Universitatea

Specializarea

AGRICULTURA ROMÂNIEI

Cluj

2012

CUPRINS

Prolog / Argument ............................................................................................................. 2

Partea I: Background-ul Politicii Agricole Comune ....................................................... 3

I.1. Obiectivele şi actorii instituţionali ai Politicii Agricole Comune ................... 3

I.2. Agricultura României în perioada de tranziţie la economia de piaţă .............. 6

Partea a II-a: Metamorfozele agriculturii României în cadrul Politicii Agricole Comune

post-aderare ........................................................................................................................ 9

II.1. Populaţia agricolă din România .................................................................... 9

II. 2. Productivitatea şi dezvoltarea durabilă a agriculturii actuale a României... 11

Partea a III-a: Quo vadis, agricultura României? – concluzii ....................................... 15

Referinţe bibliografice ..................................................................................................... 17

1

Prolog / Argument

Lucrarea de faţă îşi regăseşte reminiscenţele într-una dintre cele mai actuale teme din

domeniul politicilor economice europene, mai ales că aderarea la Uniunea Europeană a

României a fost sinonimă cu o serie de upgrade-uri la toate nivelele, printre acestea se numără,

indubitabil, şi politica agricolă. Lucrarea este structurată astfel încât să ofere o abordare concretă

şi pertinentă, înscriindu-se în aria de investigaţie a unor procese şi fenomene sociale de un grad

înalt de relevanţă în zilele noastre, dat fiind faptul că de la momentul aderării în UE, România se

confruntă cu o serie de metamorfoze specifice unui stat din zona sud-estică a bătrânului

continent. Bineînţeles, nu se doreşte a fi o abordare exhaustivă, însă paginile următoare oferă un

cadru coerent şi actual, în care tema aleasă – agricultura României în contextul Politicii Agricole

Comune post-aderare - este analizată prin surprinderea dinamicii procesualităţii ei care se

conturează şi reconfigurează în societatea zilelor noastre.

Astfel, prin metoda de cercetare narativă, istorică şi comparată vor fi analizate aspectele

esenţiale ce definesc elementele semnificative ale spectrului politicii agricole la nivel european şi

naţional, pornind de la o serie de detalii de background al Politicii Agricole Comune (partea I),

continuând cu cele mai relevante metamorfoze ale agriculturii României după momentul aderării

şi încheind cu trasarea unor crochiuri ale unei posibile pledoarii pentru ceea ce va însemna

agricultura de mâine (Quo vadis, agricultura României?) – acestea constituind şi obiectivele

lucrării. În ceea ce priveşte tehnicile de culegere a datelor şi de informare ştiinţifică, am uzitat:

analiza obiectivelor şi evoluţiei Politicii Agricole Comune la nivelul Uniunii Europene, analiza

contextului de tranziţiei a agriculturii României la economia de piaţa, respectiv transformările pe

care le înfăţişeată aceasta după momentul 2007.

Metodologia de cercetare pe care am abordat-o pentru realizarea acestei lucrări constă

într-o serie de referinţe bibliografice (articole şi studii de specialitate, site-uri web oficiale etc.)

care mi-au oferit suportul teoretic pentru comprehensiunea acestui subiect. Din păcate, am

întâmpinat şi unele dificultăţi deoarece am regăsit unele deficienţe ale literaturii de specialitate

deoarece este un număr redus de cărţi care au văzut lumina tiparului după anul 2010, fapt ce

limitează abordarea teoretică de specialitate asupra ethos-ului evoluţiei situaţiei agricole

autohtone.

2

PARTEA I: Background-ul Politicii Agricole Comune

I.1. Obiectivele şi actorii instituţionali

ai Politicii Agricole Comune

Politica Agricolă Comună se numără printre primele politici comune ale Comunităţii

Economice Europene, regăsindu-şi geneza în reacţia la problemele alimentare care au urmat celei

de-a doua conflagraţii mondiale. Mai mult decât atât, este imperativ să precizăm faptul că

termenul de politică comună reflectă cât se poate de fidel una dintre caracteristicile relevante ale

Politicii Agricole Comune, în speţă că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai

aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. Grosso modo, există două cauze care au favorizat

apariţia acestei tipologii de politică. Pe de o parte, a fost nevoie de o fluidizare a comerţului

european cu produse agricole, iar pe de altă parte, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care

forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării, n-ar fi putut fi absorbită în

acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai

mult comparativ cu cele din industrie.

Evaluarea etapizată a obiectivelor şi măsurilor întreprinse prin intermediul Politicii

Agricole Comune1 a evidenţiat faptul că, deşi principiile generale au rămas aceleaşi, este nevoie

ca instrumentele utilizate să se modifice în vederea îndeplinirii misiunii propuse, şi anume:

protejarea agricultorilor şi locuitorilor mediului rural şi reprezentarea intereselor consumatorilor

şi cetăţenilor Uniunii Europene. Deplasarea accentului dinspre pieţele agricole către susţinerea

vieţii şi activităţilor rurale în vederea dezvoltării satelor şi regiunilor adiacente reprezintă o

decizie distinctă venită pentru rezolvarea într-o altă manieră a problematicii agriculturilor

europeni. În măsura în care în mediul rural se pune accent şi pe dezvoltarea unor activităţi

1 Ovidiu Stoica, Luis Palma Martos, Politici ale Uniunii Europene, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pp. 109-110.

3

neagricole sau complementare agriculturii, nivelul productivităţii muncii şi calitatea vieţii în

mediul rural poate cunoaşte o creştere importantă.

Condiţiile generale ale mediului natural din prezent impun luarea măsurilor de conservare

a potenţialului natural şi productiv al acestora, ceea ce presupune aplicarea principiilor

desfăşurării unei agriculturi durabile care să răspundă atât necesităţilor agriculturilor din punctul

de vedere al eficienţei activităţii depuse, cât şi exigenţelor consumatorilor privind calitatea şi

cantitatea produselor alimentare consumate. Toate aceste condiţii coroborate cu perspectivele şi

strategiile de dezvoltare a agriculturii europene în ansamblul său, au determinat şi impun în

continuare o reevaluare a măsurilor şi instrumentelor utilizate, renunţându-se la cele care, pe

măsura trecerii timpului, devin caduce, ceea ce permite intensificarea frecvenţei celor adecvate

noilor situaţii.2

Instituţiile responsabile de elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă

comună3 sunt: Consiliul Uniunii Europene pentru Agricultură şi Pescuit (puterea legislativă),

Parlamentul European (rol consultativ) şi Comisia Europeană. În Consiliu, deciziile se iau cu

majoritate calificată, iar în exercitarea prerogativelor de consultanţă, Parlamentul este asistat de

Comitetul AGRI, organ permanent. În ceea ce priveşte Comisia Europeană, aceasta are două

atribuţii majore – cea a iniţiativei legislative şi cea a implementării PAC, fiind asistată de

Comitete (pentru managementul organizaţiilor de piaţă – câte un comitet pentru fiecare

organizaţie comună de piaţă, de reglementare – cu rol consultativ în elaborarea legislaţiei

orizontale şi consultative – formate din reprezentanţi ai grupurilor de interes)4. Securitatea

alimentară intră în atribuţiile Autorităţii Europene pentru Securitatea Alimentelor,

organizaţie independentă creată în ianuarie 2002, cu rol consultativ pe lângă Comisie.5

În forma ei actuală, Politica Agricolă Comună este construită în jurul a doi piloni:

a. Pilonul 1 (cel iniţial) – se referă la susţinerea pieţei şi a veniturilor, respectiv

măsurile pentru sprijinirea pieţei acoperă plăţile directe şi subvenţiile legate de piaţă

2 Ibidem.3 http://www.touteleurope.eu/fr/actions/agriculture-peche/politique-agricole-commune/presentation/la-politique-agricole-commune-pac.html. Data accesării: 18.04.2013.4 http://ec.europa.eu/dgs/agriculture/index_fr.htm. Data accesării: 18.04.2013.5 *** Politica agricolă, Proiectul Phare RO 0006.18.02, Institutul European din România în colaborarea cu Human dynamics, Seria Micromonografii – Politici Europene, versiune actualizată, 2006.

4

acordate organizaţiilor comune de piaţă, precum achiziţionarea de produse pentru

depozitele publice, scheme de valorificare a surplusului şi subvenţiile pentru

exporturi. Finanţarea pentru acest pilon provine din secţiunea garantare a Fondului

European de Orientare şi Garanţii Agricole (FEOGA).

b. Pilonul 2 – dezvoltarea rurală6 – măsurile au în vedere încurajarea protecţiei

mediului, ajutorarea zonelor bunăstării animalelor. Măsurile din cadrul acestui pilon

sunt cofinanţate de UE şi statele membre. Aproximativ 90% din producţia agricolă

din statele membre ale UE este reglementată în organizaţiile comune de piaţă. Treptat

organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru sectoarele care

cad sub incidenţa PAC.

Obiectivele politicii agricole se vor realiza, în primul rând, prin schimbări structurale în

domeniile producţiei agroalimentare, proprietăţii şi agenţilor economici, în concordanţă cu

evoluţia cadrului macroeconomic.7 Totodată, aceste metamorfoze structurale trebuie să asigure

compatibilităţile definitorii şi ideale integrării în Piaţa Unică a Uniunii Europene, inclusiv prin

elargissement-ul Uniunii Europene, având în vedere aici şi cazul extinderii acesteia ca urmare a

aderării ţărilor din Europa Centrală şi de Est (printre care se numără şi ţara noastră).

I.2. Agricultura României

în perioada de tranziţie la economia de piaţă

Situaţia care caracteriza agricultura României ante momentul ’89 poate fi caracterizată

printr-un sistem colectivist care a reprezentat un experiment macroeconomic şi macrosocial fără

precedent în istoria omenirii, la scară transnaţională, cuprinzând circa o treime din populaţia

globului, care şi-a dovedit fără putere de tăgadă falimentul economic, degradarea materială,

6 *** Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999.7 Dan Dumitru, Lucian Ionescu, Marin Popescu, Filon Toderoiu, Agricultura României, tendinţe pe termen mediu şi lung, Editura Expert, Bucureşti, 1997, p. 7.

5

profesională şi morală a ţărănimii şi transformarea agriculturii dintr-un subsistem economic de

piaţă într-un subsistem de subzistenţă la nivel naţional8.

După anul 1990, sectorul agricol din România nu s-a bucurat de o percepţie prea

favorabilă. Agricultura a fost, din păcate, o activitate prea puţin eficientă, ocolită de investitori,

dar, totuşi, punct de atracţie pentru o pondere însemnată a populaţiei, fiind un actor important din

punct de vedere social, o alternativă pentru persoanele care nu pot găsi de lucru sau care nu pot

obţine salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.

În perioada 1994-2001, ponderea producţiei agricole în PIB a scăzut semnificativ, iar în

următorii ani, ponderea agriculturii în produsul intern brut al României ajunge la 8,8% în 2006.9

Cu toate lacunele care au fost şi sunt destule de vizibile în sectorul agricol autohton, nu

trebuie să neglijăm aspectele (potenţial) pozitive, care ar putea fi valorificate. România este al

doilea mare producător agricol din Europa Centrală şi de Est, după Polonia, fiind avantajată în

acest sens şi de suprafaţa agricolă importantă deţinută, respectivă 14,8 milioane hectare.

România, pe lângă procesul de armonizare a legislaţiei proprii cu cel din UE, a trebuit să

procedeze la o reformare imediată a administraţiei publice şi să-şi dezvolte capacitatea de

negociere într-un domeniu atât de complex, cum este agricultura.10

Una dintre cele mai semnificative acţiuni care au fost demarate în perioada pre-aderare,

1997-2000, l-a constituit lansarea programului SAPARD în România. Drept cadrul pentru

implementarea lui a fost elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltară Rurală

(PNADR), aprobat de Comisia Europeană în decembrie 2000. Demersurile pentru utilizarea

fondurilor SAPARD nu au fost încununate de succes în acest interval de timp, de-abia în

8 Păun Ion Otiman, Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II şi III, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p. 136.9 Letiţia Zahiu, Elena Toma, Anca Dachin, Cecilia Alexandri (coord.), Agricultura în economia României, între aşteptări şi realităţi, Editura Ceres, Bucureşti, 2010, p. 20.10 Gabriel Popescu, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 198.

6

septembrie 2000, Ministerul Agriculturii a devenit responsabil pentru constituirea Agenţiei

SAPARD, utilizarea fondurilor de pre-aderare fiind blocată până la acreditarea acesteia de către

Comisia Europeană (2002).

Bineînţeles că integrarea, ca orice acţiune umană, poate produce nu numai avantaje, ci şi

dezavantaje, chiar pentru ambele părţi, precum: competiţia dură din partea produselor vestice pe

pieţele Europei de Est din momentul liberalizării comerţului, Uniunea Europeană ar putea fi

tentată să restricţioneze potenţialul comerţului cu produse agricole, ceea ce ar mări riscul

apariţiei şi manifestării unor tensiuni sociale şi politice etc.11 De subliniat, în acest caz, poziţia

oficială exprimată de Departamentul Agricol al Comisiei Europene, care argumentează, prin

studii, că integrarea în UE a ţărilor central şi est-europene ar fi falimentar de scumpă pentru

PAC12. Mai mult decât atât, estimările pentru susţinerea costului integrării s-au ridicat undeva la

circa 21 miliarde EURO13, plus alte 15 miliarde EURO pentru investiţii14.

Aşadar, observând şi contextul analizei proceselor din anii trecuţi de pre-aderare la

structurile Uniunii Europene, cât şi background-ul actual ce caracterizează mediul rural,

raportându-ne, în speţă, la obiectivele pe termen lung ale evoluţiei economice şi sociale ale

societăţii româneşti, putem afirma că situaţia este de natură să surprindă acţiunile de politică

necesare pentru demararea unui nou ciclu al evoluţiei raporturilor rural-urbam în România, în

viziunea schimbării acestor raporturi în Uniunea Europeană şi a compatibilităţilor necesare

aderării şi integrării.15

Cu alte cuvinte, în linii mari, problematica articulării agriculturii româneşti la standardele

Uniunii Europene, respectiv în perioada de tranziţie la economia de piaţă, au impus analizarea şi

interpretarea următoarelor criterii16:

a. Complementaritatea agriculturii româneşti cu cea din UE – respectiv România nu

poate să ofere, obiectiv, o gamă diferită de produse agricole, faţă de cele din

comunitate, precum: produse agricole faţă de care agricultorii europeni au o

11 Ibidem, p. 180.12 Niels Schnecker, Agricultura – problemă mondială, Revista Capital, Nr. 34/31 august, 1995, p. 31.13 Andreea Roşca, Florin Anghel, Integrarea Estului va costa un sfert din bugetul U.E., Revista Capital, Nr. 26/26 septembrie, p.30.14 Aurora Caravasile, Subvenţiile agricole – măr al discordiei, Ziarul financiar, 26 februarie, 1999, p. 10.15 Dan Dumitru, Lucian Ionescu, Marin Popescu, Filon Toderoiu, op. cit., p. 84.16 Gabriel Popescu, op. cit, pp. 203- 206.

7

receptivitate mai mică, respectiv – porumb, fructe proaspete şi deshidratate, mierea de

albine, uleiuri şi grăsimi vegetale, carnea de bovine şi animale viii, dar şi produse

agricole obţinute în cadrul sistemelor ecologice şi produse silvice – fructe de păduri,

ciuperci;

b. Susţinerea agriculturii de către puterea publică numai în măsura în care aceasta va

atinge nivelul de performanţă din UE – nivelul general redus al dezvoltării economiei

româneşti, coroborat şi cu un caracter aproape natural al pieţelor produselor

agroalimentare, cu deosebire în mediul rural, induce o intervenţie minimă, sub aspect

economic, financiar şi fiscal din partea puterii publice în sectorul agricol.

c. Alinierea la standardele sanitar-veterinare, de ambalare şi marcare a produselor

agricole practicate în UE – aici, trebuie să facem referire la neajunsurile pe care le

încă le înregistrează agricultura noastră: numărul mare al exploataţiilor agricole, în

special al celor de tip gospodăresc (peste 4 milioane), eterogenitatea producţiei la

nivelul fiecărei exploataţii, indiferent de dimensiunea acesteia, nivelul scăzut de

instruire al agricultorilor şi posibilităţile limitate de control, având în vedere

precaritatea şi lacunele infrastructurii.

8

PARTEA A II-A: Metamorfozele agriculturii României

în cadrul Politicii Agricole Comune post-aderare

II.1. Populaţia agricolă din România

Mărimea populaţiei agricole româneşti este copleşitoare, având un procent din populaţia

ţării nemaiîntâlnit în vestul Europei, de la revoluţia industrială. Intrarea României în UE a

schimbat imaginea şi caracterul agriculturii europene, iar acum UE este în proces de schimbare a

imaginii şi caracterului agriculturii româneşti, România având o populaţie agricolă de cinci ori

mai mare decât nivelul mediu UE şi dublă în comparaţie cu ţara următoare sub linie.17 Spaţiul

rural din România, considerat ca un ansamblu de teritorii, populaţii, localităţi, agenţi economici,

structură socială, cultură, tradiţii, obiceiuri prezintă o serie de caracteristici de o deosebită

complexitate economică, demografică şi socio-culturală.18

Până în 2008, populaţia implicată în agricultură a scăzut din nou la aproximativ 30%, pe

măsură ce au apărut noi oportunităţi în zonele urbane.19 Acest procent este uluitor în comparaţie

cu Europa de Vest, unde, în Franţa populaţia implicată în agricultură este de 3,4%, în Germania

este de 2,2% şi în Marea Britanie este de doar 1,4% din ocuparea forţei de muncă. Importanţa

agriculturii în România, pur şi simplu nu poate fi ignorată.20

17 Lucian Luca, Two Extremes Don’t Make One Right: Romania and the Reform of the Common Agricultural Policy of the EU, The Romanian Center for European Policies, 2009, pp. 1-28.18 Dan Dumitru, Lucian Ionescu, Marin Popescu, Filon Toderoiu, op. cit., p. 84.19 Cecilia Alexandra, Lucian Luca, The Impact of CAP Reform on Romanian Agriculture, prepared for 109th EAAE Seminar The CAP After the Fischler Reform: National Implementations, Impact Assessment and the Agenda for Future Reforms, November 20-21, 2008, pp. 1-16.20 Douglas K. Knight, România şi Politica Agricolă Comună. Viitorul micii agriculturi româneşti în Europa, Asociaţia Eco Ruralis în sprijinul ţăranilor ecologici şi tradiţionali, Universitatea Denver, Colorado, USA, Fundaţia Terre Humaine, octombrie 2010, pp. 6-17.

9

Sursa: Douglas Knight K.

Scăderea aportului agriculturii la formarea PIB a continuat şi în perioada de post-aderare,

acesta fiind de doar 7,5% în anul 2008. Deşi reprezintă dublul ponderii medii a agriculturii la

PIB-ul UE (circa 4%), acest rezultat este important din perspectiva diminuării contribuţiei ofertei

agricole la fluctuaţiile PIB pe fondul unor condiţii climatice din ce în ce mai instabile şi a

capitalizării reduse a fermelor.21

România este o ţară relativ mare pe scena Uniunii Europene, cu terenuri agricole deosebit

de propice dezvoltării unei agriculturi eficiente. Ţara noastră este predominant rurală, cu 60%

din teritoriul ţării fiind clasificat ca mediu rural, 47% din populaţie trăind în zonele rurale, media

fiind mult mai mare decât cea pe care o înregistrează Uniunea Europeană, respectiv de 15%.22

Zonele rurale din România ocupă aproximativ 14,7 milioane de hectare de teren agricol şi

cuprind peste patru milioane de ferme.23

21 Letiţia Zahiu, Elena Toma, Anca Dachin, Cecilia Alexandri (coord.), op. cit., p. 21.22 Carmen Hubbard, Lionel Hubbard, Bulgaria şi România: Drumul către integrare în agricultură, Centrul pentru Economie Rurală, document de discuţii nr. 17, 2008, pp. 1-21.23 Cristina Cionga, Lucian Luca, Carmen Hubbard, Impactul plăţilor directe asupra veniturilor agricole: Cine beneciază de PAC?, al 109-lea Seminar EAAE, 20-21 noiembrie 2008, p. 7.

10

Mai mult decât atât, având o suprafaţă agricolă de aproape 15 milioane hectare, din care

9,3 arabil, 0,6 plantaţii vitipomicole şi 4,8 pajişti naturale, precum şi efective de animale –

bovine, porcine, ovine şi păsări – România are posibilităţi să creeze disponibilităţi pentru

asigurarea bunăstării nutriţionale a întregii populaţii. Dezvoltarea multilaterală a agriculturii, ca

principală opţiune a politicii agricole, este de natură să asigure resursele alimentare la majoritatea

produselor de importanţă strategică, valorificarea potenţialului de producţie, precum şi atenuarea

oscilaţiilor inerente ale pieţelor externe ale produselor agroalimentare. În aceste condiţii este

necesară, bineînţeles, adoptarea unor alternative de politici alimentare privind producerea de

alimente la preţuri accesibile, creşterea cererii solvabile a populaţiei şi luarea în considerare a

avantajelor comparative ale importului şi exportului de produse agroalimentare.24

În cadrul UE, România apare ca ţara cea mai dependentă de agricultură, cu cel mai mare

număr de fermier din uniune luată ca un întreg. Nu numai că are cel mai mare procent de

agricultori în UE, fermierii din România reprezintă 20% din întreaga forţă de muncă din UE

mobilizată din agricultură.25

II.2. Productivitatea şi dezvoltarea durabilă

a agriculturii actuale a României

Capitalizarea unei agriculturi în curs de restructurare tehnică şi socială necesită abordări

noi privind volumul şi structura capitalului asigurat şi a investiţiilor. Schimbările structurale au

un considerabil impact asupra capacităţii tehnice a capitalului, iar în absenţa investiţiilor

substanţiale, capitalul existent trebuie utilizat cu maximum de eficenţă. Schimbările în forma şi

structura proprietăţii şi a exploatării în agricultura noastră nu au fost însoţite de abordări

corespunzătoare în aplicarea noilor tehnologii şi în management pentru a obţine o

productivitate agricolă înaltă. Lipsa acesteia este principalul obstacol în calea integrării

avantajoase în structurile agricole ale UE.26

24 Dan Dumitru, Lucian Ionescu, Marin Popescu, Filon Toderoiu, op. cit., p. 4. 25 Corneliu Alboiu, Agricultura de Suzistenţă în România: un modus vivendi?, seminar 111 EAAE-IAAE, 2009.26 Letiţia Zahiu, Traian Lazăr, Agricultura României în procesul de integrare agricolă europeană, Editura Ex Ponto, Constanţa 2000, p. 115.

11

Creşterea productivităţii agricole şi dezvoltarea economiei zonelor rurale, în condiţiile

cerute de conceptul de durabilitate, impune respectarea următoarelor principii şi cerinţe:27

Resursele naturale se utilizează pe baza a două criterii: economic şi ecologic;

Cererea de resurse naturale este o cerere derivată din necesităţile umane, ceea ce

înseamnă că luarea în cultură a unor terenuri depinde de cererea efectivă şi de

randamente;

Pentru protejarea proprietăţii private şi publice asupra pământului şi a mediului este

necesară intervenţia statului privind:

a. Controlul dimensiunilor exploataţiilor agricole şi a protecţiei fondului funciar în

urma măsurilor de intensificare, care-i pot afecta calitatea;

b. Conservarea solului în procesul de exploatare şi apărarea împotriva degradării

naturale şi provocate;

c. Menţinerea unui echilibru între folosinţele agricole şi neagricole etc.

Menţinerea stratului fertil al solului;

Practicarea unor sisteme de creştere a animalelor diversificate, care să valorifice superior

resursele vegetale etc.

În cazul ţării noastre, obiectivele dezvoltării durabile trebuie armonizate cu dezvoltarea

intensivă, dar în limitele protecţiei mediului şi a asigurării obţinerii unor produse de calitate.

Transformarea agriculturii într-o sursă de materii prime exclusiv ecologice implică costuri mult

prea mari pentru puterea de cumpărare, nu numai a românilor, ci şi a unor categorii a

populaţiei din ţările dezvoltate28.

Potrivit celor mai recente date Eurostat, România avea în 2010 cel mai mare număr de

exploataţii agricole din Uniunea Europeană (UE), de aproape 4 milioane, reprezentând o treime

din totalul la nivel comunitar, în timp ce suprafaţa medie, de 3,4 hectare, este printre cele mai

mici, depăşind doar insulele Malta şi Cipru. Numărul de exploataţii agricole din România a

scăzut cu 14% în perioada 2003-2010, la 3,86 milioane, în timp ce în UE declinul a fost de 20%,

la 12,05 milioane.29

27 Ibidem, p. 121.28 Ibidem, p. 122.29 http://www.gandul.info/financiar/romania-are-cel-mai-mare-numar-de-exploatatii-agricole-din-ue-8856468. Data accesării: 20.04.2013.

12

Suprafaţa agricolă utilizată a României, de 13,3 milioane de hectare, reprezenta în urmă

cu doi ani, mai puţin de 8% din totalul de 170 de milioane de hectare la nivelul UE. Înaintea

României se situează Franţa (27 milioane de hectare), Spania (23,7 milioane de hectare),

Germania (16,7 milioane de hectare), Marea Britanie (15,9 milioane de hectare) şi Polonia

(14,38 milioane de hectare). Italia cu 12,88 milioane de hectare se plasează la scurtă distanţă în

urma României. Cele şapte state membre însumează aproape trei sferturi din terenul agricol aflat

în folosinţă în UE. Suprafaţa agricolă utilizată a României a scăzut cu 4,5% în intervalul 2003-

2010.

Eurostat defineşte drept exploataţie agricolă o unitate, aflată sub administraţie unică, cu

activitate în producţia agricolă. Exploataţiile incluse în raport reprezintă circa 98% din totalul

suprafeţei agricole din UE şi 98% din animale. Pragurile sub care o exploataţie agricolă este prea

mică pentru a fi luată în considerare sunt stabilite de statele membre, astfel încât să atingă

procentajul de 98%. Suprafaţa agricolă include terenurile arabile, grădini ale căror produse

sunt folosite în gospodărie, fâneţe şi păşuni. Terenurile agricole neutilizate, pădurile şi

suprafeţele ocupate de clădiri, drumurile sau iazurile sunt excluse. Terenurile deţinute în comun

în mai multe ţări nu au fost incluse de asemenea în raport.30

O comisie parlamentară din 2009, formată din notabilităţi din domeniul agriculturii, a

dezvăluit toate tarele din sistemul de irigaţii din România. În investigaţia întreprinsă de Comisiile

de agricultură ale Legislativului se evidenţiază dezastrul de după anul 1989 din acest sector vital

al economiei româneşti. Astfel, deşi în sectorul îmbunătăţilor funciare s-au cheltuit aproape 20

de miliarde de euro în perioada 1990-2010, aproape întreg patrimoniul Societăţii Naţionale de

Îmbunătăţiri Funciare este fie pus sub sechestru asiguratoriu al ANAF pentru datorii foarte

mari, fie executat silit de diverse firme care au provocat daune societăţii de stat.31

Una dintre cele mai recente noutăţi din domeniul agriculturii autohtone este faptul că

România este Ţara Anului la Biofach-Nurnberg 2013, cel mai mare eveniment specializat pe

agricultura ecologică, ceea ce înseamnă că terenul agricol din România este cotat la nivel

european ca fiind încă favorabil cultivării în sistem ecologic. Acest fapt va atrage investitori şi

oameni de afaceri interesaţi să producă şi să comercializeze produse ecologice. Cele peste 50 de

30 Ibidem.31 http://www.ziare-net.com/2012/08/de-ce-seceta-distruge-agricultura-romaniei-un-raport-parlamentar-dezvaluie-delapidarea-sistemului-de-irigatii-ancheteonline-ro/. Data accesării: 20.04.2013.

13

firme româneşti prezente la târgul organizat cu ocazia acestor evenimente cu produse ecologice

certificate vor fi garanţia dezvoltării în viitor a unui comerţ exterior reciproc avantajos cu

parteneri din întreaga lume, a declarat preşedintele Asociaţiei Interprofesionale pentru

Agricultura Ecologică din România, Mateescu Corneliu. Ministerul Agriculturii, împreună cu

Asociaţia Bio-România şi Asociaţia Interprofesională pentru Agricultura Ecologică din România,

a angrenat o serie de structuri naţionale care au contribuit direct la această reuşită pentru a

reprezenta cu cinste ţara noastră şi pavilionul României care expune produse ecologice.32

Ultimele analize din spectrul agriculturii autohtone confirm faptul că dezvoltarea

exponenţială a sectorului ecologic din România (cu un ritm mediu anual de creştere de 23%) este

dovedită în principal de creşterea numărului de producători implicaţi, concomitent cu

multiplicarea suprafeţelor cultivate în sistem ecologic. Potrivit datelor Ministerului Agriculturii,

dacă în anul 2010 existau 3.155 operatori în sectorul de agricultură ecologică, în 2011 numărul

acestora a crescut de trei ori, pentru ca la nivelul anului trecut numărul acestora să crească de

11,8 ori faţă de nivelul anului 2010, fiind înregistraţi 26.736 operatori implicaţi în producţia,

procesarea şi comercializarea produselor ecologice.

În ceea ce priveşte suprafeţele exploatate în sistem ecologic, dacă în 2007 suprafaţa

totală cultivată după metoda de producţie ecologică a fost de 131.448 ha (din care 46.865

suprafaţa în conversie şi 84.585 suprafaţa certificată ecologic), la nivelul anului trecut suprafaţa

cultivată în sistem ecologic se ridica la o cifră de 450.000 ha, culturile din flora spontană în

creştere cu 45% a suprafaţelor cultivate în 2012 faţă de anul 2011.33

Suprafaţa medie a unei exploataţii în anul 2011 a fost de circa 20-22 ha, iar cererea de

produse certificate ecologic este într-o continuă creştere. În prezent, piaţa internă de produse

ecologice este în extindere. Un procentaj de circa 70-80% din producţia de produse ecologice a

României este exportat anual, iar importul de produse ecologice a crescut anual, prin

implicarea hipermarketurilor în distribuţia cu amănuntul a acestora, ceea ce determină ca

valoarea importurilor să fie de aproximativ 75 Euro.34

32 http://www.mediasinfo.ro/romania-nominalizata-ca-tara-a-anului-la-targul-international-de-produse-ecologice-biofach-nurnberg-2013/2013/02/12/#.UXLCK7ImA80. Data accesării: 21.04.2013.33 Ibidem.34 Ibidem.

14

Activitatea de inspecţie şi certificare a produselor ecologice este realizată de organisme

de inspecţie şi certificare private, aprobate de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în

conformitate cu legislaţia comunitară şi naţională. În anul 2012 şi-au desfăşurat activitatea 13

organisme de inspecţie şi certificare aprobate pe terioriul României, în conformitate cu

legislaţia naţională şi comunitară din domeniul agriculturii ecologice.

PARTEA A III-A: Quo vadis, agricultura României? – concluzii

Chiar dacă ne aflăm, iată, la 23 de ani după revoluţie, serviciul public în România rămâne

lent şi nesigur, politicile se metamorforzează foarte rapid, uneori dramatic, mai ales când un nou

guvern sau chiar un nou ministru preia puterea. Fapt ce duce la confuzie şi lipsă de neîncredere a

fermierilor în guvern.

Atât solul, cât şi clima din România favorizează o exploatare agricolă eficientă. În

condiţii în care fermierii din România nu vor beneficia de un sprijin mai mic decât cei

comunitari, ţara noastră poate manifesta avantaje comparative importante faţă de UE pentru o

serie de produse agricole. Pe termen scurt însă, o constrângere importantă pentru agricultorii

români aflaţi în concurenţă cu fermierii comunitari o constituie decalajul tehnologic însemnat,

care nu poate fi recuperat decât prin afluxuri de capital.

A existat speranţa că noile reglementări şi banii de la UE ar putea ajuta la remedierea

acestei situaţii şi ar putea oferi stabilitate, dar birocraţia imensă, „asortată” cu alte ingrediente

nefaste ale sistemului nostru, nu determină decât un acelaşi rezultat, respectiv, implementarea

deficitară a politicilor, eşecul a numeroase subvenţii promise ţăranilor care devin pe zi ce trece

mai neîncrezători în guvern. Mai mult decât atât, băncile din România ezită să acorde

împrumuturi agriculturilor români, deoarece specificul producţiei agricole, riscul asociat la

producţia agricolă, rata de profit în agricultură, în general mai mici decât în alte domenii de

activitate, valoarea scăzută de credit individual, cifra de afaceri modestă a exploataţiilor

agricole... constrânge procesul de creditare agricol.35

Statele cu o agricultură competitivă, cu ferme mari şi eficiente, în care forţa de muncă

ocupată în agricultură este relativ redusă se situează pe poziţii liberale şi sunt dominate de

35 Vasile Goga, Andrea Nagy, Câteva considerente privind finanţarea pentru dezvoltarea durabilă a agriculturii şi zonelor rurale din România, Economie Agrară şi Dezvoltare Rurală, 2008, p. 138.

15

preocupările privind calitatea mediului, prezervarea perisajelor, dezvoltarea ecihlibrată a zonelor

rurale. Pentru un stat mic asemenea ţării noastre, care se bucură de o populaţie importantă care se

ocupă cu agricultura este mai mult decât vitală menţinerea unei politici agricole care să

subvenţioneze într-o formă sau alta fermele, pentru a putea face faţă concurenţei pe piaţa

agricolă comunitară.

Decalajul de productivitate în agricultura României faţă de cea a Uniunii Europene (un

agricultor român produce anual de 9-10 ori mai puţin decât un agricultor din UE) poate fi

depăşit numai prin modernizarea aparatului tehnic de producţie şi creşterea consumurilor

intermediare în vederea îmbunătăţirii capacităţii de producţie a solurilor, utilizarea eficientă a

forţei de muncă şi în final realizarea unei oferte competitive de produse agricole. În atingerea

acestui ţel noul management are rolul de a orienta agricultorii în folosirea factorilor de producţie

pe baza criteriilor economice şi ecologice şi, deopotrivă, să utilizeze facilităţile create de

politicile agricole şi de investiţiile străine.

Prin urmare, în această „mare a lacunelor”, a lipsei de capital (real şi financiar), există,

totuşi, o parte bună a agriculturii româneşti, respectiv – potenţialul segmentului agriculturii

ecologice (organic farming), urmând astfel traiectoria tendinţelor care se înregistrează la nivelul

Uniunii Europene. Dar, nici la acest capitol, România nu şi-a valorificat pe deplin avantajul

deoarece, chiar dacă sunt realizate produse ecologice, multă vreme, ele nu au fost certificate la

nivel naţional, fiind exportate sub certificare străine. Pe lângă aceste exemple de potenţiale

avantaje ale României, putem adăuga faptul că utilizarea metodelor tradiţionale şi non-intensive

permit păstrarea şi conservarea peisajului rural şi a caracterului tradiţional în multe zone ale ţării,

ceea ce poate contribui la dezvoltarea rurală şi, bineînţeles, a turismului rural... şi lista

exemplelor rămâne deschisă, ceea ce ne determină să afirmăm...

Quo vadis, agricultura României?

16

Referinţe bibliografice

a. Lucrări fără autor

1. *** Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999.

2. *** Politica agricolă, Proiectul Phare RO 0006.18.02, Institutul European din România

în colaborarea cu Human dynamics, Seria Micromonografii – Politici Europene, versiune

actualizată, 2006.

b. Cărţi

1. Dumitru, Dan, Ionescu, Lucian, Popescu, Marin, Toderoiu, Filon, Agricultura României,

tendinţe pe termen mediu şi lung, Editura Expert, Bucureşti, 1997.

2. Luca, Lucian, Two Extremes Don’t Make One Right: Romania and the Reform of the

Common Agricultural Policy of the EU, The Romanian Center for European Policies,

2009.

3. Otiman, Păun Ion, Agricultura României la cumpăna dintre mileniile II şi III, Editura

Helicon, Timişoara, 1994.

4. Popescu, Gabriel, Politici agricole. Acorduri europene, Editura Economică, Bucureşti,

1999.

5. Knight, Douglas K., România şi Politica Agricolă Comună. Viitorul micii agriculturi

româneşti în Europa, Asociaţia Eco Ruralis în sprijinul ţăranilor ecologici şi tradiţionali,

Universitatea Denver, Colorado, USA, Fundaţia Terre Humaine, octombrie 2010.

6. Stoica, Ovidiu, Martos, Luis Palma, Politici ale Uniunii Europene, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.

7. Zahiu, Letiţia, Toma, Elena, Dachin, Anca, Alexandri, Cecilia (coord.), Agricultura în

economia României, între aşteptări şi realităţi, Editura Ceres, Bucureşti, 2010.

17

8. Zahiu, Letiţia, Lazăr, Traian, Agricultura României în procesul de integrare agricolă

europeană, Editura Ex Ponto, Constanţa 2000.

c. Studii în volume colective

1. Alexandra, Cecilia, Luca, Lucian, The Impact of CAP Reform on Romanian Agriculture,

prepared for 109th EAAE Seminar The CAP After the Fischler Reform: National

Implementations, Impact Assessment and the Agenda for Future Reforms, November 20-

21, 2008.

2. Cionga, Cristina, Luca, Lucian, Hubbard, Carmen, Impactul plăţilor directe asupra

veniturilor agricole: Cine beneciază de PAC?, al 109-lea Seminar EAAE, 20-21

noiembrie 2008.

3. Hubbard, Carmen, Hubbard, Lionel, Bulgaria şi România: Drumul către integrare în

agricultură, Centrul pentru Economie Rurală, document de discuţii nr. 17, 2008.

d. Articole

1. Alboiu, Corneliu, Agricultura de Suzistenţă în România: un modus vivendi?, seminar 111

EAAE-IAAE, 2009.

2. Caravasile, Aurora, Subvenţiile agricole – măr al discordiei, Ziarul financiar, 26

februarie, 1999.

3. Goga, Vasile, Nagy, Andrea, Câteva considerente privind finanţarea pentru dezvoltarea

durabilă a agriculturii şi zonelor rurale din România, Economie Agrară şi Dezvoltare

Rurală, 2008.

4. Roşca, Andreea, Anghel, Florin, Integrarea Estului va costa un sfert din bugetul U.E.,

Revista Capital, Nr. 26/26 septembrie.

5. Schnecker, Niels, Agricultura – problemă mondială, Revista Capital, Nr. 34/31 august,

1995.

e. Surse web

1. http://ec.europa.eu

2. http://www.gandul.info

3. http://www.mediasinfo.ro

18

4. http://www.touteleurope.eu

5. http://www.ziare-net.com

19