Svetlana Alexeevici

Monolog despre ceea ce poți să vorbești și cu cei vii și cu cei morți (atât cu cei vi, cât cu cei morți)

Lupul a intrat/intră în curte noaptea. /Noaptea, lupul a intrat în curte. M-am

uitat pe geam, stătea și îi luceau ochii. Ca niște faruri. M-am obișnuit cu

totul/orice. De șapte ani trăiesc/locuiesc singură, șapte ani de când oamenii

au plecat. Se întâmplă noaptea să stau până se luminează și să mă gândesc,

să mă gândesc. Și astăzi am stat toată noaptea pe pat să croșetez, iar după

am ieșit afară să văd/să arunc o privire la cât de însorat e. Ce să vă spun?

Cel mai drept/just lucru de pe lume e moartea. Nimeni nu a scăpat încă de

ea/nu a păcălit-o încă. Pământul îi ia pe toți: și pe cei buni, și pe cei răi, și

pe păcătoși. O dreptate mai mare nu există/în afară de ea, nu există

dreptate mai mare. Am lucrat din greu și cinstit toată viața. La drept

vorbind/ce-i drept am trăit. Dar nu am primit nicio dreptate. Dumnezeu

împărțea lucrurile undeva acolo (sus), dar, până a ajuns coada la mine, nu-i

mai rămăsese nimic de dat. Un tânăr poate să moară, dar unul bătrân

trebuie... nimeni nu e nemuritor: nici țarul, nici negustorul... La început

așteptam oamenii, mă gândeam că or să se întoarcă toți. Nimeni nu a plecat

pentru un secol (pt totdeauna), ci doar pentru un timp. Și/ iar acum aștept

moartea. Nu e greu să mori, e (doar) înfricoșător. Biserică nu e, iar

părintele nu o să vină. Nu am cui să-mi înpărtășesc păcatele...

Prima oară ni s-a spus că suferim de radiații, ne gândeam că e o astfel de

boală încât cine o are, moare imediat. Dar nu, ni s-a spus că e ceva ce se

așterne/ stă pe pământ și pătrunde în pământ, și nu poți să le vezi. Fiarele

pot să o vadă și să o audă, dar oamenii nu. Și asta nu e adevărat! Eu am

văzut-o...Cesiul ăsta era împrăștiat în grădină la mine, până l-a plouat și s-a

udat. Avea o culoare ca cerneala....stătea pe pământ și sclipea în

bucățele....Am fugit acasă de la colhoz și m-am dus în grădină. Și era o

bucățică albăstruie....și la 200 de metri încă una. Cât baticul meu de pe cap

de mare. Am strigat vecina, pe celelalte femei, am alergat toate prin jur.

Prin toate grădinile, prin câmpul din jur....vreo 2 hectare...Am mai găsit,

poate, 4 bucăți mari. Și una era roșie...A doua zi a plouat. Încă de

dimineață. Spre prânz nu mai erau. A venit și poliția, dar nu mai aveam ce

să le arătăm. Doar le povesteam...bucățile erau așa...(făcând semne cu

mâinile), cât baticul meu. Albastre și roșii.

Nu ne era așa de frică de radiațiile astea... Când încă nu le vedeam,

nu știam, poate că ne și temeam, dar de când le-am văzut, nu ne-au mai

părut groaznice. Poliția și soldații au pus semnele astea. Pe lângă casa

cuiva, pe stradă, și pe ele scria: 70 curie, 60 curie...Toată viața am trăit de

pe urma cartofilor, bulbilor (usturoi, arpacaș, bulbi), iar acum ne spuneau

că e interzis! Nici ceapa nu era permisă, nici morcovii. Pentru unii a fost

dezastru/greu, pentru alții amuzant...Ne-au sfătuit să lucrăm în grădină cu

pansamente de tifon și mănuși de cauciuc. Și să ne îngropăm cenușa din

cuptor/sobă. Să o îngropăm. Oh-oh-oh..Și atunci a mai venit și un om de

știință important la club/sala de întâlniri, și ne-a spus că trebuie să ne

spălăm curțile...Ce minunăție și asta! Să-mi pice urechile! Ne-au comandat

să ne spălăm cearceafurile de la plapume, de pe pat, perdelele... Dar sunt în

casă! În dulapuri și sipete/cufere. Și ce radiație e în casa? În spatele/după

geamurilor? În spatele/după ușilor? Ce minunăție! O găsești/dai de ea prin

păduce, pe câmp.. au închis fântânile cu lacăt, le-au învelit/aceperit cu

ciolofan. Cică apa e „murdară”.. Cum să fie murdară când e atât de curată!

Ne-au spus tot felul de prostii. O să muriți cu toții aici...Trebuie să

plecați....Să evacuați...

Au speriat oamenii. I-a cuprins frica. Unii au început să-și strângă

lucrurile noaptea. Și eu mi-am împachetat hainele...actele roșii pentru

munca cinstită și copeica pe care o păstram pentru zile negre. Ce tristețe! O

astfel de tristețe îțî roade inima! Să mor pe loc dacă nu spun adevărul! Și

mai apoi am auzit că au evacuat oamenii dintr-un sat și că a rămas un

bătrân cu o femeie. Înainte de ziua evacuării/aia, pe măsură ce (soldații)

ridicau oamenii și-i duceau în autobuz, și-au luat vaca și s-au dus/îndreptat

în pădure. Au așteptat acolo. Ca pe vremea războiului. Când soldații ardeau

satele... De unde vine nenorocirea asta? (Plânge.) fragilă mai e viața

noastră. Mă bucur că nu plâng, că altfel nu m-aș mai opri.