CUPRINS

I. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare al întreprinderii...............................3

II. Principii şi opţiuni asupra surselor de finanţare a ciclului de exploatare...........6

III. Tipuri de credite bancare pe termen scurt destinate finanţării ciclului de exploatare al întreprinderii ..........................................................................................9

IV. Costul creditului bancar şi criterii de selecţie a tipurilor de credite pe termen scurt...............................................................................................................................11

V. Politica de îndatorare a întreprinderii şi corelaţia cu rata rentabilităţii...........13

Bibliografie...................................................................................................................15

I. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare al întreprinderii

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii întreprinderii, o importanţă considerabilă prezintă, alături de dimensionarea necesarului de active circulante, stabilirea surselor de finanţare a acesteia. Determinarea necesarului de resurse de finanţare al ciclului de exploatare reprezintă baza de plecare pentru stabiliarea resurselor financiare acoperitoare.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare trebuie să urmărească selectarea şi mobilizarea rapidă a resurselor de finanţare a activelor circulante, la cel mai redus cost al procurării lor, în condiţii de diminuare a riscului.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare are în vedere asigurarea echilibrului între necesarul de resurse de finanţare al ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acestuia (SFCE), respectiv realizarea egalităţii între NFCE şi SFCE, în condiţii de eficienţă.

Sursele de finanţare a ciclului de exploatare sunt formate din: surse proprii, surse atrase şi surse împrumutate. Îmbinarea acestora trebuie să se realizeze în condiţii de armonizare a relaţiei dintre rentabilitate şi risc.

1.Sursele proprii de finanţare reprezintă cea mai sigură sursă de finanţare şi reflectă autonomia financiară a întreprinderii.

2. Sursele atrase (sau datoriile de exploatare) sunt numeroase, însă nesigure, pentru că nivelul lor depinde de evoluţia şi caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de exploatare, cât şi durata lor de exigibilitate.

3. Sursele împrumutate au ca principal avantaj mobilitatea lor, contribuind la acoperirea diferenţei dintre necesarul de resurse de finanţare şi sursele proprii şi atrase. Sursele împrumutate au un caracter oneros şi determină creşterea gradului de îndatorare al întreprinderii.

O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin folosirea resurselor proprii) şi necesitatea recurgerii la surse mobile, elastice de capitaluri care să acopere nevoile temporare şi să completeze sursele proprii.

Deciziile de finanţare a ciclului de exploatare reprezintă decizii curente sau decizii pe termen scurt, care sunt subordonate deciziilor pe termen lung ale întreprinderii. Cu toate acestea, ele nu sunt mai puţin importante, eventuale erori ale deciziei de finanţare pe termen scurt putând antrena importante pierderi pentru întreprindere. De exemplu, o supraevaluare sau subevaluare a nevoilor de finanţare pe termen scurt poate avea un efect negativ asupra lichidităţii şi capacităţii de plată a întreprinderii, determinând fie un excedent de lichidităţi ce nu poate fi fructificat eficient, fie un deficit de lichidităţi ce nu poate fi acoperit la timp.

Deciziile de finanţare pe termen scurt vizează activele de exploatare, al căror volum variază în funcţie de evoluţia activităţii întreprinderii de la o perioadă la alta. În aceste condiţii, deciziile de finanţare pe termen scurt trebuie să aibă în vedere nu numai acoperirea financiară a activelor circulante, dar să prezinte şi flexibilitate, adică să se adapteze la nevoile concrete ale diferitelor perioade.

În cazul întreprinderilor care înregistrează variaţii însemnate ale nivelului activităţii de la o perioadă la alta, se impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanţat din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioadele de vârf de activitate să fie finanţate pe seama resurselor de trezorerie.

În economia de piaţă, întreprinderea, pentru a putea supravieţui şi pentru a se dezvolta, trebuie să urmărească în permanenţă să-şi adapteze producţia la nevoile pieţei sau, altfel spus, să-şi adapteze capacitatea de producţie la evoluţia cererii.

Previziunea cererii este o problemă delicată pentru întreprindere, dar este esenţială pentru că deciziile de investiţii angajează întreprinderea pe o perioadă lungă. Previziunea

2

volumului şi structurii cererii joacă astfel un rol important în orientarea activităţii întreprinderii.

Pentru a satisface o parte din cererea prevăzută, întreprinderea trebuie să adapteze oferta sa, adică volumul de producţie. În funcţie de decizia luată, de a menţine sau de a creşte cota de piaţă, întreprinderea trebuie fie să menţină, fie să crească capacitatea de producţie. În aceste condiţii, apare decizia de a investi, deoarece capacitatea sa de producţie depinde de aceasta. Alegerea ce trebuie făcută este între o politică de investiţii de menţinere sau de expansiune, ţinând seama de problemele legate de finanţare şi de rentabilitate a investiţiei proiectate.

După definirea obiectivului de urmărit, întreprinderea trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, nevoile de finanţare a activităţii sale, iar pe de altă parte, resursele financiare de care dispune sau pe care le poate procura. Înainte de a alege tipul de finanţare care se adaptează cel mai bine nevoilor şi condiţiilor sale, este necesar şi util ca întreprinderea să-şi întocmească un plan de finanţare care să cuprindă atât nevoile de fonduri, cât şi resursele financiare previzibile.

În cadrul fiecărui an, se prevăd nevoile de finanţat: investiţiile directe şi financiare ale întreprinderii, creşterile permanente de nevoi de fond de rulment, rambursările de împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, distribuirile de dividende.

În sfera resurselor se includ: - resursele provenite din autofinanţare, care sunt relativ previzibile, - resursele provenite din creşterile de capital şi- resursele provenite din împrumuturi.

Soldul de finanţat (total utilizări minus total resurse permanente) urmează să fie asigurat prin credite de trezorerie (credite pe termen scurt).

Planul de finanţare poate fi privit şi ca o balanţă a resurselor şi nevoilor de resurse pe termen mijlociu şi lung, care va corespunde unui excedent de resurse, uneori unui echillibru aproximativ, sau unui deficit de resurse.

Politica financiară trebuie să permită acoperirea optimă a acestui impas financiar, mobilizând pentru întreprindere resurse externe, proprii sau de împrumut, cele mai convenabile atât pentru ea cât şi pentru acţionari.

Opţiunea şi combinarea resurselor proprii şi a împrumuturilor depinde de situaţia şi de strategia financiară a întreprinderii, de starea şi de perspectivelor evoluţiei pieţei financiare, de costuri, de securitatea şi supleţea operaţiunii, de riscurile capitalurilor.

Structura financiară şi opţiunea pentru o anumită structură reprezintă o decizie importantă a politicii de finanţare, deoarece condiţionează echilibrul agentului economic, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, precum şi gradul său de autonomie financiară şi decizională.

Alegerea unei structuri financiare este o variabilă decizională care nu trebuie să depindă numai de obiectivele de creştere a rentabilităţii, ci şi de riscul asumat de întreprindere.

Decizia de finanţare este supusă unor restricţii determinate de relaţia cu grupurile ce exercită influenţă asupra alegerii modalităţilor de finanţare, şi anume: acţionarii, băncile, instituţiile de credit specializate, statul. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere şi influenţa unor factori financiari cu caracter conjunctural, cum ar fi: starea pieţei financiare, deprecierea monetară, evoluţia dobânzilor pe piaţa creditelor etc.

Decizia asupra structurii financiare înseamnă, de fapt, îmbinarea finanţărilor pe tremen lung, mediu şi scurt, respectiv stabilirea ponderii capitalurilor permanente şi a creditelor de trezorerie.

Opţiunea privind structura financiară are în vedere faptul că nevoile permanente urmează să fie finanţate pe seama resurselor financiare permanente, iar nevoile temporare

3

trebuie acoperite pe seama creditelor de trezorerie. Pe baza acestor principii, se asigură echilibrul financiar al întreprinderii şi se limiteză riscul economic, inclusiv cel financiar.

În practica economică din ţara noastră, principalul instrument de previzionare a rezultatelor financiare şi a resurselor financiare necesare este bugetul de venituri şi cheltuieli, care reflectă modul de formare şi de utilizare a fondurilor băneşti pentru activitatea întreprinderii.

Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă un program financiar al întreprinderii prin intremediul căruia se previzionează veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia, resursele proprii şi împrumutate, relaţiile cu celelalte întreprinderi, cu salariaţii, cu bugetul public naţional şi cu băncile.

Previziunea financiară asupra necesarului de finanţare şi a resurselor posibile de mobilizat este deosebit de importantă pentru o întreprindere. În lipsa previziunii financiare, întreprinderea ar avea ca punct de reper pentru aprecierea aituaţiei economico-financiare doar rezultatele anilor precedenţi sau rezultatele întreprinderilor concurente.

4

II. Principii şi opţiuni asupra surselor de finanţare a ciclului de exploatare

În condiţiile în care întreprinderea dispune de mai multe posibilităţi de finanţare a activităţii sale, se pune problema de a alege pe acelea care se pretează cel mai bine nevoilor sale. Această selecţie se face ţinând cont de anumite condiţii care limitează aria posibilităţilor de procurare de resurse.

În funcţie de strategiile de finanţare adoptate de o întreprindere, se pot alege modalităţile de finanţare a activităţii de exploatare după anumite principii şi criterii. Finanţarea activităţii de exploatare a unei întreprinderi se bazează pe unele principii:

principiul echilibrului financiar, care poate să fie enunţat astfel: utilizările (activele) stabile trebuie să fie finanţate pe seama resurselor stabile (permanente). Întreprinderea trebuie să ţină cont de acest principiu atunci când are de ales între finanţarea din resurse permanente şi finanţarea pe seama creditelor pe termen scurt;

principiul îndatorării maxime (sau al autonomiei financiare) potrivit căruia nivelul datoriilor financiare (în afara creditelor bancare curente) nu trebuie să depăşească nivelul fondurilor proprii. Acest principiu se exprimă prin rata de autonomie financiară, care poate fi determinată astfel:

(raportul trebuie să fie superior lui 1);

(raportul trebuie să fie inferior lui 1);

(raportul trebuie să fie mai mare decât ½).

În principiu, dacă datoriile financiare sunt egale sau superioare capitalurilor proprii, întreprinderea nu poate să crească nivelul său de îndatorare. Un nivel de îndatorare superior nivelului capitalurilor proprii nu poate fi obţinut decât dacă întreprinderea oferă importante garanţii (ipoteci, cauţiuni) şi acceptă ca, uneori, creditorii să exercite un control asupra gestiunii sale. În această situaţie, autonomia întreprinderii este compromisă.

principiul capacităţii de rambursare poate fi enunţat astfel: nivelul datoriei financiare nu trebuie să depăşească cu mai mult de 3-4 ori capacitatea de autofinanţare medie anuală prevăzută. Acest principiu este complementar celui precedent şi se reflectă prin relaţia:

Prin intermediul acestei reguli se reflectă termenul de rambursare al datoriilor financiare prin intermediul capacităţii de autofinanţare. După estimările din literatura de specialitate, această durată nu poate depăşi trei sau patru ani. În mod teoretic, dacă întreprinderea nu respectă această regulă, ea nu poate să înregistreze o creştere a nivelului său de îndatorare. În această situaţie, alegerea se reduce la componentele capitalurilor proprii şi/sau leasing.

principiul minimului de autofinanţare conform căruia întreprinderea trebuie să autofinanţeze o parte din investiţiile pentru care solicită credite. Ea nu poate să obţină un credit pentru finanţarea în întregime a proiectului de investiţie şi trebuie să găsească o finanţare proprie complementară.

5

Pe lângă principiile menţionate, în materie de finanţare se mai ţine cont de statutul juridic al întreprinderii, de mărimea întreprinderii, de starea pieţei financiare şi de o serie de criterii.

Un prim criteriu de avut în vedere este rentabilitatea financiară. Multe întreprinderi îşi fixează drept obiectiv general maximizarea profitului pe acţiune, ceea ce înseamnă maximizarea rentabilităţii financiare, exprimată prin raportul:

Rentabilitatea financiară depinde de structura resurselor permanente, adică de ponderea pe care o au datoriile financiare (D) şi capitalurile proprii (Kp).

Aceasta este formula generală a efectului de levier al îndatorării.Potrivit relaţiei de mai sus: dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii (Re>i), rentabilitatea

financiară este cu atât mai ridicată cu cât raportul D/Kp este mai mare. În acest caz, efectul de levier este pozitiv. În consecinţă, întreprinderea care doreşte să maximizeze rentabilitatea financiară va fi interesată să se împrumute la maxim pentru a beneficia de efectul de levier.

dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii (Re<i), rentabilitatea financiară este cu atât mai slabă cu cât raportul D/Kp este mai mare. În acest caz, efectul de pârghie este negativ, iar finanţarea prin credite este inoportună.

Un alt criteriu cu care se operează în selecţia posibilităţilor de finanţare îl reprezintă costul fiecărei surse de finanţare.

Criteriul costurilor este subordonat, după caz, criteriilor de securitate şi rentabiliate ale întreprinderii. O selecţie a posibilităţilor de finanţare poate fi făcută eliminând acele capitaluri care au o rentabilitate inferioară costului lor.

Pentru a determina costul unei surse de finanţare, trebuie să se compare, pe de o parte, capitalul pus la dispoziţia întreprinderii, iar pe de altă parte, ansamblul sumelor pe care ea trebuie să le verse în contrapartidă. De o manieră generală, costul unei surse de finanţare poate fi definit ca rata actualizată pentru care există o echivalenţă între capitalul pus la dispoziţia întreprinderii şi ansmblul fondurilor vărsate în scopuri de rambursare sau de remunerare.

Costul capitalului propriu este aproape întotdeauna mai mare decât al capitalului împrumutat. Acţionarii sunt expuşi într-o mai mare măsură riscului decât creditorii. În cazul în care o întreprindere dă faliment, acţionarii sunt ultimii care îşi recuperează capitalul.

În alegerea modalităţilor de finanţare pot să intervină şi alte criterii, în funcţie de situaţia financiară a întreprinderii şi de strategia sa de dezvoltare, şi anume:

diluarea puterii de control. Pentru a evita această diluare, întreprinderea preferă în locul acţiunilor ordinare, acţiuni cu dividende prioritare fără drept de vot sau emisiunea de obligaţiuni.

riscul financiar şi riscul tehnologic. Activităţile finanţate în mare parte din capital împrumutat se confruntă cu riscul financiar. Nerambursarea la scadenţă a creditelor şi neplata datoriilor faţă de furnizori pot să atragă declararea întreprinderii în stare de încetare a plăţilor.

6

Orice investiţie tehnică comportă riscul de a fi la un moment dat depăşită, ca urmare a progresului tehnic. Dacă întreprinderea doreşte să conserve o mare capacitate de adaptare, trebuie să finanţeze astfel de investiţii prin leasing.

adaptarea modalităţilor de rambursare la regulile financiare ale întreprinderii. Dacă întreprinderea prevede dificultăţi de trezorerie, un împrumut pentru care se poate obţine o amânare a termenului de rambursare este preferabil unui împrumut care nu comportă nici o amânare, chiar dacă costul acestuia este inferior primului împrumut.

procedura de obţinere a unor finanţări. Unele împrumuturi necesită perioade lungi şi proceduri complexe pentru a putea fi obţinute. Dacă întreprinderea are nevoie urgentă de capitaluri pentru o oportunitate care i se oferă, ea va opta pentru un mod de finanţare care este mai uşor de obţinut.

În alegerea modalităţilor de finanţare poate fi avut în vedere şi criteriul garanţiilor solicitate pentru împrumuturile acordate de diverşi creditori. Băncile, preocupate de securitatea creditelor acodate, efectuează o analiză financiară a activităţii agenţilor economici pentru a evalua capacitatea de rambursare a acestora. De asemenea, analiaza efectuată de către bănci include, pe lângă factorul financiar, şi aptitudinile şi calităţile morale ale managerilor întreprinderii. Pentru sumele acordate cu titlu de împrumut, băncile solicită garanţii. În unele cazuri, întreprinderea nu poate să ofere garanţiile cerute pentru contractarea unui anumit tip de împrumut. În acestă situaţie, ea trebuie să se orienteze către alte tipuri de împrumut mai puţin exigente din punct de vedere al garanţiilor, care sunt, în general, mai costisitoare.

În selectarea resurselor de finanţare, fiecare întreprindere operează cu diverse criterii, în funcţie de situaţia sa financiară şi de strategia adoptată pentru activitatea viitoare.

7

III. Tipuri de credite bancare pe termen scurt destinate finanţării ciclului de exploatare al întreprinderii

În condiţiile în care sursele proprii şi cele atrase nu sunt suficiente pentru finanţarea ciclului de exploatare, întreprinderile apelează la credite pe termen scurt.

Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă de până la un an şi au caracteristici diferite, în funcţie de obiectul creditării, termenul efectiv pentru care se acordă, mărimea costului lor, modalităţi de acordare şi rambursare.

În practica bancară a ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, creditele pe termen scurt se structurează astfel:

credite de trezorerie; credite de mobilizare; credite pentru activitatea de producţie şi aprovizionare.

Creditele de trezorerie se acordă întreprinderii pentru acoperirea unui dezechilibru momentan sau periodic între fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi. Acest tip de credite nu presupune o garanţie specială, ci se acordă pe baza solvabilităţii pe termen scurt. Aceste credite urmăresc să asigure echilibrarea trezoreriei curente a întreprinderii, atunci când lichidităţile obţinute prin mobilizarea creanţelor comerciale nu sunt suficiente.

Creditele de trezorerie, la rândul lor, cuprind două forme: avansurile în cont curent şi creditele de trezorerie pe baza biletelor financiare.

Avansurile în contul curent reprezintă o formă de creditare a activităţii curente a întreprinderii, prin care banca continuă să facă plăţi în numele titularului de cont şi după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul unei limite, numită plafon de creditare. Această categorie de credite cuprinde: facilităţile de casă, creditul releu şi creditul pentru descoperire.

Facilităţile de casă sunt credite destinate pentru a finanţa decalajele de foarte scurtă durată (mai puţin de o lună) dintre încasările şi plăţile întreprinderii. Facilitatea de casă constă în faptul că banca autorizează întreprinderea să aibă cont curent momentan debitor. La finele lunii de acordare a facilităţii, soldul contului curent trebuie să redevină creditor. Nivelul facilităţii de casă nu poate depăşi valoarea lunară a cifrei de afaceri.

Creditul releu se acordă pentru o durată mai scurtă decât cea a facilităţii de casă şi este destinat să acopere un dezechilibru foarte scurt de trezorerie. Acest dezechilibru provine din termenele de transmitere şi încasare a mijloacelor de plată (viramentul între banca clientului şi cea a întreprinderii este în curs de realizare). Acordarea creditului releu este condiţionată de anticiparea unei încasări certe şi importante (creanţe comerciale, creştere de capital prin emisiune de acţiuni, emisiune de obligaţiuni etc.).

Creditul pentru descoperire este un avans în contul curent al întreprinderii, pe o perioadă mai lungă decât în cazul creditelor precedente. Banca acceptă un sold debitor al contului curent pentru un nivel plafonat. Unii autori asimilează această formă de creditare cu deschiderea unei linii de credit.

Creditele de trezorerie acordate pe baza biletelor financiare se bazează pe faptul că întreprinderea remite băncii sale alte efecte decât cele comerciale. În practica bancară franceză şi americană, aceste efecte sunt numite bilete financiare. În momentul în care întreprinderea mobilizează biletele financiare, banca creditează contul curent al acesteia cu valoarea lor, iar la scadenţă debitează contul curent.

Creditele de mobilizare îmbracă două forme: credite de scont; credite de mobilizare a creanţelor comerciale.

8

Creditul de scont are la bază efectele de comerţ. Băncile scontează cambii, adică avansează o sumă de bani unei întreprinderi în schimbul unor cambii a căror încasare va avea loc peste un anumit timp. Banca remite valoarea nominală a cambiei mai puţin scontul. Termenul pentru care se acordă creditul este egal cu numărul de zile de la data scontării (remiterii efectului la bancă) cambiei până la scadenţa acesteia.

Creditul de mobilizare a creanţelor comerciale se acordă pentru un ansamblu de creanţe comerciale grupate într-un singur bilet la ordin, care este remis băncii.

Spre deosebire de creditele de scont la care efectele de comerţ reprezintă garanţia băncii, în cazul creditelor de mobilizare a creanţelor comerciale, efectele de comerţ rămân în proprietatea întreprinderii care solicită creditul.

Creditele pentru producţie şi aprovizionare îmbracă două forme: creditul de campanie; creditul pe stocuri.

Creditul de campanie se acordă întreprinderilor cu activitate sezonieră care înregistrează un decalaj însemnat între angajarea de cheltuieli şi încasarea de venituri.

Creditul pe stocuri. Pentru ca o întreprindere să beneficieze de astfel de credite, trebuie să facă dovada stocării produselor în depozite publice, care eliberează o recipisă-warant. Acest efect de comerţ este mobilizat la banca care acordă creditul. În unele situaţii, stocurile pot rămâne la întreprinderi, care se angajează să nu le valorifice în cursul perioadei de creditare.

9

IV. Costul creditului bancar şi criterii de selecţie a tipurilor de credite pe termen scurt

În cadrul gestiunii financiare a întreprinderilor, costul creditului reprezintă un criteriu important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt, de aceea optimizarea costurilor şi negocierea condiţiilor sunt decizii fundamentale.

Costul creditului bancar este variabil şi depinde de tipul de împrumut solicitat, de suma solicitată, de termenul de rambursare, de gradul de solvabilitate al solicitantului de credite etc.

Costul creditelor de finanţare a ciclului de exploatare depinde, în principal, de următoarele elemente:

rata dobânzii; comisioanele de diverse tipuri.

Rata dobânzii este formată din:- rata dobânzii de referinţă sau rata dobânzii directoare, care poate fi rata oficială a

scontului (rata dobânzii aplicată de Banca Centrală la creditele acordate băncilor comerciale) sau rata dobânzii la creditele de pe piaţa monetară interbancară.

- majorarea ratei dobânzii de referinţă, în funcţie de tipul de credit. Această majorare are loc penntru compensarea riscului implicat de tipul de credit. De exemplu, la creditele de trezorerie, care prezintă un risc mai mare de nerambursare faţă de creditele de scont, rata dobânzii este mai ridicată.

- majorarea ratei dobânzii de referinţă pentru compensarea riscului de întreprindere. Această majorare este în funcţie de situaţia economico-financiară a întreprinderii care solicită credite.

Prin urmare, rata dobânzii depinde de riscul pe care şi-l asumă banca. Acest risc depinde de mărimea întreprinderii, de performanţele economico-financiare antrioare ale acesteia, de calitatea garanţiei pe care o oferă.

Nivelul ratei dobânzii este determinat nu doar de rata dobânzii de referinţă şi de riscul băncii, ci şi de posibilităţile de refinanţare pe care aceasta le are. De pildă, creditele de scont au un cost mai mic întrucât băncile comerciale au posibilitatea sa le resconteze în situaţia în care au nevoie de lichidităţi.

Nu la fel se întâmplă în cazul facilităţilor de cont şi al creditului pentru acoperirea soldului debitor al contului curent al clientului.

Comisioanele percepute de bancă pentru creditele acordate se cuprind în costul acestora şi se împart în două categorii: comisione de riscuri şi comisioane administrative. Marea majoritate a acestor comisioane sunt variabile, în raport cu mărimea creditului sau cu mărimea riscului. Comisoanele pentru cheltuieli administrative sunt, de regulă, fixe şi servesc la acoperirea cheltuielilor cu manipularea mijloacelor de plată.

Costul creditelor este un criteriu important cu care se operează în alegerea tipului de credit. Pentru fiecare tip de credit trebuie să se compare costul nominal cu cel real, avantajele şi dezavantajele. În general, selecţia se face în funcţie de costul real. Deşi, uneori întreprinderile nu-şi pun problema selecţiei creditelor pe termen scurt fie din cauza nevoilor urgente de lichidităţi, fie ca urmare a numărului redus de bănci cu care colaborează, totuşi gestiunea eficientă a resurselor de finanţare are în vedere posibilităţile de alegere a acestora.

10

Selectarea creditelor pe termen scurt se face şi funcţie de alte criterii, şi anume: facilitatea de acces, care se referă la faptul că unele credite se obţin mai uşor

decât altele; de exemplu, creditele de scont se obţin mai uşor deoarece riscul asumat de bancă este mai mic decât în cazul creditului pentru acoperirea soldului debitor.

supleţea sau flexibilitatea creditului se referă la calitatea acestuia de a se adapta la nivelul şi durata nevoii; avansul în cont curent şi creditul pentru descoperire sunt creditele pe termen scurt cele mai suple, în timp ce creditele obţinute prin mobilizarea creanţelor comerciale nu sunt suficient de suple întrucât este posibil ca întreprinderea să nu aibă efecte de comerţ la nivelul nevoii de finanţare.

11

V. Politica de îndatorare a întreprinderii şi corelaţia cu rata rentabilităţii

O întreprindere poate să folosească atât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat pentru realizarea unei investiţii, a unei activităţi de producţie sau de comerţ. În aceste condiţii, se impune urmărirea efectelor folosirii capitalului împrumutat asupra rentabilităţii:

dobânzile şi alte plăţi asimilate influenţează asupra rezultatelor economico-financiare ale întreprinderii, respectiv asupra profitului acesteia;

variaţiile dobânzii influenţează asupra profitului, datorită primei de risc aplicată de bănci.

Creditul pe termen scurt constituie o resursă cu pondere ridicată în completarea fondurilor agenţilor economici. În condiţiile în care întreprinderile lucrează rentabil, este mai avantajos să apeleze la credite pe termen scurt pentru creşterea volumului activităţii, decât să aştepte până când, prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii suficiente.

Politica de îndatorare a întreprinderii are la bază decizia acesteia cu privire la raportul dintre datorii şi capitalurile proprii.

Îndatorarea are implicaţii deosebite pentru întreprindere. Pe de o parte, în urma contractării unui credit, întreprinderea este obligată să suporte cheltuieli financiare (rate de rambursat şi dobânzile aferente), care măresc costurile şi reduc profitul. Pe de altă parte, dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are un efect pozitiv asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii.

Influenţa capitalului împrumutat asupra rentabilităţii financiare este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de „efect de levier financiar” sau de pârghie a îndatorării. Termenul de „pârghie” este întâlnit şi în literatura economică americană sub denumirea de „leverage” şi reflectă influenţa dobânzii la împrumuturi asupra rentabilităţii.

Pârghia îndatorării este expresia raportului dintre datoriile totale şi capitalul propriu.Rata rentabilităţii se poate exprima în mai multe moduri:

în funcţie de cifra de afaceri, respectiv rata rentabilităţii comerciale:

în funcţie de activul total, şi anume rata rentabilităţii economice:

în funcţie de capitalul propriu, adică rata rentabilităţii financiare:

Între rata rentabilităţii ecnomice şi rata rentabilităţii financiare există următoarele corelaţii:

dacă întreprinderea nu apelează la împrumut, cele două rate sunt egale; dacă se apelează la împrumut, diferenţa dintre cele două rate este dată de

coeficientul structurii financiare (datorii/capital propriu) şi de diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii la creditele contractate.

Diferenţa dintre rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară se datorează politicii de finanţare promovată de întreprindere.

Pentru a pune în evidenţă impactul îndatorării asupra rentabilităţii financiare a întreprinderii, se porneşte de la următoarea descompunere a ratei rentabilităţii financiare:

12

Rentabilitatea economică Impactul îndatorării

Prin urmare:Rentabilitatea financiară = Reantabilitatea economică*Impactul îndatorăriiDin această relaţie, se observă dependenţa rentabilităţii financiare de rentabilitatea

economică şi de gradul de îndatorare. Efectul multiplicator al îndatorării constituie „efectul de levier financiar”, denumire ce provine din faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie financiară care influenţează nivelul rentabilităţii capitalurilor proprii.

Pentru a pune în evidenţă efectul de levier al îndatorării, se poate pleca de la următoarele relaţii:

profitul net (PN) este determinat de rezultatul exploatării, corelat cu dobânzile (Db) la capitalurile împrumutate şi cu impozitul pe profit (i)PN = (RE – Db)(1 – i)

din relaţia de calcul a rentabilităţii economice se obţine rezultatul brut al exploatării (RE), ca remunerare a întregului activ economic (AE)

de unde RE = Re*AE

activul economic fiind finanţat integral din capitaluri proprii şi împrumutate, rentabilitatea economică se poate scrie astfel:RE = Re (CP + DAT)

dobânda (Db) ca remunerare a capitalurilor împrumutate, rezultă din relaţia:Db = DAT*Rd, unde Rd – rata dobânzii.

În aceste condiţii, rata rentabilităţii financiare devine:

efectul de levier al îndatorării

Efectul generat de îndatorare determină modificarea nivelului rentabilităţii financiare în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor.

Dacă levierul (Re-Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă. În acest caz, întreprinderea are interesul să se împrumute, pentru a beneficia de „efectul de levier”.

Dacă levierul (Re-Rd) este negativ, creşterea îndatorării întreprinderii are efect nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, aceasta diminuându-se cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. În această situaţie, se apreciază că îndatorarea are „efect de măciucă” determinând scăderea rentabilităţii financiare.

13

BIBLIOGRAFIE

1. Boariu Angela - „Creditarea bancară a activităţii de exploatare a întreprinderii”,

Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003

2. Bucǎtaru Dumitru - „Gestiunea financiarǎ a întreprinderii”, Editura Junimea, Iaşi,

2004

3. Onofrei Mihaela - „Finanţele întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2004

4. Bistriceanu Gh., Adochiţei M. - „Finanţele agenţilor economici”, Editura Economică,

Bucureşti, 2001

14