1

Program „EUROPA ÎN ŞCOALĂ „

CUPRINS SUPORT INFORMATIV

Partea I

I. Etapele construcţiei Uniunii Europene –autor Iulia Munteanu

II. Instituţiile Uniunii Europene -autor Adriana Dobre

III. Politicile Uniunii Europene – autor Adriana Dobre

IV. Valori şi simboluri europene – autor Elena Marinescu

V. Cetăţenia europeană în contextul Tratatului de instituire a unei Constituţii

Europene – autor Elena Marinescu

Partea a II-a VI. Politica europeană în domeniul educaţiei – Capitolul 18 – autor Diana

Ivan

VII. Fonduri europene în domeniul educaţiei – programe şi modalităţi de

accesare – autor Oana Ipati

2

I. Etapele construcţiei Uniunii Europene

Aspiraţia spre o Europă unită este veche; încă din 1849 scriitorul francez Victor Hugo vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei: „Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, englezi, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasă voastră individualitate veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană”.

Secolul XX a fost secolul în care a apărut pe scena internaţională ideea globalizării, realitate deja întâlnită în mai multe zone ale lumii, iar în cadrul acesteia, integrarea internaţională. Teoretic, globalizarea permite realizarea unor forme integraţioniste cât mai eficiente pentru rezolvarea unor probleme culturale, sociale, etnice şi economice.

În prima jumătate a secolului XX, Europa a rămas profund divizată şi afectată de cele două războaie mondiale. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost desemnat şi preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Din cauza crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas. Totuşi, chiar în timpul războiului, în octombrie 1942, Winston Churchill a rostit celebrul său discurs: „Oricât de departe poate părea azi acest obiectiv, eu am speranţa fermă că familia europeană va acţiona într-o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-un tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să regrupeze poate 10 naţiuni, printre care fostele Mari Puteri…”

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Pe plan internaţional la numai 7 săptămâni de la capitularea Germaniei naziste şi cu numai 6 săptămâni înainte de lansarea bombei de la Hiroşima, reprezentanţii a 50 de naţiuni au semnat „Carta Naţiunilor Unite” la San Francisco.

În anul 1949, 6 ţări din Estul Europei (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia) şi fosta Germania Democrată au semnat acorduri de ajutor reciproc COMECON (C.A.E.R). Cu timpul aceste acorduri s-au extins şi în afara graniţelor Europei, ajungând până la Cuba. Crearea Consiliul de Ajutor Economic Reciproc la 8 ianuarie 1949 urmarea - oficial - fluidizarea relaţiilor comerciale şi colaborarea economică şi tehnico-stiintifică dintre ţările fondatoare.

Contradicţiile dintre Europa de Est şi cea de Vest s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare -NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de "război rece", încheiată abia la începutul deceniului '90. Cele doua părţi ale Europei divizate - Vestul şi Estul - au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.

În acest context politic ideile despre unitatea ţărilor europene democratice au fost reluate. Pe 19 septembrie 1946, într-un discurs istoric ţinut la Zurich, Winston Churchill a invitat duşmanii din ajun, îndeosebi Franţa şi Germania, să se reconcilieze în scopul de a crea progresiv ceea ce el a numit din nou un „Consiliu al Europei”. Aceasta îi apărea drept „Un remediu care, ca prin miracol, va transforma în întregime situaţia şi, pe parcursul câtorva

3

ani, va conferi Europei aceeaşi libertate şi fericire precum cea de astăzi din Elveţia… Noi va trebui să edificăm Statele Unite ale Europei.”

Apariţia Comunităţilor Europene are la baza declaraţia ministrului francez de externe Robert Schuman, care, la data de 9 mai 1950, a prezentat un plan, pus la punct împreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război.

Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 ţări (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui şi Otelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese înregistrate de CECO au determinat miniştrii de externe ai celor 6 ţări fondatoare să încerce continuarea procesului în domeniul economic, astfel că, la 25 martie 1957, au fost semnate Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE), care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Astăzi Uniunea Europeană este rezultatul unei munci de peste 50 de ani, timp în care a fost creată o piaţa unică, dinamică, în care oamenii, bunurile, serviciile şi capitalurile au libertate de mişcare, şi în care s-a încercat ca, prin progresul social creat, cât mai mulţi cetăţenii ai Uniunii Europene să se bucure de beneficiile pieţei unice.

Regulile în cadrul Uniunii sunt stipulate într-o serie de tratate adoptate pe parcursul evoluţiei sale: - Actul Unic European (1986)

- Tratatul de la Maastricht (1992) - Tratatul de la Amsterdam (1997) - Tratatul de la Nisa (2001) - Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa (2004)

În cei aproape 50 ani de existenţă au fost cinci valuri de aderare: • 1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie • 1981 Grecia • 1986 Spania şi Portugalia • 1995 Austria, Finlanda şi Suedia • 1 mai 2004 10 ţări aderă la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia,

Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) Primul pas spre integrarea Europeană a fost făcut de şase ţări europene (Belgia,

Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) care au realizat o piaţă comună a cărbunelui şi otelului. Scopul acestei uniunii era să asigure pacea între popoarele victorioase şi cele înfrânte după cel de-al doilea război mondial şi să îi facă să coopereze ca parteneri egali sub aceleaşi instituţii. Aceste şase state membre au decis înfiinţarea Comunităţii Economice Europene – CEE, comunitate ce se bazează pe o piaţa unică a produselor şi serviciilor.

Progresul economic evident al Comunităţii Economice Europene a determinat Marea Britanie să solicite, în mai 1967, aderarea sa la Comunitate. Cererea Marii Britanii a fost urmată de cele ale Danemarcei, Irlandei, Norvegiei. Această procedură de aderare, începută în anul 1970, s-a finalizat prin semnarea Tratatului de aderare a Comunităţilor europene a trei dintre cele 4 state care au depus cerere şi anume: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda. Norvegia refuză, prin referendum, să devină stat membru al Comunităţilor. Tratatul a fost semnat la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973.

La începutul anilor 1970 liderii Comunităţii au înţeles dificultatea procesului de omogenizare a economiilor statelor membre şi au conştientizat necesitatea unei uniunii

4

monetar. Acest lucru s-a concretizat la 13 martie 1979 când CEE (cu excepţia Marii Britanii) a creat un spaţiu monetar denumit Sistemul Monetar European bazat pe o unitate de cont numită ECU. Sistemul a ajutat Comunitatea să stabilizeze rata de schimb valutar şi a încurajat ţările membre să introducă politici stricte care să permită un sprijin mutual şi solidar între ţările membre.

Grecia, stat asociat încă din anul 1961 la C.E.E., a solicitat, la rândul său, să devină stat membru al Comunităţii. În ciuda diferenţelor existente la nivel economic ale acestei Republici, Tratatul de aderare a fost semnat la Atena, la 28 mai 1979 şi a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 1981. Această extindere, nu mai mare decât precedenta, nu modifică structurile C.E.

Această extindere a fost urmată de Spania şi Portugalia în 1986. În acelaşi timp Comunitatea Economica Europeană a început să joace un rol mult mai important pe plan internaţional, semnându-se o serie de tratate şi convenţii.

După căderea zidului Berlinului în 1989 situaţia politică la nivelul Europei s-a schimbat din temelii ducând la reunificarea Germaniei în 1990 şi la instalarea regimurilor democratice în ţările din centrul şi estul Europei.

În acelaşi timp la nivelul Comunităţilor Europene au avut loc noi schimbări astfel statele membre au adoptat un nou tratat în decembrie 1991 – cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi a oficializat pentru comunitate denumirea de Uniunea Europeană stabilind şi un nou set de obiective pentru statele membre cum ar fi: crearea uniunii economice şi monetare (U.E.M) între 1 ianuarie 1997 şi 1 ianuarie 1999, cetăţenia europeană, stabilirea de noi politici comune cum ar fi politica de securitate comună.

La 1 ianuarie 1995 are loc cea de-a patra lărgire a Uniunii Europene prin aderarea a 3 noi state: Austria, Finlanda, Suedia. Uniunea Europeana avea 15 state membre şi se pregătea pentru realizarea unuia din cele mai importante obiective ale sale şi anume înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică europeană EURO.

La 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monede EURO au intrat în circulaţie în 12 din ţările state membre acestea formând aşa numita Zonă Euro (Germania, Franţa, Luxemburg, Olanda Belgia, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Finlanda, Austria). În prezent, Euro este o monedă importantă la nivel naţional având un statut similar cu cel al dolarului.

La 13 decembrie 2002, la Copenhaga, Consiliul European a făcut unul din cei mai importanţi paşi spre o unificare europeană aprobând aderarea la Uniunea Europeană a 10 state, pentru data de 1 mai 2004. Prin această decizie Uniunea Europeană nu numai că şi-a mărit suprafaţa şi populaţia dar a pus capăt unei separaţii la nivel continental, decizia având o dimensiune politică şi morală.

Noile ţări intrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004 sunt: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, acestea s-au alăturat astfel familiei democratice europene.

Mai mult de jumătate de secol de integrare europeană, a avut un impact enorm în istoria Europei şi în mentalitatea europenilor. Guvernele statelor membre şi nu numai, indiferent de culoare lor politică, ştiu că timpul unui naţionalism suveran absolut a trecut şi numai printr-o comuniune pot lăsa la o parte problemele istorice şi pot realiza împreună un progres economic şi social.

Uniunea Europeană oferă astfel un răspuns provocării date de fenomenul globalizării, un răspuns exprimat în valorile Europene, dar mai presus de orice oferă cea mai buna „asigurare politică” pentru un viitor liber şi paşnic.

Cât de mult se poate extinde Uniunea Europeană ?

5

În prezent Uniunea Europeană numără 25 de state membre şi o populaţie de aproximativ 454 de milioane cetăţeni europeni. Viitorul pas în vederea extinderii are ca dată oficială 1 ianuarie 2007, dată la care vor fi invitate să adere România şi Bulgaria.

Procesul de extindere va continua şi după această dată, deoarece încă doua ţări, Turcia şi Croaţia, şi-au exprimat dorinţa politică de a adera la Uniunea Europeană. În viitor, însă, orice ţară europeană care doreşte să adere la Uniunea Europeană îşi poate exprima interesul în acest sens.

Pentru a putea adera la Uniunea Europeană, Consiliul European a stipulat pentru ţările candidate trei criterii majore. Ele sunt cunoscute sub denumirea de Criteriile de la Copenhaga (1993) şi se regăsesc sub următorul conţinut:

• stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor;

• existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană;

• capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru, inclusiv cele privind aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

PRINCIPALII PAŞI AI ULTIMEI ETAPE DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE

19 decembrie 1989 UE iniţiază programul PHARE de sprijin financiar şi asistenţă ică

pentru ţările din centrul şi estul Europei 3 şi 16 Iulie 1990 Cipru şi Malta aplica pentru a deveni state membre ale UE 22 Iunie 1993 Consiliul European de la Copenhaga stabileşte

criteriile de aderare pentru statele candidate 31 martie si 5 aprilie 1994

Ungaria şi Polonia fac cerere pentru a deveni state membre ale UE

1995 Slovacia, România, Letonia, Estonia, Lituania şi Bulgaria depun cerere de-a deveni membri

1996 Republica Cehă şi Slovenia fac cerere pentru a deveni state membre

12-13 decembrie 1997 Consiliul European decide să lanseze procesul de extindere a Uniunii Europene

10-11 decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki confirmă că procesul de integrare va începe pentru 12 ţări candidate.

13 decembrie 2002 Uniunea Europeană ajunge la un acord cu 10 ţări în vederea aderării acestora la 1 mai 2004

16 aprilie 2003 Uniunea Europeana semnează tratatele de aderare cu 10 state didate

1 mai 2004 10 state aderă la Uniunea Europeană – cea mai mare extindere din istoria UE

2007 Anul stabilit de Consiliul European de la Copenhaga pentru aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană.

6

II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura

instituţională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.

În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Europeană de Justiţie şi Curtea Europeană de Conturi. Tratatul constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine stătătoare.

Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate: - Mediatorul European, Controlorul European pentru Protecţia Datelor şi

instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii; - Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi

Social European; - Organisme interinstituţionale: Oficiul pentru Publicaţii al Comunităţilor

Europene şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene; - Agenţii descentralizate: 17 agenţii comunitare specializate care funcţionează în cadrul domeniul

comunitar (primul pilon al Tratatului CE); ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) şi Centrul European pentru

Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (al doilea pilon);

Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al treilea pilon).

PARLAMENTUL EUROPEAN – Vocea popoarelor Parlamentul European reprezintă, în viziunea Tratatului de la Roma din 1957,

"popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene". Membrii săi sunt aleşi în mod democratic de către locuitorii statelor membre prin vot universal direct pentru un mandat de 5 ani. De asemenea, şedinţele şi deliberările sale sunt publice.

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc în iunie 1979. Numărul de mandate este repartizat pe ţări, în funcţie de mărimea acestora – minim 5, maxim 99 (de la 5 membri pentru Malta, 6 pentru Cipru, Luxemburg şi Estonia la 78 pentru Franţa, Marea Britanie şi 99 pentru Germania). În prezent, Parlamentul European este alcătuit din 732 de membri provenind din cele 25 de state membre (această cifră a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare la 1 februarie 2003). Membrii săi se grupează după afinităţile politice şi nu în funcţie de naţionalitate. În prezent există 7 grupări politice în PE, cele mai importante fiind: Partidul Popular European, Grupul Socialist European şi Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. Pentru formarea unei grupări politice sunt necesari 19 membri ai PE provenind din cel puţin 5 state membre.

Parlamentul European şi-a sporit continuu influenţa şi puterea prin intermediul tratatelor. Acestea, în mod special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au condus la transformarea Parlamentului European dintr-un organism pur consultativ într-unul cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naţionale.

7

Parlamentul are trei funcţii esenţiale: 1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă

legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;

2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare şi în ultimă instanţă, adoptă bugetul în întregime;

3. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor.

Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde au loc lunar, timp de o săptămână, şedintele plenare. Unele şedinţe se ţin la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxemburg.

Situl PE: www.europarl.eu.int COMISIA EUROPEANĂ – Interesul comun Comisia Europeană promovează interesul comun al Uniunii şi este organul

executiv al acesteia. În prezent, Comisia este alcătuită din 25 de comisari (câte unul din fiecare stat membru), cu un mandat de 5 ani, care reprezintă interesele Uniunii şi nu ale statelor din care provin.

Comisia îndeplineşte patru funcţii de bază: 1. Funcţia de iniţiativă: Comisia deţine monopolul iniţiativelor legislative în

domenii de competenţă comunitară; 2. Funcţia de control: Comisia este “gardianul tratatelor”, adică veghează la

respectarea tratatelor UE, astfel încât legislaţia UE să fie corect aplicată de către Statele Membre, iar toţi cetăţenii şi participanţii la Piaţa Unică să poată beneficia de condiţiile unitare asigurate.

3. Funcţia de execuţie: are responsabilitatea implementării şi coordonării politicilor comunitare, precum şi a gestionării bugetului anual al Uniunii.

4. Funcţia de reprezentare: are Delegaţii cu statut de ambasade în statele ne-membre ale UE.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles. Situl CE: www.europa.eu.int/comm CONSILIUL UNIUNII EUROPENE – Vocea statelor membre Consiliul este alcătuit din miniştri provenind din fiecare stat membru, responsabil

pentru un anumit domeniu, în funcţie de subiectul de pe agendă. Consiliul se reuneşte în 9 configuraţii distincte: 1. Afaceri Generale şi Relaţii Externe; 2. Afaceri Economice şi Financiare; 3. Cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne; 4. Ocupare, Politici Sociale, Sănătate şi Protecţia Consumatorului; 5. Competitivitate 6. Transport, Telecomunicaţii şi Energie 7. Agricultură şi Pescuit 8. Mediu 9. Educaţie, Tineret şi Cultură

8

Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele Membre, pe durata unui mandat de şase luni.

În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene şi a Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul are următoarele responsabilităţi:

- este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de probleme comunitare îşi exercită această putere împreună cu Parlamentul European;

- coordonează politica economică generală a Statelor Membre; - încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul

sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; - împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă

bugetul Comunităţii. - adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii

externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European; - coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire

la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală. Sediul Consiliului de miniştri este Bruxelles. Situl Consiliului UE: http://ue.eu.int/

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE – Vocea statelor membre

Consiliul este alcătuit din miniştri provenind din fiecare stat membru, responsabil pentru un anumit domeniu, în funcţie de subiectul de pe agendă.

Consiliul se reuneşte în 9 configuraţii distincte: 10. Afaceri Generale şi Relaţii Externe; 11. Afaceri Economice şi Financiare; 12. Cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne; 13. Ocupare, Politici Sociale, Sănătate şi Protecţia Consumatorului; 14. Competitivitate 15. Transport, Telecomunicaţii şi Energie 16. Agricultură şi Pescuit 17. Mediu 18. Educaţie, Tineret şi Cultură Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare dintre Statele

Membre, pe durata unui mandat de şase luni. În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene şi a Tratatului privind

Uniunea Europeană, Consiliul are următoarele responsabilităţi: - este organismul legislativ al Comunităţii; în rezolvarea unei game largi de

probleme comunitare îşi exercită această putere împreună cu Parlamentul European; - coordonează politica economică generală a Statelor Membre; - încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul

sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; - împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă

bugetul Comunităţii. - adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii

externe şi de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European; - coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire

la cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală.

9

Sediul Consiliului de miniştri este Bruxelles. Situl Consiliului UE: http://ue.eu.int/

CONSILIUL EUROPEAN Consiliul European reuneşte şefii de state şi guverne ai celor 25 de state membre

ale Uniunii Europene şi Preşedintele Comisiei Europene. Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri ai celor 25 de state membre).

Consiliul European se reuneşte de patru ori pe an, de două ori în statul membru care deţine preşedinţia Consiliului şi de două ori la Bruxelles.

Rolul principal al Consiliului European este definit de Articolul 4 al dispoziţiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: "Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale".

Spre deosebire de Parlamentul European, Consiliu, Comisie, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi, Consiliul European nu este, din punct de vedere juridic, o instituţie a Uniunii Europene. Cu toate acestea, el joacă un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene, fie dând un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme dificile.

Situl Preşedinţiei austriece a UE (prima jumătate a anului 2006): www.eu2006.at

CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE (CEJ) – Respectul legilor

Înfiinţată în 1952, Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul sistemului instituţional stabilit prin Tratate. Curtea de Justiţie asigură:

• uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare Stat Membru,

• menţinerea sa ca sistem comunitar şi aplicarea sa în mod identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.

Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie are competenţă de soluţionare a litigiilor în care se constituie ca părţi state membre, instituţii comunitare, întreprinderi sau persoane fizice.

În mod deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între prerogativele instituţiilor comunitare pe de o parte şi între prerogativele conferite Comunităţii şi cele păstrate de statele membre pe de altă parte. În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea este deseori chemată să hotărască în probleme de natură constituţională sau de importanţă economică majoră.

Curtea de Justiţie este formată din 25 judecători şi din 8 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o incontestabilă independenţă şi competenţă profesională. Judecătorii îl aleg din rândul lor pe Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit.

Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989 cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare.

TPI nu este o nouă instituţie, ci mai degrabă o componentă a Curţii de Justiţie. Cu toate acestea, este un organism autonom, separat de Curtea de Justiţie din punct de vedere organizatoric.

10

Tribunalul de Primă Instanţă este compus din 25 judecători, numiţi prin acord comun de către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire. Membrii Tribunalului de Primă Instanţă aleg din rândul lor un Preşedinte.

Sediul CEJ se află la Luxemburg. Situl CEJ: http://curia.eu.int/ CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI (CEC)– Conştiinţa

financiară a UE Potrivit Tratatului instituind Comunitatea Europeană, Curtea Europeană de

Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor şi a execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.

Curtea Europeană de Conturi este formată din 25 membri provenind din cele 25 de State Membre şi numiţi pentru un mandat de 6 ani. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg Preşedintele pentru un mandat de 3 ani.

Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu Statele Membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit şi publicarea rapoartelor.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a lua măsurile necesare.

Sediul CEC se află la Luxemburg. Situl CEC: http://www.eca.eu.int/

MEDIATORUL EUROPEAN Mediatorul European, instituţie înfiinţată în 1992, investighează plângerile privind

funcţionarea defectuoasă a instituţiilor şi a organismelor Uniunii Europene. Mediatorul European este numit de Parlamentul European pentru o perioadă de 5 ani.

Mediatorul nu se ocupă de plângerile care privesc administraţia naţională, regională sau locală din Statele Membre.

Cei care pot depune plângeri sunt cetăţenii Statelor Membre sau care trăiesc într-un Stat Membru, firmele, asociaţiile sau alte organisme înregistrate oficial în Uniunea Europeană.

La adresa de mai jos găsiţi varianta în limba română a sitului Mediatorului European: http://www.euro-ombudsman.eu.int/glance/ro/default.htm

CONTROLORUL EUROPEAN PENTRU PROTECŢIA DATELOR

În ansamblu, controlorul european şi adjunctul acestuia au răspunderea ca drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor fizice, în special dreptul la viaţa privată, să fie respectate de către instituţiile şi organismele comunitare în procesul de prelucrare a datelor cu caracter personal. Cei doi au misiunea de a supraveghea şi de a asigura aplicarea prevederilor regulamentului corespunzător şi a oricărui act comunitar care conţine prevederi referitoare la protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanelor fizice cu

11

referire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către o instituţie sau de către un organism comunitar. Controlorului european şi adjunctului acestuia le revine de asemenea sarcina de a consilia instituţiile şi organismele comunitare şi subiecţii luaţi în evidenţă cu privire la toate aspectele referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal.

Prelucrarea datelor se referă la activităţi cum ar fi colectarea de date, înregistrarea, organizarea şi stocarea de informaţii, consultarea acestora din baza de date, transmiterea sau facilitarea accesului pentru alte persoane, precum şi blocarea, ştergerea sau distrugerea datelor.

Situl CEPD: http://www.edps.eu.int

ORGANISME FINANCIARE BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII – O mână de

ajutor Înfiinţată în temeiul Tratatului de la Roma în anul 1958, Banca Europeană de

Investiţii (BEI) este instituţia financiară a Uniunii Europene. Rolul Băncii Europene de Investiţii este de a contribui la integrarea, dezvoltarea

echilibrată şi coeziunea economică şi socială a statelor membre. În acest scop, ea colectează de pe pieţele financiare volume substanţiale de

fonduri pe care le orientează, în condiţii avantajoase, spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene.

În afara Uniunii Europene, BEI implementează componentele financiare ale acordurilor încheiate în cadrul politicilor de dezvoltare şi cooperare ale UE.

Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre Statele Membre, de regulă miniştrii de finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.

Situl BEI: http://www.eib.eu.int/ BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ – O monedă stabilă

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană (BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 25 de State Membre. Termenul "Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeana şi băncile centrale/naţionale ale statelor care au aderat la moneda unică. Obiectivele acestui sistem sunt:

- Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro - Derularea operaţiunilor externe - Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre - Promovarea unui sistem eficient de plăţi SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul

Director şi Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 25 de State Membre ale UE.

Situl SEBC: http://www.ecb.int/

12

ORGANISME CONSULTATIVE COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN

– Vocea societăţii civile Comitetul Economic si Social este un organism non-politic care ofera

reprezentantilor grupurilor de interese socio-profesionale europene si altora, o platforma formala pentru exprimarea punctelor de vedere cu privire la problemele Uniunii Europene. Opiniile CES sunt trimise institutiilor importante, Consiliului, Comisiei Europene si Parlamentului European.

Comitetul Economic si Social a fost creat prin Tratatele de la Roma din 1957 pentru a implica grupurile de interese in crearea Pietei Comune si pentru a oferi suportul institutional necesar Comisiei Europene si Consiliului de Ministri, pentru a fi la curent cu problemele Uniunii Europene.

Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1992, Tratatul de la Amsterdam (1997) si Tratatul de la Nisa (2000) au intarit rolul Comitetului Economic si Social.

Cei 317 membri ai CESE fac parte din grupurile de interes, economice si sociale din Uniunea Europeana. Membrii sunt propusi de catre guvernele nationale si numiti de catre Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reinnoit. Ei apartin unuia din cele trei grupuri, angajatori, angajati si interese diverse.

Consultarea CESE de catre Comisie sau Consiliu este obligatorie in domeniile: ocupare, cheltuieli sociale, formare profesională etc; in altele este optionala. CESE poate, totusi, adopta de asemenea opinii din proprie initiativa.

Situl CESE: http://www.esc.eu.int/ COMITETUL REGIUNILOR – Perspectiva locală

Infiintarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a raspuns cererii formulate de autoritatile locale si regionale de a fi reprezentate in Uniunea Europeana.

Comitetul Regiunilor reprezinta o "punte" de legatura intre institutiile europene si regiunile, comunele si orasele Uniunii Europene. Membrii CR detin mandate (administrative) pe plan regional sau local, nu functioneaza permanent la Bruxelles si ca urmare mentin constant legatura cu cetatenii. Se reunesc de cinci ori pe an in sesiune plenara, ocazie cu care adopta recomandarile facute pe baza datelor furnizate de diversele comisii.

In sistemul institutional comunitar Comitetul si-a castigat un loc bine definit

datorita experientei politice a membrilor sai la diferite niveluri locale si a cunoasterii aprofundate a problematicii regionale si locale.

CR are 317 de membri si un numar egal de membri supleanti, numiti pentru o perioada de patru ani de catre Consiliul Uniunii Europene, care isi desfasoara activitatea in exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Mandatul membrilor poate fi reinnoit.

CR este un organism independent. Membrii sai actioneaza complet independent pentru indeplinirea atributiilor specifice, urmarind interesul general al Uniunii Europene.

Comitetul Regiunilor emite opinii în domenii ce interferează cu interesele locale şi regionale (ex. transport, sănătate, ocupare sau educaţie).

Situl CR: http://www.cor.eu.int/

Sursa informaţiilor: www.infoeuropa.ro

13

III. POLITICILE UNIUNII EUROPENE

ŞTIAŢI CĂ? UE a sprijinit mai mult de 2 milioane de tineri să studieze în altă ţară.

o Erasmus, Leonardo şi Socrates, care includ schimburi educaţionale şi parteneriate transfrontaliere, sunt unele dintre cele mai de succes programe comunitare.

UE este cel mai mare donator de asistenţă financiară umanitară şi pentru dezvoltare din lume.

o UE şi-a făcut un obiectiv din a promova pacea, solidaritatea şi prosperitatea pe plan mondial. Acesta este considerat ca cel mai eficient mod de a preveni conflictele în lume.

UE a interzis testele pe animale pentru producerea cosmeticelor şi a stabilit reguli clare pentru etichetarea produselor destinate consumului.

o Consumatorii din UE sunt protejaţi prin intermediul unei legislaţii unitare la nivelul întregii uniuni. De exemplu, legislaţia comunitară prevede inscripţionarea tuturor ingredientelor pe etichetele produselor. De asemenea, în 2003 liderii europeni au decis stoparea testelor pe animale pentru realizarea de produse cosmetice.

UE este lider mondial în implementarea Protocolului de la Kyoto de reducere a poluării aerului care generează încălzirea globală.

o Protocolul de la Kyoto semnat în 1997 prevede reducerea emisiilor de gaze responsabile de producerea efectului de seră cu 5% până în 2012 (faţă de valorile din anii ’90). UE s-a angajat să reducă aceste valori cu 8%. Ulterior, UE şi-a reconfirmat angajamentul faţă de aceste obiective de nenumărate ori.

UE a avut un rol de pionierat în promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.

o Încă de la primele tratate (ani ’50) a fost prevăzută necesitatea asigurării egalităţii între salariile bărbaţilor şi femeilor pentru muncă de valoare egală. În prezent, principiul egalităţii între femei şi bărbaţi este integrat în toate politicile comunitare.

Piaţa Unică şi introducerea monedei unice determină reducerea preţurilor şi creşterea calităţii produselor.

o Moneda unică, euro, asigură comparabilitatea preţurilor între cele 12 state care o utilizează. Drept urmare, producătorii şi distribuitorii au fost nevoiţi să reducă preţurile nejustificat de mari.

o Competiţia creată de eliminarea barierelor pe piaţa unică a determinat reducerea preţurilor şi creşterea calităţii produselor. De exemplu, apelurile telefonice, accesul la Internet sau zborurile aeriene au devenit mai ieftine.

Politicile europene reprezintă instrumente de integrare destinate realizării uniunii economice între statele membre ale Comunităţii Europene. Obiectivul esenţial al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (1957), precizat în art. 2, este următorul: „Comunitatea Europeană are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre”.

La origine, politicile europene s-au concentrat pe crearea pieţei unice, dar treptat s-au extins şi spre alte domenii ale vieţii de zi cu zi a oamenilor şi pentru a face faţă provocărilor actuale: protecţia mediului, sănătatea publică, protecţia consumatorului, educaţie şi cultură.

14

Politicile la nivelul Uniunii Europene se clasifică în 3 categorii principale, din punctul de vedere al subiectului (CE sau/şi stat membru) căruia îi aparţine competenţa de reglementare în cauză:

a. POLITICI COMUNE = înlocuiesc politicile naţionale ale statelor membre. 1. Politica agricolă comună; 2. Politica de transporturi; 3. Politica comercială comună; 4. Politica comună de pescuit. b. POLITICI COMUNITARE = susţin şi completează politicile naţionale în

sectoarele respective. 1. Politica industrială; 2. Politica energetică; 3. Politica regională; 4. Politica socială; 5. Politica fiscală etc.. c. POLITICI DE COOPERARE INTERGUVERNAMENTALĂ (politici de

ultimă generaţie) 1. Politica externă şi de securitate comună (PESC); 2. Cooperarea poliţiei şi a justiţiei în materie penală. Distribuţia bugetului UE •Agricultură şi dezvoltare rurală (43%) •Fonduri structurale şi de coeziune (37%) •Alte politici şi cheltuieli administrative (20%)

PRINCIPALELE POLITICI EUROPENE

A. Politica comercială comună Comerţul a reprezentat primul domeniu în care ţările membre ale UE au fost de

acord să-şi delege o parte din suveranitate şi să transfere Comisiei Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relaţiilor comerciale, inclusiv în ceea ce priveşte negocierea acordurilor internaţionale în domeniu. În consecinţă, UE are o politică comercială comună bazată pe reguli uniforme. În cadrul negocierilor internaţionale, UE acţionează ca o singură entitate, maximizându-şi puterea de negociere şi datorită ponderii foarte mari pe care o deţine în comerţul mondial: reprezintă cel mai mare exportator mondial de mărfuri şi servicii şi reprezintă cea mai mare piaţă pentru exporturile provenind din cca 130 de ţări.

Piaţa Unică desemnează o piaţă de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar şi caracterizată de existenţa celor patru libertăţi: libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.

Caracteristicile Pieţei Unice: • Uniunea vamală o Eliminarea taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor şi a tuturor

taxelor cu efect echivalent în comerţul dintre Statele Membre o Adoptarea unui Tarif Vamal Comun (TVC) în relaţiile cu ţările terţe o Eliminarea barierelor netarifare în comerţul cu mărfuri- ex. norme tehnice şi

administrative • Libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în

interiorul Uniunii

15

• Răspândirea la nivelul Uniunii a unui set de reguli unice Etapele economice ale Comunităţilor Europene

Eliminarea barierelor vamale

Tarif vamal comun

Cele patru libertăţi de circulaţie

Realizarea unui cod de reguli unice

Arie geografică de răspândire mai mare a acestor reguli

Reguli unitare în domeniul economic

Monedă unică

Zonă de liber schimb

X - - - - - -

Uniune vamală X X - - - - - Piaţă comună X X X - - - -

Piaţă internă X X X X - - - Piaţă unică X X X X X - - Uniune economică

X X X X X X -

Uniune monetară X X X X X X X

Din poziţia sa de principală entitate economică a lumii, UE este direct interesată de asigurarea condiţiilor favorabile pentru dezvoltarea comerţului mondial, dar are şi responsabilităţi faţă de celelalte ţări ale lumii. Drept urmare, UE joacă un rol activ în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în negocierile privind comerţul mondial, acţionând în favoarea unui comerţ echitabil şi corect.

B. Politica monetară Succesul Pieţei Comune se bazează pe convergenţa politicilor monetare ale

Statelor Membre, iar o Piaţă Internă în deplinul înţeles al cuvântului include uniunea monetară. Integrarea monetară este un factor al coeziunii economice şi al solidarităţii dintre Statele Membre; pentru o Europă unită, aceasta este un atu în relaţiile cu restul lumii.

Obiectivele majore ale uniunii monetare sunt: - finalizarea construcţiei pieţei unice prin eliminarea sentimentului de

nesiguranţă şi a costurilor inerente operaţiunilor de schimb valutar, dar şi a costurilor protecţiei împotriva riscurilor fluctuaţiilor valutare, precum şi prin asigurarea comparabilităţii totale a costurilor şi a preţurilor în cadrul Uniunii.

- creşterea activităţii economice; - consolidarea stabilităţii monetare a Europei şi sporirea puterii sale financiare

prin: a) eliminarea oricărei posibilităţi de speculaţie implicând monedele comunitare, b) asigurarea unei anumite invulnerabilităţi a noii monede la speculaţiile de pe

plan internaţional, c) crearea posibilităţii pentru moneda euro de a deveni o monedă principală de

rezervă şi o monedă de plată. Stadiile creării UEM au fost menite să asigure tranziţia la moneda unică, astfel

încât aceasta să aibă o bază solidă, datorită în special realizării în prealabil a unei convergenţe complete a politicilor economice şi monetare.UEM s-a realizat în trei etape după cum urmează:

16

Etapa I (lansată la 1 iulie 1990) – Sporirea cooperării între băncile centrale naţionale în domeniul politicii monetare, înlăturarea obstacolelor în calea integrării financiare, monitorizarea politicilor economice naţionale, coordonarea politicii bugetare;

Etapa II (1 ianuarie 1994) – Etapă pregătitoare pentru introducerea euro, înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale, transferul politicii monetare către instituţiile europene, îngustarea marjelor de fluctuaţie din cadrul mecanismului cursului de schimb1;

Etapa III (1 ianuarie 1999 ) – Fixarea ratelor de schimb între monedele naţionale şi înlocuirea lor cu moneda unică europeană, transferarea responsabilităţii politicii monetare către Sistemul European al Băncilor Centrale.

Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de evaluare a stadiului de

pregătire a unei economii pentru a participa la etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Aceste criterii au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht şi se referă la ţintele (target-uri) în domeniul inflaţiei, finanţelor publice, ratelor dobânzii şi cursurilor de schimb.

• Stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei din ultimele 12 luni (calculată prin indicele preţurilor de consum) nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflaţiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflaţiei; în plus, ratele inflaţiei din ţara candidată trebuie să se dovedească a fi sustenabile.

• Finanţele publice: poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie sustenabilă, respectiv să nu existe un deficit bugetar excesiv. În particular: (i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească nivelul stabilit în Tratat de 3 la sută din PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă, sau depăşirea valorii de referinţă să fie temporară şi excepţională, şi (ii) datoria publică brută nu trebuie să depăşească 60% din PIB, sau dacă are valori mai mari trebuie să se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător;

• Ratele dobânzii: Randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung calculat pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul aferent titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale inflaţiei;

• Cursurile de schimb: trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin mecanismul ratelor de schimb din cadrul Mecanismului Cursului de Schimb al Sistemului Monetar European, pentru cel puţin 2 ani, fără a se proceda din proprie iniţiativă la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale statelor membre.

Sursa: www.bnro.ro C. Politica Agricolă Comună PAC a fost una dintre primele politici ridicate de la nivel naţional la nivel

comunitar. Politica agricolă comună armonizează diferitele mecanisme naţionale de sprijin şi stabileşte bariere vamale comune pentru bunurile care vin din ţările nemembre.

PAC îşi are originea în Europa postbelică marcată de lipsa hranei, consecinţă a întreruperii activităţii agricole în perioada războiului. În 1957, Tratatul de la Roma de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) a stabilit următoarele obiective pentru o politică comună faţă de producătorii agricoli:

- creşterea productivităţii agriculturii europene prin promovarea progresului tehnologic şi prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

1 Exchange rate mechanism (ERM)

17

- asigurarea unor condiţii de trai rezonabile pentru producătorii agricoli, prin creşterea veniturilor individuale ale persoanelor implicate în agricultură;

- stabilizarea pieţelor de produse agricole; - garantarea furnizării constante de produse alimentare, la preţuri rezonabile pentru

consumatori. Principiile funcţionării Politicii Agricole Comune: a. Principiul pieţei unice: în interiorul UE produsele agricole circulă fără restricţii Preţurile au fost unificate în scopul înfiinţării Pieţei unice a produselor agricole.

Preţurile unice au fost stabilite la cel mai înalt nivel existent, situându-se constant peste preţurile mondiale.

b. Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din UE prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia internă

Respectarea principiului preţurilor comune presupune ca produsele comunitare să rămână mai ieftine decât produsele similare importate, astfel încât consumatorul să prefere produsele comunitare, mai ieftine. Importurile au fost supuse unor taxe de intrare, respectiv prelevare la import, determinate de diferenţa dintre preţul la frontieră şi preţul de referinţă la intrare – fiind stabilite anual de către instituţiile UE. În paralel, a fost introdus şi un sistem de subvenţionare a exporturilor numit restituţii la export, pentru a permite produselor comunitare mai scumpe să fie competitive pe piaţa mondială.

c. Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un

buget comun. Solidaritatea financiară presupune utilizarea bugetului comunitar ca principal

instrument financiar pentru aplicarea măsurilor PAC. Prin aplicarea interdependentă a acestor principii a fost asigurată securitatea

aprovizionării cu principalele categorii de mărfuri alimentare în comunitate. Politica Agricolă Comună este construită în jurul a doi piloni. I. Primul pilon – organizaţiile comune de piaţă, cuprinde măsurile comune de

reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole –nivelurile preţurilor produselor agricole, ajutoarele financiare (plăţi directe, restituţii la export, etc), cotele de piaţă.

Uniunea Europeană reglementează anual trei niveluri de preţ: •Preţul indicativ – preţul la care Consiliul recomandă vânzarea produselor; •Preţul de intervenţie –preţ minim garantat – în caz de surplus Comunitatea intervine

prin achiziţionarea şi stocarea produsului; •Preţul prag – preţurile sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în UE. Plăţile directe reprezintă ajutoare pentru producţie şi se aplică produselor al căror

consum ar fi descurajat din cauza preţului prea mare: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie. Plăţile compensatorii se acordă în urma scăderii preţurilor produsele agricole (culturi arabile, cartofi pentru amidon, in, cânepă, viermi de mătase, seminţe, orez, carne de vită, lapte şi produse lactate, carne de oaie şi capră) şi reprezintă o sumă anuală fixă la ha sau pe cap de animal.

Restituţiile la export sunt subvenţii directe de export şi se alocă în cazul exporturilor la preţuri mai mici decât cele comunitare. Se calculează ca diferenţă între preţul de export şi nivelul preţului comunitar de intervenţie.Cotele de piaţă reprezintă cantităţi maxime admise

18

pentru producţia anumitor produse, fiind introduse în anii ’80 pentru a limita supraproducţia. Pentru depăşirea cotei se plătesc penalizări.

II. Al doilea pilon, cel al dezvoltării rurale, cuprinde măsuri structurale, care

urmăresc dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, din punct de vedere social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului.

Politica a suferit modificări succesive de-a lungul timpului odată cu schimbarea contextului social şi economic. După atingerea obiectivelor iniţiale, au început să apară efecte secundare ale PAC precum supraproducţia, distorsionarea comerţului pe piaţa mondială, prejudicii aduse mediului, riscuri asupra sănătăţii etc. Treptat, PAC a fost nevoită să se orienteze spre piaţă, răspunzând nevoilor consumatorilor, dar şi ale mediului. De asemenea, a crescut atenţia acordată supravieţuirii pe termen lung a zonelor rurale.

Fondurile alocate PAC au fost reduse în timp de la două treimi la mai puţin de jumătate din bugetul comunitar, în timp ce aria de acoperire s-a extins continuu odată cu stabilirea noilor obiective de dezvoltare rurală.

Reformele PAC, în special Agenda 2000, au vizat simplificarea şi eficientizarea PAC

prin: Introducerea schemei de plăţi unice pe fermă/decuplarea majorităţii plăţilor

directe de producţie Condiţionarea îndeplinirii anumitor norme de mediu, siguranţă alimentară,

bunăstarea animalelor, etc. Promovarea măsurilor de dezvoltare rurală Modularea (reducerea plăţilor directe) şi stabilirea riguroasă a cheltuielilor Revizuirea politicii de piaţă Crearea unui sector agricol competitiv pe pieţele internaţionale, fără

necesitatea subvenţiilor; Promovarea formelor diversificate de agricultură ce utilizează practici

tradiţionale; O politică agricolă comună mai simplă, care stabileşte clar limitele de

demarcaţie între deciziile ce trebuie luate în comun şi cele care rămân în competenţa statelor membre.

D. Politica de dezvoltare regională Uniunea Europeană reprezintă una dintre cele mai prospere zone economice din lume.

După aderarea la 1 mai 2004 a celor zece noi state membre, Uniunea dispune de o piaţă internă şi de un potenţial uman de peste 450 de milioane de cetăţeni. Inegalităţile economice şi sociale dintre statele membre şi regiunile sale scad însă dinamismul ei global. În comparaţie cu Europa celor 15, aceste inegalităţi sunt de două ori mai mari în Europa celor 25 care posedă acum 254 de regiuni.

Politica regională europeană este o politică axată pe solidaritate, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat din contribuţia statelor membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere. Ea consacră mai mult de o treime din bugetul Uniunii Europene pentru reducerea inegalităţilor în materie de dezvoltare între regiuni şi a disparităţilor dintre cetăţeni în ce priveşte gradul lor de bunăstare.

Prin această politică, Uniunea doreşte să contribuie la: revitalizarea regiunilor rămase în urmă restructurarea zonelor industriale aflate în criză

19

diversificarea economică a zonelor agricole supuse declinului revitalizarea cartierelor defavorizate din oraşe crearea de locuri de muncă.

Într-un cuvânt, este vorba de întărirea “coeziunii” economice, sociale şi teritoriale a Uniunii.

Pilonul principal al acestei politici îl constituie Fondurile Structurale. Majoritatea finanţărilor sunt acordate în cadrul programelor de dezvoltare multianuale. Actuala perioadă de programare se va sfârşi la sfârşitul anului 2006, iar instituţiile europene, statele membre şi regiunile UE se pregătesc pentru viitoarea perioadă de programare 2007-2013.

Din 2007 vor exista trei instrumente structurale, fiecare dintre acestea acoperind un domeniu tematic bine specificat:

1.Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDR), înfiinţat în 1975, sprijină crearea de infrastructuri, investiţiile destinate ocupării forţei de muncă, proiectele de dezvoltare locală şi asistenţa întreprinderilor mici. Rata maximă de finanţare a proiectelor prin FEDR – 75% din costurile eligibile ale proiectului.

2.Fondul Social European (FSE) a fost creat în 1958 şi a constituit, încă de la început, principalul instrument al politicii sociale comunitare; este menit să promoveze reintegrarea pe piaţa forţei de muncă a şomerilor şi a grupurilor defavorizate, în special prin finanţarea sistemelor de instruire şi a sistemelor de asistenţă la angajare. Rata maximă de finanţare este de 75% din costurile eligibile ale proiectului.

3.Fondul de Coeziune (FC), înfiinţat în 1993, este menit să ajute statele membre cele mai sărace (al căror produs naţional brut (PNB) se situează sub 90% din media Uniunii) prin co-finanţarea de mari proiecte în materie de mediu şi reţele de transport transeuropene. Rata maximă de finanţare prin FC este de 85% din costurile eligibile ale proiectului.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare:

1.PHARE a. întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate în

vederea implementării legislaţiei comunitare b. sprijinirea investiţiilor în domeniile mediului, transportului, calităţii

produselor, condiţiilor de muncă. 2.ISPA – infrastructură de mediu şi transport 3.SAPARD – program special pentru agricultură şi dezvoltare rurală.

20

Politica regională (2007-2013)

Instrumente de finanţare

Eligibilitate Priorităţi Alocaţii

Obiectivul Convergenţă (vezi ANEXĂ): Susţinerea creşterii şi crearea de locuri de muncă în cele mai slab dezvoltate ţări membre şi regiuni Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

- Inovare şi economia bazată pe cunoaştere - Protecţia mediului şi prevenirea riscurilor - Transporturi, telecomunicaţii, reţele energetice - Întărirea capacităţii instituţionale în managementul instrumentelor structurale

Fondul Social European (FSE)

Regiuni cu PIB <75% din media

EU25

- Educaţie, ocupare şi sisteme de suport social - Investiţii în capitalul uman - Întărirea capacităţii instituţionale

Fondul de Coeziune (FC)

State membre cu PNB <90% din media comunitară

- Reţele de transport - Infrastructura de mediu

78,5%

Obiectivul Competitivitate regională şi ocupare Anticiparea şi promovarea schimbărilor FEDR (nivel regional)

- Inovare şi economia bazată pe cunoaştere

- Accesul la servicii de interes economic general - Protecţia mediului şi prevenirea riscurilor

FSE (nivel naţional)

Regiunile care nu

sunt elibibile pentru Obiectivul

Convergenţă

- Adaptabilitatea muncitorilor - Oferta de muncă - Populaţia dezavantajată

17,2%

Obiectivul Cooperare teritorială europeană Promovarea, armonizarea şi dezvoltarea echilibrată a teritoriului Uniunii FEDR Regiuni de graniţă

şi transfrontaliere - Inovare - Protecţia mediului - Cultură, educaţie

3,94%

21

E. Dezvoltarea durabilă Dezvoltarea durabilă se referă la un tip de creştere economică echilibrată care satisface

nevoile societăţii de bunăstare pe termen scurt, mediu, dar mai ales lung, ţinând cont de impactul asupra mediului şi asupra conservării resurselor naturale, ca responsabilitate pentru generaţiile viitoare.

Strategia UE asupra dezvoltării durabile a fost adoptată în 2001 la Göteborg ca strategie pe

termen lung ce concentrează politicile din domeniile: economic, social şi protecţia mediului. Au fost identificate 4 priorităţi:

Priorităţi Măsuri de acţiune Schimbarea climatică şi utilizarea energiei „curate”

• îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto

• reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră

Sănătatea publică • asigurarea calităţii şi siguranţei alimentelor pe tot parcursul lanţului alimentar

• abordarea aspectelor referitoare la epidemii şi rezistenţa la antibiotice

Gestionarea responsabilă a resurselor naturale

• eliminarea relaţiei cauzale existente între utilizarea resurselor şi creşterea economică precum şi stoparea distrugerii biodiversităţii

Sistemele de transport şi utilizarea terenurilor

• eliminarea relaţiei cauzale existente între dezvoltarea transportului şi creşterea economică

• dezvoltarea de sisteme de transport ce nu dăunează mediului

În prezent există două direcţii de dezvoltare a acestei strategii: 1. Procesul Cardiff (1998) – integrarea politicilor de mediu în alte politici

comunitare 2. Declaraţia de la Göteborg (2001) –rolul UE în aspectele globale ale

dezvoltării durabile. Importanţa politicii de mediu nu este datorată anvergurii fondurilor alocate (care nu

depăşesc fondurile de care dispun politica regională sau politica agricolă) ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a UE, aspectele de protecţia mediului fiind considerate obligatorii în formularea şi implementarea altor politici comunitare.

Sectoarele care fac obiectul politicii de mediu:

22

• gestionarea deşeurilor; • poluarea sonoră; • poluarea apei; • poluarea aerului şi schimbările climatice; • conservarea naturii (a biodiversităţii); • protecţia solului; • protecţia civilă. Politica de mediu a evoluat de la o abordare bazată pe constrângere şi sancţiune, către

una mai flexibilă şi voluntară, bazată pe stimulente. Principiile politicii de mediu sunt: • Principiul „Poluatorul plăteşte” – poluatorul suportă cheltuielile pentru

măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile publice; • Principiul acţiunii preventive – este mai bine să previi decât să combaţi; • Principiul precauţiei – luarea de măsuri de precauţie când o activitate

ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană, chiar dacă o relaţie cauză-efect nu este pe deplin dovedită ştiinţific;

• Principiul protecţiei ridicate a mediului – atingerea unui nivel ridicat de protecţie a mediului;

• Principiul integrării – cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie prezente în formularea şi implementarea altor politici comunitare;

• Principiul proximităţii – încurajarea comunităţilor locale în asumarea responsabilităţii pentru deşeurile şi poluarea produsă.

F. Strategia de la Lisabona Cea mai dinamică şi competitivă economie din lume, bazată pe cunoaştere,

capabilă de dezvoltare durabilă, oferind locuri de muncă mai multe şi mai bune, cu o mai mare coeziune socială şi care respectă mediul. Astfel a fost definită Europa viitorului de către liderii Uniunii Europene prin Strategia de la Lisabona, în urma Consiliului de la Lisabona din martie 2000. Pachetul de reforme ar trebui să aducă Europa, în anul 2010, înaintea Statelor Unite ale Americii şi Asiei.

În vederea creşterii nivelului de trai şi a dezvoltării economice, se impune aplicarea

reformelor în cinci domenii-cheie: societatea cunoaşterii, piaţa internă, mediul de afaceri, piaţa forţei de muncă şi protecţia mediului înconjurător. Doar dacă Europa va deveni destinaţia favorită a cercetătorilor, o zonă în care birocraţia va fi drastic diminuată, iar noile afaceri vor înflori, se va ajunge la un nivel de dezvoltare cel puţin egal cu cel al SUA şi al Asiei. Şi doar atunci când piaţa forţei de muncă va beneficia de angajaţi care urmează programe de pregătire profesională continuă, iar industria va respecta măsurile de protecţia mediului, Europa îşi va putea adjudeca supremaţia economică mondială.

Strategia de la Lisabona prevede, în egală măsură, eliminarea obstacolelor din calea

liberei circulaţii a serviciilor, persoanelor, mărfurilor şi capitalului pe teritoriul Uniunii Europene şi aplicarea corectă şi uniformă a regulilor concurenţei şi ajutorului de stat.

23

Crearea de noi afaceri şi creşterea capacităţii de adaptare a forţei de muncă necesită o atenţie sporită. De asemenea, se urmăreşte maximizarea numărului de locuri de muncă. Piaţa muncii trebuie să descopere echilibrul corect între flexibilitate şi securitate, ceea ce înseamnă asumarea responsabilităţilor, în mod egal, de către angajatori şi angajaţi, respectiv de către partenerii sociali şi Guverne.

Pentru a avea oameni bine pregătiţi, educaţia şi sistemele de perfecţionare trebuie

îmbunătăţite astfel încât să permită formarea unui număr suficient de tineri absolvenţi cu studii adecvate obţinerii unor posturi în sectoare de nişă, dinamice şi de înaltă valoare.

De asemenea, sunt vizate scăderea ratei şomajului şi creşterea vârstei de

pensionare, măsuri care ţin cont de contextul demografic al îmbătrânirii populaţiei. Libera circulaţie a persoanelor oferă noi oportunităţi pentru afirmarea profesională a cetăţenilor Uniunii.

Rezultatele preconizate acum patru ani nu sunt deloc uşor de atins, din cauza unor

obstacole precum scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei, dublate de o agendă supraîncărcată, slaba coordonare, priorităţi aflate în conflict.

Pentru a o revitaliza, strategia a fost revizuită în 2005. Raportul de monitorizare a

realizării obiectivelor Strategiei de la Lisabona constată că, la jumătatea drumului până în 2010, evoluţia din ultimii patru ani nu a fost cea prognozată existând numeroase întârzieri, dar şi câteva progrese (scăderea ratei şomajului, îmbunătăţirea dotării la nivel tehnico-ştiinţific şi consolidarea politicilor pieţei muncii). Printre obiectivele care nu sunt încă în grafic se numără: creşterea nivelului productivităţii; creşterea numărului de locuri de muncă până la nivelul precizat în strategie; scăderea gradului de poluare a mediului înconjurător; adaptarea noilor State Membre la cerinţele Uniunii enunţate în Strategia Lisabona.

Raportul semnalează incapacitatea multor state membre de a respecta termenele

asumate ca un impediment major în implementarea strategiei. Acest lucru este cauzat de nivelul de dezvoltare diferit al fiecărui stat membru. Prin extinderea Uniunii Europene cu cele zece ţări care au aderat la 1 mai 2004, s-au adâncit inegalităţile iar problemele coeziunii sociale s-au accentuat. Odată cu extinderea, populaţia Uniunii Europene a crescut cu 20%, în timp ce produsul intern brut cu doar 5%. Mai mult, statele membre se confruntă cu diferenţe mari în dezvoltarea regiunilor şi pentru a le soluţiona, Uniunea facilitează accesul la fonduri comunitare.

Unul dintre beneficiile extinderii este că acest proces creează premisele, pentru

noile state membre, de a înregistra rapid creşteri ale produsului intern brut şi ale productivităţii, pe măsura recuperării decalajului faţă de media europeană, care vor avea ca rezultat crearea unei zone economice dinamice în Europa de Est.

Conform raportului de monitorizare a realizării obiectivelor, succesul strategiei de

la Lisabona impune, înainte de toate, strânsa cooperare între forurile decizionale ale Uniunii Europene şi cele naţionale, precum şi între cetăţenii din statele membre.

24

IV. Valorile şi simbolurile Uniunii Europene

VALORI EUROPENE Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre

ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Carta Socială Europeană (1962), Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996) sau Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2002)

Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa semnat la 29 octombrie 2004, prevede valorile Uniunii Europene. Acestea valori sunt comune tuturor statelor membre şi se bazează pe respectarea:

- demnităţii umane; (toţi oamenii au dreptul de a fi respectaţi şi trataţi în mod corect în ceea ce priveşte rasa, originea, sexul, statutul social, limba, religia, opinia politică sau vârsta),

- libertăţii; (libertatea are în vedere trei aspecte principale: o persoană trebuie sa fie liberă să aleagă în funcţie de propriile considerente, să îşi exprime opinia şi să se exprime liber. (Specific, în cadrul Uniunii, putem vorbi de libertatea de mişcare, libertatea religiei, opiniei şi expresiei).

- democraţiei;( „Democraţia nu este a atât o formă de guvernare cât un set de principii”- Woodrow Wilson – preşedinte american (1856-1924). Aceste principii au în vedere respectarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor iar o societate democratică este cea în care majoritatea populaţiei joacă mai degrabă un rol activ decât unul pasiv).

- egalităţii, (un mare politician Charles de Montesquieu spunea că „ Prin natura lor toţi oamenii se nasc egali, dar nu pot păstra această egalitate. Societatea îi face să o piardă şi aceasta nu poate fi regăsită decât prin protecţia legii”)

- statului de drept,( existenţa statului de drept este strâns legată de noţiunea de democraţie şi se bazează pe existenţa unui sistem democratic de legi şi de instituţii care le apără şi le aplică eficient.)

- drepturilor omului. Scopul adoptării acestor valori la nivelul Uniunii Europene este acela de a construi

o societate caracterizată de „pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare”

SIMBOLURI EUROPENE De-a lungul timpului Uniunea Europeană şi-a construit propriile simboluri, simboluri care o fac recunoscută astăzi atât la nivelul Uniunii cât si în afara ei. Acestea sunt:

- Ziua Europei – 9 mai - Drapelul european - Imnul european - Moneda unică europeană - EURO

1. Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a

25

citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, într-o “prima fundaţie concretă a unei federaţii europene”.

Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii sa pună sub un control comun, producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război.

Ţările cărora li se adresa această provocare erau în primul rând– Franţa şi Germania – ţări care fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape ca le distrusese.

In 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea data Comunitatea Europeana, au hotărât ca ziua de 9 mai sa devină Ziua Europei.

2. Drapelul european este albastru, cu 12 stele, aşezate în cerc. Drapelul a fost adoptat iniţial de către Consiliul Europei, în 1955, şi a devenit drapelul oficial al Comunităţii Europene în mai, 1986.

Drapelul nu este numai simbolul Uniunii Europene, este şi simbolul unităţii europene şi a identităţii sale internaţionale. Numărul stelelor nu are legăturã cu numărul statelor membre; ele formează un cerc de stele galbene şi sunt dispuse precum orele pe cadranul unui ceas, simbolizând plenitudinea şi perfecţiunea. Cercul reprezintă solidaritatea şi armonia. Numărul stelelor nu se va schimba indiferent de numărul statelor membre ale Uniunii Europene.

3. Imnul european Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, că “Oda bucuriei” preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a de Beethoven, să devină imnul Consiliului. În 1985, în urma Consiliului European de la Milano, Statele Membre UE l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene.Uniunea Europeană nu au urmărit prin acestă decizie să înlocuiască imnurile naţionale.Acest imn nu este doar un simbol al Uniunii Europene dar şi al Europei în sens larg.

4. Moneda unicã europeană La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele prioritare ale Comunităţii Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 - Maastricht) introduce Uniunea Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide că moneda unică să poarte numele de “EURO”.

Euro – a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999 şi a început sã fie utilizată, în bancnote şi monede, în 12 din statele membre ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2002, celelalte state membre utilizând-o in paralel cu monedele naţionale. Sigla monedei este litera inspirată din litera grecească epsilon şi de prima literã a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele simbolizează stabilitatea.

Din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate”.

Această deviza este rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani. „Unitate în diversitate” semnifică dezvoltarea unei societăţi europene bazate pe respectarea identităţii culturale şi istorice a fiecărui popor parte a unei Europe unite.

26

V. Cetăţenia europeană - o nouă identitate europeană în contextul Tratatului de instituire a unei

Constituţii Europene - Primele iniţiative globale privind o politică a cetăţeanului datează din iunie 1984, cu

ocazia reuniunii Consiliului european de la Fontainbleau când au fost elaborate o serie de rapoarte, care prevedeau următoarele obiective:

determinarea statutului şi drepturilor cetăţeanului unional; stimularea participării sale în cadrul instituţiilor comunitare; sensibilizarea opiniei publice în C.E.E.a ce priveşte interesele politice ale

Comunităţiişi punerea în aplicare a politicilor neeconomice (sănătate, cultură, educaţie). Un rol important în dezvoltarea şi punerea în practică a ideii de cetăţenie europeană

revine primului ministru spaniol, Felipe Gonzales. El a reluat discuţiile pe această temă cu ocazia reuniunii Consiliului european de la Dublin, din iunie 1990, iar ulterior a depus un memoriu, urmat de discuţii la cele două Consilii europene de la Roma.

În acest fel, au fost precedate şi pregătite dezbaterile de la Maastricht privind cetăţenia europeană.

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovaţie majoră a acestui Tratat. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană.

Articolul 17 al Tratatului de la Maastricht stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene „orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv”. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, fără a se substitui, cetăţeniei naţionale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte.

Trebuie deci subliniat că pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii, o persoană trebuie mai întâi să fie cetăţean al unui stat membru urmând ca cetăţenia europeană va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor. Conform Tratatului de la Amsterdam, Cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre:

principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, principiul statului de drept.

Cu privire la dreptul la informaţie, în Tratatul de la Amsterdam este specificat că orice cetăţean european şi orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului european, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat. Informarea cetăţeanului este considerată o prioritate de către instituţiile europene.

27

În anul 1998, Comisia europeană a lansat serviciul de informare "Europe direct", în scopul de a informa cetăţenii asupra posibilităţilor şi drepturilor care le sunt oferite prin cetăţenia europeană.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată oficial în decembrie 2001 promovează, de asemenea, egalitatea între sexe şi introduce drepturi, precum protecţia datelor, interzicerea practicării clonării fiinţelor umane, dreptul la un mediu protejat, drepturile copilului şi ale persoanelor în vârstă sau dreptul la o bună administrare.

La 29 octombrie 2004, şefii de state şi de guverne ale celor 25 de state membre şi a celor 3 ţări candidate printre care şi România, au semnat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Noua Constituţie Europeană nu va înlocui constituţiile naţionale ale statelor Membre, ci va înlocui principalele Tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar. Constituţia Europeană defineşte competenţele si rolul Uniunii, atât in interior, cât şi în exterior. Ea se va aplica uniform pe întreg teritoriul Uniunii, tuturor cetăţenilor – fără deosebire. Noua Constituţie va îmbunătăţi gradul de transparenţă şi eficienţă al deciziilor si acţiunilor Uniunii Europene şi îi va oferi flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.

Constituţia este împărţită în patru secţiuni: • Prima secţiune defineşte Uniunea Europeana, valorile, obiectivele,

prerogativele, procedurile si instituţiile sale. • A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, • A treia descrie politicile si modul de funcţionare al Uniunii Europene, • A patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de

adoptare şi revizuire a Constituţiei. Alte prevederi importante cuprinse în Tratatul Constituţional, sunt: • Carta drepturilor Fundamentale, ca parte integrantă a Constituţiei (secţiunea a

doua); • Un mecanism de “avertizare timpurie” pentru parlamentele naţionale în

monitorizarea noii legislaţii; • Posibilitatea ca un milion de cetăţeni comunitari să înainteze spre dezbaterea

Comisiei o propunere legislativă; • Noi fundamente legale de domeniile energie, sport, turism, zboruri spaţiale şi

cooperare administrativă; • Noi drepturi pentru grupul Euro, care vor putea acum impune politici de

impozitare comune; • O clauză de solidaritate în cazul atacurilor teroriste. În ceea ce priveşte drepturile cetăţenilor noua Constituţie Europeană prevede faptul că

Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale.

Astfel art. 8 din Titlul II, prevede că cetăţenele şi cetăţenii Uniunii se bucură de următoarele drepturi şi obligaţii:

• dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre; • dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi în cadrul

alegerilor locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat;

• dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, în care statul membru ai cărui rezidenţi sunt, nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat;

28

• dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European, sau de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii şi de a primi răspuns în aceiaşi limbă.

Conform aceluiaşi Tratat orice cetăţean are dreptul la despăgubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de către instituţiile, organismele sau agenţii acesteia, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, conform principiilor generale comune şi drepturilor statelor membre.

Comisia europeană, având rolul de a veghea la respectarea tratatelor (denumită în doctrină "Gardianul Tratatelor"), supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite .

De ce este mai bună Constituţia decât sistemul actual? • Constituţia nu va schimba în mod dramatic viaţa cetăţeanului de rând din Europa.

Oricum, ea introduce un număr de inovaţii de care pot beneficia cetăţenii Europei. • Constituţia protejează drepturile cetăţeanului prin încorporarea în Carta Europeană a

Drepturile şi Libertăţilor Fundamentale. Această Cartă stabileşte o serie de drepturi, de exemplu dreptul la viaţa şi dreptul la grevă. Carta nu va schimba legea existentă în statele membre, însă viitoarele legi europene vor trebui să respecte prevederile sale.

• Constituţia conferă cetăţenilor o mai mare putere de influenţa în decizii europene, permiţându-le să adreseze solicitări instituţiilor europene de a lua decizii în chestiuni care îi privesc pe aceştia.

Carta drepturilor fundamentale cuprinsă în Tratat prevede: Capitolul Demnitate • Respectul pentru demnitatea umană, • Dreptul la viaţă, • Dreptul la integritatea persoanei, • Interzicerea torturii sau a tratamentului inuman şi degradant, • Interzicerea sclavajului şi a muncii forţate. Capitolul Libertăţi • Dreptul la libertate şi siguranţă, • Respectarea vieţii private şi familiale, • Protecţia datelor cu caracter personal, • Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, • Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, • Libertatea întrunirii şi asocierii, • Libertatea artelor şi ştiinţelor, • Dreptul la educaţie, • Libertatea de a alege o ocupaţie şi dreptul de a se angaja, • Libertatea de a iniţia o afacere, • Dreptul la proprietate, • Dreptul de azil, • Protecţia în caz de îndepărtare, expulzare sau extrădare, Capitolul Egalitate • Egalitatea în faţa legii, • Non-discriminarea,

29

• Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, • Egalitatea între bărbaţi şi femei, • Drepturile copilului, • Drepturile persoanelor în vârstă, • Integrarea persoanelor cu dizabilităţi, Capitolul Solidaritate • Dreptul lucrătorilor la informare şi consultare, • Dreptul la negociere şi acţiune colectivă, • Dreptul la servicii de plasare, • Protecţia în caz de concediere fără motiv valabil, • Condiţii de muncă juste şi echitabile, • Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, • Protecţia familiei şi dreptul de a avea atât o viaţă profesionale cât şi o viaţă familială

(protecţia împotriva concedierii pe orice motiv legat de maternitate, dreptul la concediul de maternitate plătit şi dreptul la concediu parental),

• Securitate socială şi ajutor social, • Protecţia sănătăţii, • Acces la serviciile de interes economic general, • Protecţia mediului, • Protecţia consumatorului, Capitolul Cetăţenie • Dreptul de a vota şi de candida în alegerile pentru Parlamentul European, • Dreptul de a vota şi de candida în alegerile locale, • Dreptul la o bună administrare, • Dreptul de acces la documentele Parlamentului European, al Consiliului European şi

Comisiei Europene, • Dreptul de a te adresa Avocatului Poporului în caz de administrare defectuoasă, • Dreptul de petiţie la Parlamentul European, • Libertatea de circulaţie şi de sejur, • Protecţia diplomatică şi consulară, Capitolul Justiţie • Dreptul la un recurs efectiv şi la tribunal imparţial, • Prezumţia de nevinovăţie şi drepturile apărării, • Principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, • Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Constituţia poate deveni lege numai când va fi ratificată sau aprobată de cele 25 de

state membre.Pentru a intra în vigoare, toate statele membre trebuie să îşi exprime acordul. Din punct de vedere juridic toate statele membre trebuie să ratifice Constituţia în termen de 3 ani

( prelungire cu un 1 an la reuniunea Consiliului European din iunie 2005). În acest sens, 11 din 25 de state membre au programat în acest sens, organizarea de referendmuri naţionale în

30

vederea consultării populaţiei cu privire la Tratat, restul urmând procedura de ratificare parlamentară.

Până la 30 septembrie 2005, 13 din cele 25 de state membre au ratificat Constituţia Europeană. Acestea sunt: Austria, Cipru, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Lituania, Letonia, Luxembourg ( referendum), Malta, Slovacia, Slovenia, Spania (referendum). Două state membre au respins tratatul prin referendum, acestea sunt Franţa şi Olanda.

Respingerea Constituţiei Europene de către Franţa şi Olanda a creat un moment de impas în respectarea termenelor iniţiale de adoptare a Constituţiei Europene, liderii europeni apreciind că e nevoie de o perioadă de reflecţie care să permită găsirea unui răspuns la întrebarea dacă procesul de ratificare trebuie stopat definitiv sau continuarea lui este esenţială. Declaraţia şefilor de stat în acest sens nu indică decât necesitatea sporirii dezbaterilor naţionale pe tema constituţiei şi evaluarea rezultatelor acestor dezbateri în prima jumătate a anului 2006, când se va lua o decizie cu privire la modul în care va continua ratificarea.

Cât priveşte România,dacă s-ar fi respectat termenele iniţiale , României i s-ar fi aplicat direct, fără să mai fie necesară ratificarea expresă. Dată fiind situaţia actuală, dacă România se va integra în 2007 va trebui să ratifice Constituţia prin referendum sau ratificare parlamentară.

După această dată cetăţenii României se vor bucura de aceleaşi drepturi şi vor avea

aceleaşi obligaţii ca şi cetăţenii europeni. La fel ca şi în celelalte cazuri, cetăţenia europeană nu va înlocui cetăţenia română, ci va fi complementară acesteia.

Partea a II-a - VI. Politica europeană în domeniul educaţiei

Anul 2006 marchează aniversarea a 30 de ani de cooperare europeană în domeniul

educaţiei, o cooperare care s-a extins treptat şi care se consolidează continuu. După semnarea, în 1957, a Tratatului de la Roma consfiinţind înfiinţarea Comunităţii

Economice Europene, dimensiunea economică a fost principalul motor al construcţiei europene, în timp ce educaţia era considerată domeniu aflat exclusiv la nivelul competenţei statelor membre. Anii 70 au cunoscut schimbarea acestei percepţii, iar în 9 februarie 1976 a fost semnată Rezoluţia privind programul de acţiune în domeniul educaţiei2.

Primele acţiuni de cooperare la nivel european au avut ca obiectiv o mai bună

informare reciprocă asupra sistemelor naţionale de educaţie, caracterizate de o mare diversitate decurgând din evoluţiile naţionale particulare. În 1976 miniştrii educaţiei din cele 9 state membre decid să creeze o reţea de informare asupra sistemelor de educaţie: reţeaua Eurydice3 va fi lansată în 1980.

Mobilitatea lucrătorilor în spaţiul CEE avea nevoie de dezvoltarea şi transparenţa

corespunzătoare a informaţiilor privind diplomele şi calificările acestora. În 1984 se pun

2 Publicată în Jurnalul Oficial al CEE nr. C 038 , 19/02/1976 P. 0001 - 0005 3 Eurydice (www.eurydice.org) oferă informaţii despre structura sistemelor naţionale, statistici comparative şi publicaţii.

31

bazele reţelei NARIC4, iar în 1985, Decizia Consiliului privind comparabilitatea calificărilor profesionale la nivelul statelor membre ale Comunităţii Europene5 îi adresează Comisiei invitaţia de a stabili comparabilitatea formărilor profesionale, impulsionând astfel recunoaşterea calificărilor şi încurajând mobilitatea forţei de muncă.

Ca urmare a Rezoluţiei din 1976 sunt încurajate şi primele programe de cooperare la

nivel european, respectiv Eurotecnet (1985) şi Comett (1986). Dar cel mai amplu şi longeviv program european avea să fie programul Erasmus,

(European Community Action for the Mobility of University Students) lansat în 1987 pentru a răspunde nevoii de cooperare la nivelul învăţământului superior, nevoie semnalată atât de piaţa muncii cât şi de mediul universitar, inclusiv prin vocea studenţilor. Programul Erasmus a înregistrat creşteri continue ale participării studenţilor şi profesorilor la mobilităţi6 şi a cunoscut diversificarea proiectelor de cooperare inter-universitară.

Tratatul de la Maastricht (1992) a inclus explicit domeniul educaţiei în sfera

responsabilităţilor la nivel comunitar, marcând (şi) astfel adâncirea construcţiei europene şi implicit recunoscând rolul educaţiei în viitorul Uniunii Europene, rol ce avea să fie confirmat, în 2000, de Strategia Lisabona.

Succesul programului Erasmus şi semnarea Tratatului de la Maastricht, instituind

cadrul instituţional şi legal al politicii europene din domeniul educaţiei, constituie două premise esenţiale pentru succesul programelor lansate în 1995: Socrates, Leonardo da Vinci şi Tineret pentru Europa (III).

Socrates a debutat în anul 1995, ca program având o finanţare pentru perioada 1995-

1999 şi format din mai multe sub-programe: Erasmus (învăţământ superior), Comenius (învăţământ preuniversitar), Lingua (învăţarea limbilor străine), Învăţarea deschisă şi la distanţă, Educaţia pentru adulţi, Schimbul de informaţii privind sistemele de educaţie (Eurydice, Arion) şi Măsurile complementare. Confirmare a prestigiului de care se bucura deja, Erasmus beneficia de 55% din bugetul Socrates.

Obiectivele generale ale programului Socrates pot fi astfel formulate:

- să contribuie la dezvoltarea educaţiei de calitate; - să încurajeze învăţarea de-a lungul întregii vieţi; - să consolideze dimensiunea europeană a educaţiei; - să faciliteze accesul trans-naţional la resursele de educaţie din Europa; - să promoveze oportunităţile egale în educaţie; - să promoveze îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a cunoaşterii

limbilor UE; - să promoveze dimensiunea interculturală a educaţiei; - să promoveze cooperarea şi mobilitatea în domeniul educaţiei; - să încurajeze schimburile dintre instituţiile de învăţământ; - să promoveze învăţarea deschisă şi la distanţă;

4 NARIC, Network for Academic Recognition Information Centres: www.enic-naric.net 5 Decizia nr. 85/368/EEC, publicată în Jurnalul Oficial al CEE nr. L 199 , 31/07/1985 P. 0056 - 0059 6 Mobilitătile studenţilor au crescut spectaculos, de la 3.244 în anul universitar 1987/1988 la 144.037 în anul universitar 2004/2005

32

- să încurajeze progresele în domeniul recunoaşterii diplomelor şi a perioadelor de studiu;

- să dezvolte schimburile de informaţii; - să încurajeze inovarea în dezvoltarea practicilor şi materialelor

educaţionale. Programul Socrates (1995-1999) va fi continuat cu programul Socrates II (2000-

2006). Sub-programele Socrates II au fost: Comenius (învăţământ preuniversitar), Erasmus (învăţământ superior), Grundtvig (educaţia pentru adulţi), Lingua (învăţarea limbilor străine), Minerva (noile tehnologii pentru educaţie), Observare şi inovare (Eurydice, Arion), Acţiunile comune şi Măsurile complementare.

Programul Socrates II s-a concentrat asupra unor obiective transversale: învăţarea

limbilor străine, schimburile de elevi, studenţi şi profesori, o mai largă recunoaştere a diplomelor şi perioadelor de studiu, favorizarea inovaţiei (în special în domeniul noilor tehnologii). Unele elemente ale programului Socrates II sunt tradiţionale, dar se remarcă un mai mare accent pe inovaţie şi pe noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării.

În paralel cu această consolidare a programelor comunitare din domeniul educaţiei, o

serie de concepte sunt discutate la nivel european iar strategiile viitoare se vor construi în jurul acestora.

Anul 1996 a fost Anul European al Învăţării de-a lungul întregii vieţi. Această alegere

marchează conştientizarea importanţei învăţării în adaptarea la schimbările rapide de la nivelul societăţilor moderne dar şi a rolului învăţării în progresul general al societăţii. Anul 2000 va continua această linie de acţiune, prin Memorandumul asupra învăţării de-a lungul întregii vieţi (noiembrie 2000).

În martie 2000, la Consiliul European de primăvară de la Lisabona, Uniunea

Europeană îşi propune cel mai ambiţios obiectiv pentru 2010: “să devină cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de o creştere economică continuă, care să ofere locuri de muncă mai bune şi o mai mare coeziune socială”. Astfel educaţiei îi este recunoscut rolul primordial în atingerea obiectivelor Strategiei Lisabona.

În mai 2000, Comunicarea Comisiei “eLearning – Viziunea şi realizarea educaţiei de

mâine”7, stabileşte conexiunea conceptuală dintre rolul TIC şi învăţarea de-a lungul întregii vieţi, doi dintre pilonii educaţiei viitorului, cu rol crucial atât în lărgirea accesului la educaţie cât şi în diversificarea metodelor de învăţare.

Memorandumul asupra învăţării de-a lungul întregii vieţi, din noiembrie 2000,

fundamentează ideile care au urmat Anului European al Învăţării de-a lungul întregii vieţi şi le corelează cu Strategia Lisabona. Sunt definite şase priorităţi pentru educaţie:

Furnizarea noilor competenţe de bază pentru toţi; Asigurarea investiţiilor mai mari în resursele umane; Susţinerea inovaţiei în învăţare şi predare; Valorizarea învăţării: recunoaştere;

7 http://europa.eu.int/comm/education/programmes/elearning/comen.pdf

33

Regândirea orientării şi consilierii; Încurajarea caracterului deschis al învăţării.

Anul 2001 a fost Anul European al limbilor străine, ecoul deosebit al acestui

eveniment impulsionând acest domeniu al cooperării europene şi extinzând impactul la nivelul întregii societăţi.

După Raportul asupra obiectivelor concrete ale educaţiei (2001), anul 2002 este

marcat de lansarea programului “Educaţie şi formare 2010”8, componenta educaţională a Strategiei Lisabona. Programul cuprinde mai multe grupuri de lucru ale experţilor europeni şi se bazează pe metoda deschisă a coordonării pentru identificarea metodelor de bună practică şi implementarea lor adaptată situaţiilor existente la nivel naţional, în fiecare din cele 31 de state participante. Transparenţa măsurilor naţionale este asigurată, în cadrul programului, prin redactarea rapoartelor naţionale, astfel putând fi evaluată şi convergenţa către obiectivele Strategiei Lisabona.

În anul 2002, la Consiliul European de primăvară de la Barcelona, Europa îşi propune

să fie “o referinţă mondială în materie de calitate şi relevanţă a educaţiei”, iar în luna noiembrie a aceluiaşi an, sunt propuse cote de referinţă pentru sistemul de educaţie şi formare 2010. Două dintre cotele de referinţă se adresează învăţământului preuniversitar:

Scăderea procentului reprezentând persoanele cu vârste între 18-24 ani care au doar educaţie secundară inferioară (gimnaziu) şi nu continuă studiul, de la 19% la 10% în 2010;

Îmbunătăţirea competenţelor de citire, matematică şi ştiinţe ale elevilor de 15 ani (folosind testele PISA pentru evaluare).

Pentru atingerea acestor cote de referinţă se aplică, de asemenea, metoda deschisă a

coordonării, practicile din ţările cu cele mai bune performanţe putând constitui puncte de plecare ale iniţiativelor din celelalte ţări participante la program.

Comunicarea Comisiei Europene “Investiţiile în educaţie şi formare, un imperativ

pentru Europa”9 din ianuarie 2003, identifică domeniile necesitând investiţii şi are rolul de a impulsiona reformele de la nivelul sistemelor de educaţie. Domeniile identificate ca având nevoie în mod special de investiţii sunt următoarele:

- Formarea şi motivarea cadrelor didactice; - Asigurarea competenţelor de bază; - Asigurarea accesului la învăţare continuă pentru toţi; - Formarea de competenţe TIC; - Incluziunea socială şi cetăţenia activă; - Orientarea şi consilierea.

Tot la Consiliul de la Barcelona, în 2002, a fost promovată explicit învăţarea a cel

puţin două limbi străine de la vârstă mică. Planul de acţiune în domeniu a fost prezentat în 2003, “Promovarea limbilor străine şi a diversităţii lingvistice: plan de acţiune 2004 -

8 http://www.europa.eu.int/comm/education/policies/2010/et_2010_en.html 9 http://europa.eu.int/eur-lex/en/com/cnc/2002/com2002_0779en01.pdf

34

2006”10, iar ca parte a acestui plan a fost formulată, în 2005, “O nouă strategie cadru pentru multilingvism”11.

În prezent se pregăteşte lansarea Programului integrat de acţiune în domeniul

învăţării de-a lungul întregii vieţi, continuatorul programelor Socrates şi Leonardo da Vinci. Prevăzut a se desfăşura în perioada 2007 – 2013, programul are o structură nouă, cu patru programe sectoriale, un program transversal şi Acţiunea Jean Monnet pentru încurajarea studiului problematicii integrării europene. Programele sectoriale sunt: Erasmus, Leonardo da Vinci, Comenius şi Grundtvig, această unificare a sub-programelor Socrates subliniind rolul crucial al învăţării de-a lungul întregii vieţi (de la cea mai mică vârstă: Comenius, până la maturitate: Grundtvig) şi totodată rolul educaţiei în crearea societăţii cunoaşterii (prin includerea programului Leonardo da Vinci, program de formare profesională, în Programul Integrat).

De asemenea, definirea competenţelor de bază face obiectul dezbaterilor la nivel

european, în particular în domeniul cunoaşterii limbilor străine pregătindu-se lansarea indicatorului competenţei lingvistice ca instrument care va evalua cunoştinţele de limbi străine ale elevilor şi va permite îmbunătăţirea performanţelor elevilor în domeniu.

VII. Fonduri europene în domeniul educaţiei – programe şi modalităţi de accesare -

Participarea României la programele comunitare

Programele comunitare au fost concepute de Uniunea Europeană pentru a sprijini cooperarea între Statele Membre, pentru a întări sistemul educaţional pe toate palierele lui şi pentru a facilita schimbul de informaţii. Programele europene au ca scop introducerea unei dimensiuni continentale în educaţie şi în învăţământul vocaţional şi promovarea mobilităţii tineretului.

În martie 2004, Comisia a prezentat propunerile sale pentru noile programe de educaţie, instruire şi tineret, pentru perioada 2007-2013.

Programele existente, Socrates (educaţie), Tempus (schema de cooperare între statele Membre UE şi ţările din Europa Centrală şi de Est), Leonardo da Vinci (instruire vocaţională) şi Youth (educaţie informală), se vor finaliza la sfârşitul anului 2006. Noile programe pentru perioada 2007-2013 vor contribui la atingerea obiectivului stipulat de Strategia de la Lisabona şi anume acela că, Uniunea Europeană doreşte să devină în 2010, cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere.

Printre noile programe enumerăm: - Youth in action- program accesibil tinerilor între 13 si 30 de ani din statele membre

şi ţările terţe, va grupa acţiuni variate ca schimburile de tineri (obiectiv: 35.000 de proiecte până în 2013),

10 http://ec.europa.eu/comm/education/doc/official/keydoc/actlang/act_lang_en.pdf 11 http://europa.eu.int/languages/servlets/Doc?id=913

35

- "European Voluntary Service" (obiectiv: 10.000 de voluntari pe an) - "Youth for the world", pentru dezvoltarea de proiecte cu ţările terţe.

Programul SOCRATES SOCRATES este programul european pentru educaţie al cărui principal obiectiv este de a construi o Europă a cunoaşterii, lucru realizat prin promovarea formării continue, promovarea studiului limbilor vorbite în spaţiul UE şi promovarea egalităţii de şanse în toate sectoarele educaţiei.

Programul SOCRATE include 8 acţiuni separate: 1.ARION – vizează schimbul de informaţii şi experienţă pentru factorii de decizie din domeniul educaţiei; 2. COMENIUS – se adresează învăţământului preuniversitar; 3.ERASMUS – adresat învăţământului universitar; 4.GRUNDTVIG - educaţia adulţilor/ educaţia de-a lungul întregii vieţi; 5.LINGUA - promovarea învăţării limbilor străine; 6. MINERVA - învăţământ deschis şi la distanţă;7. EURYDICE - sisteme şi politici educaţionale la nivel European.

COMENIUS – acţiune special dedicată învăţământului preuniversitar care urmăreşte îmbunătăţirea calităţii şi consolidarea dimensiunii europene în educaţie, încurajarea învăţării limbilor străine şi a cooperării transnaţionale între şcoli, promovarea conştiinţei interculturale şi a inovaţiei în ceea ce priveşte metodele pedagogice şi tehnicile informaţionale. Comenius este compus din trei Acţiuni:

Comenius 1 - sprijină iniţierea de Parteneriate Şcolare, Comenius 2 - sprijină proiectele pentru formarea profesorilor şi a altor categorii de

personal didactic, Comeenius 3 - sprijină dezvoltarea reţelelor tematice.

Beneficiile participării la Proiectele Comenius Profesorii au posibilitatea deprinderii de noi abilităţi în planificarea şi managementul

proiectului. Profesorii şi elevii dobândesc noi abilităţi relevante pentru viaţa profesională şi

personală cum ar fi dezvoltarea abilităţilor de comunicare, luare a deciziei, rezolvarea problemelor, managementul conflictului, dezvoltarea creativităţii, a spiritului de echipă, învăţarea limbilor străine. Şcolile beneficiază de creşterea motivaţiei profesorilor şi elevilor ceea ce conduce la

reuşita şcolară, iar cunoaşterea diferitelor practici educaţionale din şcolile europene implică aplicarea noilor strategii de management în şcoală. Părinţii vor avea copii motivaţi, iar împreună cu profesorii şi elevii îşi pot largi

orizonturile culturale.

COMENIUS 1: Parteneriate şcolare Priorităţi tematice europene pentru toate tipurile de proiecte în acest program sunt

Educaţia interculturală cu accent pe combaterea rasismului şi xenofobiei Promovarea egalităţii între sexe. Îmbunătăţirea educaţiei pentru elevi cu nevoi speciale. Îmbunătăţirea educaţiei copiilor provenind din familii de muncitori migranţi. Îmbunătăţirea educaţiei copiilor în zone defavorizate.

36

Promovarea învăţării limbilor străine şi a diversităţii lingvistice . Promovarea actului educaţional în condiţii de siguranţă

Programul Parteneriate Şcolare cuprinde trei tipuri de proiecte: Proiecte Şcolare, Proiecte Lingvistice şi Proiecte de Dezvoltare Şcolară.

1.1. PROIECTE ŞCOLARE Proiectele şcolare constau în parteneriate în care se pot implica cel puţin trei instituţii

din trei ţări diferite, una din instituţii asumându-şi şi rolul de coordonator de proiect. Proiectele şcolare trebuie să se axeze pe tematica prioritară europeană.

Scopul proiectelor şcolare Comenius îl constituie promovarea cooperării între grupuri de elevi şi profesori din diferite ţări europene, cooperare ce oferă participanţilor posibilitatea de a cunoaşte cultura, modalităţile de gândire şi a stilurilor de viaţă din ţările implicate în proiect. În acest tip de proiecte un număr cât mai mare de elevi trebuie să se implice activ în toate fazele proiectului - planificare, realizare, evaluare - proiectele urmărind să aducă în prim plan noi modalităţi creative de raportare la disciplinele de studiu.

Tema proiectelor trebuie să fie motivantă atât pentru elevi cât şi pentru profesori, să stârnească interesul pentru schimbul de informaţii şi învăţarea reciprocă. Un exemplu de Proiect Şcolar Comenius este un proiect cu titlul “Iniţiative şi activităţi legate de piaţa muncii”. S-au organizat activităţi legate de utilizarea noilor tehnologii informaţionale în educaţie şi aplicarea experimentală a metodelor de predare în şcolile participante la proiect. Elevii au vizitat mai multe întreprinderi şi şcoli ce oferă specializare în telecomunicaţii, au schimbat impresii asupra vizitelor şi au participat la un Concurs al Consumatorului European cu titlu: “Prezentarea şi reclama produselor”. Elevii au lucrat în proiect în timpul diferitelor ore de curs. La orele de informatică elevii au învăţat despre editarea computerizată, producerea CD-ROM şi video conferinţe astfel încât le-au putut folosi în comunicarea cu celelalte şcoli participante la proiect. Produsul final a fost publicarea unei reviste şi producerea unui CD-ROM în cinci limbi.

Produsele proiectelor şcolare pot avea rezultate tangibile, în urma derulării unui proiect şcolar, poate rezulta o broşură, o carte, un CD-ROM, dar şi o pagina WEB, un spectacol sau o expoziţie.

Finanţarea proiectelor. Proiectele pot avea o durată de finanţare de cel mult trei ani consecutiv, după încheierea primului, respectiv a celui de al doilea an de proiect, instituţiile implicate vor înainta Agenţiei Naţionale SOCRATES din propria ţară, la termenul limită stabilit, o cerere de reînnoire de proiect în vederea obţinerii finanţării.

1.2. PROIECTE LINGVISTICE Scopul proiectelor lingvistice este creşterea motivaţiei şi a capacităţii elevilor de a

comunica în limbi străine. Proiectele au o durată de desfăşurare de un an şi se axează pe lucrul elevilor şi

profesorilor la o temă de interes comun aleasă de instituţiile participante. De exemplu, în cadrul unui proiect lingvistic, elevii care studiau chimia industrială

au adunat date cu privire la calitatea apei din cele mai importante râuri din fiecare ţară, după care au călătorit în ţările participante pentru a schimba părţi din proiect. Astfel, elevii

37

au lucrat în echipă, au comunicat cu partenerii şi au inter-relaţionat cultural cu aceştia, produsul final al acestui proiect fiind o pagină web ce conţine rezultatele cercetării (tabele, grafice, concluzii) în trei limbi.

Caracteristica principală a Proiectelor Lingvistice este aceea că oferă participanţilor posibilitatea de a realiza schimburi de elevi cu durata de minimum 14 zile. Vârsta minimă a elevilor care vor participa la această activitate este de 12 ani, grupul de elevi fiind însoţit de profesori.

În acest moment nu sunt fonduri disponibile, termenul limită pentru depunerea dosarelor de proiecte a fost depăşit.

1.3. PROIECTE DE DEZVOLTARE ŞCOLARĂ Scopul Proiectelor de dezvoltare şcolară este realizarea proiectelor de parteneriat

axate pe instituţiile participante şi pe nevoile lor specifice ca instituţii de educaţie care urmăresc îmbunătăţirea managementului şcolar şi a metodelor pedagogice şi le permit echipelor de profesori si directori să împărtăşească experienţe cu privire la identificarea anumitor nevoi şi probleme comune.

Un exemplu de proiect de dezvoltare şcolară ce ilustrează conţinutul şi activităţile proiectului dar şi rezultatele pentru fiecare şcoală, este un proiect pe educaţia copiilor migranţi, în care mai multe şcoli din Europa încearcă să găsească soluţii de integrare a elevilor cu bagaj cultural diferit. Şcolile participante la proiect dezvoltă diferite metode pedagogice şi de management. În proiect sunt implicaţi actori precum Asociaţii ale migranţilor, autorităţile locale sindicale iar rolul elevilor a constat în participarea la dezbaterile organizate în clasă pe problema elevilor din familiile de migranţi şi la reuniunile de proiect. Produsul final a fost îmbunătăţirea programei pedagogice.

Structura proiectelor de dezvoltare şcolară este asemănătoare cu cea a proiectelor şcolare:

• Implică cel puţin trei instituţii, • Au o durată de cel mult trei ani, • Implică activităţi de mobilitate (reuniuni de proiect, schimburi de profesori,

plasamente în instituţii, vizite de studiu ale directorilor).

VIZITE PREGĂTITOARE O instituţie de învăţământ preuniversitar care doreşte să pună bazele unui proiect

şcolar, lingvistic sau de dezvoltare şcolară are posibilitatea de a cere sprijin financiar Agenţiei Naţionale SOCRATES pentru a participa la o vizită pregătitoare, la una din instituţiile care se va implica în parteneriat. Vizita pregătitoare se poate realiza numai dacă şcoala care solicită sprijin financiar a identificat deja o instituţie.

Vizitele pregătitoare permit viitorilor parteneri să se întâlnească pentru a: • Cunoaşte şcoala parteneră, sistemul şi cultura acesteia; • defini tema, obiectivele si activităţile viitorului proiect; • defini rolul, responsabilităţile si sarcinile pe care le va îndeplini fiecare

instituţie; • stabili planul de lucru şi bugetul viitorului proiect, precum şi strategiile

de evaluare, monitorizare şi diseminare a rezultatelor acestuia; • completa împreună cererea de finanţare pentru viitorul proiect.

38

Vizita pregătitoare poate avea o durată cuprinsă între 4 şi 7 zile. Se va acorda prioritate în finanţare acelor instituţii care nu au experienţa derulării proiectelor Comenius.

Vizita pregătitoare este destinată iniţierii unui proiect şi trebuie să aibă loc înaintea depunerii formularului de candidatură pentru proiect. Pentru a solicita suport financiar pentru o astfel de vizită trebuie completat un formular de candidatură special destinat acestei acţiuni, disponibil pe site-ul www.socrates.ro.

Dosarele se trimit la Agenţia Naţională Socrates prin poştă. Data limită este 15 septembrie 2005, data poştei, pentru vizite care urmează să se deruleze în perioada 15octombrie 2005 –31 ianuarie 2006

Suma maximă alocată pentru efectuarea unei vizite pregătitoare este de 1000 de Euro/instituţie.

PRIORITĂŢI NAŢIONALE

- instituţia nu a mai beneficiat de suport financiar Comenius 1, - instituţia este din mediul rural sau dintr-o zonă defavorizată.

GĂZDUIREA UNUI ASISTENT DE LIMBĂ STRĂINĂ Şcolile din învăţământul preuniversitar şi centrele de educaţie a adulţilor pot

beneficia de prezenţa şi activitatea unui asistent de limbă străină pentru o perioada cuprinsă între 3 si 8 luni. Asistentul de limbă străină este o persoană care studiază limbile străine sau alte discipline în limbi străine şi doreşte, după încheierea studiilor să abordeze o carieră didactică.

Rolul asistentului de limba străină în şcoala este acela de a stimula motivaţia elevilor pentru învăţarea limbilor străine, de a îmbunătăţi cunoştinţele de limbi străine ale elevilor şi de a spori interesul acestora pentru cultura şi realităţile ţării de provenienţă a asistentului şi de a organiza activităţi extraşcolare.

Şcoli care vor găzdui un asistent de limbă străină 1. Instituţia solicitantă nu a mai găzduit un asistent de limbă străină . 2. Instituţia solicitantă este din mediul rural. 3. În instituţie sunt şcolarizaţi, în majoritate, elevi cu nevoi speciale sau provenind din

mai multe grupuri etnice. CRITERII DE SELECTIE 1. Justificarea prezenţei asistentului de limbă străină în şcoală; 2. Concordanţa dintre sarcinile pe care le va avea de îndeplinit asistentul de limbă

străina şi activităţile propuse de şcoala; 3. Descrierea activităţilor; 4. Justificarea predării limbii materne a asistentului de limbă străină în cazul în care

aceasta nu face parte din curriculum; 5. Implicarea asistentului în activităţi extracurriculare; 6. Sprijinul administrativ acordat de şcoli în vederea îndeplinirii rolului de şcoala

gazdă; 7. Modalitatea de gestionare şi monitorizare a activităţilor în cazul în care asistentul

işi va desfăşura activitatea la mai multe şcoli

39

Instituţia care doreşte să găzduiască un asistent de limbă străină Comenius va trebui

să înainteze Agenţiei Naţionale Socrates din România un formular de candidatură, repartizarea unui asistent realizându-se în funcţiile de similitudinile identificate între cerinţele instituţiilor şi cele ale asistenţilor, care la rândul lor, candidează pentru obţinerea unei burse.

Sprijin financiar. Instituţia care găzduieşte un asistent de limbă străină Comenius nu beneficiază de

sprijin financiar din partea Agenţiei Naţionale SOCRATES, beneficiul direct fiind însăşi activitatea derulată de asistent.

COMENIUS 2: Formarea personalului didactic Scopul Acţiunii

Acţiunea Comenius 2 contribuie la îndeplinirea obiectivelor generale ale componenţei Comenius, sprijinind proiecte europene şi activităţi de mobilitate menite să promoveze dezvoltarea profesională a tuturor categoriilor de personal direct implicate în educaţia şcolară. Comenius 2 îşi propune să:

încurajeze ofertanţii de formare a personalului didactic din diverse ţări participante pentru a lucra împreună; lărgească oferta de oportunităţi de formare în domenii de interes special în context

european (domenii cum ar fi utilizarea mijloacelor informaţionale şi comunicaţionale în scop pedagogic, educaţia interculturală etc.); îmbunătăţească accesul la oportunităţi de formare în alte ţări europene participante.

1.1. Proiecte de cooperare europeană pentru formarea personalului didactic

preuniversitar Aceste proiecte îşi propun să: realizeze proiecte de cooperare europeană, pentru formarea personalului didactic

preuniversitar în cadrul unor parteneriate formate din organizaţii eligibile din cel puţin trei ţări participante la Programul SOCRATES. Dintre acestea cel puţin una trebuie să fie Stat Membru al Uniunii Europene. Aceste organizaţii vor lucra împreună pentru îmbunătăţirea formării uneia sau mai multor categorii de personal didactic preuniversitar şi pentru a dezvolta strategii de creştere a calităţii predării şi învăţării în clasă. Fiecare proiect trebuie să conducă la produse finale identificabile (curriculum, cursuri

de formare, metodologii, strategii de predare, material didactic) care să vină în întâmpinarea nevoilor de formare ale unui anumit grup de personal educaţional.

Activităţi eligibile pentru suport financiar

adaptarea, dezvoltarea, testarea, implementarea şi diseminarea de curricula, cursuri (sau părţi din cursuri) sau materiale pentru formarea iniţială sau continuă a personalului didactic preuniversitar.

40

adaptarea, dezvoltarea, testarea, implementarea şi diseminarea de metodologii de predare şi strategii pedagogice pentru a fi utilizate în clasă, inclusiv dezvoltarea de materiale utilizabile de către elevi; crearea unui cadru pentru organizarea de activităţi de mobilitate pentru studenţii

viitori profesori, inclusiv organizarea de perioade.

Instituţii eligibile Următoarele tipuri de instituţii sunt eligibile pentru a participa în proiecte Comenius 2.1: organizaţii ofertante de formare iniţială şi/sau continuă pentru cadrele didactice din

învăţământul preuniversitar (exemplu: universităţi, colegii, Casa Corpului Didactic); toate tipurile de unităţi de învăţământ preuniversitar, de orice nivel, fie acesta pre-şcolar, primar, gimnazial, liceal sau profesional; atât organizaţii publice, cât şi private acreditate; alte organizaţii active în domeniul educaţiei preuniversitare, centre de cercetare,

centre de formare active în domeniul managementului şcolar sau consilierii, autorităţi educaţionale şi companii publice sau private; autorităţi sau alte organizaţii ce nu sunt explicit educaţionale, dar care contribuie la

realizarea unei educaţii de înalt calitate (exemplu: muzee); reţele, asociaţii voluntare şi alte organizaţii non-profit active în domeniul educaţiei.

COMENIUS 2.2. A – Mobilitatea realizată în scopuri de formare iniţială

Comenius 2.2A este o acţiune care se adresează studenţilor unei instituţii participante într-un proiect Comenius 2.1, studenţi înscrişi la cursuri care le oferă calificarea necesară de a profesa, după absolvire, în domeniul educaţiei.

Studenţii vor primi o bursă care le permite să participe la un stagiu de formare şi studii pentru o perioadă cuprinsă între o săptămână şi zece săptămâni, într-o ţară membră a Uniunii Europene. Această perioadă va face parte integrantă din pregătirea lor generală, ea va fi aşadar atestată şi recunoscută în România. Studenţii vor fi selectaţi de instituţia în care studiază.

COMENIUS 2.2.B - Burse de formare iniţială pentru asistenţi de limbă străină Asistentul de limbi străine este o persoană care studiază la o instituţie de învăţământ

superior acreditată pentru a deveni profesor de limbi străine. Acţiunea se adresează studenţilor de la Facultăţile de Limbi şi Literaturi Străine, absolvenţilor acestor facultăţi care nu au deloc experienţă didactică şi doresc să urmeze această carieră şi institutorilor care vor preda o limba străină sau o altă disciplină prin intermediul limbilor străine.

Scopul principal al acţiunii este acela de a da posibilitatea viitorilor profesori de limbi străine de a-şi îmbogăţi cunoştinţele de limbi străine, de a cunoaşte alte sisteme educaţionale europene, de a deprinde aptitudini pedagogice şi de a face cunoscute în Europa limba şi cultura română.

PRIORITĂŢI Candidatul nu a mai obţinut nici o altă finanţare prin Programul Socrates.

COMENIUS 2.2 C. - Burse de formare continuă pentru personalul didactic Obiectivele acestei acţiuni vizează încurajarea cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar de a participa la stagii de formare, în ţările Uniunii Europene pentru a-şi îmbunătăţi cunoştinţele şi competentele de predare in domeniul ales sau transcurricular, de a-

41

şi largi orizontul de cunoaştere şi înţelegere a educaţiei şcolare şi de a conştientiza importanţa dimensiunii europene a muncii lor.

PRIORITATI NATIONALE Cadre didactice din învăţământul rural şi zone defavorizate Cadre didactice care predau elevilor ce aparţin minorităţilor naţionale Cadre didactice cu dizabilităţi Cadre didactice care predau în scoli cu elevi cu cerinţe speciale Cadre didactice care predau la clase simultane Consilieri şcolari Cadre didactice ce au calitatea de mentor, metodişti Cadre didactice ce au calitatea de formator Manageri educaţionali sau aspiranţi la funcţie managerială Cadre didactice itinerante care predau în scoli inclusiv Cadre didactice care predau în scoli de reeducare

PRIORITAŢI TEMATICE ÎN SELECŢIE

1. Educaţie interculturală cu accent pe combaterea rasismului şi xenofobiei 2. Promovarea egalităţii între sexe 3. Îmbunătăţirea educaţiei pentru elevi cu nevoi speciale 4. Îmbunătăţirea educaţiei copiilor provenind din familii de muncitori migranţi 5. Învăţământ bilingv 6. Cetăţenie europeana

COMENIUS 3

In cadrul acestei acţiuni sunt finanţate reţelele tematice intre parteneriate şcolare

şi/sau proiecte privind formarea personalului implicat in educaţia elevilor, care beneficiază de asistenta financiară în cadrul COMENIUS 1 şi, respectiv, 2, cu scopul de a facilita diseminarea rezultatelor şi a bunei practici şi discutarea aspectelor calitative şi cantitative ale educaţiei în şcoli. Reţelele pentru formarea personalului vor fi dezvoltate, acolo unde acest lucru este posibil, în strânsă cooperare cu "reţelele tematice" din învăţământul superior, în cadrul acţiunii ERASMUS şi cu reţelele tematice Grundtvig.

Comenius 3 încurajează formarea de reţele tematice ale proiectelor Comenius pe subiecte de interes comun, având ca obiectiv promovarea cooperării europene şi inovaţiei în educaţia şcolară în diverse domenii tematice. Aceste reţele se pot constitui în :

platformă pentru a asista persoanele şi instituţiile implicate în Comenius în activitatea de cooperare, făcând posibil această cooperare, pe baze mai extinse, chiar şi după încheierea perioadei de finanţare comunitară pentru proiectele respective; un forum pentru reflecţii şi cooperare în identificarea şi promovarea inovaţiei şi

bunei practici în aria tematică respectivă

42

Activităţi eligibile pentru obţinere de sprijin financiar Activităţile din cadrul reţelelor şi pentru care poate fi utilizat finanţarea comunitară Socrates, includ următoarele:

Activităţi care facilitează şi îmbogăţesc cooperarea europeană, precum schimbul de informaţii, formarea coordonatorilor de proiecte, promovarea de noi proiecte, diseminarea rezultatelor proiectelor şi a bunelor practici; activităţi ce promovează inovaţia şi bunele practici în domeniul educaţiei în aria

tematică aleasă, precum analize comparative, studii de caz, formularea de recomandări şi organizarea de grupuri de lucru, seminarii şi conferinţe; activităţi legate de coordonarea şi managementul proiectului.

Se aşteaptă ca, fiecare proiect să stabilească minimum:

o pagină web şi alte instrumente ce favorizează schimbul de informaţii; un raport anual privind inovaţiile în domeniul respectiv; furnizarea către toţi “actorii” din Comenius de informaţii complete referitoare la

evenimentele şi activităţile propuse de reţea; organizarea unei întruniri a participanţilor din proiecte Comenius în domeniul tematic

respectiv. Această întrunire poate lua forma unui seminar sau conferinţe, combinând mai multe obiective ale reţelei.

Criterii de eligibilitate. Criteriile generale de eligibilitate/selecţie pentru proiecte europene se aplică şi reţelelor

Comenius.

Pentru a fi eligibil, un parteneriat ce îşi propune stabilirea unei reţele trebuie să includă cel puţin câte o organizaţie din minimum şase ţări participante în Programul SOCRATES. Majoritatea participanţilor în astfel de reţele vor fi instituţii de educaţie ce desfăşoară

proiecte Comenius 1 sau Comenius 2 sau care au încheiat astfel de proiecte sau doresc să iniţieze noi proiecte într-una dintre aceste Acţiuni. Munca acestora va fi suplimentată prin contribuţia altor organizaţii cu expertiză în

domeniul respectiv. Specialiştii în domeniul educaţiei şi factorii de decizie, precum şi participanţii în

vizite Arion sunt încurajaţi să se implice în astfel de reţele. Coordonarea unei reţele Comenius poate fi întreprinsă de către o instituţie cu o bază

organizaţională puternică. Din acest motiv, Comisia Europeană preferă ca acest rol să fie asumat de o autoritate publică, o instituţie de învăţământ superior, un centru de cercetare, o instituţie de formare continuă şi mai puţin de către o şcoală.

Procedura de depunere a cererii de candidatură pentru reţele Comenius 3

Formularele de candidatură pentru această Acţiune vor fi trimise Comisiei Europene la adresele indicate pe formularele de candidatură, până la data limită ce va fi anunţată în fiecare an (de obicei, 1 Martie).

Instituţia coordonatoare trimite Comisiei Comunităţilor Europene o cerere completă de candidatură în original. Pentru a vedea adresele de unde pot fi obţinute formulare de candidatură pentru Comenius 3, se poate consulta Secţiunea 3.4 aspecte privind “procedura de depunere a cererilor de candidatură pentru proiecte Comenius 2.1.”

43

sau se pot obţine mai multe informaţii la adresa http://europa.eu.int/comm/education/socrates/comenius/index.html

pentru a obţine informaţii asupra Reţelelor Comenius şi a celorlalte proiecte Comenius existente.

44

ANEXĂ

Regiuni eligibile pentru obiectivul Convergenţă