I. SUVERANII ROMÂNIEI

II. REŞEDINŢE REGALE

III. MONARHIA ŞI PARTIDELE

POLITICE

IV. BIOGRAFII REGALE

Încoronarea suveranilor României Mari

În ziua de 15 octombrie 1922, în Catedrala episcopală din Alba Iulia, căreia i s-a spus mai apoi Catedrala Reîntregirii, a avut loc încoronarea suveranilor României Mari, regele Ferdinand I şi regina Maria. Prin încoronarea din 1922, Alba Iulia a devenit oraşul de suflet al României. Ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia pe 15 octombrie 1922 a fost una dintre cele mai strălucite şi emoţionante ceremonii organizate vreodată de statul român. Alba Iulia a fost de-a lungul secolelor martor al unor evenimente de seamă ale istoriei şi culturii româneşti. În anul 1648, aici a apărut Noul testament, zis şi „de la Bălgrad”, al mitropolitului Simeon Ştefan. Tot în Alba Iulia, în 1785, au suferit martiriul Horia şi Cloşca. Momentul cu cele mai adânci semnificaţii s-a petrecut în anul 1599, atunci când Mihai Viteazul a realizat aici unirea politică a Ardealului cu Ţara Românească. Acestea sunt motivele pentru care Casa Regală, dar şi clasa politică, au ţinut ca slujba religioasă în care trebuiau să fie sfinţite simbolurile regale şi unde trebuia să aibă loc ceremonia încoronării să se desfăşoare la Alba Iulia. Una din marile împliniri ale Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost şi construirea Catedralei episcopale din Alba Iulia, într-un timp record de numai un an şi jumătate, între 1921 şi 1922, sub conducerea arhitectului V. J .Ştefănescu, având ca model biserica lui Petru Cercel din Târgovişte, cu pictura executată de Costin Petrescu. Catedrala a fost sfinţită cu ocazia încoronării de mitropolitul primat al României, Miron Cristea. Ideea unor festivităţi de mare amploare cu o largă participare internaţională menite să consolideze Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi să ducă la creşterea prestigiului României a aparţinut reginei Maria, cu toate că „Soacra balcanilor” era conştientă de faptul că o astfel de tradiţie - a încoronării publice cu mult fast simbolic - nu exista în mult iubita sa ţară de adopţie.După primul război mondial şi după Marea Unire s-a pus problema organizării unei ceremonii în cadrul căreia regele să fie încoronat drept rege al României Mari. Încă din vara anului 1921, mitropolitul primat Miron Cristea al României a întocmit un tipic al încoronării regelui Ferdinand Întregitorul şi al reginei Maria, alcătuit după tradiţia ţaristă, a celei austriece, dar mai ales după literatura bizantină. În proiectarea designului măreţului eveniment, regina Maria l-a avut alături pe pictorul Costin Petrescu, cel care a conceput aproape în întregime regalia (coroana reginei, mantiile regale şi sceptrul) încoronării, mai puţin coroana de oţel a regelui, desenată în 1881 de Theodor Aman pentru regele Carol I. În final a rezultat nu doar un spectacol memorabil, dar şi obiecte sau lucrări de artă şi arhitectură care fac parte astăzi din tezaurul şi patrimoniul naţional. Costin Petrescu nu a fost singurul spirit şi creier al ceremoniilor încoronării, în spatele său existând o întreagă Comisie pentru organizarea serbărilor din care au făcut parte minţi

luminate, precum istoricul Nicolae Iorga, ca deputat, poetul Octavian Goga, ca ministru al Cultelor şi artelor, muzicianul George Enescu, sculptorul Ion Jalea, pictorul Arthur Garguromin Verona şi mitropolitul Miron Cristea. Comisia încoronării a fost creată în 1920 şi trecută sub comanda generalului Constantin Coandă. Din 1921, această importantă sarcină a fost preluată de Anghel Saligny. Trebuie spus că nu au lipsit certurile, orgoliile, intrigile, boicoturile, acuzele şi ironiile partidelor şi politicienilor, dar acestea nu i-au vizat în nici un fel pe suverani. Tradiţia românească cerea ca încoronarea să aibă loc într-o catedrală, iar mitropolitul Miron Cristea ar fi dorit ca regele să fie „uns” cu mir. Înaltul prelat ţinea foarte mult la „ungerea” monarhilor României, mai ales că ultimul domnitor român încoronat după tradiţie fusese Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea, ceremonia de încoronare a avut loc în faţa catedralei construite special pentru acest moment.Iniţiativa lui Miron Cristea a fost blocată de nunţiul papal Marmaggi. La 9 septembrie 1922, trimisul papal afirmă: „Voi face totul pentru ca mitropolitul primat să nu-l încoroneze pe regele catolic sau să-l ungă în vreun fel.” A doua zi, în mediul catolic românesc se anunţase că, la ceremonia încoronării, ungerea nu va fi săvârşită. După un Te Deum în biserica din Alba Iulia, cei doi monarhi urmau să iasă şi în faţa incintei, să primească coroana de la preşedinţii camerelor parlamentare. Apoi, regele îşi va aşeza singur coroana pe cap, urmând ca regina să o primească de la acesta. Presa vremii a relatat pe larg evenimentul de la 15 octombrie 1922. La ora 9:30, în gara oraşului Alba Iulia a sosit trenul regal. Regele Ferdinand şi regina Maria au fost însoţiţi de regina Maria a Iugoslaviei, regina Elisabeta a Greciei, principele moştenitor Carol şi soţia sa Elena, principele Nicolae şi principesa Ileana. Familia regală a fost întâmpinată pe peron de preşedintele Consiliului de Miniştri, de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor, de membrii guvernului, înalţi demnitari, generali, ziarişti şi o companie de onoare. A fost intonat imnul regal şi suveranilor li s-a oferit pâine şi sare. Apoi, cortegiul regal s-a îndreptat spre catedrală.Pentru a lega gara de Cetate, a fost nevoie ca o parte a bastionului Mihail să fie dărâmată.Ceremonia s-a desfăşurat întocmai cum şi-a dorit nunţiul papal. Ceremonia încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a început la ora 9:45, cu o liturghie săvârşită de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul primat Miron Cristea. Serviciul religios a durat doar o jumătate de oră. După sfinţirea coroanelor regale – cea de oţel, provenită dintr-un tun capturat la Plevna şi purtată de regele Carol I şi cea nouă, de aur, a reginei – cei doi suverani au îngenuncheat în mijlocul noii catedrale, iar mitropolitul a rostit rugăciunea pentru încoronare, pe care corul, dirijat de M.Chiriac, a repetat-o de trei ori. Cortegiul a părăsit apoi catedrala şi afară, regelui şi reginei le-au fost aşezate pe umeri purpura şi hermina, apoi, pe creştet, coroanele. S-a intonat imnul regal şi mulţimea imensă adunată în faţa catedralei a izbucnit într-un „Vivat” emoţionant, în timp ce toate clopotele oraşului au răsunat şi au fost trase 101 salve de tun, care au vestit că primul suveran al tuturor românilor a primit consacrarea religioasă a funcţiei sale. Ceremonia încoronării s-a desfăşurat în faţa clopotniţei, unde a fost aranjată o scenă îmbrăcată în pânză roşie şi aici, pe un larg soclu roşu, a fost întins un baldachin întreţesut cu brocart roşu

şi galben pe un fond alb. De la ieşirea din catedrală şi până la scenă au fost aşternute covoare roşii. La festivităţile încoronării au luat parte personalităţi religioase şi civile româneşti, printre care primul ministru I.I.C.Brătianu, însoţit de membrii guvernului, precum şi numeroşi invitaţi din străinătate: familiile regale din Grecia şi Iugoslavia, mareşalul Foch, generalul Bethelot, reprezentanţi civili şi militari ai Aliaţilor etc. Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer, prezent şi el la eveniment, nota următoarele: „Încoronarea se petrecuse aşa cum fusese stabilit între guvern şi nunţiul papal, într-un loc public şi ca un act civil. Fusese civil, chiar prea civil. Încoronarea a fost o acţiune lipsită de sfinţenie, - acţiune fără nici un ideal şi la care episcopii şi preoţii catolici nu au avut ce căuta.”După ce regele a dat citire proclamaţiei sale de încoronare, însoţit de regină, trecând printre emisari, parlamentari şi invitaţi străini, s-a îndreptat spre încăperile regale, salutând mulţimea. După terminarea dineului, familia regală a ieşit în partea de vest a cetăţii, unde a avut loc o impresionantă paradă militară la care au participat 50.000 de soldaţi. Onorul a fost dat de rege şi regină, fiecare călărind în faţa regimentelor proprii. Regele a fost însoţit de regimentul Vânătorii Regelui Ferdinand, iar regina Maria a fost însoţită de regimentul Roşiori Regina Maria. La sfârşitul paradei, familia regală şi invitaţii au părăsit Alba Iulia. A doua zi, la 16 octombrie 1922, suveranii României Mari s-au întors la Bucureşti, unde-i aştepta o mulţime imensă. După trecerea pe sub Arcul de Triumf, au urmat serviciul religios din biserica Mitropoliei şi defilarea tuturor drapelelor regimentelor ţării, din campaniile din 1877-1878 şi 1916-1918, precum şi cea a celor 10.000 de primari din toate comunele României. Discursul regelui Ferdinand I Regele Ferdinand a rostit un discurs emoţionant, după încoronare. „Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor, a dat să lărgim hotarele regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevana, pe care glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la mare.Facă Dumnezeu ca această coroană, asemenea celei a scumpei mele soţii şi demnă tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele comun, să servească la încoronarea – generaţie după generaţie – a iubiţilor noştri succesori, într-o Românie tot mai fericită şi mai glorioasă.”

Două absenţe regretabile Doi nori au umbrit, totuşi, marea sărbătoare de la Alba Iulia: absenţa reprezentanţilor Bisericii greco-catolice, precum şi aceea a partidelor de opoziţie. Prima l-a determinat pe Nicolae Iorga să scrie:„Atârnarea prea strânsă de ordinele, de altfel fireşti, ale Romei, a adus Biserica unită la marea greşeală de a fi voit să asiste, în noua biserică din Alba Iulia, la încoronarea primului rege peste toţi românii.”Cea de-a doua absenţă a fost percepută astfel de Cezar Petrescu: „Dar acum lipseau de aici alţi sfetnici. Şi în locul lor gol, regele Ferdinand a privit cu o tristă mustrare. Nu ştiuse că şi în potirul biruinţei şi al păcii se poate afla o drojdie atât de amară. O afla acum şi a îndreptat ochii aiurea. Din nou, poporul cel mult şi credincios se afla acolo, în straiele sale albe. Din nou îşi arăta sufletul curat. Şi din nou oştirea era de faţă. Ţăranii săi şi oştenii săi l-au mângâiat de acea lipsă. Venise să i se închine neamul cel adevărat, nestrămutat din veac. De mult ştia că Ţara e aceasta. Şi, pe nesimţite, a întors spatele locului gol, ca să fie numai cu norodul apropiat de inima sa. Clopotele bisericii domneşti sunau lin către cer. Prăznuirea s-a încins după datina veacurilor.”

Reședințele Casei Regale a României sunt palatele, castelele și casele aflate in proprietatea sau folosința Regelui Mihai I.

Istoric

Istoria contemporana a reședințelor Casei Regale începe cu reîntoarcerea definitivă în țară a Regelui Mihai I în 1997, și recuperarea prin procese civile a fostelor sale proprietăți private. Ca fost șef de stat, printr-o decizie parlamentară, Regele beneficiază de o locuință oficială permanentă oferită de statul Român. Această locuință este Palatul Elisabeta. Deoarece Regina Elisabeta a Greciei nu a avut urmași direcți, ca moștenitor și urmaș al mătușii sale, Regele ar avea dreptul să revendice și Palatul Elisabeta. Totuși acesta nu o face, dorind să i se restituie doar proprietățile care au fost in posesia sa privată înainte de 1947. Așadar, cele mai însemnate imobile și domenii aflate ori în folosința, ori în proprietatea private a Casei Regale sunt

Palatul Elisabeta - reședintă oficială din București. Domeniul regal Sinaia - cuprinde Castelul Peleș, Pelișor și o parte din Castelul Foișor, stână

regală dar și o zonă întinsă de pădure. Domeniul regal Săvârșin - cuprinde Castelul Săvârșin, dependințele castelului și o parte

însemnată din pădurea care înconjoară localitatea.

Pe lângă aceste importante domenii, din patrimoniul privat al Casei Regale mai fac parte unele proprietăți imobiliare care au o mai mică însemnătate.

Palatul Elisabeta

Palatul este resedința de stat a Familiei Regale de azi. Ansamblul arhitectonic a fost proiectat in anii 1930 de tânărul arhitect Marcu, structura fiind deopotriva armonioasă cât și încarcata de simboluri ale trecutului si prezentului. Palatul, o combinație de stil maur cu cel brâncovenesc, este înconjurat de Muzeul National al Satului Dimitrie Gusti. Palatul a fost dat în folosința Regelui Mihai, ca fost șef de stat în 2001. De atunci palatul găzduieste evenimentele publice și private ale Familiei Regale. Aici au loc ceremoniile de decorare, audiențele, petrecerile de grădină, recepții diplomatice și dineurile de stat prezidate de membrii Familiei Regale.

Domeniul Regal Sinaia

Domeniul regal Sinaia este compus din Castelul Peleș, Pelișor și Foișor, diferinte dependințe precum și stâna regală. O zonă însemnată din pădurea Sinaia este deasemenea inclusă în domeniu. Castelul Peleș, la fel ca și Pelișor și Foișor, a fost construit din bani personali ai Regelui Carol I, care și-a vândut o moșie din Germania pentru a putea plăti costurile terenului și a ridicării edificiului. Regele a evitat să folosească bani din lista civilă, astfel domeniul nu a făcut niciodată parte din Domenile Coroanei, care erau proprietățile statului puse doar la dispoziția suveranului. După moartea Regelui Carol I, domeniul trece în proprietatea Regelui Ferdinand I și

a succesorului acestuia dinastic, Regele Mihai I.Regele Carol II nu a avut niciodată domeniul de la Sinaia în proprietate. În anul 2001, Guvernul României a decis recompensarea regelui cu suma de 30 milioane de euro pentru întregul domeniu, dar legea a fost gasită neconstituțională de Curtea Constituțională. În urma unui proces civil de restituire, Familia Regală dobândește dreptul de proprietate asupra domeniului. Astfel, Regele Mihai întră în posesie și se întabulează în anul 2006, dar nu îl vizitează oficial până în anul 2008. Casa Regală nu a primit nici o recompensă bănească pentru domeniu și nu intentionează să-l vânda. Regele a decis sa păstreze calitatea de muzeu a castelului Peleș, în timp ce Castelul Pelișor este folosit de Casa Regală ca și reședință oficială, iar Castelul Foișor este închiriat statului pentru a servi drept reședință de protocol.

Domeniul Regal Săvârşin

Domeniul Regal de la Săvârșin a reintrat in posesia Regelui Mihai în anul 2001, fiind prima proprietate revendicată și câștigată de acesta în instanță. Regele a cumpărat castelul de la contele Huniady în anul 1940 la sugestia baronului Ionel de Mocioni-Stârcea, care era la acea vreme Mareșalul Palatului, și care avea un castel în apropiere la Bulci. Regele va veni să locuiască des aici, până când va fi forțat să abdice la 30 decembrie 1947. Astăzi castelul se află într-un amplu proces de restaurare sub conducerea Principesei Margareta. Castelul este folosit de obicei iarna, în preajma Crăciunului și a anului nou.

A. MONARHIA

o A ieşit consolidată din primul război mondial deoarece:1. Regale Ferdinand a optat pentru aderarea la Antanta2. Familia regală a fost o prezenţă permanent în mijlocul refugiaţilorşi răniţilor retraşi în Moldova3. Regale Ferdinad a promis reforma agrară care a şi fost realizată în 1921o O parte din popularitate s-a pierdut datorită:1. Ferdinand este considerat prea influenţabil (v. influenţa exercitată de I.I. C. Brătianu)2. Crizei dinastice începute în 1926 – principele moştenitor Carol, căsătorit cu Elena de Grecia,

renunţă la tron şi rămâne în străinătate împreună cu amanta sa, Elena Lupescu, căreia autorităţile îi ceruseră să plece din ţară. In 1927 Ferdinand moare şi este încoronat Mihai I, sub regenţă, fiindcă era minor. 1930- o serie de oameni politici şi de afaceri îl recheamă pe Carol care îl detronează pe Mihai şi se proclamă rege.

Monarhia şi prăbuşirea României Mari

Prăbuşirea României Mari în vara lui 1940, prin cedarea forţată a Basarabiei, nordului Bucovinei, Transilvaniei şi a Cadrilaterului, pune capăt domniei lui Carol al II-lea. El nu avea cum să supravieţuiască politic acestui dezastru pentru care se făcea, în bună măsură, responsabil. De aceea, la 6 septembrie 1940, el este obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, tronul revenind fiului său, Mihai. Carol va pleca în exil alături de Elena Lupescu şi nu se va mai întoarce niciodată în România. El moare în Portugalia, în 1953.

La momentul celei de-a doua urcări pe tron, Mihai avea 19 ani. La fel ca prima dată, el rămâne în afara afacerilor politice. În aceeaşi zi în care e proclamat rege, Mihai semnează un decret prin care îi acordă generalului Antonescu puteri depline.

În perioada guvernării antonesciene, regele Mihai este ţinut departe de toate problemele politice, inclusiv de decizia intrării în război alături de Germania nazistă. Antonescu vedea în Mihai un copil lipsit de experienţă care nu poate juca niciun rol în conducerea statului, mai ales pe timp de război.

„Până când regele va deveni cu vârsta şi mintea ca să-şi dea seama de problemele statului, vă rog să luaţi notă de acest lucru, nimeni nu va putea să-i supună problemele de stat şi oricine şi pe orice treaptă s-ar găsi în stat, va fi destituit de mine. Nimeni nu va trece prin faţa Palatului decât ca să se închine în faţa unui simbol. El este un simbol şi nu are dreptul să se amestece în conducerea statului.” (Antonescu)

În ciuda faptului că nici măcar nu i s-a cerut părerea în privinţa intrării în război, regele Mihai sprijină decizia generalului Antonescu de a lupta împotriva Uniunii Sovietice pentru recuperarea Basarabiei. De aceea, el călătoreşte pe front pentru încurajarea soldaţilor. Treptat, tânărul rege se îndepărtează din ce în ce mai mult de politica lui Antonescu, dezaprobând continuarea luptelor dincolo de Nistru. După dezastrul de Stalingrad, care marchează primul moment în care

victoria germană nu mai era considerată sigură, regele Mihai, alături de principalii reprezentanţi ai opoziţiei, încep să se gândească la îndepărtarea Mareşalului.

Regele a jucat un rol central în planul de înlăturare a lui Antonescu de la conducerea statului, plan concretizat prin lovitura de la 23 august. După aceea, el a făcut eforturi pentru reinstituirea unui regim democratic, dar s-a confruntat cu presiunea din partea unui nou actor politic: Partidul Comunist.

Dacă până în acel moment, Partidul Comunist din România avusese un rol minor în politica internă, din cauza numărului mic de membri, după august 1944 el a beneficiat de un ajutor crucial din partea Armatei Roşii. Ca atare, regele Mihai nu a putut lupta împotriva ascensiunii comuniştilor. El a fost obligat să accepte implicarea lor în politică, prin includerea lor în guvernele Sănătescu şi Rădescu şi, apoi, prin acceptarea unui guvern Petru Groza.

B. PARTIDELE POLITCE. PRINCIPALELE GUVERNĂRI

După război scena politică se schimbă şi se complică: unele partied dispar (Partidul Conservator), alteforţe se regrupează, apar noi partied în timp ce altele îşi continuă activitate.

PARTIDUL NATIONAL LIBERAL. Deosebit de puternic. Avantaj pentru că a militat pentru aderarea româniei la Antanta, a condus ţara pe parcursul războiului şi a reuşit să obţină la congresul de la Paris întregirea. Guvernează între 1922-1928 şi 1933-1937. În primul său mandat s-a votat noua Constituţie (1923), legea pentru unificarea administrativă ( unităţile administrative erau judeţul, plasa, comuna şi satul), o lege electorală ce stabilea că partidul care câştigă alegerile cu minim 40% din voturi primeşte 70% din locurile din parlament ( se numea legea primei electorale).

PARTIDUL TARANESC – condus de învăţătorul Ion Mihalache se afirmă în mod deosebi. În 1926 fuzionează cu PARTIDUL NATIONAL AL ROMANILOR DIN TRANSILVANIA şi rezultă PARTIDUL NATIONAL TARANESC condus de Iuliu Maniu. Acesta devine cel de-al doilea mare partid politic din ţară, singurul capabil să înfrunte în alegeri PNL. PNT guvernează între 1929-1933 perioadă plină de dificultăţi datorită crizei.

GRUPARI EXTREMISTE

Apar datorită tensiunilor sociale, dificultătilor provocate de criza de la sfărşitul primului război mondial şi se folosesc de nemulţumirile provocate de criza dintre 1929-1933.

STANGAPARTIDUL COMUNIST ROMAN- desprins în 1921 din PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT. Ambele sunt partied muncitoreşti dar fără prea multă influenţă deoarece muncitorii erau o minoritate. Comuniştii vor adera la Internaţionala a III-a comunistă de la Moscova devenind o sectie a acesteia şi subordonarea faţă de interesele Moscovei va duce la ilegalizarea lor în 1924. Motivul imediat a fost acela ca în conformitate cu directivele Moscovei România era considerată un stat multunaţional şi sarcina comuniştiloor era să lupte pentru eliverarea popoarelor oprimate de români, cu alte cuvinte să lupte pentru dezmembrarea statului naţional roman.

DREAPTAIdei de dreapata (naţionalism, antisemitism) a popularizat A.C. Cuza, professor la Universitatea din Iaşi, parlamentar şi un renumit orator. In continurarea activităţii sale dinaite de război, în 1923 el înfiinţează LIGA APARARII NATIONAL CRESTINE. Unul dintre memebrii avesteia, Corneliu Zelea Codreanu, plecă cu adepţii săi şi 1927 - fondrază LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL.

Din 1930 aceasta organizaţie îşi va schimba denumirea în Garda de Fier, membrii fiind cunoscţi în egală măsură sub numele de legionary şi gerdişti. Această mişcare se declară românească, ortodoxă, ataşataă de tradiţie, respectând munca, dreptatea şi legalitate. Pune mai presus de orice sacrificial pentru cauză şi supunerea necondiţionată faţă de conducător, supranumuit Căpitanul, căruia de altfel legionarii i-au depus şi jurământ de credinţă. Meodele pe care le folosesc sun intimidarea, bătăile şi asasinatul politic, mijloace care credeau ei lîi vor adduce mai repede la conducerea ţăii. Doreau să instaleze un regim de diactură, deoarece credeau că susistemul democratic este inefficient: se discută prea mult, prea mulţi pot infuenţa deciziile, pe când un dictator ar obţine tot ceea ce consideră necesar mult mai repede. Au fost sprijiniţi de studenţi şi alţi nemulţumiţi de regimul parlamentar şi de guvernarea liberal. In 1937 obţin 15,58% din voturi situându-se pe locul 3.

Din cauză că nici un partid politic nu a aobţinut numărul minim de voturi ca să poată fi proclamat câştigător, Carol II instalează la guvernare un mic partid de dreapta condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza. Stia că acest govern nu va fi în stare să resolve problemele României şi el se putea prezenta ca o so;uţie salvatoare, justificând astfel instalarea dictaurii regale.

Carol I al României

Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei), iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.

Intrarea în RomâniaDupă exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg- Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai

mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Pe 10 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și integritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional” (în traducere). Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către mitropolitul Ungrovlahiei.

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima Constituţie a RomânieiImediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta era liberală, însă nu și democratică. Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.

Caracterul destul de autocratic al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare, compusă în

cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevedereile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată. În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea, deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal si nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.

Un rege devotatRegele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un "schimb", astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de "Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută după acceptarea "schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei "șubrezimi" și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de familie" înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei,Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Moştenirea lui Carol I în istoria moderna a RomânieiDupă detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional.

Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. El a fost fiul Iosefinei și al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine și de punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.

Domnii români au fost aleși până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeași treaptă socială cu prințul Carol I. El a trebuit să-i facă să înțeleagă că tocmai prin nașterea sa, el stă mai presus de supușii săi. Principalul scop al Prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina dificultăți în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru țară, deși uneori ceea ce considera monarhul că este "binele" țării nu pare să fi fost și ceea ce românii înșiși considerau ca atare, un astfel de exemplu fiind angajarea țării în octombrie 1883 într-o alianță secretă cu Austria (la care ulterior au aderat și Germania cu Italia), pe care suveranul a încheiat-o și despre care au aflat în deceniile următoare doar un număr restrâns de miniștri români.

Regina Elisabeta

Elisabeta de Wied (cunoscută ca Elisabeta, regina României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeș) a fost soția lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare. A fost cunoscută inițial sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, după ce a devenit regină, ca patroană a artelor, adoptase pseudonimul Carmen Sylva, și ca fondatoare de instituții caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniților.

S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin și a murit pe data de 18 februarie / 2 martie 1916 în București. Mormântul ei se găsește la Mănăstirea Argeș, unde sunt îngropați toți regii și reginele României.

Elisabeta era fiica lui Hermann, prinț de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătorește cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel în 1881 prima regină a României în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Războiul de Independență a României de la 1877.

BiografiePrințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877 și Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României.

În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate,Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe.

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale.

Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri.

Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri).

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”.

Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină.

În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără șovăială despre Carmen Sylva că a reușit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o fațadă, să inițieze o mișcare de emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu al acestei mișcări este protejata ei Elena Văcărescu.

Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.