faţa Crasnei”, în partea opusă – spre Ohaba, iar la „Gruiu Fierului”, mormintele descoperite au oferit un bogat material arheologic (ceramică, podoabe de aur şi argint, bronz, arme, etc.) aparţinând populaţiei autohtone (secolul VII e.n.).1717

Descoperirile de la Levejoară (Miercurea – Apoldu de Sus) au scos în evidenţă resturi ceramice din sec. III-IV d.H., apoi sec. VIII, dar şi ceramică feudală din sec. X-XIII d. H.

În hotarul estic al satului Henig s-au descoperit fragmente ceramice (sec. XI-XII ), iar în „Dealu Copului”, aflat în partea sud-vestică a hotarului Ohaba, s-au găsit, alături de ceramică şi urme ale unor locuinţe din aceeaşi epocă. Asemenea urme (sec. VI-XIII) au fost identificate şi la Şeica Mică pe ruinele unei fortificaţii dacice, peste care s-a construit apoi un turn roman de pază.

După populaţiile migratoare care au trecut peste teritoriul Secaşelor în sec. IV-V – în special goţii, hunii şi avarii – au venit slavii, în sec. VI-VII, care au convieţuit aici, până la completa lor asimilare de către autohtoni, întemeind apoi în partea de vest a pământurilor Secaşelor, cel mai cunoscut voievodat româno-slav, „Voievodatul Bălgradului”. Integrarea slavilor a lăsat urme în organizarea socio-politică şi în vocabularul limbii române, aflat în plin proces de formare, toponimia locală stând drept mărturie: Bălgrad, Sădinca, Ohaba, Presaca, Hopârta, ş.a.1818

Şi pecenegii, ajunşi în sec. IX pe aceste pământuri, au contribuit la organizarea Ţării Secaşelor (vechea „Terra Blachorum et Bissenorum”). La început crescători de animale, devenind apoi buni cultivatori de cereale, pecenegii au fost asimilaţi mai rapid decât slavii. De numele lor se leagă numele satului „Beşinău” (azi „Secăşel”).1919

În veacurile X-XIII se constituie şi se întăresc obştiile săteşti, în sânul cărora apar relaţii de tip feudal.

Cele dintâi documente privitoare la satele de pe Secaş sunt legate în special de vânzări, cumpărări, schimburi de moşii între nobili şi voievozi sau între aceştia şi capitelul romano-catolic din Alba Iulia. Aşa de pildă, moşiile Roşia de Secaş şi Ungurei se schimbă între voievodul Ardealului, Ladislav, şi comitele Nicolae de Câlnic (potrivit unui document din 29 mai 1313) cu moşia Şonei, de pe Târnava Mică. Un document din anul 1288 vorbeşte de existenţa unei moşii nobiliare la Mihalţ. Capitelul din Alba Iulia mărturiseşte că Tonea, fiul lui Petru din Oarda de 1717 Vasile Moga: „Din istoria militară a Daciei Romane”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.1818 Silviu Dragomir: „Câteva urme ale civilizaţiei slavo-române”, în „Dacoromania”, Cluj, 1922.1919 xxx Istoria poporului român (sub redacţia acad. Andrei Oţetea), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Jos, a vândut (luna mai 1290) contelui Herbord, fiul lui Henneg din Vinţul de Jos, jumătate din moşia Boz, întărită fiind vânzarea de către regele Ungariei, Andrei al III-lea. Acelaşi document pomeneşte şi moşiile Şpring şi Cunţa, mărginaşe ale moşiei Bozului, aflate la acea dată în proprietatea lui Chel din Câlnic. La 1372, un act semnat de Ioan, voievod de Transilvania, confirmă că Nicolae, fiul lui Cristian, popular Greeb din Ohaba, primeşte ca moştenire o parte din posesiunile lui Nicolae, fiul lui Gheorghe din Păuca.2020

Satul Gârbova este pomenit din cu totul alte motive. La 1096, anul primei atestări documentare, episcopul romano-catolic Laurenţiu de Milcov făcea o invitaţie către grănicerii secui din Orbo să participe la şedinţă în catedrala din Milcov, în vederea pregătirii pentru un război de apărare contra unor adversari ai creştinismului. De menţionat că înaintea venirii coloniştilor saşi pe „fundus regius”, în unele locuri considerate mai puţin sigure şi unde rezistenţa băştinaşilor era mai mare, regii Ungariei au aşezat grăniceri secui. La venirea saşilor ei au fost retraşi şi înlocuiţi tot cu elemente de încredere, de astă dată saşi, ei plecând, pare-se, să apere graniţa în „Trei Scaune”, mai târziu, după împărţirea administrativă austro-ungară, din 1876, devenind comitatul „Trei Scaune”, format din scaunele Gârbova, Sebeş şi Saschiz.2121

În viaţa satelor întemeiate nu sunt părăsite legile vechi, aşa cum n-a fost părăsit niciodată pământul străbun. Se conduc astfel după vechile legi, legile pământului – „Jus valachicum” – care includ „legea pământului” (cu referire la ogoare, plaiuri, păşuni, drumuri), „legea muncii” (agrare, pastorale, privitoare la pădure, la ape), „legea familiei” ş.a.

c) Colonizarea saşilor

Stăpânirea maghiară, ce se extinde asupra Transilvaniei, nu poate să şteargă (încă) independenţa politică şi legile strămoşeşti existente aici, după obiceiul pământului (jus valachicum). Aşa, la venirea saşilor pe aceste meleaguri, la mijlocul secolului al XII-lea, sub regele Geza al II-lea (1141-1162), pentru a asigura apărarea graniţelor de răsărit şi miazănoapte ale provinciei, ei primesc şi folosesc părţi din Terra Blachorum et Bissenorum, teren din pământul crăiesc, aşa zisul „fundus regius”, drepturi consfinţite oficial prin Bula papală din 1192-96 şi prin Diploma Andreiană din 1224 – Bula de aur a saşilor colonizaţi, pe Secaşul Mare, la Sebeş, la

2020 xxx „Documente privind istoria României, veacul XIV, cap. Transilvania”, Editura Academiei, Bucureşti, 1953.2121 Gheorghe Opriş, op. cit., p. 24-25.

Câlnic, Rod, Boz, Gârbova, Miercurea Sibiului, Dobârca, Apoldu de Sus şi apoi la Berghin, Vingard, Ungurei, Cenade, Păuca, Şura Mică, pe Secaşul Mic.2222

Cetatea Câlnic

Veniţi din apusul Europei, saşii aduc cu ei (din Saxonia şi din Flandra) o economie feudală avansată, reuşind (prin drepturile primite din partea regilor unguri) să desfăşoare o viaţă economică înfloritoare, mai ales în domeniul meseriilor şi al comerţului, prin aceasta contribuind la dezvoltarea urbanistică a oraşelor transilvănene. Şi nu numai! Căci comitele Khyl de Câlnic, îndată ce a fost înnobilat, a

2222 Th. Nägler: „Aşezarea saşilor în Transilvania”, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981.

ordonat ridicarea unei cetăţi şi a locuinţei sale senioriale, în a doua jumătate a sec. XIII.2323

Ei se conduc după legile lor vechi, respectând aşezările româneşti existente, având în fruntea comunităţii un greav, aşa cum satele româneşti aveau un jude, din rândul acestora, al greavilor, ridicându-se, prin câştigarea unei situaţii economice, sociale şi politice dominante, elemente nobiliare noi, constituante ale patriciatului săsesc, componentă la rândul ei a faimoasei „Unio trium nationum”, de după Răscoala de la Bobâlna.

Satele româneşti au avut de purtat, pe măsura extinderii dreptului constituţional săsesc, o povară din ce în ce mai apăsătoare, venită din partea statului, a bisericii şi a patriciatului săsesc. Ele au devenit proprietatea unor greavi, fiind dăruite de regii unguri pentru merite deosebite faţă de coroană. Astfel, satul Alămor este donat în anul 1319 greavilor din Tălmaciu.

Greavii, reprezentanţii scaunelor săseşti, pretindeau ţăranilor români şi saşi obligaţii tot mai mari în muncă, în natură şi în bani. Comune româneşti au căzut sub dependenţa administrativă a comunelor săseşti, aşa cum de pildă Apoldu de Sus cuprinde sub „aripa-i ocrotitoare” Rodul, Slimnicul, Loamneşul.

În decursul timpului, ca urmare a înrăutăţirii relaţiilor cu saşii de pe „fundus regius”, au avut loc importante strămutări de populaţii şi nu arareori chiar de aşezări. Cauza o constituie, de fiecare dată, abuzurile la care se deda administraţia săsească, atunci când era vorba de stăpânirea efectivă asupra fondului funciar. Ca urmare, o parte însemnată din populaţia românească părăseşte satele Dobârca şi Apoldu de Sus, mutându-se în satele mărginaşe, Poiana şi Rod. Mai mult chiar, satele Cărpiniş, Deal şi Câlnic, care îşi aveau vatra pe ambele maluri ale Secaşului, au fost nevoite să se mute, la început, din cauza năvălirilor barbare şi a războaielor, iar mai târziu din cauza conflictelor cu saşii din Gârbova, spre sud, până sub munte. Şi toate acestea vor genera mişcări după mişcări, care aduc alte mărturii despre existenţa zbuciumată a românilor de pe aceste meleaguri. Aşa, la 12 noiembrie 1803, ţăranii din Sebeş, Răhău,Câlnic şi Deal s-au ridicat cu puşti, topoare şi furci împotriva contesei Susana Bethlen din Săsciori şi au eliberat cu forţa pe cei închişi.2424

La sudul teritoriului acordat saşilor, pe linia vechii frontiere austro-ungare, se întindeau comunele mărginene. Populaţia românească din aceste ţinuturi devenise la un moment dat excesiv de numeroasă (faţă de potenţialul economic al regiunii). 2323 Confer. „Câlnic. Schiţă monografică”, 2006.2424 Alexandru Başa: „Pagini de neuitat din istoria satului Deal”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 23.

Ca atare, ea a fost nevoită să migreze în regiunile din nordul Olteniei („ungurenii”) şi dincolo de Mureş şi Târnave. În afara unor documente istorice care privesc stabilirea mărginenilor în satele din Podişul Secaşelor (Tău, Roşia de Secaş, Ungurei, Daia Română), o serie de alte mărturii continuă să constituie adevărate documente ale acestui proces. Este vorba de elementele etnografice şi de folclor, identice pe o mare suprafaţă a Ţării Secaşelor şi a Mărginimii. La acestea se adaugă o deosebită răspândire a onomasticului „Mărginean”, care confirmă populaţii venite mai târziu din aceleaşi regiuni, mai cu seamă din satele Jina şi Poiana (ceea ce explică numele Jinar, Poenar şi Muntean).2525

„O atentă şi pertinentă cercetare a arhivelor de la biserica monument istoric poate demonstra că aici s-au aşezat cei pe care astăzi îi numim Munteni în urma Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan; Mărginenii şi Răhăienii au venit din marginea Sibiului, (odată cu plecarea vlaşinilor); Drăghiţeştii sunt şi ei prigoniţi de prin Apuseni, aşa cum Haşeştii au părăsit Haşagul pe la 1856 în urma terorii calvino-reformate. Cam de pe atunci există la Tău, pe o costişă la dreapta drumului dintre Roşia şi Tău, toponimicul „La furci”. Bătrânii satului spun că aici au fost traşi în furci copiii familiilor care nu au acceptat calvinizarea.2626 Cei veniţi şi-au construit uliţele şi casele după modelul celor de unde au fost siliţi să migreze. Aşa, cei coborâţi din munte şi-au construit case durabile în centrul actual al satului, cu grijă mare pentru acareturi, de unde priceperea şi pasiunea pentru animale. Pentru cei din mărginime creşterea oilor şi a cailor a rămas până în ziua de azi o îndeletnicire proprie”.

d) Invazii feudale şi rezistenţă românească

După marea invazie mongolă din 1241-42, terenurile fertile se depopulează, agricultura începând a se practica pe terase înalte, interfluvii şi terenuri despădurite. În perioada de linişte însă, populaţia se adună în văi, adăpostindu-se din nou pe culmile împădurite ale dealurilor în caz de pericol. Aşa aveau, de pildă, locuitorii satului Ohaba loc de adăpost în pădurea Viişoara. Pendularea între pădure şi vale, cu practicarea (fără întreruperi majore) a agriculturii, care a continuat până la sfârşitul evului mediu, a fost o chezăşie a fiinţei naţionale şi a continuităţii populaţiei autohtone pe meleagurile româneşti (deci şi ale Secaşului).2727

2525 D. Ilarion Puşcariu: „Contribuţii istorice privitoare la trecutul românilor pe pământul crăiesc”, Sibiu, 1913. Aurel Dumitrescu Jipa, Nicolae Nistor: „Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei”, vol. I, Cluj-Napoca, 1976. 2626 Gligor Haşa, lucr. cit. 2727 Mircea Stroia: „Podişul Secaşelor - Studiu geografic al agriculturii”, Editura Olimp, Bucureşti, 1995.

Pe la mijlocul secolului al XV-lea, familiile româneşti erau răspândite masiv pe întreg teritoriul Secaşelor. Mărturie stă în acest sens un registru de „quinqua-gessima olachalis”(impozit care se percepea numai de la români), registru în care figurau nu mai puţin de zece sate româneşti secăşene. Că românii de pe plaiurile Secaşelor erau numeroşi o dovedeşte şi persistenţa vechilor împărţiri administrative (cnezate, voievodate, districte), care au rezistat până la impunerea formelor organizatorice aduse de maghiari.

Cu timpul, peste instituţiile româneşti autohtone s-au suprapus cele preluate de la statul maghiar, din apusul Europei, cu sprijinul nobilimii latifundiare şi al bisericii catolice, constituindu-se astfel marile domenii nobiliare ale unor familii cum sunt cele de la Câlnic, Daia sau Vingard, satele româneşti cu ţărani liberi, căzând sub stăpânirea maghiară. E de amintit, pentru activitatea în procesul colonizării, familia greavilor de la Câlnic, căreia i se datorează aşezarea saşilor în Podişul Secaşelor. Şi tot aşa, la sfârşitul secolului al XII-lea, la Daia se stabilesc doi grofi care, având dreptul de la împărăţie, îşi însuşesc peste 60% din suprafaţa agricolă a satului, deposedându-i pe ţăranii români.

Nedreptăţile continuă, cunoscând şi alte forme de manifestare – strămutarea. Astfel, pe la începutul veacului al XVI-lea, răzvrătiţii din Mărginime au întemeiat un sat de români, lângă Ludoş, pe care regele Vladislav hotărăşte să-l spargă şi să-l „risipească” prin actul semnat în 1504, ca să nu dăuneze greavilor şi stăpânilor de moşii, prin crearea unui precedent periculos. Şi tot aşa, datorită grelelor obligaţii la care erau supuşi, iobagii de pe domeniul regal Secaş s-au aşezat în număr mare pe moşia capitlului de la Alba Iulia, iar mai târziu, a episcopului şi a mitropoliei de la Blaj.

Starea de iobăgie se adânceşte, supunerea faţă de stăpâni devine tot mai apăsătoare, astfel că satele încep să se mişte. În 1366, ţăranii din zona Sebeşului se răscoală. Nobilii ripostează violent, mergând până la exterminarea răsculaţilor (în special a celor români, căci contra lor se îndreptau poverile cele mai mari şi mai umilitoare). Nedreptăţile – atestate sau ba – au continuat. De exemplu, pentru un butoi de vin şi pentru cinci găleţi de grâu, Ion Lepghiş şi Nicolae Lapta, doi iobagi din Roşia de Secaş, sunt luaţi ostateci în 1584, apoi vânduţi nobilului Nagy din Păuca.

Administratorii domeniilor regale – văzând cum iobagii abandonează pământurile de sub stăpânirea lor şi că acestea, lipsind braţele de muncă, sunt ameninţate să rămână pustii – intervin pe lângă regele Andrei al III-lea care dispune

„ca toţi românii aflători pe moşiile nobililor sau altor particulari să fie aduşi cu forţa, chiar şi fără voia lor… pe moşia regală Secaş”.2828

Zid de apărare la Cetatea Câlnicului

Trecând aşezările româneşti prin foc şi pară, prin ascuţişul sabiei, turcii, prin incursiunile lor, au sădit aceeaşi groază. Efectele invaziilor le notează cronicarul sas Georg Kraus pentru Miercurea şi Apoldu Mare care au fost pustiite şi arse până la temelie, încât populaţia din Apold coborâse la jumătate şi nu mai era în stare să-şi plătească impozitele. Se părăsesc satele din nou, codrii şi munţii devin iarăşi ocrotitori. În calea lor, oraşele şi satele se fortifică înălţându-şi ziduri de apărare, aşa cum fac Sebeşul, Câlnicul, Gârbova, la sfârşitul veacului al XIV-lea.

e) De la lancea lui Horea la chemarea Iancului

Stârnind de la început revoltă în rândul ţărănimii române, ideea creării regimentelor grănicereşti, în anii 1762-63, e îmbrăţişată mai apoi ca factor de emancipare socială, mai ales pentru iobagii înrolaţi, şi, în acelaşi timp, un instrument de afirmare politică a românilor, în general. Pregătirea ofiţerilor români 2828 Traian Popa: „Românii în veacurile XII-XV” în „Apulum”, 1943-45, Alba Iulia, p. 121.

reclama şcoli în limba română şi aceasta face ca autorităţile imperiale să creeze şcoli care, dându-şi mâna cu cele de la Blaj, sporesc intelectualitatea românească, contribuind, la rândul lor, la susţinerea cauzei naţiei române. Trebuie ştiut că situaţia românilor din Ardeal în cursul secolului al XVIII-lea nu s-a îmbunătăţit, povara iobăgiei fiind deosebit de grea. Şi asta se poate vedea şi din patenta imperială Certa Puncta, apărută în 1769, care stipula între altele: „Fiecare iobag este dator a sluji stăpânului său de moşie pe săptămână patru zile cu braţele şi trei zile cu vitele… Iobagul sau jelerul este dator a da stăpânului său de moşie dijmele obişnuite şi acolo unde este obiceiul, aşa numitele none, adică partea a noua din dijme şi a le duce şi transporta acolo unde va pofti stăpânul său de moşie… Dacă iobagul sau jelerul nu vrea să îndeplinească serviciul şi robotele… ori trebuie să i se aplice pedeapsa trupească (dar să nu i se dea mai mult de 24 de beţe sau lopeţi sau, dacă este vorba de o femeie, să nu i se dea mai mult de 24 lovituri cu gârbaciul) ori, dacă persoana este bătrână sau bolnăvicioasă, să fie închisă câteva zile.”2929 Şi cum ţăranii iobagi găsesc în regimentele grănicereşti o cale spre libertate, de scăpare de sub jugul apăsător al iobăgiei, afluenţa spre ele va spori, mai ales în urma hotărârii luate de împărat de a le mări efectivele, ca urmare a crizei orientale redeschise şi agravate. Punând poveri tot mai mari pe umerii iobagilor, ai ţăranilor în general, nobilii fac viaţa acestora de nesuportat, astfel că regimentele devin oază de lumină în întunericul vieţii lor, fapt pentru care centrele de concentrare sunt asaltate. Către centrul din Alba Iulia se îndreptau ţăranii din Cistei, Hăpria şi Henig. Cutul se numără în august 1784 între cele 81 de sate româneşti înscrise în circumscripţia militară din cetatea Alba Iulia. Poporul din Vingard porneşte în masă spre Alba Iulia, preotul din Cunţa plângându-se într-un raport adresat prefecturii că este cu totul neputincios de a lua vreo măsură deoarece primarii şi gornicii satelor sunt una cu poporul care nu mai dă ascultare ordonanţelor nobilului comitat. Şi asta şi la Sângătin, Boz, Şpring, Ungurei, Ghirbom.3030 Acţiunile mihălţenilor au stârnit nelinişte la curţile nobiliare din Mihalţ, Obreja, Cistei şi Beşinău, sub conducerea celor doi preoţi, Nicolae şi Ioan.3131

Încercarea guvernului de a opri această mişcare s-a văzut fără sorţi de izbândă, câtă vreme ţăranii aveau în faţă nădejdea de eliberare. Făclia răscoalei lui Horea se propagă dinspre Alba Iulia şi pe Secaş în sus. Ţăranii satelor din jurul Sebeşului, cu puşti, pistoale şi săbii, cu topoare, ciomege şi suliţe de fier, se îndreaptă spre oraş, ameninţându-i securitatea. Pentru păstrarea ordinei şi a comunicaţiilor, pe drumul dintre Alba Iulia şi Sebeş, dintre Sebeş şi Sibiu, se

2929 Petru Sechel: „Cergău Mic”, Editura Astra, Blaj, 2005, P. 71-72.3030 xxx Istoria poporului român (A. Oţetea), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 197-98.3131 Ioan Breaz-Nucu: „Monografia Mihalţului”, Editura Altip, Alba Iulia, 2001, p. 78-88.

instalează mai multe escadroane şi un divizion de husari în punctele principale de la Sebeş şi Miercurea Sibiului.

Răsculaţii se ciocnesc de armatele trimise de împăratul speriat de amploarea mişcării. Toată toamna şi până la începutul iernii rezistă ţăranii, pe la mijlocul lui decembrie împrăştiindu-se pe la casele lor. Sfârşitul răscoalei şi pedepsirea capilor ei sunt prea bine ştiute. Iobăgia se desfiinţează în august 1785, numai că cele obţinute prin vărsare de sânge n-au durat prea mult, după 1790 ele pierzându-se aproape în totalitate. Naţia română cade iarăşi în vechea stare de umilinţă.

Foametea generată de seceta prelungită din anii 1815-17 s-a adăugat necazurilor existente, vlăguind şi mai mult poporul. Într-o asemenea stare, văduva consilierului imperial Turi Laszlo îşi clădeşte la Roşia de Secaş conac, cu mână de lucru câştigată în schimbul unui „bruş de mămăligă”. Şi conscripţia din 10 mai 1820 confirmă starea de veşnici îndatoraţi a sătenilor către domni.3232

Ca urmare a unei astfel de situaţii, de sărăcire sistematică, în 1826 multe familii din Berghin îşi părăsesc locuinţele şi pleacă spre Valahia, în speranţa unei vieţi mai bune. La 27 iunie 1820, reprezentanţi ai ţăranilor şi nobililor din Daia se prezintă în faţa comisiei urbariale din Alba Iulia pentru stabilirea obligaţiilor ţăranilor care, nemulţumiţi, iau calea codrului. Alteori se preferă strămutarea pe moşii părăginite sau în locuri improprii, creându-se aşezări noi, izolate: Măgherat, Carpenii de Sus, Dealu Presăcii, Capu Dealului, Gorgan.

f) Noi vrem să ne unim cu Ţara

Menţinerea stării de iobăgie, dar mai ales hotărârea Dietei Ungariei de a anexa Principatul Transilvaniei au stârnit proteste în rândul populaţiei româneşti, a ţărănimii, şi aşa agitată, ameninţând cu răscoala, astfel că proclamaţia lui Simion Bărnuţiu prin care se cerea autonomia Transilvaniei, egalitatea cu celelalte naţiuni şi desfiinţarea iobăgiei a avut ecou şi a găsit aprobarea deplină din partea naţiei române întregi. O atmosferă clocotitoare plutea în văzduh. În 9 mai 1848 notarul din Mihalţ, Laszlo, primeşte instrucţiuni în legătură cu convocarea unei adunări populare în care să se explice sătenilor, în prejma celei de a doua adunări de la Blaj din 3/15 mai, introducerea „statariatului” prin care se urmărea să împiedice participarea mihălţenilor la adunarea cea mare. Într-un alt raport trimis judelui

3232 După un document de istorie locală.

nobiliar la 12 mai 1848 de către Anvader Antal, jude al familiei grofilor Eszterhazyi din Obreja şi notarul localităţii se atrage atenţia asupra faptului că „oamenii din Obreja şi Mihalţ îşi pregătesc arme pentru adunarea de la Blaj”,că ar urma „răzbunarea împotriva celor care doresc să-i conducă pe un drum corect, fiecare cuvânt binevoitor se pierde în pustiu astfel s-a stricat acest popor”3333

Hotărâri importante sunt luate şi la Cut, între zidurile bătrânului conac al domeniului, pentru soarta naţiei române din Ardeal, Avram Iancu fiind în repetate rânduri oaspete al Albineştilor, (aici locuind doi dintre foştii colaboratori: tribunul Vasile Albini şi căpitanul Nicolae Veltianu).3434

În satele de pe Secaş se simte suflul pregătirilor premergătoare marilor evenimente de la 1848 de la Blaj. În mijlocul locuitorilor din Cistei se aflau în ziua de 13 mai 1848 Avram Iancu şi Al. Papiu Ilarian ca să-i îndemne la Marea Adunare Naţională de la Blaj; la Roşia de Secaş se afla în acele zile Maxim Hulea (născut la Henig în 1828), secretarul personal al lui Axente Sever care, sprijinit de Ioan Dendiu şi Ioan Nemeş, tribun şi, respectiv, centurion în revoluţia transilvană, mobilizează un mare număr de săteni la Blaj; Nicolae Solomon (născut la Şpring în 1820), fost prefect de Haţeg, după participarea la revoluţia din Ţara Românească este prezent şi între ai săi la evenimentele de la Blaj de pe Câmpia Libertăţii, cum sugestiv a fost botezată la acea dată, simbolizând libertatea naţiunii române, întru voinţa ei unanimă, entuziastă, de unire într-un glas cu patria mumă, după cum nota Nicolae Bălcescu: „Noi vrem să ne unim cu Ţara”; Ioan Costande (născut la Răhău), primul pictor academic român, va deveni prefect al Legiunii de la Ocna Sibiului.3535

Astfel, pe Câmpie vin în număr însemnat români din Dumbrava şi Mihalţ, din Daia Română şi Roşia de Secaş, din Şpring şi Ohaba, din Henig şi Cistei, din întregul cuprins transilvan.

Dorinţele românilor adoptate prin „Petiţiunea Naţională” sunt respinse de împărat şi Dietă ajungându-se astfel la forma împotrivirii cu arma în mână, la conflicte sângeroase. La 2 iunie, la Mihalţ, ţăranii ocupă păşunea lui Esterhazy, în ajutorul lor venind înarmaţi cu coase şi furci şi cei din Cistei, Obreja, Crăciunel, Colibi şi Secăşel.

Încrezători în puterea hotărârilor Adunării de la Blaj din 3/15 mai, mihălţenii s-au întors acasă cu credinţa că iobăgia va fi desfiinţată şi o dată cu ea vor scăpa de servitute. Drept urmare ei „au refuzat să mai facă robotă la nobili”, care căutau

3333 Ioan Breaz-Nucu, op. cit., p. 80. 3434 Ilie Moise: „La Cut, înapoi pe filele istoriei” în „Gazeta de Miercurea”, Miercurea Sibiului, august, 2005.3535 Silvestru Moldovan: „În Panteon. Mormintele marilor noştri bărbaţi de la 1848-49”, Cluj, 1929.

acum „nod în papură pentru o intervenţie în forţă şi pentru a-i aduce la ascultare”3636.

Motivul a fost găsit: cearta dintre baronul Esterhazy şi săteni, ceartă iscată din folosirea locului din prund (o insulă născută de apele Târnavei, cu vegetaţie timpurie şi bogată) de către aceştia din urmă, rămaşi fără nutreţ după anul secetos al lui 1847. Cum mihălţenii, somaţi să nu mai pască vitele acolo şi să-l despăgubească pe baron pentru pagubele aduse, refuză să împlinească poruncile primite, baronul face apel la comitele Miklos Banffy (cel căruia la Răscoala lui Horea mihălţenii i-au dat foc curţii de la Secăşel), care, la rândul lui, solicită aprobare Guvernului Transilvaniei să facă uz de forţa armelor pentru a-i aduce la ascultare.

La vestea că la 30 mai 1848 autorităţile de la Aiud, însoţite de o companie de secui din Regimentul Harmszek, cunoscuţi pentru cruzimea lor din oprimarea celor din Coşlar pentru un motiv similar i-a făcut pe mihălţeni să tragă podurile plutitoare de pe Mureş şi Târnavă şi să le supravegheze.

Ajunşi acolo soldaţii au cerut să aducă podurile pe linia de plutire. Mihălţenii de pe malul lor au răspuns că nu recunosc pe secui ca soldaţi ai împăratului. Armata e silită să se retragă la Teiuş pentru a se aproviziona. Se reîntorc la Galtiu, pe unde vor trece Mureşul şi se vor îndrepta spre Mihalţ. Acum se alarmează lumea şi din satele din jur, clopotele bătând în dungă şi chemându-i pe toţi în ajutor. S-au strâns peste 3000 de oameni, în majoritate neînarmaţi, în partea de apus a satului, la marginea unui lan de grâu.

S-a trimis o delegaţie la mihălţeni să parlamenteze cu ei intrarea trupelor în sat şi recunoaşterea secuilor ca ostaşi ai împăratului. În zadar însă. Atunci s-a dat ordin ca armata să se aşeze în linie de atac şi cu armele la baionetă au început înaintarea. Cum un mihălţan atacase cu furca doi soldaţi – relata comandantul centrului de atac – soldaţii au deschis focul. Au căzut morţi şi răniţi, numărul lor exact neştiindu-se nici azi. Doar o oarecare acalmie se înregistrează la Mihalţ, robotele la grofi nu se ştie de or mai fi fost făcute ori ba după aceste evenimente.3737

Când baronul Banffy ordonă armatelor să tragă în ei, se aprinde flacăra revoluţiei în Transilvania. Asemenea răzvrătiri au fost semnalate la Ohaba, la Sângătin şi Alămor pe moşia grofului Teleky, la Păuca, la Roşia de Secaş, peste tot unde românul a simţit povara grea şi umilitoare a iobăgiei şi a jugului străin (deşi instrucţiunile date de prefecţi tribunilor opreau jefuirea „curţilor” şi acţiunile 3636 Ion Breaz-Nucu op. cit.. p. 82.3737 Ioan Breaz-Nucu, op. cit., p. 84.

nesăbuite ce puteau atrage după sine „stricăciuni” în mersul evenimentelor revoluţiei române spre izbândă).3838 Şi asta (revolta), mai ales după adunarea de 10 zile (3/15 – 13/25 septembrie 1848) tot de la Blaj, după care românii organizaţi milităreşte în cele 15 legiuni de sub comanda lui Avram Iancu, Axente Sever şi Iovian Brad – la care se mai adaugă în ultima zi şi Simion Bărnuţiu, A.T. Laurian şi Al. Papiu Ilarian – încep lupta armată contra administraţiei maghiare instaurate în Transilvania. Locuitorii satului Ohaba pornesc în număr mare la 20 octombrie 1848 spre Alba Iulia ca să dezarmeze garda naţională maghiară şi să pună stăpânire pe oraş, în frunte cu Mihăilă Mihălţan (bunicul dinspre mamă al poetului Şt. O. Iosif), după cum o făcuseră şi cei din Mihalţ cu două zile mai devreme. Şi tot spre Alba Iulia i se cere să se grăbească şi prefectului legiunii din Sebeş, Dionisie Marţian Popovici, de către Al. Papiu Ilarian la începutul lui noiembrie 1848, iar înspre Sebeş i se cere tribunului de la Miercurea, Ilie Măcelariu, să pornească cu puşcaşi şi călăreţi, cu mâncare „fiindcă ungurii s-o ridicat iară”.

„Primise (Axente Sever) invitaţia să ia dejunul mic în comună la Sâncrai, distanţă de un kilometru şi jumătate de tabără, şi ar fi fost cu siguranţă prins aici dacă un căpitan al său, Nemeş din Roşia Secaşului, nu l-ar fi avertizat să caute a-şi salva viaţa, luând-o la fugă. A mai avut atâta timp să se avânte pe cal şi să scape norocos, cu sabia frântă în două şi cu căciula ciuruită”.3939

Mâniei furibunde ce a cuprins aşezările româneşti ca urmare a neîmplinirii dorinţelor lor şi a vărsărilor de sânge ce apar în urma revoltelor, li se adaugă şi ciuma cumplită a anilor 1848-1849, aşa încât imaginea vieţii locuitorilor se întunecă mereu.

Comisarul guvernului ungar Gony organizează în toată Transilvania represalii contra populaţiei româneşti, echipele sale de „vânătoare” ucigând mii de români, bărbaţi, femei, bătrâni, copii, fapte consemnate de ziarele vremii; „Pentru capturarea rebelilor valahi care umblau prin păduri, susnumitul maior, [Botors] a pornit cu două companii de apărători ai gliei din cele 72 pe care le deţine, şi cu 30 de călăreţi prin Ocna Sibiului spre Bogatu Român. Aici s-au făcut pregătirile pentru prinderea hoţilor şi în dimineaţa următoare, în timp ce oamenii maiorului înconjurau pădurea în şiruri lungi, înaintau spre Presaca căutând. După ce în pădure unii din cei certaţi cu legea, în sat negăsindu-se toţi, cei vinovaţi, şirul a pornit mai departe pe firul apei spre Doştat. În Doştat, după recunoaşterea vinovaţilor, locul a fost percheziţionat… În timp ce patrula cerceta regiunea, rebelii valahi au fost adunaţi în faţa unei tribune din centrul Presăcii, iar soldaţii plecaţi în cercetarea

3838 Silviu Dragomir: „Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848”, Sibiu, 1944.3939 Silviu Dragomir, op. cit., p. 189.

teritoriului, la lăsarea serii au găsit mulţi dintre cei fugiţi… Mai mult de 60 de vinovaţi au fost duşi la Sibiu „Ocna Sibiului”, 5 mai 1849 (Extras dintr-un referat al maiorului Botors despre mersul evenimentelor publicat în nr. 52 al ziarului Siebenburger Bote, apărut la Sibiu în 9 mai 1849). Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, apare şi ciuma cumplită a anilor 1848 - 1849, aşa încât imaginea vieţii locuitorilor se întunecă şi mai mult. Întru acest scop, din Teiuş, în 12 august 1849, Axente Sever trimite o circulară cu recomandări pentru prevenirea holerei, şi ea prezentă, care n-ar fi „lipicioasă” precum ciuma: „vinars cu izmă, să nu fie cu stomacul gol, să nu consume piparcă, dacă are ameţeli să i se frece mâinile şi picioarele, să i se pună cărămizi calde la spate şi burtă, iar la cei care „umblă” la oraş să cumpere zahăr şi picături de la Hofman. S-a citit în satele Beşinău, Tău, Ohaba, Roşia de Secaş, Broşteni, Păuca, iar a doua zi în Presaca, Bogatu, Alămor.4040

Înfrângerea revoluţiei de la 1848 a însemnat pentru Transilvania reintroducerea absolutismului (1849) cu regimul său de teroare, bazat pe un puternic aparat de constrângere, cu toată puterea imperiului conceput la Viena. Şi totuşi, desfiinţarea iobăgiei prin hotărârea Dietei din Cluj la 6 iunie 1848 a condus la oarecare uşurinţă în viaţa iobagilor urbariali, scutindu-i de poverile feudale şi ridicându-i în rândurile ţărănimii libere, proprietare. Şi asta în ciuda faptului că hotărârea prevedea că ţăranii care au lucrat pe aceste pământuri erau consideraţi „arendaşi provizorii” ale căror obligaţii nu se deosebeau prea mult de sarcinile iobăgeşti. De unde, în cele din urmă, şi nemulţumiri, cu ameninţare de răscoală, fapt ce a făcut ca guvernul imperial prin patentul din 1854 din Transilvania să recunoască trecerea la proprietatea ţărănească pe pământurile urbariale şi să dea posibilitate jelerilor să-şi răscumpere servitutea. Iobagii s-au împroprietărit astfel: cei cu vite - 12 gălete de pământ (3,36 ha, o găleată = 1/2 iugăr), cei fără vite (zilierii) - 5 gălete (1,4 ha). Şi asta cu condiţia de a-şi îndeplini datoria faţă de nobili. Altfel, pământul se lua înapoi.

Elementele înaintate ale intelectualităţii româneşti stăruie pentru realizarea deplinei egalităţi între naţiile Transilvaniei. În asemenea condiţii se întrunesc la Sibiu reprezentaţi ai conducătorilor români, în 1861, declarând naţiunea română o naţiune politică de sine stătătoare. Se naşte astfel „Asociaţia transilvană pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA), asociaţie cu mare rol în lupta viitoare pentru drepturile naţiei române, ea fiind aceea care pregăteşte pas cu pas Marea Unire de la 1918. Se creează secţii în diferite localităţi, se organizează manifestaţii de amploare precum la Mihalţ unde ia fiinţă, în 1871, o agentură şi ceva mai târziu are loc o adunare generală a Despărţământului Alba. La Roşia de

4040 Cecilia Gândilă: „Bogatu Român - sat de cântec şi de dor”, Editura Balada, Sibiu, 1995, p. 36.

Secaş, tot după crearea agenturii, are loc o adunare generală a Despărţământului Blaj în 1894. Şi într-un loc şi într-altul se înfiinţează „Biblioteci poporale” răspândindu-se astfel cartea în rândul sătenilor. La Ciugud şi Drâmbar funcţionau două secţii după 1901, iar la Blaj au loc serbările prilejuite de semicentenarul Asociaţiei, la care sătenii de pe Secaş participă cu mult entuziasm (în august 1911). Asistă la zborul lui Aurel Vlaicu, participă la parada portului popular, aducând cu ei farmecul cântecului şi datinilor de pe Secaş. 4141

Şirul acţiunilor de protest e lung şi cu urmări grele pentru cei ce le conduc: „Pronunciamentul de la Blaj” din 1868 respinge hotărârea luată cu privire la Transilvania, de a fi încorporată Ungariei, în urma dualismului austro-ungar (1867) şi de a introduce limba maghiară în şcoli, o năpastă din cele mai cumplite asupra ţării, autorii lui, George Bariţiu şi Ioan Raţiu fiind trimişi în judecată; „Memorandumul” din 1892, cu binecunoscutul proces din 1894, se încheie cu ani grei de temniţă şi amenzi pentru capii mişcării memorandiste.4242 Şi nu doar pentru ei. Din Bogatu au fost osândiţi preotul greco-catolic Ioan Mărginean şi preotul ortodox Ioan Morariu, iar şirul lor e nesfârşit. Aşa, Ilie Crăciun, ţăran din Doştat, este acuzat de exprimare a dorinţei alipirii Transilvaniei la România în 1894. Şi tot în acelaşi an, Vasile Voinea din Cergău Mare este acuzat şi pedepsit pentru activitatea agitatorică cât şi pentru unele colecte în favoarea cauzei naţionale. Aceeaşi soartă o are şi Muntean Nicolae, preot în Henig, fapt pentru care este persecutat manifestând atitudinea sa puternic românească în anii mişcării memorandiste.4343

Susţinători fideli ai cauzei românilor se dovedesc a fi, mai presus de mulţi alţii, şi intelectualii patrioţi Septimiu Albini şi Ilie Dăianu, redactori responsabili ai celui mai citit cotidian românesc din Transilvania secolului al XIX-lea – „Tribuna”, şi semnatari marcanţi ai memorandumului.4444

Se urmărea prin toate acestea a se stăvili elanul ce cuprinsese masele, înflăcărate de asemenea acte de bărbăţie şi eroism, dovedite de fruntaşii naţiei române. Căci iată ce scriau în telegrama adresată celor judecaţi la Cluj, Carolina Creiţaru, în numele femeilor din Vingard: „Mai mult decât aceia veţi şti a vă jertfi, căci noi ca santinela în veci vă vom păzi”. La rândul lor, preotul Ion Muntean, învăţătorul Ioan Pascu, neguţătorul Ioan Luca şi economul Axente Radu, în numele poporului din Vingard, se adresau celor judecaţi: „Venim a vă ura bărbăţie pentru a putea înfrânge acuziile nedrepte ridicate de duşmanii noştri cu atâta insistenţă”.

4141 xxx „Serbările de la Blaj din 1911”, Blaj, 1911.4242 Vasile Netea: „Istoria Memorandumului”, Bucureşti, 1947.4343 xxx Muzeul Naţional al Unirii. Biblioteca Musei Apulensis: „Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor”, Alba Iulia, 1996.4444 Ilie Moise, lucr. cit.

Alături lor, a memorandiştilor, e şi populaţia românească din Alămor: „Subscrişii locuitori din Alămor, bărbaţi, femei, bătrâni şi tineri, ne alăturăm cu trupul şi sufletul vouă, spunând întregii lumi că Memorandumul nu e al nostru numai, ci al întregului popor român din Ardeal şi Ungaria; judecata ce vi se va face vouă este şi va fi a întregului popor român”.4545 „Precum suntem informaţi - se nota la 17 mai 1894 în „Unirea” de la Blaj - la Roşia de Secaş, Tău şi Beşinău s-a bătut doba că cine va cuteza să iasă vineri din sat spre a merge la Blaj [ca să întâmpine trenul ce ducea delegaţia la Procesul din Cluj] va fi pedepsit cu 10 florini. Ne-ar place să ştim din al cui ordin s-a restrâns atât libertatea unor cetăţeni care contribuie cu munca şi sângele lor la susţinerea patriei. Poporul nu a ascultat ordinul autorităţilor şi a plecat în număr mare spre Blaj intrând uneori în conflict cu autorităţile, cei mai turbulenţi fiind tăuşenii, din rândul cărora au fost arestate patru persoane”.4646

În sprijinul memorandiştilor la Mihalţ au fost organizate manifestări şi întruniri în care hotărăsc să semneze în numele lor un protest, pentru aceasta Simion Bratu fiind inculpat într-un proces ce s-a judecat la Cluj, în faţa curţii cu juraţi, aici el adoptând o atitudine curajoasă şi demnă afirmând că Memorandumul nu a fost o acţiune doar a câtorva inteligenţi nemulţumiţi, ci că întregul popor e nemulţumit. La prima sentinţă (100 fl. sau 20 de zile de închisoare) acesta ar fi răspuns: „Solidaritatea în sânul poporului român a devenit atât de puternică, încât nu va fi putere să-l despartă de conducătorii lui”.4747

Salutul adresat de mihălţeni memorandiştilor în timpul procesului este o altă dovadă a solidarităţii umane a acelor zile: „Voi martirii neamului, ce staţi azi în faţa judecătorilor maghiari, având convingerea cum că susţineţi o acuză sfântă, inimilor noastre tuturor, cu voi suntem, pentru că procesul pentru care staţi pe banca acuzaţilor şi al nostru este, fiind expresiunea poporului român din Ardeal şi Ţara Ungurească”.4848

Scrisorile şi telegramele de aderenţă sunt o formă de exprimare a solidarităţii mergând până la identificarea cu martirii neamului, semnate fiind de zeci şi sute de persoane, bărbaţi şi femei din numeroase localităţi, numărul acestora ridicându-se la 286, din care peste 150 au fost semnate numai de femei. 4949

Simpatie şi solidaritate se manifestă şi în legătură cu evenimentele şi oamenii de peste munţi: la Unirea din 1859 „românii din Transilvania mai mult la

4545 Cecilia Gândilă, op. cit., p.37.4646 Nicolae Lupean: „Valea Secaşului. Mişcarea Memorandistă” în „Ţara Secaşelor”, nr. 6, ian. 2001. 4747 Ioan Breaz-Nucu, op. cit., p. 95.4848 Ibidem, p. 96.4949 Viorel Albu: „Monografia comunei Vingard”, mss.

principate privesc” (Al. Papiu-Ilarian) punând nădejdi în unirea cea mare a tuturor românilor; la 1877, românii din Vingard contribuie cu bani pentru armata română; la căderea Plevnei e bucurie mare la Blaj; în războiul I mondial mulţi români din Cistei, din Roşia de Secaş şi din alte părţi, părăsesc armata austro-ungară trecând linia frontului la fraţii români.

Faţă de politica de deznaţionalizare românii de pe aceste meleaguri iau atitudine prin acte politice de mare însemnătate, cum ar fi întemeierea Partidului Naţional al românilor din Transilvania la Miercurea Sibiului la conferinţa din 17 martie 1868, în frunte cu Ilie Măcelariu şi alţi mari patrioţi: George Bariţiu, Ion Raţiu, Visarion Roman, Ion Micu Moldovan, Ion Balint, Axente Sever, Iacob Mureşianu. Se ia atitudine directă de împotrivire, cum au arătat învăţătorul Vasile Nicoară şi preotul Nicolae Muntean din Henig, care învăţau pe copii cântece patriotice în ciuda prescripţiilor Legii de maghiarizare votate în 1891 - potrivit căreia nu numai în şcoli ci şi în grădiniţe ci chiar şi în leagănele de copii se introdusese limba maghiară - fapt pentru care sunt judecaţi şi închişi în 1896.5050 Legea Appony din 1907 nu e nici ea respectată, la Obreja predându-se cititul şi scrisul mai departe în limba română, cu toate că maghiarizarea se sporea prin această lege, în care era prevăzut între altele, că „toate documânturile se vor împle în limba maghiară” şi, asemenea lor, şi celelalte activităţi şcolare.

Pentru atitudinea lor mulţi preoţi români sunt întemniţaţi de către autorităţile de la Budapesta: Ştefan Morariu, preot ortodox la Cunţa, Patriciu Marcu, preot ortodox la Păuca şi Vingard, Ioan Pop, preot greco-catolic la Daia, Nicolae Muntean, preot greco-catolic la Henig, Vasile Moldovan, preot greco-catolic la Cergău Mic.

Urmare a politicii şovine de maghiarizare sunt colonizările masive făcute peste români, aceştia pierzându-şi pământurile şi devenind lucrători sau arendaşi pe moşiile gropilor, aşa cum se petrece la Cut şi Roşia de Secaş. Aici trei familii maghiare stăpâneau mai mult de jumătate din pământul satului, în vreme ce satul folosea doar dealurile după Comasarea din 1894. La Dumbrava, satul nu mai avea nici o palmă de loc după reforma agrară din 1921. Asemenea stări duc la revoltă la Cergău Mare în 1894, când sătenii, nemulţumiţi de comasarea şi împărţirea făcută, distrug semnele de hotar. Oricum, după Comasarea încheiată în 1894, conflictele dintre grofi şi foştii iobagi s-au stins în bună parte. Dar viaţa e pe mai departe grea.

Sărăcirea sistematică a satelor a condus la un exod masiv al populaţiei rurale către Ţara Românească şi, mai ales, America, astfel că „în intervalul 1899 - 1913 au

5050 xxx Unirea - pag. „Popas duminical”, Alba Iulia, 1983-1990.

emigrat un număr de 222.977 persoane iar în perioada 1901 - 1914 numai în America au emigrat 140.000 de români”5151. La aceasta a contribuit în bună măsură şi acumularea excesivă a pământului la curţile grofului. Aşa, groful Teleki avea numai în hotarul comunei Păuca peste 800 de iugăre, pe lângă alte moşii la Vingard şi Draşov, până la Ocna Mureş unde îşi avea castelul.

Şi totuşi, Revoluţia Transilvană şi Memorandumul nu au rămas fără ecou. Se pare că influenţa acestora asupra maselor, spiritul de revoltă generalizat, nu mai puteau fi trecute cu vederea. Drept urmare, autorităţile încep să acorde şi naţiei române drepturi (chiar dacă în privinţa limbii măsurile erau contrare!): să-şi zidească şcoli şi biserici din piatră şi cărămidă, să se organizeze în asociaţii societăţi, să-şi construiască sedii administrative ş.a. La Miercurea Sibiului Ilie Măcelariu devenea jude regesc şi deputat în Dietă. Se ridică clădiri pentru administraţia comunei la Miercurea (1902), la Roşia de Secaş (1906), în Deal (1910), la Ohaba (1906); şcoli: Ohaba (1910), Dealu (1911), Miercurea (1906); biserici: Roşia de Secaş (1903); biblioteci: Ohaba (1908), Deal (1908); cămine culturale (săteşti): Apoldu de Sus (1902), Miercurea (1913), Deal (1920) ş.a. În 1897 se dă în folosinţă linia ferată Sibiu-Vinţu de Jos racordând localităţile Secaşului Mare în bună măsură la centrele urbane mai avansate, Sibiu şi Sebeş.

g) Sub falduri tricolore spre capitala Marii Uniri

Se apropia ziua cea mare a Unirii. Acţiunile românilor de peste veac urma să-şi culeagă roadele în ziua cea dintâi a lunii decembrie a anului 1918 la Alba Iulia, în capitala naţiunii române.

Crearea consiliilor naţionale române şi a gărzilor naţionale în toate aşezările româneşti în anul 1918 au dat putinţă de preluare - nu fără împotriviri şi necazuri, încât „pe drumul spre Broşteni erau numai hârtii din primărie, după alungarea notarului”, zice Nicolae Şchiau din Păuca, martor al evenimentelor şi participant la unirea din 1918 - a administraţiei de la regimul austro-ungar, de pregătire şi organizare a Marii Adunări Naţionale pentru exprimarea voinţei sale de emancipare şi înlăturare a dominaţiei străine.

Garda naţională din Cistei de sub comanda ofiţerului Petre Marcu a somat şi a alungat trupele maghiare din gara Teiuş la 1 Decembrie 1918, iar plutonul de

5151 Petru Sechel, op.cit., p.87.

voluntari din Dumbrava de sub comanda lui Florian Medrea asigură ordinea şi paza la Alba Iulia pe timpul manifestărilor Unirii. La Mihalţ, sătenii au ras de pe faţa pământului curtea grofului… din spirit de umanitate au fost păstrate doar casele în care au locuit oamenii grofului. Şi tot ei au apărat podul de peste Mureş „pe care autorităţile maghiare au încercat să-l arunce în aer”.5252 Şt. Roşian raportează că în 7 şi 8 noiembrie dimineaţa a fost devastată pădurea Salauţi. Vor estima lemnele şi le vor plăti şi un vagon de bucate au recvirat. Vor restitui. S-a format Sfat şi Gardă la Armeni. Un călăreţ anunţă că jandarmii care au fost împuşcat trei oameni sunt în sat.5353 „În Cergău Mare şi Mic sunt frecări şi neplăceri, ba în Cergău Mare e chiar anarhie” se constata la 8 noiembrie 1918 de către căpitanul Virgil Pop, iar la Păuca în prima jumătate a lunii noiembrie au avut loc mişcări: „se ordonează CNR din Păuca ca lucrurile răpite de la moşia lui Solomon Samm să fie restituite, precum şi bucatele pentru alimentarea servitorimii”.5454 Şi tot aşa, la Mihalţ, după crearea CNR în 7 noiembrie 1918 în frunte cu preotul greco-catolic Aron Victor, a doua zi, 8 noiembrie, „o parte a mihălţenilor a luat parte la jaful unui tren cu arme şi a Depozitului din gara Coşlar, de unde s-au întors cu îmbrăcăminte, alimente, arme şi muniţie necesare gărzii naţionale din sat. Cu acest prilej este ucis Ion Usca lui Vâsilica… Privitor la modul cum s-au împărţit bunurile curţilor, trebuie spus că, în general, s-a ţinut cont de cei mai nevoiaşi, văduve, orfani de război, invalizi, dar au fost şi excepţii când o familie a luat noaptea din grajduri toţi boii de jug cu care a dispărut şi a vândut cu banii respectivi cumpărând pământ mult la Reforma din 1921”.5555 La Roşia de Secaş arendaşul Laszlo scapă cu fuga din calea sătenilor revoltaţi, curtea şi grajdurile fiindu-i devastate şi jefuite total. Trei zile a ţinut revolta până când liniştea s-a aşezat din nou peste sat.

Participanţii din Cut au alcătuit o gardă naţională, plecând cu căruţele sub faldurile steagului tricolor înspre Alba Iulia în portul lor specific (cu sumane albe, sure şi cojoace după cum erau tineri, maturi ori vârstnici). Acelaşi drum îl iau şi cei 50 de săteni din Ohaba, având în frunte pe Silviu Dragomir, viitorul istoric, ales secretar al adunării. Din Dumbrava, o coloană formată din aproape toţi cetăţenii satului, îmbrăcaţi de sărbătoare porneşte din faţa şcolii cu drapele tricolor ţesute de femei din sat. Şi tot în sat ţesut, de Lina lui Cioica, drapelul tricolor sub care se încolonează cei din Henig.

5252 Ioan Breaz-Nucu, op. cit., p.25.5353 Viorica Lascu, Marcel Ştirban: „Protocoale şi acte ale Consiliului Naţional Român din Blaj”, vol. II, cluj-Napoca, 1978, p. 19.5454 Ibidem, p. 40.5555 Idem, p.100.

Din aşezările de pe Secaş curge într-un entuziasm de nedescris mulţimea venind dinspre Sibiu şi însoţindu-se cu locuitorii din Apoldu Mic, din Miercurea Sibiului, Cunţa şi din Sebeş. Pe jos sau cu căruţa soseau săteni din Şoroştini, Broşteni şi Roşia, Ohaba şi Drâmbar. Astfel, din Cergău Mare au pornit 120 de locuitori în frunte cu preotul greco-catolic Ioan Popa, din Cergău Mic 15-30 locuitori în frunte cu preotul greco-catolic Vasile Moldovan. Din Daia Română o porniseră 600 de persoane, din Doştat 200, din Roşia de Secaş 100 de locuitori având în frunte pe Valeriu Lupescu şi pe Valer Bogdan (Jinaru) iar din Vingard 40-50 de locuitori în frunte cu Nicolae Ciugudean.5656 Vin după ce acasă făcuseră ordine, cei ce i-au umilit de atâta vreme fiind siliţi să-şi părăsească averile strânse în chip necinstit aşa cum o făcuse arendaşul din Roşia o face şi groful din Daia şi cel din Obreja, Păuca, şi toţi cei străini, cuibăriţi prin satele româneşti.5757

Gărzile naţionale îşi fac datoria păzind cu sfinţenie gările şi podurile, punctele importante de trecere, astfel ca oamenii să ajungă la măreaţa sărbătoare fără incidente. Aşa, de pildă, Nicolae Purcar din Vingard a avut sarcina de a păzi poarta mare a Cetăţii în ziua Congresului Naţional. Au ajuns şi au intrat în siguranţă în Alba Iulia „întreg poporul, de la rob până la purtătorul stemei stăpâniţi de aceleaşi sentimente, de aceleaşi gânduri, de acelaşi îndemn, de aceeaşi voinţă. A intrat sfânta unitate naţională” - nota ziarul „Telegraful român” din Sibiu la 23 noiembrie/6 decembrie 1918, vorbind despre „Ziua Învierii obştei româneşti - proclamarea României Mari”.

Incidentele nu s-au stins încă în totalitate. Aşa, în 16 decembrie gărzile naţionale maghiare din Aiud au venit să reocupe podul de peste Mureş de la Mihalţ. Alarmaţi, luptătorii gărzii, organizaţi în trei formaţii (cu atac central, dinspre nord şi dinspre sud) au reuşit să-l respingă, făcându-i să se retragă în derută spre capul podului dinspre apus. Cu ajutoare venite mai târziu dinspre Blaj (militari ai unităţii conduse de generalul Nicolescu) podul trece în paza românilor, astfel că în 18 decembrie, la ora 9,30, prima garnitură cu armata română a intrat în gara Teiuş (peste pod dinspre Blaj).

Evenimentele încep totuşi să se aşeze. Se desfiinţează gărzile naţionale, paza şi ordinea în comune fiind preluate de jandarmerie, constituită prin ordinul Consiliului Dirigent, secţia Siguranţei Publice din Sibiu. Gardiştii predau astfel armele şi muniţia postului de jandarmi. La rândul lor, Consiliile Locale se desfiinţează şi ele în 1919 cu obligaţia de a depune la notariate şi primării actele ce le-au încheiat ca şi sumele cheltuite pe perioada când au condus comuna.

5656 Biblioteca Musei Apulensis, op. cit.5757 Viorica Lascu, Marcel Ştirban, op. cit.

h) După înfăptuirea României Mari

Revendicările burghezo-democratice hotărâte cu atâta entuziasm la Alba Iulia la adunarea reîntregirii neamului (reforma agrară, votul universal, egalitatea cetăţenilor, drepturi democratice) încep să intereseze tot mai puţin guvernele de la Bucureşti. Ca un prolog la reforma agrară din 1921 apar proteste la Micăsasa şi Armeni, unde ţăranii pun stăpânire pe terenul arabil, pe păşuni şi păduri, ca urmare a persistenţei lipsei de pământ şi după război, cu toate promisiunile făcute.

Reforma agrară din 1921, răscumpărând moşiile grofilor, a fost nedreaptă în multe cazuri şi a întreţinut pe mai departe starea de nemulţumire în rândul ţărănimii. Astfel, procesul verbal din 21 iunie 1921 al ţăranilor din Ohaba arată o împărţire nedreaptă a pământurilor: s-au făcut modificări ale tablourilor celor ce au primit pământ; s-au acordat loturi şi celor ce deţineau până la reformă mai mult de 5 iugăre (aproape 3 ha), ba chiar şi din cel mai bun; văduvele şi orfanii de război au primit mai puţin decât li se cuvenea şi, pe deasupra, şi pământ sărăcăcios. Nici la Mihalţ împroprietărirea nu s-a desfăşurat fără poticneli deşi se susţinea de către politicienii vremii că a fost cea mai democrată reformă. Aşa, pământul trebuind răscumpărat (800-1200 lei iugărul) s-a ajuns în situaţia ca cei săraci să nu aibă posibilitatea de a-l plăti, în schimb au beneficiat cei ce au putut împrumuta bani din bănci, în stare să depună garanţii. Au rămas astfel o mulţime de cereri neonorate. Pe de altă parte, comisia de împroprietărire sau unii membri ai ei şi-au favorizat rudele ori s-au dedat la alte acte ce au stârnit mânia sătenilor.

Oricum, marea proprietate a fost desfiinţată, iar reforma agrară, cu toate neajunsurile ei, a dus la creşterea potenţialului economic al gospodăriilor ţărăneşti.

La Draşov şi la Cunţa nemulţumirile au condus la memorii către ministru de stat, preşedintele Consiliului Agrar Bucureşti, în anul 1921. Se plângeau ministrului cei din Cunţa că prea puţină suprafaţă le-a fost repartizată pentru împroprietărire din moşia grofului Arvin Teleki, doar 216 iugăre în comparaţie cu cele 1193 câte au fost acordate celor din Drâmbar.

La Bogatu Român şi Apoldu de Jos în 1932, la Daia Română în 1934, ţăranii se revoltă în mai multe rânduri, pricina revoltei lor având rădăcinile înfipte în aceeaşi reformă nedreaptă, înfăptuită cu un deceniu în urmă.

Anii crizei economice din 1930-1933 agravează şi mai mult starea micilor gospodării ţărăneşti care, ajungând în situaţia de a-şi vinde produsele agricole la preţuri derizorii, îşi procură din ce în ce mai greu produsele industriale. Era vremea când, bunăoară, se vindea în piaţa de la Miercurea Sibiului un car de bucate pentru două perechi de bocanci.

Perioada interbelică a cunoscut mari prefaceri, progresul economic, rezultat al îmbunătăţirii tehnologiilor de cultivare a pământului, mai ales, al creşterii gradului de dotare cu unelte şi maşini agricole fiind mai mult decât evident.

S-a trecut la rotaţia culturilor pe cele trei „furdulaşe”, două cu păioase şi unul cu prăşitoare, pentru cei cu pământ mai mult, celor cu pământ mai puţin lăsându-li-se o parte din hotar de cultivat cu cele de trebuinţă ori preferinţă. Rotaţia culturilor a sporit producţia agricolă şi, alături ei, a sporit şi numărul animalelor pentru muncă, a maşinilor şi uneltelor mai performante: prăşitoare, maşini de semănat porumb şi grâu, batoze şi, pe ici, pe colo, chiar şi tractoare.

Sporesc, de asemenea, suprafeţele cultivate cu plante tehnice: in şi cânepă, tutun şi sfeclă de zahăr, legume şi alte culturi nemaiîntâlnite pe pământul Ţării Secaşelor: cauciuc, bumbac, coriandru, soia, pentru unele dintre acestea (tutun, sfeclă de zahăr, cauciuc, şi bumbac) acordându-se şi dispensii, în anul respectiv fiind scutiţi de mobilizare.

Apar mori sistematice, cu motoare de „foc” în locul celor de „apă”, aşa cum au făcut la Roşia de Secaş Vasile Popa din Sebeş, moara lui deservind în bună măsură partea de „sus” a Ţării Secaşelor. Şi tot aşa, pentru partea de „jos” a ei o face şi avocatul Daniel Tecău din Alba Iulia, construind una la Mihalţ.

Pământurile Ţării Secaşelor au fost şi sunt rodnice, cultivându-se în special grâu şi porumb atât pentru nevoi proprii cât şi pentru vânzare şi transformare a lor în bani. Ele ofereau belşug de produse pieţelor din Miercurea Sibiului (pentru partea de „sus”, asigurând Mărginimea Sibiului cu asemenea produse la schimb cu lemnele de construcţie sau mărfuri industriale: îmbrăcăminte şi încălţăminte înainte de toate) şi din Teiuş şi din Alba Iulia (pentru partea de „jos”, în folosul celor din Apuseni).

Era un adevărat cult al muncii în întreaga zonă: lucrau cu toţii, de toate vârstele şi ocupaţiile (studenţii foloseau vara pentru muncă fizică, după încordarea intelectuală de peste an, fără reţineri ori ruşinare în faţa lucrului). Preţul scăzut al produselor agricole a făcut însă ca progresul să nu fie pe măsura efortului depus şi nici să depăşească cheltuielile de producţie.

Şi comerţul s-a dezvoltat, mai la tot pasul apărând prăvălii (bolde) şi, şi mai des, cârciumile, aducătoare cu toatele de venituri sporite. Mare trecere avea pe drumul Sibiului făgădăul de „La Hulpuş” din Dealul Alămorului, un fel de „Moară cu noroc” a Secaşelor. Acelaşi lucru se putea spune şi despre „Capdebo” din Miercurea Sibiului sau despre prăvăliile lui Moise ori ale lui Ion Florea lui Arsănia de pe drumul „Tiuşului” din Mihalţ.

Drumul spre modernizare continuă: se creează oficii poştale la comune, se introduc posturi telefonice, încep să circule autobuze ce fac legături între aşezările Secaşelor şi centrele urbane apropiate: Sibiu, Blaj, Alba Iulia ş.a, apar bănci populare venind în sprijinul celor ce doreau să-şi procure unelte agricole, animale ori pământ. E vorba de „Mihălţana” la Mihalţ (1924, condusă de pr. Aron Victor), „Albina” la Miercurea, „Banca Populară” de la Roşia de Secaş (1926, creată de înv. Şt. Muntean), „Banca Populară” din Ohaba, dependentă, ca şi cea de la Roşia de Secaş, de Banca Centrală Cooperativă din Bucureşti (conducător aici fiind pr. Eugen Imbăruş).

Băncile au funcţionat mai bine de două decenii contribuind în bună măsură la dezvoltarea agriculturii din satele de reşedinţă, dar şi a celor din jur.

Nu este lipsit de importanţă nici crearea unor societăţi de într-ajutorare ori de asigurare a animalelor. La Ohaba, prin „Societatea de vite” se recupera paguba pricinuită de decesul unei vite în totalitate, societatea funcţionând în paralel cu banca, cooperativa şi celelalte instituţii rurale în vremea dintre războaie.

Absorbiţi până la epuizare de munca pentru producerea tuturor celor necesare traiului, săteanul român, uitat de guvernele ce se perindau la cârma ţării, îşi ducea pe mai departe greul vieţii, dând însă ori de câte ori i se cerea obol ţării, fiecare sat avându-şi pomelnicul lung al celor dispăruţi pe câmpul de luptă în marile încleştări: 35 dispar în primul război mondial din Obreja, 42 din Ohaba, 72 din Ludoş, 20 de români şi 51 de saşi din Apoldu de Sus, 32 din Mihalţ, 37 din Bogatu, 66 din Gârbova, 25 români şi 11 saşi din Miercurea, 19 la Păuca, iar în al doilea război mondial 48 din Ohaba, 38 din Alămor, 45 din Roşia de Secaş, 26 din Păuca, 23 din Cergău Mic, 32 din Bogatul Român, 63 din Mihalţ, 42 din Ludoş, 62 din Gârbova,

23 la Apoldu de Sus, tuturor acestora adăugându-li-se saşii deportaţi: 20 din Gârbova, 12 din Ungurei, 12 din Miercurea (din cei 92 duşi), 9 la Păuca (din cei 86 duşi).5858

Pagini de glorie au înscris bărbaţii Secaşelor pe câmpurile de luptă, la Odessa, la Cotu Donului sau la Stalingrad, mulţi dintre ei dormindu-şi somnul de veci pe pământ străin, mai în toate satele numele lor, spre eternă aducere aminte, fiind cioplite în piatră.

Monumentul eroilor de la Mihalţ

Pe pământul Secaşelor nu s-au dat lupte. Fără căi de comunicaţie importante, fără obiective economice ori puncte strategice de primă mărime, pământurile Ţării Secaşelor se vede că au fost ocolite şi din punct de vedere militar. Ceea ce nu a fost tocmai rău. E de consemnat totuşi faptul că la sfârşitul lui august şi începutul lui septembrie 1944 au trecut pe aici, în drumul lor dinspre Sibiu spre Teiuş, armatele ruseşti, puhoiul lor necontenind zile în şir. Se pare că la Mihalţ ar fi poposit însuşi Mareşalul Malinovski, în casa preotului Andrei Pattachi 5959.

Războiul s-a sfârşit. Mulţi au rămas departe de casă pentru totdeauna. Alţii au făcut după ani mulţi de prizonierat calea întoarsă cutremurând, cu întoarcerea lor nemaiaşteptată, viaţa satelor, dar, mai ales, a familiilor cu văduve ce şi-au refăcut între timp familia. Nevrând să păteze onoarea oamenilor lor căzuţi la datorie, multe neveste tinere şi-au purtat până la moarte crucea văduviei, 5858 A se vedea: Ion Mărginean, „Vagoanele morţii”, Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 1996.5959 Ioan Breazu-Nucu, op. cit., p. 128.

nemailepădând nicicând haina cernită, mohorâtă şi întristătoare. Au rămas nemângâiate, şi ele şi pruncii orfani, pentru tot restul vieţii.

Războiului i-au urmat, cu consecinţe la fel de tragice, deportările masive ale saşilor transilvăneni în Uniunea Sovietică la munca de refacere a ţării. Incalificabilă şi ucigătoare pentru cei mai mulţi! Cutremurătoare pentru omul de rând!

Reforma agrară din 1945, una din cele dintâi înfăptuiri ale guvernului dr. Petru Groza, lichidând marea proprietate, aduce înviorare şi în viaţa locuitorilor de pe Secaş. Au fost distribuite loturi de pământ celor ce au luptat pe front, văduvelor şi orfanilor de război precum şi săracilor, reformă înfăptuită mai ales pe seama proprietăţii săseşti, prin exproprierea averilor şi caselor lor.

Marile evenimente ale naţiei române făceau să tresară inimile, ca poporul să ia parte cu mare însufleţire la ele. Aniversându-se zece ani de la Unirea cea Mare, la serbările de la Alba Iulia din 20 mai 1929 sunt prezenţi peste 300.000 de oameni din toate colţurile şi provinciile ţării, prezenţi fiind cu înflăcărare şi secăşenii.

De pe Secaşul Mic porneşte Coloana Secăşeană duminică după-amiază la orele 5 în frunte cu însuşi prefectul, coloana trecând peste Tău, Ohaba, Berghin şi Drâmbar, cuprinzând oameni din Broşteni, Roşia de Secaş, Tău, Cergău Mare, Cergău Mic, Ohaba, Berghin, Ghirbom şi mai toate satele până la Mureş. Coloana era deschisă de fanfara din Cergău Mic, iar tăuşenii şi hăbenii i-au aşteptat cu porţi de triumf şi cu însufleţite cântece naţionale. La Berghin s-a alăturat românilor şi populaţia săsească purtându-se „foarte patriotic” primind cu braţele deschise pe numeroşii oaspeţi şi găzduindu-i în noaptea de duminică spre luni. Între cele dintâi intră în Alba Iulia Coloana Secăşeană, luând parte la defilările ce au urmat prin faţa oficialităţilor vreme de peste şase ceasuri, începând cu coloana veteranilor de la 1877 - toţi cu plete albe şi piepturi încărcate cu medalii - continuând cu cei ce au luptat la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, cu cei ce au suferit în temniţele de la Seghedin şi Vác (memorandiştii), cu cortegii reînviind istoria, datinile şi rânduielile străbune.

A urmat apoi „ospăţul poporului” la care au apucat mai puţini, din pricina numărului mare de popor. „Însă noi nu ne-am dus pentru mâncare şi băutură - nota cronicarul Unirii poporului de la Blaj în acele zile - ci pentru înălţarea sufletelor noastre, de care am avut parte, cum nu se pomeneşte nici la o sută de ani odat”.

De asemenea, au luat parte la serbările blăjene, prilejuite de aniversarea în anul 1948 a 200 de ani de la fondarea oraşului Blaj sub I.M.Clain, cu care ocazie s-a organizat o excelentă sărbătoare a portului şi dansului românesc la care au fost

prezenţi locuitori de pe Secaş, mai ales din aşezările aparţinătoare fostului judeţ Târnava Mică.

i) În contemporaneitate

Nu s-au stins bine bubuiturile tunurile marii încleştări că alte evenimente şi fapte au zguduit, nu mai puţin înspăimântător, viaţa oamenilor secăşeni.

Satele de pe Secaş n-au cunoscut seceta cumplită a anilor 1946 - 1947 aşa cum s-a manifestat ea în Moldova. Şi totuşi, prin actul de milostenie, de mare şi înţeleaptă omenie, sute de familii au fost alături celor de peste munţi, din Moldova, ocrotind toţi atâţia copii de acolo şi ferindu-i din calea morţii ce se ridica ameninţător la orizont. Aşa, la Mihalţ peste 200 de familii au sărit în ajutor, la Roşia de Secaş peste 30 ş.a.

Alegerile din 19 noiembrie 1946 cu rezultatul lor previzibil, mult contestat de partidele istorice, au adus câştig de cauză Blocului Naţional Democrat. Sub scutul Răsăritului se instaurau rânduieli noi, „democratice”. Drept urmare, în toamna lui 1947 Partidul Naţional Ţărănesc este dizolvat, Partidul Naţional Liberal se autodizolvă, iar gruparea Tătărăscu este scoasă din guvern.

Sub aspect economic, inflaţia galopantă şi-a pus amprenta pe viaţa ţării, leul depreciindu-se puternic în perioada 1945-1947. Era atunci ferdela de porumb 1,5 milioane lei, iar salariul unui muncitor era 3 - 5 milioane lei. Situaţia s-a redresat în urma reformei monetare din 15 august 1947 când un milion de lei s-a schimbat cu cinci lei, nici o persoană neavând voie să schimbe mai mult de cinci milioane.

După abdicarea silită a regelui Mihai s-au petrecut schimbări majore pe plan politic, vechile structuri fiind dărâmate rând pe rând, fără evenimente marcante însă în viaţa satelor. Dimpotrivă, s-a simţit o redresare economică, satele încep să-şi reia cursul normal al evoluţiei lor. Sunt instalaţi preşedinţi noi, muncitori din fabrici şi uzine, din mine. Se instala puterea nouă.

Potrivit Legii 5 din 6 septembrie 1950 se reorganizează administrativ ţara, în locul judeţelor şi al plaselor constituindu-se regiunile şi raioanele după model sovietic. Aşa, satele Ţării Secaşelor revin în cea mai mare parte regiunii Hunedoara, raioanelor Sebeş şi Alba, iar câteva din partea de răsărit a ei regiunii Stalin (mai târziu Braşov), raioanelor Sibiu şi Mediaş, linia de demarcaţie fiind trasată pe la sud de Cergău şi Cenade şi pe la vest de Broşteni, Armeni şi Alămor.

În urma plenarei CC al PCR din 3-5 martie 1949 începe procesul furtunos de colectivizare a agriculturii. Apar cele dintâi GAC - uri, la început în satele cu saşi deportaţi, dar şi în mari comune: Daia Română, Câlnic, Ungurei, Miercurea, Apoldu de Sus, Obreja, Cistei ş.a. Începe, de asemenea, perioada cotelor obligatorii, dar mai ales munca pentru transformarea socialistă a agriculturii, perioadă soldată cu multe arestări, maltratări şi condamnări a opozanţilor noului regim (proveniţi mai cu seamă din rândul ţăranilor mai înstăriţi, a intelectualităţii de marcă, a oamenilor politici). Astfel, revolta celor de la Cergău Mic contra celor din Lupu ce au vrut să le are păşunea de la Coriş ca să le dea teren arabil preconizatei întovărăşiri a lupenilor din anul 1958, fiind interpretată politic, a condus la pedepse concretizate în ani grei de închisoare (4-5 ani pentru capii revoltei, culmea ilegalităţii atingând-o condamnarea avocatului Andrei Muntean din Roşia de Secaş, care i-a apărat la proces, la 7 ani de închisoare).

S-au creat, prin comasare de terenuri - predate la stat ori luate de la saşi - IAS, la Apoldu de Sus cu secţii la Vingard şi Ungurei, la Boz şi la Câlnic, la Miercurea şi la Păuca, la Cenade şi Broşteni, la Obreja.

Procesul de colectivizare s-a încheiat cu sacrificii, jertfe şi umilinţe în anul 1962, în aprilie al aceluiaşi an, declarându-se încheiată transformarea socialistă a agriculturii, repunerea ei pe baze şi structuri noi. Puţine gospodării au rămas în afară, suprafeţele pe care acestea le deţineau fiindu-le restituite la margini de hotare, la kilometri mulţi de vatra satului, în chip batjocoritor.

Au început suferinţele: ani grei de detenţie, execuţii pentru cei ce s-au opus noului regim sau, pur şi simplu, ascunderea în sat ani şi ani fără trădare din partea semenilor. În acest sens comuna Mihalţ poate fi considerată un vârf, un etalon al chinurilor şi durerilor. Au pierit astfel oameni în închisorile din Aiud şi Sighet ori din rândul partizanilor retraşi în Munţii Apuseni (Ioan Bedelean, mort la Aiud, iar Petru Decean, student, împuşcat la Cheile Turzii).

Preoţimea, la rândul ei, a avut şi ea de suferit. În urma suprimării bisericii greco-catolice prin Decretul 40 din 1948, parte din preoţi, neacceptându-l, s-a ascuns în locuri tainice ani mulţi, chiar zeci de ani. Astfel, preotul Nicolae Lupea s-a retras la Obârşiile Tiurului, Gheorghe Seiceanu în casa proprie din Secăşel, Ioan David din Presaca, părintele Roman din Cergău, de asemenea. Mult au avut de pătimit familiile lor prin desele percheziţii şi arestări, pentru deconspirarea locurilor ascunzişurilor lor şi a legăturii cu lumea din afară. Fiecare sat îşi are lista cu cei căzuţi în suferinţă, cu care s-ar putea înfăţişa la o eventuală judecată a ororilor săvârşite în acele vremi.

Până către anii 1980-1985 satele de pe Secaş cunosc o dezvoltare continuă (în ciuda exodului masiv către oraş): investiţiile în agricultură cresc, mecanizarea se extinde, sectoarele zootehnic şi legumicol se lărgesc, îngrăşămintele chimice sporesc, lucrările de combatere a eroziunii, de drenări şi irigaţii se văd mai în tot spaţiul secăşean. Un exemplu este elocvent IAS Apoldu de Sus, cu cele trei ferme (mixtă, specializată pe pomicultură şi viticultură şi industrială) capătă o dezvoltare masivă: cramă cu combinat de vinificaţie cu capacitate de prelucrare de 175 de vagoane. La Dobârca intră pe rod livada de pomi fructiferi în 1964 cu peste 7500 de pomi şi peste 150 vagoane recoltă.

După 1985 producţiile încep să scadă, cooperatorii sunt tot mai prost plătiţi, lotul personal în folosinţă se reduce treptat, fapt ce conduce spre lichidarea acestei forme imediat următoare Revoluţiei din decembrie. Păcat că averile acumulate peste ani au fost lichidate haotic.

Prin legea nr. 2/1968, revenindu-se la împărţirea ţării în judeţe, se asigură o conducere apropiată realităţii, eliminându-se acea verigă intermediară a raioanelor şi prin asta şi acea supraîncărcare cu aparat politico-administrativ. Anii socialismului au dus, prin politica de industrializare masivă şi forţată, la o suprapopulare a oraşelor şi, implicit, la o sărăcire demografică a satelor, la aceasta din urmă contribuind decisiv colectivizarea agriculturii şi destrămarea, odată cu aceasta, a simţului şi răspunderii pentru soarta pământului românesc şi a ţăranului român. Tot mai sărăcite, mai îmbătrânite şi părăsite sunt satele Secaşelor, în vreme ce oraşele fac faţă cu greu unei vieţi civilizate şi demne de început de mileniu trei.

Pe plan spiritual, valorile morale ale satului românesc din totdeauna s-au alterat într-atât, încât acea veşnicie născută la sat, după afirmaţia lui Lucian Blaga, tinde către o şubrezire tot mai sporită. S-a subţiat tradiţia, a suferit enorm credinţa, a dispărut aproape în totalitate portul, s-au dus vremile şi rânduielile satului de odinioară.

Va mai fi posibilă o renaştere a satului românesc de pe Secaş?

Dacă o renaştere a lui e pusă, cel puţin deocamdată, sub semnul întrebării, ea depăşind limitele bunelor intenţii şi eforturile unor persoane preocupate de soarta comunităţii rurale, atunci măcar conservarea a ceea ce încă nu s-a pierdut se cuvine a sta în atenţia celor ce se simt ai acestui pământ. Un asemenea simţământ se pare a fi trăit şi Maria Mândrean din Alămor care şi-a făcut din casă muzeu, văzând cum zi după zi pier cele în care (şi cu care) după spusa ei „ne-am pomenit”. „Şi-i păcat de Dumnezeu!” Cu un astfel de crez a pornit la drum şi Asociaţia Datini

Străbune, constituită la nivelul judeţului Alba, amenajarea de muzee locale(sau măcar colţuri muzeistice) fiindu-i obiectiv prioritar.

j) Pagini de credinţă şi învăţătură

BISERICA

Instituţie fundamentală din toate timpurile, cu rol major în procesul formării creştine a neamului, pentru români, biserica a fost totodată şi singura apărătoare a fiinţei sale naţionale. Una singură şi nedespărţită biserica ortodoxă a constituit până la 1700 un nucleu al forţelor coagulante întru apărarea românismului şi asta, în ciuda faptului că încercări de suprimare a ei au fost destule.

Cucerirea Transilvaniei de către maghiari a adus cu sine şi religia catolică (creştinaţi fiind ei la anul 1000 sub Ştefan cel Sfânt) pe care încercau s-o impună pe diverse căi, presiuni şi persecuţii. Aşa, converşii recrutaţi din rândul populaţiei locale, a autohtonilor români, de către abaţiile implantate aci, aparţinând diferitelor ordine călugăreşti (unele venind de la Egres, de pe pământul ungar, la rândul lor strămutate din Potigny - Franţa) aveau drept scop atragerea pe orice cale a populaţiei locale spre catolicism, în ciuda „înjosirilor, violenţelor şi prejudiciilor aduse de unele persoane răuvoitoare” (de fapt, iobagii români).6060 Au fost dăruite în acest fel posesiuni, de către regii Ungariei, pentru asemenea abaţii, satele Mănărade, Lupu, Cenade, Ţapu, Şoroştin, pe malul stâng al Târnavei Mari, în apropierea Blajului6161 (donaţia făcută cistercienilor… la 17 martie 1240). Similar s-au petrecut lucrurile şi la Roşia de Secaş, unde fiinţa la acea dată o abaţie a călugărilor de ordin benedictin, şi ea cu existenţă vremelnică (150-200 de ani), urmele ei fiind şi astăzi vizibile. De felul lor harnici, cu un program riguros din cale-afară de lucru şi rugăciune („Ora et labora”- roagă-te şi munceşte - le era deviza), benedictinii au dat bisericii catolice nu mai puţin de 40 de papi, 200 de cardinali şi 5000 de sfinţi. Truda şi ideile lor nu au avut însă sorţi de izbândă, căci către anul 1400 (posibil şi din cauza invaziilor turceşti) părăsesc pământurile transilvane, populaţia locală rămânând pe mai departe în credinţa străbună ortodoxă. Şi la Păuca fiinţa o mănăstire franciscană până către anul 1560, când călugării de aici au fost alungaţi de către Ioan Zapolya.6060 Nicolae Densusianu: „Documente privitore la Istoria Românilor, Bucureşti, 1887”6161 Mihai Tănase: „Avatarurile unui act de donaţie” în „Revista istorică”, nr. 1-2, tom IV, 1993, p. 58.

Persecuţiile continuă. După convertirea saşilor la lutheranism (1542), a maghiarilor şi secuilor la calvinism (1556) şi unitarism (1571), în Transilvania au devenit receptate patru religii: catolică, lutherană, calvină şi unitariană, religia majorităţii populaţiei fiind pe mai departe „tolerată”. Ba mai mult, principii şi Dieta Transilvaniei au desfiinţat în secolul al XVII-lea vechile episcopii ale românilor ortodocşi, pentru scurt timp mai fiinţând doar episcopia Albei, dar şi ea cu supunere calvină.

Şi prin „Diploma” (Constituţia) dată de împăratul Leopold I în urma păcii de la Karlovitz (1699), prin care Transilvania este trecută sub stăpânirea Austriei, se consfinţeau aceleaşi patru religii recepte, românii cu religia lor ortodoxă fiind iarăşi excluşi de la orice drepturi ce li s-ar fi cuvenit pe pământul lor. Cum împăratul şi-ar fi dorit o recatolicizare a lutheranilor, calvinilor şi unitarienilor, care practic s-a dovedit imposibil, atenţia sa şi a călugărilor iezuiţi ce militau de la înfiinţarea ordinului lor în 1534, în Spania, pentru combaterea reformei şi întărirea puterii papale, s-a îndreptat către populaţia românească, mai numeroasă ca toate celelalte la un loc, pentru a o converti la catolicism. Astfel, românii ar fi avut posibilitatea de a se uni cu oricare religie ar fi vrut (din cele patru), urmând a beneficia de toate privilegiile de care se bucura şi respectiva religie. Astfel se înfăptui unirea cu biserica Romei, unire consfinţită prin Diploma leopoldină din 19/30 martie 1701.

Unirea nu s-a desăvârşit fără incidente şi împotriviri, căci Curtea de la Viena nu a mai respectat promisiunile făcute.

Revoltându-se în 24 iunie 1744 popa neunit Ioan, din Păuca, ocupă biserica unită, casa parohială şi beneficiul preotului unit, acţiunea lui conducând la un conflict puternic între săteni şi autorităţile statului, conflict încheiat cu împuşcarea capului răzvrătiţilor Oprea Tucear (fost spanceu), fapt consemnat pe piatra funerară din dreapta bisericii.

Piatra de mormânt a lui Oprea Tucear

Mort, aşadar, în apărarea credinţei străbune, lupta culminând cu răscoala lui Sofronie de la Cioara.6262 Şi parohia Deal a participat la mişcarea de apărare a ortodoxiei, aci desfăşurându-se un mare sobor ţinut de către popa Ioan din Aciliu la care au luat parte toate satele de la Sebeş până la Turnu Roşu, ştiut fiind că cei mai înflăcăraţi apărători ai ortodoxiei s-au dovedit a fi românii de pe Ţara Oltului - cei de pe pământul crăiesc. Adunarea a ţinut două zile, la ea luând parte toţi preoţii şi protopopii ortodocşi din ţară şi s-a finalizat cu hotărârea de a trimite o plângere Maiestăţii sale, Maria Teresa, de a se da „altă căpetenie deoarece noi nu recunoaştem pe cel de la Blaj… Şi suferind au aşteptat (românii) mila înaltei crăiese, să ne trimită arhiereu de lege grecească ori să ne sloboadă graniţa să ieşim din ţară să ne ducem unde vom putea să ne ţinem legea”.6363 Asta (şi altele asemenea ei) face ca Maria Teresa, de teama de a nu pierde uniaţia, să ia măsuri dintre cele mai drastice, mergând până la arestări, torturi, condamnări şi chiar execuţii. Aşa s-a luat, prin generalul Bucow căruia împărăteasa i-a încredinţat această misiune, peste 500 de biserici de la ortodocşi şi le-a dat uniţilor, aşa s-au distrus peste 300 de mănăstiri, biserici şi schituri, cele de lemn fiind arse, iar cele de piatră multe dărâmate. Această soartă a cunoscut-o şi biserica din Miercurea, drept urmare serviciul religios al ortodocşilor săvârşindu-se într-o bisericuţă de lemn, cumpărată din Deal, la jumătatea secolului, construcţia bisericii de cărămidă fiind începută abia

6262 Cecilia Gândilă, Nicolae Damian: „Păuca - vatră de istorie şi legendă”, Editura Bucura, Sibiu, 1997, p. 38.6363 Alexandra Başa, op. cit., p. 42.

pe la 1863 şi încheiată în 1872 cu sprijin financiar mare din partea lui Ilie Măcelariu, de aceea şi hramul „Sfântul Ilie”. Bisericuţa de lemn a fost donată apoi celor din Spătac, iar unele părţi celor din Ghirbom.

Crăiasa nu le uşurează soarta, iar persecuţiile au continuat. În Deal, judele satului, Toma Roşca, a fost legat cu lanţuri de grumaz şi dus la temniţa din Sibiu împreună cu alţi doi credincioşi ai satului, unde au fost judecaţi, iar bunurile de acasă ridicate. Aşa s-a făcut dreptate în urma „celei mai mari adunări din Ardeal [care] a fost cea din satul Deal,” după aprecierea istoricului Ioan Lupaş.6464 Evenimentele sunt descrise de Popa Cozma din Deal, „cel mai înflăcărat luptător pentru ortodoxie” (la 1746), ajuns episcop al Buzăului şi mai apoi mitropolit al Bucureştiului.6565

Unirea cu Roma de la 1700, sub episcopul Atanasie Anghel, a produs, pe de-o parte, o ruptură ce a dăunat unităţii neamului, dar, pe de altă parte, a deschis calea spre cultura şi civilizaţia apuseană, cu urmări directe în trezirea conştiinţei de neam pentru românii ardeleni. Căci pactul „Unio Trium Nationum” încheiat între unguri, saşi şi secui în urma răscoalei de la Bobâlna din 1437, nerecunoscând naţia română, nu recunoştea nici religia ortodoxă, cum n-o făcea nici Diploma leopoldină din 1691. O asemenea stare îi face pe români să accepte unirea în speranţa că se vor bucura şi ei, românii, de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţii transilvane. Şi s-au obţinut înlesniri importante. Faptul că tinerii români aveau posibilitatea să înveţe la şcolile Apusului a condus la cuceriri importante pentru neam. Trezirea conştiinţei naţionale prin ceea ce s-a înfăptuit la Blaj - acea mişcare cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, iradiind atât de benefic în toate provinciile româneşti - nu poate fi contestată de nimeni sub nici o formă.

Potrivit Conscripţiei lui I. M. Clain de la 1733 în toate satele Ţării Secaşelor ideile conştiinţei de neam redeşteptate prin biserică, au prins rădăcini, locuitorii însuşindu-şi-le, în fond biserica „cea nouă” fiind pentru creştinul de rând aceeaşi cu cea moştenită de la părinţii lor.

Faptul că românilor li se interzicea până şi dreptul de a-şi construi biserici de piatră, măsură adoptată la Sinodul „preoţilor schismatici”, adică ortodocşi, de la Buda, din 1278, ca să nu mai vorbim şi de alte oprelişti, este suficient de grăitor. Şi atunci, biserica de lemn, scundă şi retrasă din faţa somptuozităţii celorlalte, rămăsese locul de mărturisire a credinţei şi a apartenenţei de neam, de chemare la sânul ei a tuturor celor de o limbă, un crez şi un neam.

6464 Ibidem, p. 43.6565 Idem, p. 44-45.

Biserica de lemn

din satul Tău

Până azi stau mărturie biserica de lemn de la Tău (1784) - acum monument istoric naţional, păstrătoare a unei însemnate colecţii de icoane pe sticlă, cea de la Ohaba (1815, în ea slujindu-se până în 1927 când s-a sfinţit biserica cea nouă - după cum arată pergamentul aflat în Sfântul prestol din altar, depus acolo la anul sfinţirii de către preotul Andrei Cazan, de faţă cu episcopul Vasile Moga), biserica de lemn de la Ghirbom, pare-se cea mai veche din Ţara Secaşelor, cu urme încă de pictură veche pe bolta sub formă de navă, bisericile de la Presaca, Broşteni, Cergău Mare (1804), Păuca(1817), Roşia de Secaş (1753) adunând la sânul lor sute şi mii de creştini ortodocşi.

După Unirea din 1918, de când amândouă bisericile au posibilităţi egale de funcţionare şi până la 1948, când biserica greco-catolică fusese suprimată, istoria consemnează mersul împreună al celor două biserici româneşti, mulţi preoţi slujindu-le cu credinţă şi profund devotament.

Din şirul slujitorilor sfântului altar s-au ridicat din Ţara Secaşelor înalţi ierarhi precum: Sebastian Rusan din Secăşel, ajuns mitropolit al Moldovei, fapt pentru care a avut mult de suferit în perioada de teroare a comunismului, la începuturile sale (trăind mereu supravegheat, cu domicilii forţate pe la Ocna Sibiului, prin Ţara Făgăraşului ş.a.); Vasile Coman din Deal, episcop de Oradea; Ioan Mihălţan din

Ohaba în acelaşi scaun episcopal al Orăzii; Maica Apolinaria, originară din Tău, stareţă a mănăstirii Prislop şi alţii.

În mersul său prin istorie biserica ortodoxă transilvană a avut puternice legături cu biserica de dincolo de munţi, fapt constatat şi în bisericile de pe Secaş, cărţile lor bisericeşti fiind tipărite la Râmnic şi difuzate mai peste tot în bisericile secăşene. La Roşia de Secaş se află un „Apostol” tipărit în 1767, şi o „Cazanie” din 1768, tipărită sub Alexandru Scarlat Voievod în vremea mitropolitului Ungro-Vlahiei Grigorie; la Ohaba, „Triodul cel Bătrân” (1771) ce conţine cea mai veche însemnare din biserică (1772) şi iarăşi o „Cazanie” din vremea mitropolitului Grigorie; la Păuca, pe lângă acestea, şi „Mineele lunilor ianuarie-decembrie 1766.”

Pe marginea lor s-au făcut „adnotări” felurite, adevărate izvoare de istorie locală, scăpate ca prin minune din calea husarilor unguri ai lui Bem la 1848, când s-a dat foc caselor parohiale (la Ohaba, de pildă, pentru că nu au putut afla pe preotul vremii aceleia, care ar fi uneltit contra lor, Mihăilă Mihălţan, preot la Vingard, dar de loc din Ohaba, refugiat acasă, unde s-a ascuns de frica lor, urmărit fiind ca tribun al Revoluţiei Ardelene). De precizat că acest preot avusese şapte fete. Una din ele a ajuns la Braşov, bunica de mai târziu a poetului Şt. O. Iosif (pe care o şi cântă de altfel în poezia „Bunica”).

În vremea mitropolitului Andrei Şaguna, preotul Ioachim Băcilă, originar din Tău - zice o altă adnotare - dar slujind la Ohaba până către anul 1840, mutându-se în Alba Iulia şi intrând în conflict cu epitropul Ţârlea pe motiv că nu îmbrăcase „ornatele” donate de el (de epitrop) căci nu erau sfinţite, fu reclamat de epitrop la mitropolit. Chemat de acesta şi ştiindu-se nevinovat, preotul nu s-a dus, fapt pentru care Vlădica l-a demis. Cu minţile stricate din această cauză fu internat la Sibiu în spitalul de boli nervoase. Seara cânta din flaută la geam cântece cutremurătoare. Lumea se oprea să-l asculte. Însuşi mitropolitul veni într-una din seri cu caleasa să-i audă tânguirea flautei fermecate. Câte remuşcări o fi trăit atunci doar sufletul lui o fi ştiut.6666

Între marii duhovnici ai timpului se înscrie şi părintele Arsenie Boca din Deal.

Statornicit la Sâmbăta de Sus, prin viaţa sa vulcanică şi duhul profeţiei, părintele Arsenie a câştigat inimile miilor de credincioşi din toate părţile ţării, fapt pentru care a fost apreciat de părintele Stăniloaie ca „un fenomen unic în istoria monahismului românesc”.6767

6666 Ioan Mihălţan: „Experienţe pastorale”, Oradea, 1995, p. 189-90.6767 A se vedea: Al. Başa, op. cit.

Mutat la mănăstirea Prislop, s-a dovedit acelaşi om vrednic, dăruit de Dumnezeu cu har şi puteri deosebite, fapt pentru care a avut mult de suferit din partea regimului totalitar.

Biserica evanghelică, pe pământurile Secaşelor, a cunoscut şi ea momente, când de înălţare, când mai puţin înfloritoare, după cum şi vremurile istoriei au curs. La începuturi, fiind între religiile „recepte” s-a dezvoltat şi a crescut în cadrul catolicismului european iar după îmbrăţişarea ideilor reformatoare ale lui Luther, prin hotărârea Dietei Transilvaniei din 1556, potrivit căreia biserica catolică a fost scoasă în afara legii lăsând cale liberă lutheranismului. Ca urmare, în anul 1565 domeniul princiar al Transilvaniei preia posesiunile Episcopiei catolice din Alba Iulia, care a fost desfiinţată. Între cele 46 de sate care au fost preluate de Episcopia Alba Iulia erau şi Cergău Mic, Cergău Mare şi Cenade.

Prin ideile sale, Luther, se ştie prea bine, se ridica împotriva autorităţii papale, a organizării bisericii catolice, a comerţului cu indulgenţe şi intoleranţei religioase.

Ea spune un nu categoric implantării bisericii între Dumnezeu şi om. Mântuirea se realizează prin credinţă şi nu prin ritualul religios.

Ideile s-au răspândit în întreaga Europă, prinzând rădăcini şi la saşii şi la scheii transilvăneni. Aşa a apărut protestul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, din 1647, contra românilor ce-şi cântau de Crăciun încă „diavoleştile lor cântări” cu care veneau din strămoşi, ei, deşi trecuţi la lutheranism, continuând a-şi oficia slujba în limba lor bulgărească până târziu, în secolul XX, şi cântând şi în biserică în limba lor.

Biserica Scheiască avea un altar pictat cu scene şi figuri biblice, un amvon pentru predică şi o orgă cu tuburi adusă de la Viena în 1866. Ea, biserica, a funcţionat până în 1945, când a fost închisă de teama de a nu fi confundaţi cu saşii şi de a fi deportaţi în URSS.

Şi Biserica Evanghelică din Păuca deţine valori, fie ele de ordin spiritual, fie istoric. Şi aici se află, o orgă de tip Wegenstein adusă în 1942 în locul celei dintâi, ce data de prin 1760. Şi tot aici se află în faţa altarului, o piatră funerară cu relief artistic care aminteşte că un reprezentant al familiei nobiliare Appafi ar fi fost înmormântat aici la 12 februarie 1578. Iar alături ei, a bisericii „săseşti”, se află „cea mai modernă casă parohială săsească din ţară”.6868

La Miercurea Sibiului, Biserica Evanghelică mai păstrează, din Basilica romanică din secolul XIII, doar planul şi turnul şi cele patru perechi de stâlpi. După 6868 După Cecilia Gândilă, Nicolae Damian, op. cit.

mai multe zidiri, rezidiri şi transformări, ea a ajuns până la noi drept mărturie a vieţii religioase intense pe care populaţia săsească a trăit-o. Ea adăposteşte un epitaf baroc din 1736 şi o strană pictată din 1679.

Cetatea, cu o incintă de ziduri, mai păstrează în partea de sud, turnul de apărare al porţii şi casa parohială din secolul al XV-lea, cu subsol şi parter în partea de sud-est.

Pe aceeaşi linie de fortificaţie se înscrie şi Biserica Evanghelică din Reciu, construită în jurul anului 1491 şi castelul feudal, reşedinţă nobiliară fortificată de la Gârbova coborând din veacul al XIV-lea. Este vorba de o locuinţă donjon ce ocupă centrul unei incinte dreptunghiulare ale unui zid de piatră înconjurător, lista monumentelor istorice consemnându-l sub numele „Cetatea Greavilor”.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi „Cetatea Câlnicului”, monument istoric inclus în circuitul UNESCO, construcţie care a început sub formă de cetate nobiliară în a doua jumătate a veacului al XIII-lea de către comitele Chyl din Câlnic.

Cetatea Câlnicului

ŞCOALA

În Transilvania, învăţământul, încă de la începuturile sale, a fost organizat pe criteriul confesional, şcolile fiind înfiinţate şi controlate de către biserici, preotul fiind şi adevăratul ei conducător. Se învăţa aici, în şcolile săteşti, cititul, scrisul şi socotitul, ele funcţionând de regulă, în casele parohiale. Confesiunile care aveau şcoli îşi alegeau învăţătorii, le fixau salariile şi îi controlau. La 1807, în scaunul Miercurea, existau nouă şcoli ale învăţământului sătesc ortodox, aproape în fiecare comună (mai puţin Reciu). Învăţătorii aleşi de Sinodul bisericesc în urma unui examen trebuia să ştie cânta la strană şi să aibă simpatia gospodarilor fruntaşi din sat. Erau plătiţi în bani şi bucate, de obicei în grâu, salariul directorului fiind mult mai mare ca al celorlalţi învăţători, căci el, din veniturile sale, achiziţiona rechizitele şcolare, instrumentele muzicale pentru fanfară şi altele. La Miercurea, învăţătorul primea (în 1858) 24 florini din partea locuitorilor; la Apoldu de Sus din casieria bisericii - 12 florini, din partea statului 5 stânjeni de lemne de foc, 10 câble de grâu de la locuitori; la Dobârca, din partea sătenilor, 8 gălete de grâu şi 4 stânjeni lemne de foc din pădurea satului; în Deal, era plătit în ouă, făină, fasole etc. şi o măsură de cereale (după 1850).

Manuale în şcolile ortodoxe erau puţine căci statul nu acorda ajutor. Cartea de citit cuprindea noţiuni din toate domeniile, ce ar fi putut face obiectul altor discipline de învăţământ.

Structura anului şcolar ţinea seama în special de sezonul muncilor agricole. Astfel, anul şcolar începea la 21 octombrie şi se încheia la 23 aprilie având două semestre, fără vacanţă între ele. Se acorda o vacanţă de trei zile pentru sărbătorile Crăciunului şi alta pentru plug în perioada 27 martie - 1 aprilie.

Mai dotate şi mai avansate erau şcolile evanghelice.6969 În capitolul „Situaţia învăţământului românesc din Transilvania la sfârşitul veacului al XVIII-lea” Nicolae Albu, conform câtorva indicii din arhiva Mitropoliei Blajului, care dau numele mai multor localităţi cu şcoli în epoca iosefină, înşiră (pag. 243-244) satele din districtul Armenilor în care erau şcoli: Armeni, Alămor, Doştat, Roşia de Secaş şi Şoroştin, în vreme ce în districtul Blajului erau şcoli la: Bucerdea Grânoasă, Crăciunelul de Jos, Mănărade şi Mihalţ. Aceasta ne face să credem, şi să afirmăm, că existau aceste şcoli dinaintea numirii lui Şincai ca director al tuturor şcolilor unite, în 1782 („director al celei dintâi şcoli naţionale din Blaj şi al celorlalte greco-catolice din Marele Principat al Ardealului” - după cum arăta Timotei Cipariu că semna Şincai în 1782), deoarece când sunt enumerate şcolile înfiinţate de el, acestea nu mai sunt pomenite7070.

Erau şcoli primare confesionale, funcţionând în încăperi improprii, scrisul şi socotitul învăţându-se pe nisipul fin presărat pe faţa casei. Abia spre sfârşitul veacului al XIX-lea încep să se zidească localuri de cărămidă (la Roşia de Secaş în 1882, la Şpring în 1881, la Draşov în 1886), iar copiii să frecventeze cât de cât regulat cursurile. La Păuca, bunăoară, erau cuprinşi în anul şcolar 1870-1871 un număr de 49 copii (38 prunci şi 11 prunce), dascălul fiind plătit cu câte o mierţă (1/2 dublă) de bucate de către fiecare familie. În acelaşi an la Cergău Mic erau 26 şcolari, deşi „cas'a scolaria lipsesce” 7171.

Întreţinerea şi funcţionarea şcolilor confesionale se făceau cu mare greutate, preotul Eugen Imbăruş de la Ohaba plângându-se, după numirea sa în 1908, de povara strângerii sumelor de la poporeni şi neputinţa de plată a celor patru învăţători: „Oficiul propotopesc presa, poporul nu se supunea, aşa că eu am ajuns între ciocan şi nicovală. Starea aceasta mizerabilă a durat timp îndelungat… până la sistarea şcoalelor confesionale şi trecerea lor la stat”7272. Îndată după Unire, Consiliul Dirigent propunea crearea unui alt tip de şcoală primară naţională, şcoală care să valorifice tot ce au avut bun şcolile confesionale, comunale şi de stat. Aşa, prin Legea educaţiei primare din 26 iulie 1924 învăţământul de şapte clase a devenit gratuit şi obligatoriu şi, drept urmare, cele două şcoli, ortodoxe şi greco-catolică, se unesc într-una singură, şcoala de stat.

6969 Ilie Moise: „Câteva date despre învăţământul confesional în zona Miercurea” în „Gazeta de Miercurea”, august, 2005.7070 Nicolae Albu: „Istoria învăţământului românesc din Transilvania”, Tipografia Lumina, Blaj, 1944, p. 244 şi urm.7171 Petru Sechel, op. cit., p.141.7272 Ioan Mihălţan, op. cit., p.202.

În asemenea condiţii populaţia şcolară creşte în fiecare sat, în majoritatea lor copiii absolvind cel puţin patru clase primare. Sporeşte şi numărul „puterilor didactice”, clasele de elevi despărţindu-se pe vârste, învăţământul simultan începând să scadă. Exigenţa era tot mai sporită, examenul depus la sfârşitul anului şcolar în faţa comisiei numite prin ordin al ministrului (28711/923) având ca preşedinte pe Remus Lupescu, desfăşurat la Doştat cu participarea elevilor din Cunţa, Draşov, Ghirbom, Sângătin, Păuca şi Doştat dovedind-o cu prisosinţă (elevii fuseseră notaţi cu note de la 1 la 5 astfel: 1 - foarte bine, 2 - bine, 3 - suficient, 4 - insuficient, 5 - rău).7373

Condiţiile materiale erau totuşi grele. „Mobilierul sălilor de clasă este incomplet şi cam primitiv. Comitetul şcolar este invitat a lua măsuri pentru înlocuirea lui şi pentru înzestrarea şcolii cu material didactic care lipseşte aproape în întregime” se nota într-un proces verbal de inspecţie de la şcoala din Roşia de Secaş din 17 mai 1927. Lipsea până când şi omul de serviciu: „Se va angaja servitor la şcoală, neputându-se admite serviciul de curăţenie în sarcina unor copilaşi de 8-12 ani, în parte debili ca fizic şi prost hrăniţi” (în acelaşi loc, la 8 mai 1933.7474

După 1880 au început să apară dascălii cu calificare şi, drept urmare, procesul de învăţământ să cunoască o îmbunătăţire substanţială: au apărut planurile de învăţământ şi programele şcolare, documentele şcolare fiind conduse riguros, cu alte cuvinte se lucra în cunoştinţă de cauză, chiar dacă încă mai apăsau nevoile şi greutăţile de tot felul.

Reforma învăţământului din 1948 generalizează învăţământul de şapte ani la sate. Se creează şcoli mai mari, în centre zonale, cu internate pentru cuprinderea copiilor satelor ce gravitau în jurul acestor centre. Astfel, la Roşia de Secaş se şcolarizau copii din Ungurei, Păuca, Broşteni, Cergău Mare, Cergău Mic, Tău şi Roşia de Secaş. S-a ajuns la un număr sporit de cadre didactice (10), la care se adaugă şi personalul ce deservea internatul (pedagog, magazioner, bucătar). Încet-încet puterile sporesc şi în fiecare sat se creează ciclul doi, astfel că după şapte ani de funcţionare internatul se desfiinţează. Şcolarizarea în şcoala de acasă a adus multă uşurare copiilor şi părinţilor (poate prea devreme lărgită şcoala de şapte ani în fiecare sat având în vedere faptul că nu existau dascăli calificaţi îndeajuns. De altfel, lucrul acesta a dăinuit multă vreme, nici chiar până azi acoperit peste tot).

De subliniat, funcţionarea prin anii 1925-1930 a cursului supraprimar prin care adulţii îşi însuşeau cunoştinţe şi deprinderi folositoare: altoit, plantări de pomi şi

7373 Cecilia Gândilă, Nicolae Damian, op. cit., p. 85-86.7474 Ioan Popa: „Roşia de Secaş - file din cartea devenirii”, Alba Iulia, 1998, p. 29.

viţă de vie, creşterea animalelor, puericultură ş.a. Cu toată strădania înainte, pentru recuperarea celor pierdute sub stăpânire străină!

În vremea raioanelor (mai ales după 1960) până către anii '80 ai veacului trecut, dotarea şcolilor s-a făcut în chip masiv: mobilier, mijloace didactice, personal didactic. O vreme au funcţionat (prin generalizarea învăţământului de zece ani) clase liceale afiliate şcolilor generale mai bine cotate, prin acestea elevii claselor IX-X şcolarizându-se acasă sau foarte aproape de şcoală. Erau asemenea şcoli la Păuca, Roşia de Secaş, la Draşov. Nu mai vorbim de Miercurea, unde funcţiona un liceu şcolarizând elevi din mai toată Ţara Secaşelor.

După anii '80, când şi populaţia rurală se împuţinează, puterea şcolilor săteşti scade şi ea, dotările sunt tot mai puţine, iar nivelul învăţământului coboară şi el. Iată câteva chipuri de dascăl ce au înnobilat şcolile săteşti de pe Secaş: Nelu Rusan,soţii Dragomir, Ştef şi Mihălţan la Ohaba, soţii Rusan la Mihalţ, Ioan Oancea Damian,soţii Fojică, Damian, Fulea şi Popa, înv. I. Mihălţan şi C. Burnete la Roşia, soţii Marcu şi Damian la Păuca, Teofil Bărbat, soţii Riger, Cotârlea şi Albu la Şpring, soţii Pascu la Secăşel, Ion Babeş la Cunţa, Nicolae Avram la Draşov, Alexandra Vintilă, Stefan Iuga, Ilie Ciugudean la Vingard,soţii Dragomir şi Nicoară la Ludoş, şi atâţia mulţi alţii, deloc mai prejos acestora.

k) Populaţia

„În Podişul Secaşelor trebuie să admitem o întreită continuitate: istorică, demografică şi etnografică”.7575 Cum unul din capitolele anterioare s-a oprit pe larg, tratând evenimentele în devenirea lor istorică (inclusiv instituţiile sale de bază, biserica şi şcoala) rămâne să dovedim acest fenomen, al continuităţii, şi din punctul de vedere al populării acestor pământuri, al mişcării unor valuri de oameni, fie în interiorul ţinutului a populaţiei autohtone, fie prin strămutare din afară a populaţiilor alogene, din felurite locuri şi timpuri, dar totdeauna receptate cuviincios de băştinaşi.

Ca „unică subdiviziune a Depresiunii Colinare a Transilvaniei care-şi păstrează nealterat caracterul rural, oraşele fiind fără nici o excepţie, situate periferic”7676, Podişul Secaşelor pare a fi între puţinele locuri din ţară unde populaţia să fie în scădere. Ba, dimpotrivă, în aşezările mai mari, (Daia Română, Miercurea Sibiului, 7575 Mircea Stroia: „Podişul Secaşelor. Populaţia şi aşezările umane”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2001, p. 14.7676 Mircea Stroia, op. cit., p. 7.

Cergău Mare, Mihalţul) existând chiar o puternică tradiţie de populare. La Daia Română creşterea în ultimii 18 ani este de nu mai puţin 20%, de la 3000 locuitori în 1977 la 4200 în 1995. Este la fel de adevărat însă că satele zonei centrale a podişului sunt puternic afectat de descreşteri demografice urmare a potenţialului de habitat necorespunzător şi a dislocării masive de populaţii (Germania) ori spre alte meleaguri.

Până nu demult, majoritatea aşezărilor rurale din ţinut şi-au dezvoltat doar funcţiile agrare de unde şi o viaţă economică închistată în limitele propriei moşii, o industrie meşteşugărească slab dezvoltată şi un potenţial comercial scăzut.

Privită în evoluţia ei, populaţia Ţării Secaşelor a fost în continuă creştere până aproape de zilele noastre. Conscripţia lui I. M. Clain din 1733 - întâia sursă cu referiri în domeniu - arăta un număr de 14944 locuitori pentru acea dată. Creşterea nu pare a fi semnificativă: la Recensământul din 1750 fiind 16125 locuitori, iar la conscripţia din 1760 - 1762 (a lui Bucow), care pare şi cea mai reală, ea să ajungă la 22536 locuitori (cu referire doar la populaţia românească).

După anul 1750-1760, ritmul demografic începe să se accelereze, căci la Recensământul „Bielz” din 1875, populaţia Secaşelor va ajunge la 41038 locuitori (mai numeroasă în satele Miercurii - 15745 locuitori şi ale cercului Blaj - 8366 locuitori) iar la cel din 1869 să fie de 55562 (cu un spor de 24,2 ‰).

După 1900 numărul locuitorilor cunoaşte aceeaşi notă ascendentă (în 1900 - 59926 loc., în 1920 - 63043 loc., în 1930 - 76700 loc., cu sporul cel mai ridicat la Mihalţ, Daia Română şi Gârbova; în 1941 - 77238 loc., de astă dată sporul mai ridicat înregistrându-l satele Armeni, Ghirbom, Daia Română, Bogatu Român şi mai ales Păuca;) ca, îndată după cel de-al doilea război mondial, populaţia să fie într-o continuă scădere. Aşa, la Recensământul din 1956, populaţia coborâse deja la 72965 loc., scăderea explicându-se prin pierderile cauzate de război, emigrările în Germania şi exodul spre oraş.

Scăderea este şi mai pronunţată în deceniul următor, căci la Recensământul din 1966 ea coborâse la 63970 locuitori (industrializarea masivă, părăsirea satelor îndepărtate: Ohaba, Ludoş, Vingard). Au cunoscut însă şi creşteri satele din imediata apropiere a oraşelor (Cistei, Obreja,Ciugud, Teleac) ori cele ce au beneficiat de mijloace de transport (Haşag, Loamneş, Mândra).

Descreşterea continuă totuşi: 1992 - 64976 loc., 1994 - 62473 loc., 1996 - 62324 loc.

Cât priveşte densitatea populaţiei se apreciază că, raportată la densitatea medie pe ţară de 94 loc/km pătrat, în Ţara Secaşelor e mult mai mică, doar 57,1, în 1992, exodul spre centrele urbane fiind tot mai accentuat (cu pondere mai ridicată totuşi la Miercurea 79,7 loc/km2, la Mihalţ, Roşia de Secaş, Păuca peste 60 loc/km2). La polul opus se situează Şpringul, Ludoşul, Doştatul sub media de 57,1 iar Cenadea avea 35,9 loc/km2, depărtarea, izolarea, căile de comunicaţie proaste, conducând spre această situaţie.

Natalitatea cea mai mare s-a înregistrat la Ohaba în 1992 - 28,9 ‰, iar cea mai coborâtă la Ludoş, tot atunci - 12,2 ‰.

Mortalitatea cea mai ridicată, datorată unor molime, războaielor a fost pentru judeţele Alba şi Sibiu de 20 ‰, ca în perioada 1966 - 1992 ea să coboare la 13,5 ‰, depăşind totuşi media pe ţară.

S-a înregistrat astfel un spor natural de 8,6 ‰ pentru perioada 1880-1941 şi de 6,1 ‰ pentru perioada 1966-1992. Cel mai ridicat a fost la Daia Română, 10,3 ‰, Loamneş 10,7 şi Păuca 10, 8, iar cel mai scăzut la Ciugud - 1,1 ‰, Berghin - 1,7, Ludoş - 5,1.

Procesul de îmbătrânire a populaţiei este aproape generalizat în satele Ţării Secaşelor

Populaţia Anii

1910 1930 1992

Tânără 45,9% 44,4% 34,7%

Adultă 45,4% 52,7% 48,9%

Bătrână 9,7% 3,9% 16,4%

Raportat la ocupaţie, populaţia este cuprinsă în: agricultură - 82,9%, industrie -6 %, construcţii - 2%, comerţ - 1%, învăţământ, sănătate - 2,3%, alte sectoare - 5,7%.

Pe naţionalităţi, populaţia majoritară o constituie românii - 81,8% în 1920, 79,2% în 1992 în vreme ce saşii reprezentau în 1930 - 18,1%, în 1941 - 8,2%, în 1966 - 14,5%, ca după Revoluţie procentul lor să fie nesemnificativ. Maghiarii nu au fost niciodată în număr însemnat: în 1900 - 1,8%, în 1920 - 1,2%, în 1941 - 0,6%, în 1992 - 0,2%. Au trăit doar în unele localităţi: Vingard, Păuca, Apoldu de Jos, Armeni, Cenade. Ţiganii par a fi cei mai numeroşi între naţiile Ţării Secaşelor (deşi nu se declară la recensăminte ca aparţinători ai etniei lor), iar la polul opus se află evreii, cel mai ridicat procent atingându-se în 1920 - 0,2%. Alte populaţii au dispărut: pecenegii (besii) aduşi de unguri ca avangardă a lor pe Secaşul Mic, scheii (bulgari) aduşi de imperiali la Cergău Mic (în 1920 erau 483 de persoane), armenii pomeniţi de „Cronica Hungarorum” încă de pe vremea lui Ştefan cel Sfânt (în 1920 mai erau 112 persoane). ei au fost aduşi să apere pământurile de pe malul stâng al Visei contra turcilor şi tătarilor.

Aşezările umane sunt vechi, multe coborând din comuna primitivă, precum cele de la Cergău Mic, Ohaba, Vingard, Daia Română, Obreja. Altele aparţin sclavagismului, fie mai mici, pe seama lor dezvoltându-se mai târziu aşezările feudale, fie mai mari (pagus) cu libertăţi de autoconduceri, pe seama lor dezvoltându-se târguri precum: Miercurea, Doştat, Apoldu de Sus. În jurul unor cetăţi cu rosturi de pază au apărut aşezări de tip canabae: Câlnic, Gârbova, Şeica Mică. Aşezările acestei etape erau răspândite în Podişul Cergăului, pe Valea Secaşelor şi Dealurile Dăii precum: Cenade, Şoroştini, Apoldu de Sus, Miercurea Sibiului, Obreja, Daia Română.

În feudalismul timpuriu apar cele mai multe aşezări (43 din care ulterior vor dispărea 8) consemnate în documente, căci e cu neputinţă dispariţia celor existente anterior, doar organizarea feudală mai târzie a spaţiului secăşean făcând ca ele să nu apară menţionate până la această vreme. Acum sunt atestate 53 din cele 62 de aşezări ale „ţării”, celelalte 11 având o existenţă efemeră.

În epoca modernă au apărut cinci sate noi: Reciu, Sădinca, Carpeni, Carpenii de Sus, Şoroştin.

În epoca actuală au fost oficializate încă zece aşezări (cătune, hodăi), devenite sate după Legea din 1968:Carpen, Măgherat, Teleac, Bărc, Dealu Alămorului, Dealu Presăcii, Valea Sângătinului.

Aşezarea satelor, după formele de relief, se împarte în, sate de pe valea apelor ce le străbat: Sădinca, Gusu; sate la obârşia văilor: Straja, Ghirbom, Presaca, Daia Română, Vingard, Doştat, Cergău, Haşag, Alămor; sate la confluenţa unor văi dându-le formă de V: Şpring, Boz, Roşia de Secaş, Apoldu de Jos; sate pe albia majoră şi pe terasele inferioare ale râurilor, pe ambele maluri: Tău, Colibi, Broşteni, Mândra, Loamneş, Ludoş, Draşov; sate pe terasele superioare: Obreja, Ohaba, Mihalţ, Cunţa, Cut, Miercurea; pe culme colinară: Bogatu Român, Gorgan; pe înşeuări: Lupu, Cergău Mic, Păuca, Armeni; pe versant: Capu dealului, Carpen, Reciu, Cărpiniş; din zone de contact: Deal, Gârbova, Dobârca, Hăpria, Şeuşa, Drâmbar, Ciugud, Limba.

Este vizibil, aşadar, cum „cadrul fizico-geografic şi în special condiţiile de relief influenţează multiplu asupra poziţiei, formei, structurii şi, deci, a potenţialului economic al aşezărilor din Podişul Secaşelor”7777.

Între tipurile de sate, grupate potrivit structurii lor, ele se încadrează satului de tip adunat cu diferitele lui subtipuri: adunat propriu-zis - 43 de aşezări, 67,3% din total: Roşia de Secaş, Miercurea, Cunţa, Mihalţ, Obreja, Draşov, Armeni, Deal, Câlnic, Reciu, Apoldu de Sus, Şeuşa ş.a.; lineare - de-a lungul căilor rutiere sau feroviare: Loamneş, Drâmbar, Teleac, Ciugud; hodăi - moşii, proprietăţi mai îndepărtate: Sădinca, Colibi, Drumbava, Carpenii de Sus.

După vatra satului se pot grupa în: vetre foarte mici (sub 20 ha) - 47 de sate; cu vetre mijlocii (100-150 ha) - 15 sate: Ohaba, Mihalţ, Miercurea ş.a.

După numărul locuitorilor sunt aşezări: foarte mici (sub 150 de locuitori): Gorgan, Carpeni, Capu Dealului (în total şapte aşezări); mici (150 - 500 loc): Mândra, Drâmbar (în total cinci aşezări ); mijlocii (500 - 1500 loc): 36 de state reprezentând 58,1%: Roşia de Secaş, Şpring, Henig; mari (1500 - 3000 loc): Miercurea, Mihalţ, Apoldu de Jos, Alămor, Armeni, Păuca, Gârbova, Câlnic, Apoldu de Sus (în total 13 sate).

Datele folosite în acest capitol au fost preluate din lucrarea lui Mircea Stroia: „Podişul Secaşelor. Populaţia şi aşezările umane”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2001. Cuvenitele şi respectuoasele noastre aprecieri acum, la plecarea dintre noi!)

7777 Mircea Stroia, op. cit., p. 82.

l) Căi de comunicaţie

Ţara Secaşelor dispune azi de o reţea bogată de căi de comunicaţie în ciuda izolării ei de până mai ieri, izolare ce a condus la păstrarea arhaicităţii şi autenticităţii ei material-spirituale.

Drumul european E 86 (DN 1) cu trecere prin Sebeş, Miercurea Sibiului, Sibiu taie partea de sud a „ţării”, din el ramificându-se drumurile judeţene spre Răhău, Câlnic, Gârbova (pe dreapta), Cut, Cunţa, Apoldu de Jos, Ocna Sibiului (pe stânga).

Pe Secaşul Mic venind dinspre Vinţu de Jos şi tăind localităţile de pe malul stâng al Mureşului (Oarda de Jos, Ciugud, Şeuşa, Limba, Drâmbar, Teleac şi mai departe Hăpria, Colibi, Secăşel, Tău, Roşia de Secaş - din judeţul Alba, Păuca, Alămor, Loamneş, Mândra, Slimnic), pe DJ 107 B se ajunge la scurtă vreme în Sibiu.

Două drumuri taie pământurile Ţării Secaşelor de la sud la nord, legând astfel drumul european (DN 1) de Blaj (cu trecere prin Cunţa, Draşov, Şpring, Ungurei, Roşia de Secaş, Cergău), pe DJ 107 D, pe celălalt drum cu trecere de la DN 1 prin Apoldu de Jos, Ludoş, Gusu face legătura cu DJ 107 B.

Doar Mihalţul, Cisteiul şi Obreja au ieşire spre DN 14 Blaj - Teiuş - Alba Iulia.

Şoseaua europeană este însoţită, când pe o parte, când pe alta a ei, de linia ferată Vinţu de Jos - Sebeş - Sibiu, iar pe Valea Visei linia ferată Sibiu - Copşa Mică, cu trecere prin Mândra şi Loamneş.

m). Repere ale delimitării administrative

Cele dintâi date privitoare la aşezările de pe Secaş le aflăm din Conscripţia lui I. M. Clain din 1733, realizată la cererea împăratului Carol al VI-lea. Deşi priveşte doar populaţia românească ea este importantă totuşi pentru că ne oferă o listă completă a satelor existente la acea vreme, consemnând astfel 52 din cele 63 la câte s-a ajuns la începutul veacului trecut.

Potrivit statisticilor românilor din Ardeal, după Conscripţia Bucow din 1760-1762, făceau parte din comitatul Albei: Păuca, Bogata Română, Presaca, Sângătin, Cunţa, Draşov, Doştat, Gusu, Roşia de Secaş, Tău, Broşteni ş.a. Aşadar, erau cuprinse în bună parte la acest comitat satele Ţării Secaşelor.

O situaţie mai clară asupra structurilor administrative ale vremii ne-o oferă „Lexiconul geografic, topografic, statistic, hidrografic şi orografic al Transilvaniei”, realizat de locotenentul în rezervă Lenk de Freuienfeld în anul 1839. Potrivit acestuia, comitatul Alba Inferioară avea în componenţa sa un târg, 15 sate şi un praedium (proprietate), din care Beşinău (actual Secăşel), Broşteni, Ohaba, Bogatu, Armeni, Păuca, Presaca, Tohat (Tău), Roşia de Secaş - amplasate în bazinul Târnavelor unite, Alămor, Loamneş, Şoroştin, Praediumul Mândra şi târgul Ocna Sibiului în bazinul Târnavei Mari şi satele Doştat şi Gusu în bazinul Sebeşului.

La 1848 se pare că administraţia comunelor se realiza prin notariatele comunale, la Roşia de Secaş fiind, de pildă, notar Vidu Dendiu, participant activ la evenimentele de la Blaj. I-au urmat Farcaş Zalany, venit de la Obreja, şi Basil Lupescu (tatăl geografului Remus Lupescu, autor al Monografiei judeţului Târnava Mică, apărută la Blaj, în 1906 şi al profesorului Virgil Lupescu din Piteşti, autor şi el al manualului de Istoria României, după care se pregăteau elevii liceeni pentru examenul de bacalaureat).

În anul 1870 notariatele se restrâng, drept urmare, pe Secaşul Mic, bună parte din sate se grupează în jurul notariatului comunal de la Ohaba, situaţie care persistă până în anul 1907.

Potrivit Decretului Regal din 7 octombrie 1925 privind noua împărţire administrativă, satele Ţării Secaşelor aparţin judeţului Alba, plăşilor Teiuş, Miercurea şi Ocna Sibiului şi judeţului Târnava Mică, plasei Blaj.

Prin Legea 5/8 septembrie 1950 se adoptă, după model sovietic, împărţirea ţării în regiuni, raioane, oraşe, comune şi sate. Potrivit acesteia, parte din comune, cele mai multe, până la Secaşul Mic şi dincolo de Gârbova, Dobârca, Apold, Ludoş şi Bogatu aparţineau regiunii Hunedoara. Coasta de pe malul drept al Secaşului făcea graniţa cu regiunea Stalin (devenită după moartea acestuia Braşov). Acesteia de pe urmă îi aparţineau şi aşezările de pe versantul stâng al Visei (Topârcea, Alămor, Loamneş, ş.a.).

Cât priveşte raioanele cărora le aparţineau comunele Secaşelor, acestea erau: Sebeş, în partea superioară şi Alba în partea inferioară a văilor, iar cele ale regiunii Braşov aparţineau raioanelor Sibiu şi Mediaş.

Legea 2/1968 readuce împărţirea ţării în judeţe, oraşe, comune şi sate. Din nou satele Ţării Secaşelor sunt despărţite de o linie imaginară trecută de la sud la nord, pe la vest de Miercurea Sibiului, Păuca, Ţapu, Micăsasa, delimitând astfel judeţul Alba în partea sa estică, de judeţul Sibiu, respectiv delimitarea vestică.

Privitor la munca administrativă propriu-zisă în perioada dintre războaie comunele erau conduse de către Consiliul comunal, ca instanţă supremă administrativă. Parte din consilieri primea sarcini specifice, ca de pildă, pentru anul 1925, la Miercurea: primar şi preşedinte al Consiliului, notar, vice-primar, perceptor comunal, revizor poliţian, inspector de câmp, tutor orfanal, jurat de poduri. Ceilalţi consilieri nu aveau însărcinări specifice.

Tot pentru acel an erau desemnate ca servicii comunale: păzitori de noapte, măturătorul pieţei, poliţişti comunali, aprinzătorul de lampe, îngrijitor al taurilor comunali, paza câmpului, păzitorii de vii. Schema de încadrare s-a păstrat până după cel de al doilea război mondial.7878

7878 Eugen Străuţiu: „Funcţionarii administraţiei publice locale din Miercurea în perioada interbelică” în „Gazeta de Miercurea”, decembrie, 2005.